Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
SENTINŢA nr. 225/F-CONT din 27 septembrie 2024 referitoare la soluţionarea acţiunii în contencios administrativ şi fiscal, având ca obiect anulare act administrativ
EMITENT: Curtea de Apel Piteşti PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 51 din 23 ianuarie 2026
Dosar nr. 7.010/2/2022*
Curtea constituită din:
Preşedinte: Adela Ramona Hodorogea, judecător
Grefier: Mihaela Raluca Duţă
Pe rol fiind pronunţarea asupra cererii formulate de reclamanţii Marin Abel, Unizău Florin şi Voriumi 2010 EOOD, pârâţi fiind Guvernul României, cu sediul în Bucureşti, sectorul 1, Piaţa Victoriei, Palatul Victoriei nr. 1, şi Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, cu sediul în Bucureşti, sectorul 5, Bd. Libertăţii nr. 12, cauză venită în rejudecare.
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în şedinţa publică din data de 11.09.2024, fiind consemnate prin încheierea de şedinţă de la acea dată, când instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru 26.09.2024 şi, ulterior, 27.09.2024, încheierile pronunţate făcând parte din prezenta hotărâre.
CURTEA,
Asupra cererii de chemare în judecată de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 4 octombrie 2023, reclamanţii Marin Abel, Unizău Florin şi Voriumi 2010 Eood, în contradictoriu cu pârâţii Garda Naţională de Mediu, Guvernul României şi Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, au solicitat anularea dispoziţiilor art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008 privind transportul deşeurilor periculoase şi nepericuloase pe teritoriul României.
În susţinerea cererii se susţine că măsura complementară a confiscării autovehiculelor a fost dispusă de către agentul constatator conform dispoziţiilor art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008.
Potrivit art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008: „în cazul săvârşirii contravenţiilor prevăzute la alin. (2) lit. a), se aplică pe lângă sancţiunea contravenţională principală şi sancţiunea contravenţională complementară a confiscării mijlocului de transport destinat sau folosit la săvârşirea faptei“.
Prevederile extrem de generale ale legii determină aplicarea unor sancţiuni disproporţionate în raport cu gravitatea faptei. Totodată, textul de lege a cărui anulare se solicită nu distinge, în aplicarea măsurii confiscării, în raport cu proprietarul mijlocului de transport, în condiţiile în care acesta nu săvârşeşte nicio contravenţie.
Textul de lege criticat stabileşte o modalitate absolută de confiscare a autovehiculului cu care s-a transportat material feros fără a deţine autorizaţie de mediu conform legislaţiei în vigoare pentru activităţile de colectare/stocare temporară/ tratare/valorificare/eliminare şi fără a deţine formularul de încărcare-descărcare deşeuri nepericuloase, fără a se ţine seama de identitatea proprietarului autovehiculului, dacă acesta a cunoscut/nu a cunoscut activităţile care se efectuau cu autovehiculul şi fără să se impună vreo condiţie de proporţionalitate legată de confiscare.
În ceea ce priveşte societatea Voriumi 2010 Eood, posesia bunului supus confiscării a fost exercitată de un terţ, iar o eventuală acţiune în regres a proprietarului, ulterioară, nu are rolul de a garanta dreptul său de proprietate, astfel cum impune art. 44 din Constituţie. Mai mult, în acest fel, dreptul de proprietate este transformat într-un drept de creanţă împotriva terţului contravenient, ceea ce creează o situaţie incertă şi nefavorabilă proprietarului, ca şi durata demersurilor pentru recuperarea bunului.
De asemenea, măsura confiscării mijlocului de transport afectează justul echilibru ce se impune a fi păstrat între interesul general al societăţii şi interesul individual vizat de o asemenea măsură, acesta fiind realizat prin aplicarea sancţiunii contravenţionale a amenzii şi prin confiscarea produselor transportate ilicit, fără a mai fi necesară şi justificată măsura complementară a confiscării mijlocului de transport utilizat în scopul săvârşirii contravenţiei.
În sprijinul apărărilor formulate este jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului dezvoltată în cauze referitoare la măsura confiscării, în care s-a statuat că este necesară aprecierea comportamentului titularului dreptului de proprietate, în sensul stabilirii unui anumit grad de vinovăţie a acestuia cu prilejul încălcării legii (Hotărârea din 24 octombrie 1986, pronunţată în Cauza Agoşi împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, şi Hotărârea din 5 mai 1995, pronunţată în Cauza Air Canada împotriva Regatului Unit al Marii Britanii).
Se solicită a se avea în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 197 din 9.04.2019, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, în forma modificată prin art. I pct. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, sunt neconstituţionale, argumentele avute în vedere la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, mutatis mutandis, fiind identice cu cele din prezenta speţă.
Totodată, interesul general este protejat prin măsuri mai aspre în cazul săvârşirii unor contravenţii decât în cazul săvârşirii altor infracţiuni şi, în acest sens, invocând dispoziţiile art. 112 alin. (1) lit. b) din Codul penal, potrivit cărora sunt supuse confiscării speciale bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor.
Art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008 nu reglementează astfel de condiţionări referitoare la proprietatea bunurilor confiscate, rezultând astfel că, în cazul săvârşirii unor asemenea contravenţii, măsura confiscării mijlocului de transport se poate aplica indiferent dacă bunul este proprietatea contravenientului ori, indiferent dacă, fiind proprietatea altei persoane, aceasta a cunoscut sau nu scopul folosirii lui.
Se creează astfel o situaţie vădit discriminatorie între persoanele care săvârşesc infracţiuni de furt de fier prin transportarea acestuia cu un autoturism şi persoanele care săvârşesc contravenţii privind transportul materialului feros a cărui provenienţă sau legalitate a transportării nu poate fi justificată, prin crearea unei situaţii juridice mai favorabile in abstracto persoanelor care comit infracţiuni, prin aceasta textul de lege criticat fiind contrar dispoziţiilor constituţionale ale art. 16, art. 21 alin. (3) şi art. 44.
Totodată, textul de lege criticat nu respectă condiţia proporţionalităţii, sancţiunea confiscării mijlocului de transport indiferent de valoare, în materie contravenţională, ridicând grave probleme în ceea ce priveşte încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Dispoziţiile art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008 reglementează o confiscare automată, de drept a mijlocului de transport cu care s-a realizat transportul materialelor feroase care au fost transportate ilicit, conform normelor referitoare la provenienţa, circulaţia şi comercializarea materialelor feroase, iar prevederile art. 27 din acelaşi act normativ trimit la OG nr. 2/2001, ce reglementează cadrul juridic general al contravenţiilor şi care statuează prin art. 41 alin. (1) că sancţiunea complementară a confiscării bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii „se aduce la îndeplinire de organul care a dispus această măsură, în condiţiile legii“.
Potrivit art. 5 alin. (6) din OG nr. 2/2001, „Sancţiunile complementare se aplică în funcţie de natura şi de gravitatea faptei“, iar, potrivit art. 21 alin. (3) din acelaşi act normativ, că „Sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal“.
Prevederile legii speciale, în speţă H.G. nr. 1.061/2008, nu conţin criterii în raport cu care să se aprecieze oportunitatea aplicării sancţiunii complementare a confiscării mijloacelor de transport în raport cu circumstanţele concrete ale fiecărei contravenţii în parte, aplicarea măsurii complementare operând ope legis, fără vreo posibilitate de apreciere din partea agentului constatator.
În aceste condiţii, prevederile art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008, care trimit la prevederile art. 41 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, apar ca încălcând prevederile art. 44 alin. (9) din Constituţie.
Potrivit art. 47 din OG nr. 2/2001, „Dispoziţiile prezentei ordonanţe se completează cu dispoziţiile Codului penal şi ale Codului de procedură civilă, după caz“.
Or, din punct de vedere substanţial, chiar dispoziţiile din Codul penal, respectiv cele ale art. 112, prevăd ipoteze în care, în măsura în care valoarea bunurilor supuse confiscării, dintre cele prevăzute la alin. (1) lit. b) şi lit. c) ale aceluiaşi articol, este vădit disproporţionată faţă de natura şi gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ţinând seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce şi de contribuţia bunului la aceasta, respectiv dacă bunurile nu pot fi confiscate, întrucât nu aparţin infractorului, iar persoana căreia îi aparţin nu a cunoscut scopul folosirii lor, astfel încât se va confisca echivalentul în bani al acestora, cu aplicarea dispoziţiilor alin. (2).
În consecinţă, dispoziţiile art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008 sunt nelegale, în măsura în care ar trebui să prevadă criterii care să permită aplicarea acestora, cu respectarea criteriului proporţionalităţii între sancţiunea complementară aplicată şi natura şi gravitatea faptei contravenţionale săvârşite, ţinând cont şi de valoarea bunului supus confiscării raportat la natura şi gravitatea faptei, respectiv de persoana căreia îi aparţine bunul supus confiscării şi care ar putea să nu cunoască scopul folosirii lui.
În drept, reclamanţii au invocat art. 4 alin. (4), art. 7 alin. (5), art. 8, art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 554/2004.
În dovedire, reclamanta a depus la dosar înscrisuri (filele 6-11).
Prin întâmpinarea depusă la dosar în data de 15.11.2022 (filele 50-53) pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Arată, în esenţă, că actul normativ a cărui anulare se solicită, respectiv H.G. nr. 1.061/2008 privind transportul deşeurilor periculoase şi nepericuloase pe teritoriul României are ca scop reglementarea şi controlarea transportului deşeurilor periculoase şi nepericuloase pe teritoriul României, astfel punând în valoare importanţa normelor (reglementărilor) sociale pe care trebuie să le urmeze atât persoanele fizice, cât şi juridice pentru o mai bună convieţuire în societate.
Prevederile H.G. nr. 1.061/2008 au fost elaborate în vederea creării unui sistem naţional de control al transporturilor deşeurilor periculoase şi nepericuloase pe teritoriul României.
Prin acţiunea formulată, reclamanţii recunosc veridicitatea faptelor reţinute în procesele-verbale nr. 10.286 din 31.07.2021 şi nr. 10.287 din 31.07.2021 de către agenţii constatatori din cadrul Gărzii Naţionale de Mediu - Comisariatul Judeţean Giurgiu, însă în pofida faptului că nu au respectat prevederile legale, aceştia solicită clemenţă faţă de conduitele lor.
Mai arată faptul că, dacă instanţa ar admite cererea de chemare în judecată şi ar anula art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008 privind transportul deşeurilor periculoase şi nepericuloase pe teritoriul României, hotărârea pronunţată ar avea un efect jurisprudenţial „negativ“ faţă de ceilalţi apărători economici care pot trage concluzia că le este „permis“ să nu îşi îndeplinească obligaţiile legale.
Totodată, H.G. nr. 1.061/2008 privind transportul deşeurilor periculoase şi nepericuloase pe teritoriul României [art. 25 alin. (3)] este o regulă de conduită generală şi impersonală, stabilită sau recunoscută de forţa coercitivă a statului. Faţă de această prevedere din cadrul H.G. nr. 1.061/2008 privind transportul deşeurilor periculoase şi nepericuloase pe teritoriul României, legiuitorul nu ar mai putea asigura caracterul general obligatoriu, imperativ al normei juridice fiind esenţial, deoarece asigură ordinea de drept în societate, stabilitatea şi dezvoltarea relaţiilor sociale în conformitate cu interesele societăţii.
În drept, pârâtul a invocat dispoziţiile Codului de procedură civilă, dispoziţiile Legii nr. 554/2004, precum şi ale oricărui alt act normativ incident.
Prin întâmpinarea depusă la dosar în data de 16.12.2022, respectiv la 22.12.2022 (filele 56-63), pârâta Garda Naţională de Mediu - Comisariatul General a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, arătând că nu se încadrează ca fiind autoritate competentă în iniţierea proiectelor de acte normative, obiectul principal de activitate este inspecţia şi controlul în domeniul protecţiei mediului, iar cu privire la modificarea/elaborarea de proiecte de acte normative acordă suport autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, motive pentru care solicită admiterea excepţiei.
Pe fond, solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiată, nefiind fundamentată pe prevederile legale incidente.
În ce priveşte temeinicia, actul normativ contestat este emis de către Guvernul României, prin prisma atribuţiilor conferite de art. 102 alin. (1) din Constituţia României, întocmit cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000, acesta instituind reguli necesare, suficiente şi posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate şi eficienţă legislativă, după o procedură specială, cu respectarea transparenţei decizionale la momentul emiterii, până la proba contrară existând o prezumţie de legalitate a actului normativ asociată cu prezumţia de autenticitate.
În drept, pârâta a invocat dispoziţiile art. 205 din Codul de procedură civilă.
Prin întâmpinarea depusă la dosar în data de 22.12.2022 (filele 65-68), pârâtul Guvernul României a invocat excepţia nulităţii acţiunii, faţă de lipsa timbrajului.
În ce priveşte solicitarea de anulare a dispoziţiilor art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008 privind transportul deşeurilor periculoase şi nepericuloase pe teritoriul României arată că Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor îi revine responsabilitatea gestionării procedurii de reglementare şi control al transportului deşeurilor periculoase şi nepericuloase pe teritoriul României.
Aşadar, între Guvern şi reclamanţi nu există vreun raport juridic de drept material care să poată fi transpus într-un raport de drept procesual, Guvernul neputând fi obligat la realizarea pretenţiilor părţii reclamante.
Pentru aceste aspecte solicită respingerea acestui capăt de cerere, ca inadmisibil.
În ce priveşte fondul solicitării de anulare a prevederilor art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008, deoarece reclamanţii apreciază că sancţiunile prevăzute în respectivul text de lege sunt disproporţionate în raport cu gravitatea faptelor a căror producere este astfel sancţionată, susţinerile părţii reclamante privitoare la acest text de lege sunt total neîntemeiate, motiv pentru care se solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În drept, pârâtul a invocat dispoziţiile art. 205 şi 248 din Codul de procedură civilă.
Reclamanţii nu au formulat răspuns la întâmpinări.
La termenul de judecată din 21.03.2023, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a invocat excepţia necompetenţei teritoriale, iar prin Sentinţa nr. 473 din 21 martie 2023 a admis excepţia şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind acţiunea în contencios administrativ formulată de către reclamanţii Marin Abel, Unizău Florin şi Voriumi 2010 Eood, în contradictoriu cu pârâţii Garda Naţională de Mediu, Guvernul României şi Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, în favoarea Curţii de Apel Piteşti - Secţia contencios administrativ şi fiscal.
Pe rolul Curţii de Apel Piteşti - Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, cauza a fost înregistrată la data de 6.06.2023, cu nr. 7.010/2/2022.
La această instanţă, la data de 15 septembrie 2023, au fost depuse note scrise de către pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, prin care a solicitat respingerea cererii de anulare a dispoziţiilor art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008 privind transportul deşeurilor periculoase şi nepericuloase pe teritoriul României.
Prin Sentinţa civilă nr. 94/F-CONT din 15 septembrie 2023, Curtea de Apel Piteşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei de interes a pârâtei Garda Naţională de Mediu; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, invocată de către pârâta Garda Naţională de Mediu, ca fiind formulată de o persoană lipsită de interes; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Garda Naţională de Mediu; a respins acţiunea formulată de reclamanţii Marin Abel, Unizău Florin şi Voriumi 2010 Eood, în contradictoriu cu pârâta Garda Naţională de Mediu, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins acţiunea formulată de reclamanţii Marin Abel, Unizău Florin şi Voriumi 2010 Eood, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, ca neîntemeiată.
În considerentele sentinţei s-au reţinut următoarele:
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Garda Naţională de Mediu, invocată de această pârâtă prin întâmpinare, instanţa a constatat că aceasta este întemeiată.
Astfel, din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ:
"Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public“, cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a), b) şi c) care prevăd:
În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
a) persoană vătămată - orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri; (...)
b) autoritate publică - orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică;
c) act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice;"
Instanţa a concluzionat că stabilirea calităţii procesuale pasive în speţă, unde se solicită anularea unui articol dintr-o hotărâre de guvern, presupune o identitate între autoritatea publică emitentă sau implicată în procesul de elaborare a actului administrativ contestat şi pârâtul chemat în judecată, în contradictoriu cu care se solicită astfel anularea actului vătămător.
În speţă, după cum rezultă din dispoziţiile H.G. nr. 1.005/2012 privind organizarea şi funcţionarea Gărzii Naţionale de Mediu, în concret din prevederile art. 1 alin. (1) şi (2), Garda Naţională de Mediu, denumită GNM, este instituţie publică şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, finanţată integral de la bugetul de stat, în subordinea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.
Garda Naţională de Mediu este un corp specializat de inspecţie şi control, iar comisarii sunt funcţionari publici numiţi în funcţii publice specifice, în condiţiile legii, care pot lua măsuri de sancţionare, de suspendare/încetare a activităţii ca urmare a poluării şi deteriorării mediului sau pentru nerespectarea condiţiilor impuse prin actele de reglementare emise de autoritatea competentă pentru protecţia mediului şi a măsurilor stabilite în notele de constatare şi în rapoartele de inspecţie şi control.
Şi dacă ne raportăm la atribuţiile Gărzii stabilite în mod detaliat în cadrul cap. III al H.G. nr. 1.005/2012, denumit „Atribuţiile GNM, respectiv ale Comisariatului General şi ale structurilor teritoriale subordonate“, constatăm că singurul atribut ce presupune implicarea acestei pârâte în elaborarea de acte normative în domeniul protecţiei mediului se rezumă la cel prevăzut de art. 13 alin. (1) lit. a), potrivit căruia: „a) propune autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului elaborarea, promovarea şi reactualizarea periodică a reglementărilor, ghidurilor şi normelor tehnice privind activitatea de control şi inspecţie“, de unde rezultă că şi iniţierea proiectelor de reglementare priveşte tot activitatea de control şi inspecţie, ce caracterizează această instituţie publică.
Întrucât, aşa cum rezultă din denumirea actului atacat, respectiv Hotărârea Guvernului nr. 1.061/2008, autoritatea emitentă este Guvernul României, pârât în cauză, iar pârâta Garda Naţională de Mediu are ca principal obiect de activitate inspecţia şi controlul respectării prevederilor şi măsurilor de protecţie a mediului prevăzute în actele de reglementare emise de autoritatea competentă pentru protecţia mediului, instanţa a constatat ca fiind întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Garda Naţională de Mediu, excepţie pe care a admis-o.
Ca urmare a admiterii excepţiei, în conformitate cu dispoziţiile art. 40 din Codul de procedură civilă, instanţa a respins cererea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta Garda Naţională de Mediu, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, invocată de pârâta Garda Naţională de Mediu oral în şedinţa publică, în raport cu care instanţa a invocat din oficiu excepţia lipsei de interes, s-au reţinut următoarele.
Potrivit dispoziţiilor art. 32 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 33 din Codul de procedură civilă, printre condiţiile de exercitare a acţiunii civile, ca şi ansamblu al mijloacelor procesuale prevăzute de lege atât pentru protecţia dreptului subiectiv, cât şi pentru asigurarea apărării părţilor în proces se numără aceea a justificării unui interes, care trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.
Cerinţa ca interesul să fie personal presupune că interesul trebuie să fie propriu celui care promovează acţiunea sau celui care se apără în procesul civil, interes care în speţă nu a fost justificat de către pârâta Garda Naţională de Mediu, în ce priveşte invocarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor.
În acest context, instanţa, în temeiul dispoziţiilor art. 40 din Codul de procedură civilă, a admis excepţia lipsei de interes a pârâtei Garda Naţională de Mediu în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor ca fiind invocată de o persoană lipsită de interes.
Analizând, în continuare, pe fond, cererea de anulare a dispoziţiilor art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008 privind transportul deşeurilor periculoase şi nepericuloase pe teritoriul României, prin raportarea motivelor de fapt şi de drept invocate la normele legale incidente, instanţa a constatat că cererea este neîntemeiată, pentru considerentele ce succedă.
Reclamanţii consideră că prevederile art. 25 alin. (3) sunt extrem de generale şi astfel determină aplicarea unor sancţiuni disproporţionate în raport cu gravitatea faptei şi că nu disting, în aplicarea măsurii confiscării, în raport cu proprietarul mijlocului de transport, în condiţiile în care acesta nu săvârşeşte nicio contravenţie.
În mod prealabil, Curtea reţine că Europa a întocmit un set de reguli, aşa-numitele EVOA [Regulamentul (CE) 1.013/2006 privind transferurile de deşeuri], cu privire la documente ce trebuie să fie prezente şi care sunt cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească transportul de deşeuri.
Odată cu aderarea la Uniunea Europeană, începând cu data de 1 ianuarie 2007, România a trebuit să transpună prevederile Regulamentului Comisiei Europene (CE) nr. 1.013/2006 din 14 iunie 2006 privind transferurile de deşeuri, în concret prevederile art. 33, regulamentul fiind un act legislativ cu forţă juridică obligatorie, care trebuie pus în aplicare, în toate elementele sale, în toate ţările din UE.
Potrivit art. (33) alin. (1), (2) şi (3) din Regulamentul european nr. 1.013/2006 privind transferul deşeurilor: titlul III „Transferuri efectuate exclusiv în state membre“:
" Articolul 33: Aplicarea prezentului regulament transferurilor efectuate exclusiv în state membre
(1) Statele membre stabilesc un sistem adecvat de supraveghere şi control al transferurilor de deşeuri efectuate exclusiv pe teritoriul aflat sub jurisdicţia acestora. Acest sistem ţin seama de necesitatea coerenţei cu sistemul comunitar stabilit prin titlurile II şi VII.
(2) Statele membre informează Comisia cu privire la sistemul adoptat de supraveghere şi control al transferurilor de deşeuri. Comisia informează celelalte state membre despre aceasta.
(3) Statele membre pot aplica sistemul menţionat la titlurile II şi VII pe teritoriul aflat sub jurisdicţia acestora."
Drept urmare, a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 788 din 17 iulie 2007 privind stabilirea unor măsuri pentru aplicarea Regulamentului Parlamentului European şi al Consiliului (CE) nr. 1.013/2006 privind transferul de deşeuri, care „creează cadrul instituţional pentru aplicarea directă a Regulamentului Parlamentului European şi al Consiliului (CE) nr. 1.013/2006 din 14 iunie 2006 privind transferul de deşeuri, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 190 din 12 iulie 2006, denumit în continuare Regulament. (2) Regulamentul se completează cu prevederile Convenţiei de la Basel privind controlul transportului peste frontiere al deşeurilor periculoase şi al eliminării acestora, întocmită la 20-22 martie 1989, la care România a aderat prin Legea nr. 6/1991, cu modificările ulterioare (Convenţia de la Basel), şi cu cele ale amendamentelor la Convenţia de la Basel, acceptate de România prin Legea nr. 265/2002“ (art. 1 din hotărâre).
De asemenea, prin art. 5 din H.G. nr. 788 din 17 iulie 2007 se arată că: „Transportul deşeurilor se efectuează în conformitate cu legislaţia naţională şi cu acordurile şi convenţiile internaţionale privind transportul mărfurilor periculoase, la care România este parte.“
În acelaşi context legislativ a fost adoptată şi H.G. nr. 1.061/2008 privind transportul deşeurilor periculoase şi nepericuloase pe teritoriul României, hotărâre prin care „se stabileşte procedura de reglementare şi control al transportului deşeurilor periculoase şi nepericuloase pe teritoriul României“, în acest mod procedându-se totodată la instituirea unor reguli de conduită generale şi impersonale care exprimă voinţa de stat şi a căror respectare este garantată de forţa coercitivă a statului.
Raportând reglementările speciale din domeniul transportului deşeurilor periculoase şi nepericuloase la regimul juridic general aplicabil contravenţiilor, regim pe care reclamanţii susţin că îl încalcă dispoziţiile contestate, instanţa constată că din această perspectivă cererea este neîntemeiată.
Conform art. 3 alin. (1) din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor - „Actele normative prin care se stabilesc contravenţii vor cuprinde descrierea faptelor ce constituie contravenţii şi sancţiunea ce urmează să se aplice pentru fiecare dintre acestea; în cazul sancţiunii cu amendă stabili limita minimă şi maximă a acesteia sau, după caz, cote procentuale din anumite valori; stabili şi tarife de determinare a despăgubirilor pentru pagubele pricinuite prin săvârşirea contravenţiilor“.
Totodată, dispoziţiile art. 5 alin. (2) lit. b) din OG nr. 2/2001 stabilesc că una dintre sancţiunile contravenţionale principale este amenda contravenţională, iar la alineatul (3) lit. a) legiuitorul a stabilit că una dintre sancţiunile contravenţionale complementare este confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii.
De asemenea, art. 21 alin. (3) din OG nr. 2/2001 prevede: „Sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal.“
Raportând astfel reglementările speciale contestate ca nelegale la cadrul normativ general se constată că OG nr. 2/2001 prevede ca sancţiune complementară confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii, reglementarea specială fiind în consens şi cu dispoziţiile art. 21 alin. (3) din OG nr. 2/2001, adică în limitele prevăzute de actul normativ.
În ce priveşte proporţionalitatea măsurii cu gradul de pericol social al faptei, instanţa constată că drepturile ocrotite prin măsura contestată sunt unele fundamentale, atât timp cât ele sunt reglementate prin Constituţia României, care stabileşte la art. 34 alin. (1) că „Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat.“, iar la art. 35:
"(1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic.
(2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.
(3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător."
În consecinţă, nu se poate susţine în mod veridic şi generic că acest tip de contravenţii ar prezenta un pericol social redus.
În ce priveşte argumentul reclamanţilor de inspiraţie penală, derivat din compararea măsurii contestate cu măsura confiscării prevăzută de art. 112 din Codul penal, instanţa găseşte necesară o precizare din perspective comunitare.
Astfel, se reţine că în prezent nu există un „drept penal european“, ci se poate vorbi cel mult de o armonizare accelerată a legislaţiilor penale ale statelor membre, armonizare care se realizează prin mijloacele prevăzute în titlul VI din TUE (art. 29-42) „Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală“ - identificat în arhitectura europeană ca fiind Pilonul III (Justiţie şi Afaceri interne). Există trei aspecte ale acestuia: Cooperarea între autorităţile judiciare şi de poliţie (art. 29); - Respectarea drepturilor omului în procedurile penale; - Dreptul unional - apropierea legislaţiilor penale prin instrumentele oferite de art. 29 şi 31.
În consecinţă, comparaţia este una neavenită, deoarece materia dreptului penal este una dintre materiile a căror reglementare aparţine fiecărui stat şi reprezintă expresia suveranităţii acestuia, în timp ce în materia transportului de deşeuri periculoase şi nepericuloase, România, ca stat membru UE, este obligată să respecte dispoziţiile regulamentului şi legislaţiei europene, interesele protejate devenind astfel unele de nivel european, nu doar naţional.
În mod particular, în speţă este de reţinut şi faptul că reclamanţii, deşi se raportează la condiţiile de aplicare a măsurii de siguranţă a confiscării din Codul penal, ei nu susţin şi nu fac dovada în speţă a necunoaşterii de către proprietar a scopului în care a fost folosit mijlocul de transport supus confiscării, astfel că se remarcă faptul că reclamanţii extrag din această normă internă doar elementele care le sunt favorabile.
Mai arată reclamanţii că măsura confiscării, reglementată de textul legal ce se doreşte anulat, perturbă justul echilibru ce se impune a fi păstrat între interesul general al societăţii şi interesul individual, echilibru care în speţă ar fi asigurat doar prin confiscarea produselor transportate ilicit, fără a fi necesară şi confiscarea mijlocului de transport.
În condiţiile în care prin textul atacat se reglementează sancţiuni pentru transportul ilicit al unor deşeuri, care potrivit definiţiei date de Dicţionarul explicativ al limbii române reprezintă „rest dintr-un material rezultat dintr-un proces tehnologic de realizare a unui anumit produs, care nu mai poate fi valorificat direct pentru realizarea produsului respectiv“, instanţa nu decelează care ar fi potenţiala pagubă pentru lipsirea unei persoane de un material care nu mai poate fi valorificat şi de care, dimpotrivă, trebuie să se dispenseze în anumite condiţii, strict reglementate la nivel european.
În sprijinul acestor susţineri, reclamanţii invocă şi hotărârile CEDO pronunţate în cauzele Agosi împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Air Canada împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, cu omiterea jurisprudenţei CEDO în ceea ce priveşte evaluarea interesului public sau general pentru a justifica măsurile de privare de proprietate sau care constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea „bunurilor“ strict în domeniul protejării mediului.
Astfel, Curtea Europeană a arătat că orice ingerinţă din partea unei autorităţi publice la respectarea „bunurilor“ poate fi justificată numai dacă serveşte unui interes public (sau general) legitim [Béláné Nagy împotriva Ungariei (MC), pct. 113; Lekić împotriva Sloveniei (MC), pct. 105].
Printre altele, Curtea a reţinut că şi „Protecţia mediului“ este, de asemenea, considerată ca fiind de interes public [G. I.E.M. - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei (fond) (MC), pct. 295; Bahia Nova - S.A. împotriva Spaniei (dec.); Chapman împotriva Regatului Unit (MC), pct. 82]. În Cauza Hamer împotriva Belgiei (pct. 79), Curtea a observat că, deşi niciunul dintre articolele din Convenţie nu este conceput în mod specific pentru a oferi o protecţie generală a mediului ca atare (Kyrtatos împotriva Greciei, pct. 52), „în societatea actuală, protecţia mediului reprezintă un considerent din ce în ce mai important“ şi că „considerentele economice, şi chiar anumite drepturi fundamentale, cum ar fi dreptul de proprietate, nu ar trebui să prevaleze în faţa considerentelor legate de protecţia mediului, în special atunci când statul a adoptat Ghidul privind art. 1 din Protocolul nr. 1 - Protecţia proprietăţii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 25/84, Ultima actualizare: 30.04.2020 legislaţie în materie“. În cele din urmă, s-a considerat că dezvoltarea locuinţelor, atât în scopuri private comerciale, cât şi în scopuri de interes public, nu implică un interes public puternic precum protecţia mediului (Svitlana Ilchenko împotriva Ucrainei, pct. 70).
În mod suplimentar, instanţa reţine că reclamantul Marin Abel a fost sancţionat pentru săvârşirea contravenţiilor prevăzute de art. 1 alin. (3), art. 19, coroborate dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. a) din H.G. nr. 1.061/2008 privind transportul deşeurilor periculoase şi nepericuloase pe teritoriul României, cu o amendă în cuantum de 30.000 lei, fiindu-i de asemenea aplicată şi sancţiunea contravenţională complementară a confiscării mijlocului de transport destinat sau folosit la săvârşirea faptei.
Împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei seria GNM 10.286/31.07.2021, a fost introdusă pe rolul Judecătoriei Bolintin-Vale plângere contravenţională, înregistrându-se Dosarul nr. 3.367/192/2021.
La data de 5.04.2022 Judecătoria Bolintin-Vale a pronunţat Hotărârea nr. 541 prin care a admis în parte plângerea contravenţională, în sensul în care a dispus diminuarea cuantumului sancţiunii principale a amenzii de la 30.000 lei la 15.000 lei, menţinând în rest în totalitate procesul-verbal contestat, inclusiv sancţiunea contravenţională complementară a confiscării mijlocului de transport. De asemenea, instanţa a respins cererea de intervenţie voluntară accesorie formulată de intervenientul Voriumi 2010 Eood, ca neîntemeiată.
Deşi hotărârea judecătorească astfel pronunţată este supusă apelului, ea se bucură de autoritate de lucru judecat provizorie, potrivit art. 430 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
În concluzie, pentru considerentele ce succedă, instanţa, în temeiul art. 397 din Codul de procedură civilă, a respins acţiunea reclamanţilor, formulată în contradictoriu cu Guvernul României şi Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, ca neîntemeiată.
Împotriva Sentinţei civile nr. 94 din 15 septembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii Marin Abel, Unizău Florin şi Voriumi 2010 Eood au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.
Prin Decizia nr. 1.432 din 13 martie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de reclamanţii Marin Abel, Unizău Florin şi Voriumi 2010 Eood împotriva Sentinţei civile nr. 94 din 15 septembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a casat în parte sentinţa recurată şi, în consecinţă: a trimis spre rejudecare cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii Marin Abel, Unizău Florin şi Voriumi 2010 Eood, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, menţinând soluţiile din sentinţă cu privire la excepţii şi la respingerea acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâta Garda Naţională de Mediu.
În considerentele deciziei ÎCCJ a reţinut că este fondată critica circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, referitoare la neanalizarea şi nemotivarea de către instanţa de fond cu privire la unul dintre motivele de nelegalitate formulate prin cererea introductivă vizând anularea art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008. În acest sens, instanţa de control judiciar a reţinut că, deşi în cadrul acţiunii în anulare reclamanţii au solicitat primei instanţe ca, în analiza de legalitate a art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008, să aibă în vedere considerentele şi soluţia din Decizia nr. 197/2019, prin care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea art. 19 alin. (3) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, susţinând că textul declarat neconstituţional şi textul contestat în prezenta cauză au redactare similară, astfel că argumentele avute în vedere la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate sunt incidente şi în prezentul litigiu, instanţa de fond a omis cu desăvârşire acest motiv de nelegalitate, din cuprinsul sentinţei recurate rezultând că acest argument nu a fost avut în vedere nici explicit şi nici de o manieră implicită. Apreciind că, în speţă, motivul de nelegalitate întemeiat pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 197/2019 este unul însemnat, care nu poate fi nici omis în analiza instanţei şi nici tratat de o manieră implicită, fiind necesar a i se răspunde prin considerente distincte, corespunzător motivate, instanţa supremă a casat în parte sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare, menţinând soluţiile din sentinţă cu privire la excepţii şi la respingerea acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâta Garda Naţională de Mediu.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 10.05.2024, cu nr. 7.010/2/2022*.
Examinând cererea formulată, în raport cu motivul de nelegalitate rămas în dezbatere şi în cadrul procesual stabilit, având în vedere decizia de casare, textele legale incidente, precum şi actele şi lucrările dosarului, instanţa apreciază că aceasta este întemeiată, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat anularea dispoziţiilor art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008 privind transportul deşeurilor periculoase şi nepericuloase pe teritoriul României, invocând mai multe motive de nelegalitate, între care se regăseşte cel întemeiat pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 197/2019, pentru a cărui neanalizare de către instanţa de fond în primul ciclu procesual s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare. În esenţă, reclamanţii au susţinut că, în analiza de legalitate a art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008, trebuie avută în vedere decizia anterior menţionată, prin care s-a constatat că sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, în forma modificată prin art. I pct. 26 din OUG nr. 51/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 171/2010, întrucât textul declarat neconstituţional şi textul contestat în prezenta cauză au redactare similară, astfel că argumentele avute în vedere la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate sunt incidente şi în prezentul litigiu.
În fapt, instanţa reţine că litigiul de faţă a fost generat de sancţionarea contravenţională a reclamanţilor Unizău Florin şi Marin Abel, prin procesele-verbale de contravenţie seria GNM nr. 10.287 din 31.07.2021, respectiv seria GNM nr. 10.286 din 31.07.2021, în temeiul art. 25 alin. (2) lit. a) şi alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008, pentru săvârşirea faptelor prevăzute de art. 1 alin. (3) şi art. (19) din acelaşi act normativ, constatându-se că, în data de 31.07.2021, au transportat cu autoturismul marca Mercedes Benz 213 CDI cu nr. „AG-16-UJK“, respectiv, cu autoturismul marca Mercedes Benz 313 CDI cu nr. „P9851KH“, pe raza comunei Goleasca, judeţul Giurgiu, deşeuri nepericuloase (fier vechi, tablă, plastic, componente VSU şi DEEE), fără a deţine formularul de încărcare/descărcare deşeuri nepericuloase conform H.G. nr. 1.061/2008. Pentru săvârşirea faptelor reclamanţii au fost sancţionaţi cu amendă contravenţională de câte 30.000 lei fiecare şi confiscarea autovehiculelor cu care au efectuat transportul. Plângerea contravenţională formulată de reclamantul Unizău Florin împotriva procesului-verbal de contravenţie a fost admisă în parte prin Sentinţa civilă nr. 49 din 18 ianuarie 2022, pronunţată de Judecătoria Bolintin-Vale în Dosarul nr. 3.368/192/2021, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 62/16.02.2023 a Tribunalului Giurgiu, în sensul că s-a dispus reducerea amenzii aplicate acestuia de la 30.000 lei la 15.000 lei şi s-a menţinut în rest procesul-verbal. Aceeaşi soluţie a fost pronunţată în privinţa plângerii formulate de reclamantul Marin Abel, prin Sentinţa civilă nr. 541 din 5 aprilie 2022 a Judecătoriei Bolintin-Vale, în Dosarul nr. 3.367/192/2021, rămasă definitivă prin Decizia nr. 206/11.07.2024 a Tribunalului Giurgiu. În considerentele celor două sentinţe s-a reţinut, în esenţă că, în ceea ce priveşte proporţionalitatea sancţiunii principale aplicate, sunt incidente dispoziţiile art. 21 alin. (3) din OG nr. 2/2001, în raport cu care s-a apreciat că se impune reducerea amenzii aplicate la cuantumul minim prevăzut de lege, întrucât circumstanţele săvârşirii faptei (reale) şi ale petentului (personale), respectiv transportarea unei cantităţi de aproximativ 1.200 kg de deşeuri nepericuloase, lipsa unui istoric contravenţional al petenţilor în această materie şi atitudinea cooperantă de la data depistării faptei nu justifică sancţionarea lor cu amendă în cuantumul maxim prevăzut de lege. Cât priveşte sancţiunea complementară a confiscării, instanţa a apreciat că aplicarea acesteia în cazul contravenţiilor săvârşite de petenţi este obligatorie, dată fiind exprimarea imperativă folosită de legiuitor în redactarea art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008, şi că instanţa nu are posibilitatea legală de a examina proporţionalitatea acesteia, faţă de Decizia RIL nr. 5/2021 a ÎCCJ, pe care a aplicat-o având în vedere identitatea de natură juridică dintre sancţiunea suspendării exercitării dreptului de a conduce (vizată de decizia evocată) şi sancţiunea confiscării.
În acest context, reclamanţii au înţeles să învestească instanţa de contencios administrativ cu prezenta cerere în anulare a dispoziţiilor care prevăd aplicarea sancţiunii complementare a confiscării mijlocului de transport, invocând argumentele avute în vedere de Curtea Constituţională la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, în forma modificată prin art. I pct. 26 din OUG nr. 51/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 171/2010.
Instanţa aminteşte că prin Decizia nr. 197 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 438 din 3 iunie 2019, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, în forma modificată prin art. I pct. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice (care prevedeau că „Mijloacele de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase care nu au provenienţă legală conform normelor referitoare la provenienţa, circulaţia şi comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spaţiilor de depozitare a materialelor lemnoase şi al instalaţiilor de prelucrat lemn rotund se confiscă.“), sunt neconstituţionale.
În speţă, instanţa reţine că textul legal criticat de reclamanţi, art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008, prevede că: „(3) În cazul săvârşirii contravenţiilor prevăzute la alin. (2) lit. a), se aplică pe lângă sancţiunea contravenţională principală şi sancţiunea contravenţională complementară a confiscării mijlocului de transport destinat sau folosit la săvârşirea faptei.“ Alin. (2) lit. a) a aceluiaşi articol prevede că: „(2) Următoarele fapte constituie contravenţii şi se sancţionează după cum urmează: a) abandonarea deşeurilor pe traseu de către operatorii de transport, nerespectarea prevederilor art. 1 alin. (3), ale art. 6 alin. (2), art. 11 alin. (2), art. 13, art. 14 alin. (1) şi (2), art. 19 sau ale art. 24 alin. (1), (2), alin. (3) lit. a), b) şi d), alin. (4), cu amendă de la 15.000 lei la 30.000 lei;...“.
În prealabil, Curtea reţine că Hotărârea Guvernului nr. 1.061/2008 privind transportul deşeurilor periculoase şi nepericuloase pe teritoriul României reprezintă un act administrativ unilateral cu caracter normativ, în accepţiunea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, adoptat în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege de o autoritate publică centrală, respectiv Guvernul României, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public. Ca act administrativ cu caracter normativ, H.G. nr. 1.061/2008 este supusă exigenţei respectării principiului ierarhiei actelor normative, care presupune obligativitatea conformităţii actelor administrative cu caracter normativ cu actele normative cu forţă juridică superioară în executarea cărora se emit/adoptă, principiu consacrat de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, potrivit căruia „Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă“.
Instanţa reţine că H.G. nr. 1.061/2008 a fost adoptată exclusiv în vederea organizării executării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor (abrogată de Legea nr. 211/2011 privind regimul deşeurilor, lege care, la rândul său, a fost abrogată prin OUG nr. 92/2021 privind regimul deşeurilor), în temeiul art. 54 lit. c) din aceasta (potrivit căruia „prin hotărâre a Guvernului, la propunerea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, se reglementează condiţiile pentru transportul deşeurilor“).
Dat fiind specificul litigiului de faţă, instanţa aminteşte şi prevederile art. 22 din Legea nr. 24/2000, care precizează că:
"(1) Soluţiile legislative preconizate prin noua reglementare trebuie să aibă în vedere reglementările în materie ale Uniunii Europene, asigurând compatibilitatea cu acestea.
(2) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte dispoziţiile cuprinse în tratatele internaţionale la care România este parte, precum şi în ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
(3) Când este cazul, se vor face propuneri de modificare şi completare a actelor normative interne ale căror dispoziţii nu sunt concordante cu cele ale actelor internaţionale la care România este parte sau nu asigură compatibilitatea cu dreptul comunitar ori se află în contradicţie cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
(4) Guvernul, în termen de cel mult 3 luni de la data comunicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, prezintă Parlamentului proiectul de lege cu privire la modificarea şi completarea sau abrogarea actului normativ ori a unor părţi ale acestuia care vin în contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului şi ale protocoalelor adiţionale la aceasta, ratificate de România, şi cu hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului."
În domeniul ce interesează în speţă, Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene au adoptat Regulamentul (CE) nr. 1.013/2006 privind transferurile de deşeuri, care în considerentul 1 enunţă că obiectivul său îl reprezintă protecţia mediului, iar în considerentul 7 precizează că este important să se organizeze şi să se reglementeze supravegherea şi controlul transferurilor de deşeuri astfel încât să se ţină seama de necesitatea de a conserva, proteja şi îmbunătăţi calitatea mediului şi a sănătăţii oamenilor şi să se promoveze o aplicare mai uniformă a regulamentului în cauză în Comunitate. Potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţia României, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, iar în conformitate cu art. 288 alin. (2) din TFUE, regulamentul are aplicabilitate generală, este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în fiecare stat membru.
Art. 50 alin. (1) din Regulamentul nr. 1.013/2006 impune statelor membre să stabilească normele privind sancţiunile aplicabile pentru încălcarea dispoziţiilor regulamentului şi să ia toate măsurile necesare pentru a garanta punerea în aplicare a acestora şi precizează că sancţiunile prevăzute trebuie să fie eficiente, proporţionale şi cu efect de descurajare. Se constată că regulamentul menţionat nu cuprinde norme mai precise cu privire la stabilirea respectivelor sancţiuni la nivel naţional şi nu prevede niciun criteriu explicit de apreciere a caracterului proporţional al unor asemenea sancţiuni.
Cu privire la acest aspect, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut în jurisprudenţa sa că, „în lipsa unei armonizări a legislaţiei Uniunii în domeniul sancţiunilor aplicabile în caz de nerespectare a condiţiilor prevăzute de un sistem instituit prin această legislaţie, statele membre sunt competente să aleagă sancţiunile care le par adecvate. Ele sunt însă obligate să îşi exercite această competenţă cu respectarea dreptului Uniunii şi a principiilor sale generale şi, în consecinţă, cu respectarea principiului proporţionalităţii“ (a se vedea Hotărârea din 9 februarie 2012, pronunţată în Cauza C-210/10). De asemenea, a reţinut că, „pentru a aprecia dacă o sancţiune este conformă principiului proporţionalităţii, este necesar să se ţină seama în special de natura şi de gravitatea încălcării pe care această sancţiune urmăreşte să o pedepsească, precum şi de modalităţile de stabilire a cuantumului acesteia“ (a se vedea Hotărârea din 20 iunie 2013, pronunţată în Cauza C-259/12).
Pornind de la aceste considerente şi ţinând seama de argumentele prezentate de instanţa de contencios constituţional în Decizia nr. 197/2019, invocată de reclamanţi, având în vedere similitudinea reglementării ce a făcut obiect al excepţiei de neconstituţionalitate cu norma contestată în prezenta cauză, instanţa apreciază că textul art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008 nu asigură respectarea principiului proporţionalităţii.
Astfel, Curtea observă că pentru săvârşirea contravenţiilor prevăzute la art. 25 alin. (2) lit. a) din H.G. nr. 1.061/2008 s-a stabilit, în mod imperativ, pe lângă sancţiunea principală a amenzii în limite cuprinse între 15.000 lei şi 30.000 lei, şi sancţiunea contravenţională complementară a confiscării mijlocului de transport destinat sau folosit la săvârşirea faptei, contravenţiilor menţionate în art. 25 fiindu-le aplicabile dispoziţiile OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, cum precizează în mod expres art. 27 din H.G. nr. 1.061/2008.
Art. 5 din OG nr. 2/2001 stabileşte cadrul sancţionator general, la alin. (2) fiind reglementate sancţiunile contravenţionale principale (avertismentul, amenda contravenţională, prestarea unei activităţi în folosul comunităţii), iar la alin. (3) fiind prevăzute sancţiunile contravenţionale complementare (confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii; suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi; închiderea unităţii; blocarea contului bancar; suspendarea activităţii agentului economic; retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv; desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială).
Aplicarea sancţiunilor contravenţionale are loc potrivit unor principii, şi anume: principiul legalităţii sancţiunilor contravenţionale, principiul proporţionalităţii sancţiunilor contravenţionale şi principiul unicităţii aplicării sancţiunilor contravenţionale. Potrivit principiului proporţionalităţii, toate sancţiunile principale sau complementare aplicate contravenientului trebuie să fie dozate în funcţie de gravitatea faptei, acest principiu fiind prevăzut de dispoziţiile art. 5 alin. (5) şi (6) din OG nr. 2/2001, potrivit cărora „ (5) Sancţiunea stabilită trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite. (6) Sancţiunile complementare se aplică în funcţie de natura şi de gravitatea faptei.“ Totodată, instanţa reţine că aplicarea sancţiunilor contravenţionale se face cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 21 alin. (3) din OG nr. 2/2001, în conformitate cu care „Sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal.“
Aşadar, de principiu, proporţionalitatea în aplicarea sancţiunii complementare a confiscării are în vedere natura şi gravitatea faptei. Însă, atunci când se întruneşte conţinutul constitutiv al unei contravenţii şi actul normativ impune, printr-o reglementare cu caracter imperativ [astfel cum prevede art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008], aplicarea sancţiunii complementare în momentul constatării săvârşirii contravenţiei, agentul constatator, neavând la îndemână o marjă de apreciere, va trebui să aplice această sancţiune indiferent de circumstanţele faptei, deşi, şi în acest caz, rămâne incident principiul proporţionalităţii sancţiunii complementare raportat la natura şi gravitatea faptei.
Având în vedere cadrul sancţionator general şi principiile aplicabile în materia reglementării regimului juridic al contravenţiilor, instanţa constată că, deşi, potrivit art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008, sancţiunea complementară a confiscării mijlocului de transport este obligatorie, caracterul obligatoriu al acesteia este necesar a fi subsumat celui al proporţionalităţii, în mod special având în vedere faptul că sancţiunea confiscării constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al contravenientului, respectiv al terţului proprietar al mijlocului de transport cu care s-a realizat transportul deşeurilor.
Însă, instanţa constată că regimul deşeurilor este reglementat prin acte normative speciale, adoptate în vederea protejării mediului, astfel că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, norma specială, respectiv art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008, derogă de la norma generală, respectiv prevederile art. 5 alin. (5) şi (6) şi art. 21 alin. (3) din OG nr. 2/2001, norma specială fiind de strictă interpretare şi aplicare.
Aşa fiind, instanţa constată că, în aplicarea sancţiunii complementare a confiscării potrivit legii speciale, dispoziţiile art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008 nu vor putea fi completate cu norme aparţinând cadrului sancţionator general în materie contravenţională, astfel încât, în lipsa reglementării, în cuprinsul normei speciale, a unor criterii de individualizare, măsura confiscării mijloacelor de transport cu care s-a realizat transportul ilicit al deşeurilor urmează a fi aplicată de drept, în condiţiile în care confiscarea reprezintă mai mult decât o limitare a dreptului de proprietate privată, şi anume chiar lipsirea proprietarului de dreptul său, prin trecerea bunului în proprietatea statului.
În ceea ce priveşte măsura confiscării unor bunuri este de remarcat că însăşi Constituţia României exclude protecţia bunurilor folosite la săvârşirea unor fapte ilicite sau dobândite prin asemenea fapte, precizând, în cuprinsul art. 44 alin. (9), că „Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.“, indiferent dacă acestea aparţin făptuitorului sau unei terţe persoane. Potrivit acestui principiu, măsura confiscării bunurilor trebuie să fie prevăzută de legea care califică o faptă ca infracţiune ori drept contravenţie. Astfel cum a statuat Curtea Constituţională în mod constant, interdicţia confiscării averii dobândite licit şi prezumţia caracterului licit al dobândirii, reguli stabilite de art. 44 alin. (8) din Constituţie, nu exclud posibilitatea confiscării bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii potrivit alin. (9), prin însăşi săvârşirea contravenţiei autorul acesteia situându-se în afara sferei licitului, cu consecinţa firească, prevăzută de art. 44 alin. (9) din Constituţie. De asemenea, a statuat instanţa de contencios constituţional că proprietatea privată poate constitui obiectul unor măsuri restrictive, cum sunt cele care vizează bunurile folosite sau rezultate din săvârşirea unor infracţiuni ori contravenţii, însă, în situaţia restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, justificată de imperativul apărării valorilor menţionate în cuprinsul art. 53 alin. (1) din Constituţie, măsura adoptată trebuie să respecte condiţiile expres prevăzute de art. 53 alin. (2) - teza a doua din Legea fundamentală, respectiv să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, confiscarea implică o „privare de proprietate“, în sensul celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (care reglementează folosinţa bunurilor în conformitate cu interesul general), reţinând că „o măsură de confiscare a unor bunuri introduse fraudulos pe teritoriul unui stat poate să apară legitimă, prin raportare la art. 1 paragraful 2 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, dacă statul în cauză a respectat condiţia explicit impusă de text, anume menţinerea unui just echilibru între propriile sale interese şi cele ale proprietarului, cu luarea în considerare a gradului culpei acestuia şi a prudenţei de care trebuie să dea dovadă în asemenea împrejurări“ (a se vedea Hotărârea din 24 octombrie 1986, pronunţată în Cauza Agosi împotriva Regatului Unit al Marii Britanii).
Aşadar, măsura confiscării constituie o privare de proprietate, o preluare completă şi definitivă a unui bun, titularul dreptului asupra acelui bun nemaiavând posibilitatea exercitării vreunuia dintre atributele conferite de dreptul pe care îl avea în patrimoniul său, iar nu o limitare a dreptului de proprietate.
În atare situaţie, instanţa urmează să verifice, în speţă, dacă privarea de proprietate, prin aplicarea obligatorie a sancţiunii contravenţionale complementare a confiscării mijlocului de transport, în temeiul art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008, în lipsa reglementării unor criterii de individualizare a măsurii, are un scop legitim, este o măsură adecvată, este necesară şi asigură un just echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi apărarea drepturilor fundamentale ale individului. În context, instanţa reţine că, pentru ca privarea de un bun să nu reprezinte o încălcare a dreptului titularului asupra acelui bun, este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii: să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim, să fie adecvată şi necesară şi să respecte un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat.
În mod evident, măsura confiscării mijlocului de transport destinat sau folosit la săvârşirea contravenţiilor prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. a) din H.G. nr. 1.061/2008 este prevăzută de lege, fiind reglementată prin dispoziţiile art. 25 alin. (3) din actul normativ anterior menţionat, criticate în cauza de faţă. De asemenea, instanţa reţine îndeplinită şi condiţia caracterului legitim al scopului urmărit de emitentul actului, câtă vreme prin instituirea sancţiunii complementare a confiscării mijlocului de transport cu care s-a realizat transportul ilicit de deşeuri, alături de sancţiunea principală a amenzii, în ipoteza săvârşirii contravenţiilor prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. a), s-au avut în vedere conservarea, protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului înconjurător şi a sănătăţii oamenilor, însăşi Legea fundamentală recunoscând dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic şi obligând, pe de o parte, statul să asigure cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept şi, pe de altă parte, persoanele fizice şi juridice să protejeze şi să amelioreze mediul înconjurător (art. 35). Tot astfel, instanţa observă că sancţiunea complementară a confiscării este o măsură adecvată, fiind aptă să îndeplinească exigenţele scopului legitim urmărit, şi necesară în vederea realizării scopului legitim urmărit, câtă vreme însăşi Constituţia exclude protecţia bunurilor folosite la săvârşirea unor fapte ilicite sau dobândite prin asemenea fapte, în acest sens fiind prevederile art. 44 alin. (9), astfel cum s-a reţinut în precedent.
Însă, instanţa constată că textul criticat nu reglementează criterii de individualizare a sancţiunii complementare a confiscării mijlocului de transport destinat sau folosit la săvârşirea faptei, prin raportare la natura şi gravitatea faptei, respectiv condiţia ca terţul proprietar al bunului confiscat (în ipoteza în care bunul nu aparţine contravenientului) să cunoască scopul folosirii bunului, această ultimă condiţie avându-şi temei şi în respectarea principiului personalităţii sancţiunilor contravenţionale. Astfel, dacă bunul confiscat nu este proprietatea contravenientului, iar terţul proprietar nu a cunoscut scopul folosirii lui, măsura confiscării astfel reglementată nu are caracter proporţional, iar aplicarea confiscării în asemenea condiţii este echivalentă cu o expropriere faptică incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, nereglementând criterii în raport cu care să se aprecieze oportunitatea aplicării sancţiunii complementare a confiscării mijloacelor de transport în raport cu circumstanţele concrete ale fiecărei contravenţii în parte, criterii care să permită respectarea principiului proporţionalităţii între sancţiunea complementară aplicată şi natura şi gravitatea faptei săvârşite, ţinând cont şi de valoarea bunului supus confiscării, precum şi de persoana căreia îi aparţine bunul supus confiscării şi care ar putea să nu cunoască scopul folosirii lui, art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1.061/2008 nu asigură un just echilibru între exigenţele generale ale comunităţii referitoare la protecţia mediului şi dreptul fundamental de proprietate al contravenientului, respectiv al terţului proprietar al bunului folosit la săvârşirea contravenţiei, din această perspectivă fiind contrar atât dispoziţiilor art. 1 paragraful 2 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cât şi prevederilor art. 44 alin. (8) din Constituţie.
Pentru considerentele expuse, instanţa va admite cererea formulată şi va anula dispoziţiile art. 25 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 1.061/2008 privind transportul deşeurilor periculoase şi nepericuloase pe teritoriul României.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În numele legii,
HOTĂRĂŞTE:
Admite cererea formulată de reclamanţii Marin Abel, Unizău Florin şi Voriumi 2010 EOOD, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, cu sediul în Bucureşti, sectorul 1, Piaţa Victoriei, Palatul Victoriei nr. 1 şi Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, cu sediul în Bucureşti, sectorul 5, Bd. Libertăţii nr. 12.
Anulează dispoziţiile art. 25 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 1.061/2008 privind transportul deşeurilor periculoase şi nepericuloase pe teritoriul României.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, cale de atac ce se va depune la Curtea de Apel Piteşti.
Pronunţată, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei astăzi, 27 septembrie 2024, la Curtea de Apel Piteşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Preşedinte,
Adela Ramona Hodorogea
Grefier,
Mihaela Raluca Duţă
------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
