Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 REGULAMENT nr. 5 din 20 decembrie 2013 privind cerinţe prudenţiale pentru instituţiile de credit
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   REGULAMENT nr. 5 din 20 decembrie 2013  privind cerinţe prudenţiale pentru instituţiile de credit    Twitter Facebook
Cautare document

 REGULAMENT nr. 5 din 20 decembrie 2013 privind cerinţe prudenţiale pentru instituţiile de credit

EMITENT: Banca Nationala a Romaniei
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 841 din 30 decembrie 2013
    Având în vedere dispoziţiile art. 24, art. 51 alin. (1) lit. (d), art. 77, art. 101, art. 104, art. 106-110, art. 148, art. 149, art. 150 alin. (1), art. 152^1, art. 163, art. 163^1, art. 164 alin. (2), art. 166, art. 166^3, art. 169^1, art. 289, art. 320, art. 382, art. 384 alin. (1) şi ale art. 385 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 416 alin. (1) lit. (a) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 26 iunie 2013 privind cerinţele prudenţiale pentru instituţiile de credit şi firmele de investiţii şi de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 ,
    în temeiul prevederilor art. 420 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 25 alin. (2) lit. a) şi ale art. 48 alin. (1) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României,
    Banca Naţională a României emite următorul regulament:
    TITLUL I
    Dispoziţii generale
    CAP. I
    Domeniul de aplicare
    ART. 1
    Prezentul regulament reglementează:
    a) cadrul de administrare a activităţii instituţiilor de credit, procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri şi condiţiile de externalizare a activităţilor instituţiilor de credit;
    b) unele aspecte legate de fondurile proprii ale instituţiilor de credit;
    c) cerinţele privind amortizoarele de capital;
    d) supravegherea pe bază consolidată a instituţiilor de credit;
    e) condiţiile pentru aprobarea utilizării modelelor interne de rating pentru determinarea cerinţelor de capital pentru riscul de credit;
    f) cerinţele pentru notificarea prealabilă a utilizării abordării standard pentru riscul operaţional, cele pentru aprobarea utilizării abordării standard alternative pentru riscul operaţional şi condiţiile pentru aprobarea utilizării abordării avansate de evaluare pentru determinarea cerinţelor de capital pentru riscul operaţional;
    g) condiţiile pentru aprobarea utilizării modelelor interne pentru determinarea cerinţelor de capital pentru riscul de piaţă;
    h) unele aspecte legate de aplicarea Regulamentului (UE) nr. 575/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 26 iunie 2013 privind cerinţele prudenţiale pentru instituţiile de credit şi firmele de investiţii şi de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 .


    ART. 2
    (1) Prezentul regulament se aplică instituţiilor de credit, persoane juridice române, la nivel individual şi/sau, după caz, consolidat şi subconsolidat, precum şi la nivel de reţea cooperatistă.
    (2) Fără a aduce atingere prevederilor art. 77 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, prezentul regulament se aplică în mod corespunzător şi sucursalelor instituţiilor de credit din state terţe.
    (3) Prevederile privind administrarea riscului de lichiditate din cap. II şi cap. IV ale titlului II se aplică în mod corespunzător şi sucursalelor instituţiilor de credit din state membre.

    CAP. II
    Definiţii
    ART. 3
    (1) În înţelesul prezentului regulament, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
    1. organ de conducere - organul sau organele de administrare şi de conducere ale unei instituţii de credit stabilite potrivit actelor constitutive, în conformitate cu prevederile Legii societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, care sunt împuternicite să stabilească strategia, obiectivele şi orientarea generală a instituţiei de credit, care supraveghează şi monitorizează procesul decizional de conducere şi care include/includ persoanele care conduc în mod efectiv activitatea instituţiei de credit;
    2. organul de conducere în funcţia sa de supraveghere - organul de conducere care îşi îndeplineşte rolul de supraveghere şi monitorizare a procesului decizional de conducere şi care este reprezentat de consiliul de administraţie, în cadrul sistemului unitar de administrare, şi consiliul de supraveghere, în cadrul sistemului dualist de administrare;
    3. conducerea superioară - persoanele fizice care exercită funcţii de conducere în cadrul unei instituţii de credit şi care sunt împuternicite cu activitatea de conducere curentă a instituţiei de credit şi răspund de modul de îndeplinire a acesteia faţă de organul de conducere. Conducerea superioară este reprezentată de directori, în cadrul sistemului unitar de administrare, şi de către directorat, în cadrul sistemului dualist de administrare;
    4. cadru aferent controlului intern - cadru ce trebuie să asigure desfăşurarea unor operaţiuni eficace şi eficiente, controlul corespunzător al riscurilor, desfăşurarea prudentă a activităţii, credibilitatea informaţiilor financiare şi nefinanciare raportate, atât intern, cât şi extern, precum şi conformitatea cu cadrul legal şi de reglementare, cerinţele de supraveghere şi regulile şi deciziile interne ale instituţiei de credit;
    5. cadru de administrare a activităţii - componentă esenţială a guvernanţei corporative, care se concentrează pe structura internă şi organizarea unei instituţii de credit;
    6. profil de risc - suma expunerilor unei instituţii de credit la riscuri reale şi potenţiale;
    7. apetit la risc - nivelul absolut al riscurilor pe care o instituţie de credit este pregătită să şi-l asume în mod aprioric;
    8. toleranţă la risc - limitele reale din cadrul apetitului la risc asumat de o instituţie de credit;
    9. risc de conformitate - riscul actual sau viitor de afectare a profiturilor şi a capitalului, care poate conduce la amenzi, daune şi/sau rezilierea de contracte sau care poate afecta reputaţia unei instituţii de credit, ca urmare a încălcărilor sau neconformării cu cadrul legal şi de reglementare, cu acordurile, practicile recomandate sau standardele etice;
    10. conflict de interese - acea situaţie sau împrejurare în care interesul personal, direct ori indirect, al personalului şi membrilor structurii de conducere ai instituţiei de credit contravine interesului instituţiei de credit, astfel încât afectează sau ar putea afecta independenţa şi imparţialitatea acestora în luarea deciziilor ori îndeplinirea la timp şi cu obiectivitate a îndatoririlor care le revin în exercitarea atribuţiilor de serviciu;
    11. persoane care deţin funcţii-cheie - membri ai personalului ale căror funcţii le conferă o influenţă semnificativă asupra orientării instituţiei de credit, însă care nu sunt membri ai organului de conducere. Printre persoanele care deţin funcţii-cheie se pot număra conducătorii unor linii de activitate importante, ai sucursalelor din Spaţiul Economic European, filialelor din state terţe, ai funcţiilor-suport şi de control;
    12. persoane cu funcţie de conducere de nivel mediu a unor activităţi - persoane nominalizate să asigure conducerea unităţilor operaţionale ale instituţiei de credit;
    13. proces intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri - componentă a cadrului de administrare a activităţii instituţiilor de credit, care vizează ca organul de conducere al acestora să asigure identificarea, măsurarea, agregarea şi monitorizarea în mod adecvat a riscurilor instituţiei de credit, deţinerea unui capital intern adecvat la profilul de risc şi utilizarea şi dezvoltarea unor sisteme solide de administrare a riscurilor;
    14. simulare de criză - tehnică de administrare a riscului utilizată pentru a evalua efectele potenţiale asupra situaţiei financiare a unei instituţii de credit ale unui anumit eveniment şi/sau ale modificării unui set de variabile financiare. Aceasta se poate realiza, în principiu, sub forma analizei de senzitivitate, care evaluează impactul asupra situaţiei financiare a unei instituţii de credit al modificării unui anumit determinant de risc - risk driver -, în condiţiile în care sursa şocului nu este identificată, şi a simulărilor pe bază de scenariu, care evaluează impactul asupra situaţiei financiare a unei instituţii de credit al modificărilor simultane ale mai multor determinanţi de risc, în condiţiile în care evenimentul de criză a fost definit;
    15. debitori expuşi la riscul valutar - debitori care nu beneficiază de efectul unei operaţiuni de acoperire naturală sau financiară;
    16. operaţiune de acoperire naturală - operaţiune în cadrul căreia debitorii primesc venituri denominate sau indexate la valuta în care este acordat creditul, inclusiv operaţiunile de încasare de numerar din transferuri sau din exporturi;
    17. operaţiune de acoperire financiară - operaţiune care are la bază încheierea de către debitor a unui contract cu o instituţie de credit sau o instituţie financiară în scopul acoperirii riscului valutar;
    18. risc de rată a dobânzii - riscul actual sau viitor de afectare negativă a profiturilor şi capitalului ca urmare a unor modificări adverse ale ratelor dobânzii;
    19. risc aferent tehnologiei informaţiei (IT) - subcategorie a riscului operaţional care se referă la riscul actual sau viitor de afectare negativă a profiturilor şi capitalului, determinat de inadecvarea strategiei şi politicii IT, a tehnologiei informaţiei şi a procesării informaţiei, cu referire la capacitatea de gestionare, integritatea, controlabilitatea şi continuitatea acesteia, sau de utilizarea necorespunzătoare a tehnologiei informaţiei;
    20. risc reputaţional - riscul actual sau viitor de afectare negativă a profiturilor şi capitalului determinat de percepţia nefavorabilă asupra imaginii unei instituţii de credit de către clienţi, contrapartide, acţionari, investitori sau autorităţi de supraveghere;
    21. risc strategic - riscul actual sau viitor de afectare negativă a profiturilor şi capitalului determinat de schimbări în mediul de afaceri sau de decizii de afaceri defavorabile, de implementarea inadecvată a deciziilor sau de lipsa de reacţie la schimbările din mediul de afaceri;
    22. valoare economică - valoarea actualizată a fluxurilor de numerar nete aşteptate, aferente instituţiei de credit;
    23. unitate operaţională - o unitate separată din punct de vedere tehnic, geografic sau organizatoric de alte părţi ale instituţiei de credit sau ale grupului - cum ar fi entităţi separate din punct de vedere juridic sau organizatoric, linii de activitate sau grupuri omogene de expuneri în cadrul unei instituţii de credit sau al unui grup;
    24. formalizare - descrierea şi, după caz, fundamentarea unui proces, sistem, a unei metodologii sau decizii, regăsite la nivelul instituţiei de credit sub forma unei prezentări scrise cu un grad adecvat de complexitate şi detaliere;
    25. depozite stabile (core deposits) - resursele de finanţare care rămân la dispoziţia instituţiei de credit o perioadă de timp îndelungată, determinate de către aceasta potrivit politicilor interne la care se face referire la art. 136;
    26. externalizare - utilizarea de către o instituţie de credit a unui furnizor extern, în vederea desfăşurării de către acesta, pe bază contractuală şi în mod continuu, a unor activităţi efectuate în mod obişnuit de către instituţia de credit în cauză;
    27. furnizor extern - furnizorul de bunuri şi servicii, care poate fi o entitate autorizată sau nu, în funcţie de activitatea externalizată, respectiv o entitate afiliată în cadrul unui grup ori o entitate în afara grupului;
    28. activităţi semnificative:
    a) activităţi care prezintă o asemenea importanţă încât orice dificultate sau eşec în desfăşurarea acestora ar putea avea un efect negativ semnificativ în ceea ce priveşte abilitatea instituţiei de credit de a-şi îndeplini obligaţiile prevăzute de cadrul de reglementare şi/ori de a-şi continua activitatea;
    b) orice alte activităţi care necesită o autorizaţie din partea autorităţilor competente;
    c) orice activităţi care au un impact semnificativ din perspectiva administrării riscurilor; şi
    d) administrarea riscurilor aferente activităţilor prevăzute la lit. a);

    29. externalizare în lanţ - externalizare în cadrul căreia furnizorul extern subcontractează cu alţi furnizori externi elemente componente ale serviciilor prestate instituţiei de credit;
    30. categorii de personal ale căror activităţi profesionale au un impact semnificativ asupra profilului de risc al unei instituţii de credit ("Personalul identificat") - membrii personalului ale căror activităţi profesionale au un impact semnificativ asupra profilului de risc al instituţiei de credit, incluzând membrii conducerii superioare, personalul care expune instituţia de credit unor riscuri - de exemplu, persoane cărora li s-au acordat competenţe individuale sporite în ceea ce priveşte derularea tranzacţiilor în care este implicată instituţia de credit, cum ar fi: dealeri, persoane care au competenţa de a aproba credite de valori semnificative -, personalul funcţiilor de control şi orice angajat care primeşte o remuneraţie totală, inclusiv clauze privind beneficiul discreţionar de tip pensie, ce conduce la încadrarea acestuia în aceeaşi categorie de remuneraţie cu cea a membrilor conducerii superioare şi cu a personalului care expune instituţia de credit unor riscuri;
    31. riscuri semnificative - riscuri cu impact însemnat asupra situaţiei patrimoniale şi/sau reputaţionale a instituţiilor de credit;
    32. acord de tip malus - practică de ajustare în funcţie de performanţă, care permite ajustarea părţii din bonusul unui angajat pentru care nu s-a intrat încă în drepturi, dar care fusese deja comunicat angajatului, pentru a ţine cont de evenimentele ulterioare comunicării bonusului;
    33. acord de tip clawback - practică de ajustare în funcţie de performanţă, care permite retragerea integrală sau parţială a bonusului unui angajat, pentru care s-a intrat deja în drepturi, pentru a lua în considerare evenimentele ulterioare intrării în drepturi;
    34. risc de piaţă - riscul de a înregistra pierderi aferente poziţiilor din bilanţ şi din afara bilanţului datorită fluctuaţiilor nefavorabile pe piaţă ale preţurilor (cum ar fi, de exemplu, preţurile acţiunilor, ratele de dobândă, cursurile de schimb valutar);
    35. risc de model - o pierdere posibilă pe care o instituţie de credit ar putea să o înregistreze ca urmare a unor decizii care ar putea fi bazate în principal pe rezultatele modelelor interne, din cauza unor erori în dezvoltarea, implementarea sau utilizarea acestor modele;
    36. abordări interne - abordarea bazată pe modele interne de rating, menţionată la art. 143 alin. (1), cea bazată pe modele interne menţionată la art. 221, cea bazată pe estimări proprii menţionate la art. 225, cea aferentă abordării avansate de evaluare menţionată la art. 313 alin. (2), metoda modelelor interne menţionată la art. 283 şi art. 363 şi abordarea bazată pe evaluări interne menţionată la art. 259 alin. (3) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;
    37. risc de credit - riscul actual sau viitor de afectare negativă a profiturilor şi capitalului ca urmare a neîndeplinirii de către debitor a obligaţiilor contractuale sau a eşecului acestuia în îndeplinirea celor stabilite;
    38. risc de ţară - riscul expunerii la pierderi determinate de evenimente petrecute într-o ţară străînă. Conceptul este mai larg decât riscul suveran deoarece sunt acoperite toate formele de creditare sau activităţi investiţionale, atât către/cu persoane fizice, societăţi comerciale, instituţii de credit sau administraţii centrale;
    39. risc de transfer - riscul ca un debitor să nu poată converti moneda locală într-o monedă străînă, astfel fiind în imposibilitatea de a efectua plăţi în contul datoriei în moneda străînă respectivă. Acest risc rezultă în mod normal din restricţii de schimb valutar impuse de guvernul din ţara debitorului;
    40. risc de lichiditate - riscul actual sau viitor de afectare negativă a profiturilor şi capitalului, determinat de incapacitatea instituţiei de credit de a-şi îndeplini obligaţiile la scadenţa acestora;
    41. amortizorul de conservare a capitalului - fondurile proprii pe care o instituţie de credit este obligată să le menţină în conformitate cu art. 256 din prezentul regulament;
    42. amortizorul anticiclic de capital specific instituţiei de credit - fondurile proprii pe care o instituţie de credit este obligată să le menţină în conformitate cu art. 257 din prezentul regulament;
    43. amortizorul de capital aferent instituţiilor globale de importanţă sistemică (amortizorul G-SII) - fondurile proprii pe care o instituţie de credit este obligată să le menţină în conformitate cu art. 271 din prezentul regulament;
    44. amortizorul de capital aferent altor instituţii de importanţă sistemică (amortizorul O-SII) - fondurile proprii pe care o instituţie de credit este obligată să le menţină în conformitate cu art. 269 alin. (1) din prezentul regulament;
    45. amortizorul de capital pentru riscul sistemic - fondurile proprii pe care o instituţie de credit este sau poate fi obligată să le menţină în conformitate cu art. 281-289 din prezentul regulament;
    46. cerinţa amortizorului combinat - totalul fondurilor proprii de nivel 1 de bază necesare pentru a îndeplini cerinţa amortizorului de conservare a capitalului, căreia i se adaugă cerinţele aferente următoarelor amortizoare, după caz:
    a) amortizorul anticiclic de capital specific instituţiei de credit;
    b) amortizorul G-SII;
    c) amortizorul O-SII;
    d) amortizorul de capital pentru riscul sistemic;

    47. rata amortizorului anticiclic de capital - cota procentuală pe care instituţiile de credit trebuie să o aplice pentru a calcula amortizorul de capital anticiclic specific instituţiilor de credit respective şi care este stabilită în conformitate cu art. 258 şi art. 259 din prezentul regulament sau, după caz, de autoritatea competentă dintr-un stat terţ;
    48. instituţie de credit autorizată la nivel naţional - o instituţie de credit care a fost autorizată în România şi pentru care Banca Naţională a României este responsabilă cu impunerea ratei amortizorului anticiclic de capital, conform recomandării structurii interinstituţionale de coordonare în domeniul supravegherii macroprudenţiale a sistemului financiar naţional, denumită în continuare structură de coordonare;
    49. referenţial pentru amortizor - rata de referinţă a amortizorului anticiclic de capital specific instituţiei de credit, calculată în conformitate cu art. 258 alin. (2) şi (3) din prezentul regulament;
    50. riscul juridic - risc de pierdere ca urmare atât a amenzilor, penalităţilor şi sancţiunilor de care instituţia de credit este pasibilă în caz de neaplicare sau aplicare defectuoasă a dispoziţiilor legale sau contractuale, cât şi a faptului că drepturile şi obligaţiile contractuale ale instituţiei de credit şi/sau ale contrapartidei sale nu sunt stabilite în mod corespunzător;
    51. eficacitate - gradul de îndeplinire a obiectivelor programate pentru fiecare dintre activităţi şi raportul dintre efectul proiectat şi rezultatul efectiv al activităţii respective;
    52. eficienţă - maximizarea rezultatelor unei activităţi în relaţie cu resursele utilizate.

    (2) Termenii şi expresiile folosite în cuprinsul prezentului regulament au semnificaţia prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare.
    (3) Pentru scopurile prezentului regulament, termenii şi expresiile: instituţie, entitate din sectorul financiar, situaţie consolidată, bază consolidată, bază subconsolidată, fonduri proprii, piaţă reglementată, beneficii discreţionare de tipul pensiilor, portofoliu de tranzacţionare, iniţiator, sponsor, contraparte centrală, risc operaţional, diminuarea riscului de credit, securitizare, poziţie din securitizare, entitate special constituită în scopul securitizării, capital eligibil, efect de levier, risc asociat folosirii excesive a efectului de levier, instituţie externă de evaluare a creditului au înţelesul prevăzut la art. 4 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.

    TITLUL II
    Cadrul de administrare a activităţii instituţiilor de credit, procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri şi condiţiile de externalizare a activităţilor instituţiilor de credit
    CAP. I
    Cadrul de administrare a activităţii instituţiilor de credit
    ART. 4
    (1) Instituţiile de credit sunt responsabile pentru existenţa unui cadru de administrare a activităţii riguros conceput, care să includă cel puţin următoarele aspecte:
    a) structura organizatorică şi organizarea;
    b) organul de conducere al instituţiei de credit, respectiv: atribuţii şi responsabilităţi, componenţa şi funcţionarea, cadrul general pentru desfăşurarea activităţii;
    c) administrarea riscurilor;
    d) controlul intern;
    e) sistemele informaţionale şi continuitatea activităţii;
    f) cerinţele de transparenţă.

    (2) Casa centrală a cooperativelor de credit este responsabilă pentru existenţa unui cadru de administrare a activităţii în sensul alin. (1) şi la nivelul reţelei cooperatiste.

    ART. 5
    (1) Instituţiile de credit trebuie să dispună de reglementări interne privind cadrul de administrare a activităţii.
    (2) Instituţiile de credit adaptează cadrul de administrare a activităţii în funcţie de natura, amploarea şi complexitatea riscurilor inerente modelului de afaceri şi activităţilor desfăşurate de ele.
    (3) Prevederile alin. (2) se aplică de casa centrală a cooperativelor de credit şi la nivelul reţelei cooperatiste.

    SECŢIUNEA 1
    Structura organizatorică şi organizarea unei instituţii de credit
    1.1 Cadrul organizaţional
    ART. 6
    (1) Organul de conducere al unei instituţii de credit trebuie să asigure o structură organizatorică adecvată şi transparentă pentru instituţia de credit în cauză.
    (2) În sensul alin. (1), structura organizatorică trebuie să promoveze eficacitatea şi să demonstreze prudenţa conducerii instituţiei de credit atât la nivel individual, cât şi la nivelul grupului din care aceasta face parte.
    (3) Liniile de raportare şi alocarea responsabilităţilor şi competenţelor în cadrul unei instituţii de credit trebuie să fie clare, bine definite, coerente şi implementate efectiv.
    (4) Organul de conducere trebuie să evalueze modalitatea în care diferite elemente ale structurii organizatorice se completează şi interacţionează reciproc. Structura organizatorică nu trebuie să afecteze capacitatea organului de conducere de a supraveghea şi a administra în mod eficace riscurile cu care se confruntă instituţia de credit sau grupul din care aceasta face parte.
    (5) Organul de conducere trebuie să evalueze în ce fel schimbările în structura grupului, care pot rezultă, fără a fi limitative, din înfiinţarea unor noi filiale, fuziuni şi achiziţii, vânzarea sau dizolvarea unor părţi ale grupului sau din evoluţii exterioare grupului, afectează soliditatea acestuia. Organul de conducere trebuie să efectueze orice modificări necesare cu promptitudine.

    1.2 Verificări şi echilibrări în cadrul unei structuri de grup
    ART. 7
    (1) În cadrul unei structuri de grup, organul de conducere al unei instituţii de credit-mamă, persoană juridică română, trebuie să se asigure că, în cadrul grupului, există un cadru adecvat de administrare a activităţii şi că acesta este corespunzător structurii, activităţii şi riscurilor aferente grupului şi entităţilor acestuia.
    (2) Organul de conducere al unei instituţii de credit filială, persoană juridică română, trebuie să adere la aceleaşi valori şi politici privind cadrul de administrare a activităţii cu cele ale societăţii-mamă, cu excepţia cazului în care există cerinţe legislative sau de supraveghere ori considerente de proporţionalitate care determină o altă conduită. În acest sens, organul de conducere a unei instituţii de credit filială trebuie ca, în cadrul propriilor responsabilităţi pe linia cadrului de administrare a activităţii, să îşi stabilească propriile politici şi să evalueze orice decizii sau practici la nivel de grup pentru a se asigura că acestea nu determină ca filiala să încalce prevederile cadrului de reglementare ori regulile prudenţiale aplicabile la nivel individual pe teritoriul României. Organul de conducere al unei instituţii de credit filială trebuie, de asemenea, să se asigure că asemenea decizii sau practici nu aduc atingere:
    a) administrării sănătoase şi prudente a filialei;
    b) solidităţii financiare a filialei; sau
    c) intereselor legale ale părţilor interesate în filială.

    (3) Pentru a-şi îndeplini responsabilităţile pe linia cadrului de administrare a activităţii, organul de conducere al unei instituţii de credit-mamă, persoană juridică română, trebuie:
    a) să stabilească o structură a cadrului de administrare a activităţii care să contribuie la supravegherea eficace a filialelor sale şi care să ia în considerare natura, amploarea şi complexitatea diferitelor riscuri la care grupul şi filialele acestuia sunt expuse;
    b) să aprobe o politică privind cadrul de administrare a activităţii la nivelul grupului şi pentru filialele acestuia, care să includă angajamentul de a îndeplini toate cerinţele aplicabile cadrului de administrare a activităţii;
    c) să se asigure că există resurse suficiente pentru fiecare filială în scopul îndeplinirii atât a standardelor la nivel de grup, cât şi a standardelor locale privind cadrul de administrare a activităţii;
    d) să dispună de mijloace corespunzătoare pentru a monitoriza că fiecare filială se conformează tuturor cerinţelor aplicabile privind cadrul de administrare a activităţii;
    e) să se asigure că liniile de raportare la nivelul grupului sunt clare şi transparente, în special în cazul în care liniile de activitate nu se suprapun organizării grupului din punct de vedere juridic.

    (4) O instituţie de credit filială, persoană juridică română, trebuie să dispună şi de un număr suficient de membri independenţi în organul de conducere. Membrii independenţi ai organului de conducere sunt membri care nu deţin funcţie executivă, care sunt independenţi de filială şi de grupul din care aceasta face parte şi de acţionarii care deţin controlul.

    1.3 Cunoaşterea structurii
    ART. 8
    (1) Organul de conducere trebuie să cunoască şi să înţeleagă pe deplin structura operaţională a unei instituţii de credit şi să se asigure că aceasta este conformă cu strategia de afaceri şi profilul de risc aprobate.
    (2) Organul de conducere trebuie să orienteze şi să aibă o bună înţelegere a structurii instituţiei de credit, a evoluţiei şi limitelor acesteia şi trebuie să se asigure că structura este adecvată şi nu presupune un nivel de complexitate excesiv sau necorespunzător. Organul de conducere este responsabil şi pentru aprobarea unor strategii şi politici sănătoase pentru stabilirea unor noi structuri. În plus, organul de conducere trebuie să recunoască riscurile pe care le presupune însăşi complexitatea structurii entităţii juridice şi trebuie să se asigure că instituţia de credit este capabilă să producă la timp informaţii privind tipul, statutul, structura acţionariatului şi activităţile fiecărei entităţi juridice.
    (3) Organul de conducere al unei instituţii de credit-mamă, persoană juridică română, trebuie:
    a) să înţeleagă nu numai organizarea grupului, ci şi scopul diferitelor entităţi şi legăturile şi relaţiile dintre ele;
    b) să se asigure că diferitele entităţi din grup (inclusiv instituţia de credit însăşi) primesc suficiente informaţii pentru a avea o percepţie clară a obiectivelor şi riscurilor generale ale grupului;
    c) să se asigure că este în permanenţă informată cu privire la riscurile cauzate de structura grupului.


    1.4 Activităţi care nu sunt desfăşurate în mod obişnuit sau care nu sunt transparente
    ART. 9
    (1) În situaţia în care o instituţie de credit operează prin intermediul unor structuri cu scop special sau al unor structuri aflate în legătură sau în jurisdicţii care împiedică transparenţa sau care nu îndeplinesc standardele bancare internaţionale, organul de conducere trebuie să înţeleagă scopul, structura şi riscurile speciale asociate acestora.
    (2) Organul de conducere trebuie să accepte aceste activităţi numai atunci când este încredinţat că riscurile vor fi administrate în mod corespunzător.
    (3) Organul de conducere trebuie să stabilească, să menţină şi să revizuiască, în mod permanent, strategii, politici şi proceduri corespunzătoare de aprobare şi menţinere a unor astfel de structuri şi activităţi pentru a se asigura că acestea rămân conforme cu scopul lor declarat.
    (4) Organul de conducere trebuie să asigure luarea de măsuri corespunzătoare pentru a evita sau a diminua riscurile unor astfel de activităţi.
    (5) În sensul alin. (4), măsurile includ:
    a) instituţia de credit dispune de politici şi proceduri adecvate, precum şi procese formalizate (de exemplu, limite aplicabile, cerinţe de informaţii) pentru luarea în considerare, aprobarea şi administrarea riscurilor unor astfel de activităţi, având în vedere consecinţele pentru structura operaţională a grupului;
    b) informaţiile privind aceste activităţi şi riscurile aferente sunt accesibile la nivelul sediului central şi auditorilor instituţiei de credit şi sunt raportate organului de conducere şi Băncii Naţionale a României - Direcţia supraveghere;
    c) instituţia de credit evaluează periodic necesitatea permanentă de a desfăşura activităţi care împiedică transparenţa.

    (6) În sensul alin. (5), instituţia de credit trebuie să ia aceleaşi măsuri atunci când desfăşoară activităţi care nu sunt transparente sau care nu sunt desfăşurate în mod obişnuit pentru clienţii săi.
    (7) Toate structurile şi activităţile prevăzute de prezentul articol trebuie să fie supuse unor analize periodice ale auditului intern şi extern.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Organul de conducere al instituţiei de credit
    2.1 Atribuţii şi responsabilităţi ale organului de conducere
    ART. 10
    (1) Responsabilităţile organului de conducere trebuie să fie definite în mod clar într-un document scris şi aprobate, cu respectarea legislaţiei relevante în materie.
    (2) Responsabilităţile prevăzute în document trebuie să fie conforme şi cu prevederile Legii societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi cu cele ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare.

    ART. 11
    (1) Organul de conducere trebuie să definească, să supravegheze şi să fie responsabil pentru implementarea unui cadru de administrare a activităţii care să asigure administrarea efectivă şi prudentă a instituţiei de credit, inclusiv separarea responsabilităţilor în cadrul organizaţiei şi prevenirea conflictelor de interese.
    (2) În sensul alin. (1), cadrul de administrare a activităţii implementat trebuie să asigure conformarea cu următoarele principii:
    a) organul de conducere trebuie să aibă responsabilitate deplină în ceea ce priveşte instituţia de credit şi trebuie să aprobe şi să supravegheze implementarea obiectivelor strategice, a strategiei privind administrarea riscurilor şi a cadrului de administrare a activităţii ale instituţiei de credit;
    b) organul de conducere trebuie să asigure integritatea sistemelor contabile şi de raportare financiară, inclusiv controalele financiare şi operaţionale şi conformarea cu legislaţia şi standardele relevante;
    c) organul de conducere trebuie să supravegheze procesul de publicare a informaţiilor şi de comunicare;
    d) organul de conducere trebuie să fie responsabil pentru asigurarea supravegherii efective a conducerii superioare.


    ART. 12
    (1) În afara responsabilităţilor prevăzute de art. 11 alin. (2), organul de conducere mai este responsabil şi pentru stabilirea şi revizuirea:
    a) sumelor, tipurilor şi distribuţiei atât ale capitalului intern, cât şi ale fondurilor proprii adecvate pentru a acoperi riscurile instituţiei de credit;
    b) unei structuri organizatorice solide şi transparente cu canale de comunicare şi raportare eficace;
    c) unei politici privind numirea şi succedarea persoanelor care deţin funcţii-cheie în cadrul instituţiei de credit;
    d) unui cadru de remunerare care să fie conform cu strategiile instituţiei de credit privind administrarea riscurilor;
    e) principiilor cadrului de administrare a activităţii şi a valorilor corporative ale instituţiei de credit, inclusiv a celor stabilite prin intermediul unui cod de conduită sau a unui document echivalent; şi
    f) unui cadru adecvat şi eficace aferent controlului intern care să includă funcţiile de administrare a riscurilor, de conformitate şi de audit intern, precum şi un cadru corespunzător privind raportarea financiară şi contabilitatea.

    (2) Organul de conducere al unei instituţii de credit trebuie să aprobe şi să revizuiască periodic strategiile şi politicile pentru asumarea, administrarea, monitorizarea şi diminuarea riscurilor la care instituţia de credit este sau ar putea fi expusă, inclusiv acelea care provin din mediul macroeconomic în care instituţia de credit îşi desfăşoară activitatea şi care sunt legate de stadiul ciclului economic.
    (3) În procesul de revizuire a politicilor şi strategiilor, organul de conducere este responsabil pentru comunicarea corespunzătoare cu Banca Naţională a României - Direcţia supraveghere şi alte părţi interesate.
    (4) În sensul alin. (1) lit. c), instituţiile de credit trebuie să evalueze adecvarea persoanelor care deţin funcţii-cheie înainte ca acestea să fie numite sau să reevalueze adecvarea lor, după caz, şi să consemneze evaluarea/reevaluarea şi rezultatele obţinute.
    (5) Dacă în urma evaluării instituţiei de credit se concluzionează că persoana care deţine o funcţie-cheie nu este adecvată, instituţia de credit trebuie să ia măsurile corespunzătoare.

    ART. 13
    (1) Organul de conducere trebuie să monitorizeze şi să evalueze periodic eficacitatea cadrului de administrare a activităţii al instituţiei de credit şi să ia măsuri corespunzătoare pentru remedierea oricărei deficienţe.
    (2) O revizuire a cadrului de administrare a activităţii şi a implementării acestuia trebuie să fie efectuată cel puţin anual. Aceasta trebuie să vizeze orice modificare a factorilor interni şi externi care afectează instituţia de credit.

    ART. 14
    (1) Organul de conducere în funcţia sa de supraveghere şi conducerea superioară trebuie să interacţioneze în mod eficace.
    (2) Organul de conducere în funcţia sa de supraveghere trebuie:
    a) să fie pregătit şi capabil să conteste şi să dispună de capacitatea de a analiza în mod critic, într-o manieră constructivă, propuneri, explicaţii şi informaţii furnizate de către membrii conducerii superioare;
    b) să monitorizeze dacă strategia, toleranţa/apetitul la risc şi politicile instituţiei de credit sunt implementate în mod consecvent şi dacă standardele de performanţă sunt menţinute în conformitate cu interesele financiare pe termen lung şi cu solvabilitatea acesteia; şi
    c) să monitorizeze performanţa membrilor conducerii superioare în raport cu respectivele standarde.

    (3) Conducerea superioară trebuie să informeze organul de conducere în funcţia sa de supraveghere în mod cuprinzător, periodic şi fără întârziere, după caz, asupra elementelor relevante pentru evaluarea unei situaţii care are impact asupra conducerii instituţiei de credit şi menţinerii securităţii financiare a acesteia.

    2.2 Componenţa şi funcţionarea organului de conducere
    ART. 15
    (1) Organul de conducere trebuie să aibă un număr adecvat de membri şi o componenţă corespunzătoare.
    (2) În vederea stabilirii componenţei, instituţiile de credit trebuie să evalueze adecvarea membrilor organului de conducere pe baza criteriilor prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare. Evaluarea se face, de regulă, înaintea de ocuparea funcţiei respective.
    (3) Instituţiile de credit trebuie să reevalueze adecvarea membrilor organului de conducere, atunci când evenimente determină necesitatea reevaluării, pentru a verifica adecvarea continuă a persoanei respective.
    (4) Organul de conducere trebuie să dispună de politici pentru selectarea, monitorizarea şi planificarea succedării membrilor săi.
    (5) O instituţie de credit trebuie să stabilească mărimea şi componenţa organului său de conducere în funcţie de mărimea şi complexitatea instituţiei de credit şi de natura şi sfera de cuprindere a activităţilor sale.
    (6) Dacă în urma evaluării instituţiei de credit se concluzionează că o persoană nu este adecvată pentru a fi numită membru al organului de conducere, respectiva persoană nu trebuie să fie numită.
    (7) Dacă în urma reevaluării instituţiei de credit se concluzionează că un membru al organului de conducere nu mai este adecvat, instituţia de credit trebuie să ia măsurile corespunzătoare pentru remedierea situaţiei şi să informeze Banca Naţională a României în acest sens.
    (8) Măsurile prevăzute de alin. (6) şi (7) pot include, fără a se limita la: ajustarea responsabilităţilor între membrii organului de conducere; înlocuirea anumitor persoane; instruirea unor membri sau a organului de conducere în ansamblul său pentru a se asigura că sunt suficiente calificarea şi experienţa colectivă ale organului de conducere.

    ART. 16
    (1) Membrii organului de conducere trebuie să participe în mod activ în activitatea unei instituţii de credit şi trebuie să fie capabili să ia decizii şi să facă propriile raţionamente care să fie solide, obiective şi independente.
    (2) Selecţia membrilor organului de conducere trebuie să asigure că există suficientă expertiză şi independenţă în cadrul acestuia. Instituţia de credit trebuie să se asigure că membrii organului de conducere au capacitatea să aloce timp şi efort suficient pentru îndeplinirea în mod eficace a atribuţiilor ce le revin.
    (3) Instituţiile de credit trebuie să dispună de documente scrise care reprezintă angajamente privind timpul minim aşteptat de participare efectivă pentru exercitarea în mod adecvat a prerogativelor pentru toţi membrii organului de conducere. Participarea membrilor organului de conducere în funcţia sa de supraveghere la exercitarea atribuţiilor funcţiei de supraveghere trebuie să fie făcută publică.
    (4) Membrii organului de conducere trebuie să fie capabili să acţioneze în mod obiectiv, critic şi independent.

    ART. 17
    Organul de conducere trebuie să aibă o politică scrisă privind administrarea conflictelor de interese pentru membrii săi.

    ART. 18
    (1) Instituţiile de credit trebuie să aloce resurse umane şi financiare adecvate pentru integrarea şi instruirea membrilor organului de conducere.
    (2) În sensul alin. (1), programele de instruire adaptate la necesităţile fiecărui membru al organului de conducere trebuie să ţină cont de orice diferenţe între necesităţile instituţiei de credit şi cunoştinţele efective ale membrilor organului de conducere.

    ART. 19
    Instituţiile de credit şi, respectiv, comitetele lor de nominalizare, în cazul în care acestea există, trebuie aibă în vedere o gamă largă de aptitudini şi competenţe atunci când recrutează membrii organului de conducere şi, în acest sens, trebuie să stabilească o politică de promovare a diversităţii în cadrul organului de conducere.

    ART. 20
    (1) Organul de conducere trebuie să definească practici şi proceduri corespunzătoare aferente cadrului de administrare a activităţii pentru propria organizare şi funcţionare şi trebuie să dispună de mijloacele care să asigure că astfel de practici sunt urmate şi revizuite periodic în vederea îmbunătăţirii lor.
    (2) În sensul alin. (1), practici şi proceduri solide pentru organul de conducere aferente cadrului de administrare a activităţii includ frecvenţa reuniunilor, procedurile de lucru şi procesele-verbale ale acestora, rolul preşedintelui organului de conducere şi utilizarea comitetelor.

    ART. 21
    (1) Organul de conducere în funcţia sa de supraveghere trebuie să ia în considerare, în funcţie de mărimea şi complexitatea instituţiei de credit, stabilirea unor comitete specializate formate din membri ai organului de conducere (pot fi invitate să participe şi alte persoane datorită expertizei specifice a acestora sau datorită faptului că îndrumările oferite de acestea sunt relevante pentru un anumit aspect).
    (2) În sensul alin. (1), delegarea responsabilităţilor către astfel de comitete nu trebuie să exonereze în niciun fel organul de conducere în funcţia sa de supraveghere de exercitarea în mod colectiv a atribuţiilor şi responsabilităţilor sale.

    ART. 22
    (1) Instituţiile de credit trebuie să înfiinţeze un comitet de audit.
    (2) Un comitet de audit trebuie, fără a fi limitativ:
    a) să monitorizeze eficacitatea controlului intern, auditului intern şi administrării riscurilor;
    b) să supravegheze auditorii externi ai instituţiei de credit;
    c) să recomande aprobarea de către organul de conducere sau de către acţionari a numirii, remunerării şi revocării auditorilor externi;
    d) să analizeze şi să aprobe sfera de cuprindere şi frecvenţa auditului intern;
    e) să analizeze rapoartele de audit intern;
    f) să verifice adoptarea la timp de către conducerea superioară a măsurilor corective necesare pentru a remedia deficienţele legate de control, neconformarea cu cadrul legal şi de reglementare, cu politicile, precum şi cu alte probleme identificate de auditori.

    (3) Comitetul de audit trebuie să supravegheze şi instituirea de politici contabile de către instituţia de credit.
    (4) Preşedintele comitetului de audit trebuie să fie independent. În situaţia în care preşedintele este un fost membru al conducerii superioare a instituţiei de credit, acesta poate ocupa funcţia de preşedinte al comitetului numai după trecerea unei perioade de timp corespunzătoare de cel puţin 1 an.
    (5) Membrii comitetului de audit în ansamblul său trebuie să aibă experienţă practică recentă şi relevantă în domeniul pieţelor financiare sau trebuie să fi obţinut, în urma activităţilor anterioare, o experienţă profesională suficientă legată în mod direct de activitatea pe pieţele financiare. Preşedintele comitetului de audit trebuie să aibă cunoştinţe de specialitate şi experienţă în aplicarea principiilor contabile şi a proceselor de control intern.

    ART. 23
    (1) Instituţiile de credit care sunt semnificative din punctul de vedere al mărimii, organizării interne şi naturii, extinderii şi complexităţii activităţilor lor trebuie să înfiinţeze un comitet de administrare a riscurilor compus din membri ai organului de conducere care nu exercită nicio funcţie executivă în instituţia de credit respectivă. Membrii comitetului de administrare a riscurilor trebuie să dispună de cunoştinţe, competenţe şi expertiză corespunzătoare pentru a înţelege pe deplin şi a monitoriza strategia privind administrarea riscurilor şi apetitul la risc al instituţiei de credit.
    (2) Comitetul de administrare a riscurilor trebuie să consilieze organul de conducere cu privire la apetitul la risc şi strategia globală privind administrarea riscurilor, actuale şi viitoare, ale instituţiei de credit şi să asiste organul de conducere în supravegherea implementării strategiei respective de către conducerea superioară. Responsabilitatea generală privind administrarea riscurilor revine în continuare organului de conducere.
    (3) Comitetul de administrare a riscurilor trebuie să verifice dacă preţurile produselor de pasiv şi activ oferite clienţilor iau în considerare pe deplin modelul de afaceri şi strategia privind administrarea riscurilor ale instituţiei de credit. În cazul în care preţurile nu reflectă riscurile în mod corespunzător în conformitate cu modelul de afaceri şi cu strategia privind administrarea riscurilor, comitetul de administrare a riscurilor trebuie să prezinte organului de conducere un plan de remediere a situaţiei.
    (4) Banca Naţională a României poate permite unei instituţii de credit, care nu este considerată semnificativă în sensul alin. (1), să reunească comitetul de administrare a riscurilor şi comitetul de audit. Membrii comitetului astfel reunit trebuie să dispună de cunoştinţele, competenţele şi expertiza necesară atât pentru comitetul de administrare a riscurilor, cât şi pentru comitetul de audit.
    (5) Pentru a sprijini stabilirea unor politici şi practici de remunerare sănătoase, comitetul de administrare a riscurilor trebuie să verifice, fără a aduce atingere sarcinilor comitetului de remunerare, dacă stimulentele oferite de sistemul de remunerare iau în considerare riscurile, capitalul, lichiditatea, precum şi probabilitatea şi calendarul profiturilor.

    ART. 24
    (1) Instituţiile de credit care sunt semnificative din punctul de vedere al mărimii, organizării interne şi naturii, extinderii şi complexităţii activităţilor lor trebuie să înfiinţeze un comitet de nominalizare compus din membri ai organului de conducere care nu exercită nicio funcţie executivă în instituţia de credit respectivă.
    (2) Comitetul de nominalizare trebuie:
    a) să identifice şi să recomande, spre aprobare, organului de conducere sau adunării generale candidaţi pentru ocuparea posturilor vacante din cadrul organului de conducere, să evalueze echilibrul de cunoştinţe, competenţe, diversitate şi experienţă în cadrul organului de conducere şi să pregătească o descriere a rolurilor şi a capacităţilor în vederea numirii pe un anumit post şi să evalueze aşteptările în ceea ce priveşte timpul alocat în acest sens;
    b) să evalueze periodic, dar cel puţin o dată pe an, structura, mărimea, componenţa şi performanţa organului de conducere şi să facă recomandări organului de conducere cu privire la orice modificări;
    c) să evalueze periodic, dar cel puţin o dată pe an, cunoştinţele, competenţele şi experienţa fiecărui membru al organului de conducere şi al organului de conducere în ansamblul său şi să raporteze organului de conducere în mod corespunzător;
    d) să revizuiască periodic politica organului de conducere în ceea ce priveşte selecţia şi numirea membrilor conducerii superioare şi să facă recomandări organului de conducere.

    (3) În sensul alin. (2) lit. a), comitetul de nominalizare trebuie să decidă şi cu privire la o ţintă privind reprezentarea genului, masculin sau feminin, slab reprezentat în structura organului de conducere şi să elaboreze o politică privind modul de creştere a numărului acestor persoane în structura organului de conducere pentru a atinge respectiva ţintă. Ţinta, politica şi implementarea sa trebuie publicate în conformitate cu art. 435 alin. (2) litera (c) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.
    (4) Comitetul de nominalizare trebuie să contribuie în mod activ şi la îndeplinirea responsabilităţii instituţiei de credit privind adoptarea unor politici interne corespunzătoare privind evaluarea adecvării membrilor organului de conducere şi a persoanelor care deţin funcţii-cheie în sensul art. 12 alin. (1) lit. c) şi art. 15 alin. (4). Evaluarea adecvării membrilor organului de conducere şi a persoanelor care deţin funcţii-cheie, realizată atât iniţial, cât şi ulterior, pe bază continuă, trebuie să fie în primul rând responsabilitatea instituţiei de credit.
    (5) În îndeplinirea atribuţiilor sale, comitetul de nominalizare trebuie să ţină cont, în măsura în care este posibil şi pe o bază continuă, de necesitatea asigurării ca procesul decizional al organului de conducere să nu fie dominat de nicio persoană sau grup mic de persoane într-un mod care să fie în detrimentul intereselor instituţiei de credit în ansamblu.
    (6) Comitetul de nominalizare trebuie să poată utiliza orice tip de resurse pe care le consideră corespunzătoare, inclusiv consultanţă externă, şi trebuie să beneficieze de finanţare corespunzătoare în acest sens.

    2.3 Cadrul general pentru desfăşurarea activităţii
    ART. 25
    (1) Organul de conducere trebuie să dezvolte şi să promoveze standarde etice şi profesionale de calitate ridicată.
    (2) În sensul alin. (1), implementarea unor standarde corespunzătoare (de exemplu, a unui cod de conduită) pentru un comportament profesional şi responsabil la nivelul instituţiei de credit trebuie să contribuie la reducerea riscurilor la care aceasta este expusă.

    ART. 26
    (1) Organul de conducere trebuie să stabilească, să implementeze şi să menţină politici eficace pentru a identifica conflicte de interese actuale şi potenţiale. Conflictele de interese care au fost aduse la cunoştinţa organului de conducere şi confirmate de acesta trebuie să fie gestionate în mod corespunzător.
    (2) În sensul alin. (1), o politică scrisă trebuie să identifice relaţiile, serviciile, activităţile sau tranzacţiile unei instituţii de credit în care pot apărea conflicte de interese şi trebuie să stabilească modul de gestionare a acestor conflicte.
    (3) O instituţie de credit-mamă, persoană juridică română, trebuie să ia în considerare şi să echilibreze interesele tuturor filialelor sale şi să analizeze modul în care aceste interese contribuie la scopul şi interesele comune ale grupului în ansamblul său pe termen lung.
    (4) Politica privind conflictele de interese trebuie să stabilească măsuri care urmează să fie adoptate pentru a preveni sau a gestiona conflicte de interese. Astfel de proceduri şi măsuri pot include:
    a) o separare adecvată a atribuţiilor, cum ar fi încredinţarea unor activităţi de natură să genereze situaţii conflictuale din lanţul de tranzacţii sau servicii unor persoane diferite sau încredinţarea responsabilităţilor de supraveghere şi raportare pentru activităţile care generează conflicte de interese unor persoane diferite;
    b) stabilirea de obstacole în calea circulaţiei informaţiilor; şi
    c) împiedicarea persoanelor care sunt active şi în afara instituţiei de credit să aibă o influenţă necorespunzătoare în cadrul instituţiei de credit cu privire la activităţile în cauză.


    ART. 27
    (1) Organul de conducere trebuie să asigure că instituţia de credit dispune de proceduri interne de alertă corespunzătoare pentru comunicarea îngrijorărilor personalului cu privire la cadrul de administrare a activităţii.
    (2) Instituţiile de credit trebuie să adopte proceduri interne de alertă corespunzătoare care pot fi utilizate de personal pentru a atrage atenţia asupra îngrijorărilor legitime şi de substanţă în legătură cu aspecte privind cadrul de administrare a activităţii. Aceste proceduri trebuie să asigure confidenţialitatea persoanei care ridică o anumită problemă. Pentru a evita conflictele de interese, aceste îngrijorări trebuie să poată fi semnalate în afara liniilor normale de raportare (de exemplu, prin funcţia de conformitate sau funcţia de audit intern sau printr-o procedură internă de avertizare). Procedurile de alertă trebuie să fie disponibile întregului personal din cadrul unei instituţii de credit. Informaţiile furnizate de personal printr-o procedură de alertă trebuie, dacă sunt relevante, să fie puse la dispoziţia organului de conducere.
    (3) În plus faţă de procedurile interne de alertă, personalul unei instituţii de credit poate informa Banca Naţională a României - Direcţia supraveghere asupra îngrijorărilor legitime şi de substanţă prevăzute la alin. (2).

    SECŢIUNEA a 3-a
    Administrarea riscurilor
    ART. 28
    Administrarea riscurilor în cadrul unei instituţii de credit presupune:
    a) existenţa unei culturi privind riscurile;
    b) existenţa unui cadru de administrare a riscurilor;
    c) existenţa unei politici de aprobare a noilor produse.


    3.1 Cultura privind riscurile
    ART. 29
    (1) Instituţiile de credit trebuie să dezvolte o cultură privind riscurile integrată şi la nivel de ansamblu al instituţiei de credit, bazată pe o deplină înţelegere a riscurilor cu care se confruntă şi a modului în care acestea sunt administrate, având în vedere toleranţa/apetitul la risc al instituţiei de credit.
    (2) Fiecare persoană din cadrul unei instituţii de credit trebuie să fie deplin conştientă de responsabilităţile sale pe linia administrării riscurilor. Responsabilitatea administrării riscurilor nu trebuie limitată la nivelul specialiştilor în domeniul riscurilor sau al funcţiilor de control. Unităţile operaţionale, sub supravegherea organului de conducere, sunt în primul rând responsabile pentru administrarea zilnică a riscurilor, având în vedere toleranţa/apetitul la risc al instituţiei de credit şi în conformitate cu politicile, procedurile şi controalele instituţiei de credit.
    (3) Organul de conducere trebuie să dedice timp suficient pentru examinarea problemelor legate de riscuri.
    (4) În sensul alin. (3), organul de conducere trebuie să fie implicat în mod activ şi să asigure alocarea unor resurse adecvate în vederea administrării tuturor riscurilor semnificative abordate în cuprinsul prezentului regulament şi în Regulamentul (UE) nr. 575/2013, precum şi în vederea evaluării activelor, a utilizării ratingurilor externe şi a modelelor interne referitoare la riscurile respective.
    (5) O instituţie de credit trebuie să dispună de un cadru cuprinzător de administrare a riscurilor care să acopere toate unităţile operaţionale, funcţiile-suport şi pe cele de control, care să recunoască pe deplin substanţa economică a expunerilor la risc şi care să conţină toate riscurile relevante. Aria de cuprindere a administrării riscurilor trebuie să se refere la riscul de credit, de piaţă, de lichiditate, operaţional, de concentrare, reputaţional, de conformitate şi strategic.

    3.2 Cadrul de administrare a riscurilor
    ART. 30
    (1) Cadrul de administrare a riscurilor al unei instituţii de credit trebuie să includă politici, proceduri, limite şi controale care să asigure identificarea, măsurarea sau evaluarea, monitorizarea, diminuarea şi raportarea riscurilor aferente activităţilor sale la nivel de linii de activitate şi la nivel de ansamblu al instituţiei de credit.
    (2) Cadrul de administrare a riscurilor al unei instituţii de credit trebuie să asigure orientare specifică privind implementarea strategiilor sale.
    (3) Atunci când se identifică şi se măsoară riscurile, o instituţie de credit trebuie să dezvolte instrumente de tip forward-looking (anticipative) şi backward-looking (retrospective). Instrumentele trebuie să permită agregarea expunerilor la risc între liniile de activitate şi să faciliteze identificarea concentrărilor la riscuri.
    (4) Responsabilitatea finală pentru evaluarea riscurilor aparţine exclusiv instituţiei de credit care trebuie să îşi evalueze riscurile în mod critic şi nu trebuie să se bazeze exclusiv pe evaluări externe.
    (5) Instituţiile de credit trebuie să stabilească mecanisme de raportare periodică şi transparentă, astfel încât organul de conducere şi toate unităţile relevante dintr-o instituţie de credit să beneficieze de rapoarte la timp, precise, concise, inteligibile şi semnificative şi să poată face schimb de informaţii relevante privind identificarea, măsurarea sau evaluarea şi monitorizarea riscurilor. Cadrul de raportare trebuie să fie bine definit, documentat şi aprobat de organul de conducere.
    (6) În sensul alin. (5), instituţia de credit trebuie să stabilească linii de raportare către organul de conducere care să acopere toate riscurile semnificative, politicile de administrare a riscurilor şi modificările aduse acestora.
    (7) Organul de conducere, în funcţia sa de supraveghere, şi comitetul de administrare a riscurilor, în cazul în care a fost înfiinţat un astfel de comitet, trebuie să aibă acces adecvat la informaţii privind situaţia riscurilor instituţiei de credit şi, dacă este necesar şi corespunzător, la funcţia de administrare a riscurilor şi la consultanţă externă de specialitate.
    (8) Organul de conducere, în funcţia sa de supraveghere, şi comitetul de administrare a riscurilor, în cazul în care a fost înfiinţat un astfel de comitet, trebuie să stabilească natura, volumul, formatul şi frecvenţa informaţiilor privind riscurile pe care urmează să le primească.

    ART. 31
    Cadrul de administrare a riscurilor semnificative trebuie să fie transpus în mod clar şi transparent în norme interne, proceduri, inclusiv în manuale şi coduri de conduită, făcându-se distincţie între standardele generale aplicabile întregului personal şi regulile specifice aplicabile anumitor categorii de personal.

    3.3 Produse noi
    ART. 32
    (1) O instituţie de credit trebuie să dispună de o politică bine documentată de aprobare a produselor noi, aprobată de către organul de conducere, care vizează dezvoltarea de noi pieţe, produse şi servicii şi modificări semnificative ale celor existente.
    (2) Funcţia de administrare a riscurilor trebuie să fie implicată la aprobarea noilor produse sau la modificarea semnificativă a produselor existente. Funcţia de administrare a riscurilor trebuie să aibă o perspectivă clară asupra introducerii noilor produse (sau a unor modificări semnificative ale produselor existente) între diferite linii de activitate şi portofolii şi trebuie să aibă competenţa de a solicita ca modificările la produsele existente să treacă prin procesul oficial aferent politicii de aprobare a noilor produse.

    SECŢIUNEA a 4-a
    Controlul intern
    ART. 33
    Controlul intern al unei instituţii de credit presupune:
    a) existenţa unui cadru solid aferent controlului intern;
    b) existenţa unor funcţii independente de control.


    4.1 Cadrul aferent controlului intern
    ART. 34
    (1) O instituţie de credit trebuie să dezvolte şi să menţină un cadru solid şi cuprinzător aferent controlului intern, inclusiv funcţii independente de control specifice cu o autoritate corespunzătoare pentru a-şi îndeplini atribuţiile lor.
    (2) Cadrul aferent controlului intern trebuie să acopere instituţia de credit în ansamblul său, inclusiv activităţile tuturor unităţilor operaţionale, ale funcţiilor-suport şi de control.
    (3) Cadrul aferent controlului intern trebuie să fie corespunzător activităţii unei instituţii de credit, cu proceduri solide administrative şi contabile.
    (4) Pentru a implementa un cadru solid aferent controlului intern în toate domeniile de activitate ale unei instituţii de credit, unităţile operaţionale şi funcţiile-suport trebuie să aibă responsabilitatea principală pentru stabilirea şi menţinerea unor proceduri adecvate de control intern.

    ART. 35
    (1) Un cadru corespunzător aferent controlului intern necesită şi verificarea de către funcţiile independente de control a conformării cu aceste politici şi proceduri. Funcţiile de control trebuie să includă o funcţie de administrare a riscurilor, o funcţie de conformitate şi o funcţie de audit intern.
    (2) Funcţiile de control trebuie să fie stabilite la un nivel ierarhic adecvat şi trebuie să existe linii de raportare directe către organul de conducere. Acestea trebuie să fie independente de funcţiile operaţionale şi suport pe care le monitorizează şi controlează şi independente din punct de vedere organizaţional una faţă de cealaltă. Funcţiile de control la nivel de grup trebuie să supravegheze funcţiile de control la nivel de filiale.
    (3) O funcţie de control este considerată independentă, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
    a) personalul său nu are nicio atribuţie care să între sub incidenţa activităţilor pe care funcţia de control urmează să le monitorizeze şi să le controleze;
    b) funcţia de control este separată din punct de vedere organizaţional de activităţile atribuite pentru monitorizare şi control;
    c) coordonatorul funcţiei de control este subordonat unei persoane care nu are nicio responsabilitate pe linia conducerii activităţilor pe care funcţia de control le monitorizează şi controlează. Coordonatorul funcţiei de control trebuie să raporteze în mod direct organului de conducere şi altor comitete relevante şi trebuie să participe periodic la reuniunile acestora;
    d) remunerarea personalului care exercită funcţia de control nu trebuie să fie legată de performanţa activităţilor pe care funcţia de control le monitorizează şi controlează, ci de atingerea obiectivelor legate de funcţiile respective.

    (4) Funcţiile de control trebuie să dispună de un număr adecvat de personal calificat (atât la nivelul instituţiei de credit-mamă, cât şi la nivelul filialelor din cadrul unui grup). Personalul, care trebuie să aibă autoritate corespunzătoare, trebuie să fie calificat pe o bază continuă şi trebuie să beneficieze de o instruire corespunzătoare. Personalul trebuie să aibă la dispoziţie sisteme de date şi suport corespunzător, cu acces la informaţii interne şi externe necesare pentru a-şi îndeplini responsabilităţile.
    (5) Funcţiile de control trebuie să transmită periodic organului de conducere rapoarte oficiale privind deficienţele majore identificate. Aceste rapoarte trebuie să includă măsurile de urmărire pentru constatările anterioare şi, pentru orice nouă deficienţă majoră identificată, riscurile relevante implicate, o evaluare a impactului şi recomandări. Organul de conducere trebuie să acţioneze în privinţa constatărilor funcţiilor de control la timp şi în mod eficace şi trebuie să solicite măsuri adecvate de remediere.

    ART. 36
    (1) Fără a aduce atingere prevederilor art. 60, funcţiile de control nu pot fi externalizate.
    (2) În sensul prezentului regulament, centralizarea funcţiilor de control la instituţia de credit-mamă nu se consideră externalizare din perspectiva unei instituţii de credit filială, persoană juridică română.
    (3) În situaţia centralizării funcţiilor de control, instituţiile de credit vor asigura respectarea prevederilor art. 7.
    (4) Instituţiile de credit filiale, persoane juridice române, care fac parte dintr-un grup pentru care instituţia de credit-mamă centralizează funcţiile de control, trebuie să se conformeze cu prevederile prezentului regulament în ceea ce priveşte organizarea funcţiilor de control.
    (5) Casa centrală a cooperativelor de credit asigură coordonarea funcţiilor de administrare a riscurilor, de conformitate şi de audit intern şi pentru cooperativele de credit afiliate.

    4.2 Funcţia de administrare a riscurilor
    ART. 37
    (1) În funcţie de mărimea, organizarea internă şi natura, extinderea şi complexitatea activităţilor lor, instituţiile de credit trebuie să dispună de o funcţie de administrare a riscurilor independentă de funcţiile operaţionale, cu suficientă autoritate, importanţă, resurse şi acces la organul de conducere.
    (2) Funcţia de administrare a riscurilor trebuie să fie o componentă centrală în cadrul unei instituţii de credit şi trebuie structurată astfel încât să poată implementa politicile de risc şi să poată controla cadrul de administrare a riscurilor.
    (3) În cazul instituţiilor de credit mari, cu activitate complexă şi sofisticată, se poate lua în considerare stabilirea unor funcţii dedicate de administrare a riscurilor pentru fiecare linie de activitate semnificativă. Cu toate acestea, trebuie să existe în cadrul instituţiei de credit o funcţie centralizată de administrare a riscurilor (inclusiv, după caz, o funcţie de administrare a riscurilor la nivel de grup la nivelul instituţiei de credit-mamă a grupului) care să furnizeze o vedere de ansamblu asupra tuturor riscurilor.
    (4) Casa centrală a cooperativelor de credit se asigură că politicile şi obiectivele strategice ale fiecărei cooperative de credit afiliate sunt conforme cu cele ale casei centrale şi cu apetitul la risc şi obiectivele generale stabilite de casa centrală. În acest sens, casa centrală a cooperativelor de credit defineşte politicile şi principiile pentru evaluarea şi măsurarea riscurilor şi stabileşte procedurile de control al riscurilor la nivelul reţelei cooperatiste şi pentru fiecare cooperativă de credit afiliată.

    ART. 38
    Funcţia de administrare a riscurilor trebuie să asigure că toate riscurile semnificative sunt identificate, măsurate şi raportate în mod corespunzător.

    ART. 39
    Funcţia de administrare a riscurilor are un rol important în cadrul unei instituţii de credit, asigurând că aceasta dispune de procese eficace de administrare a riscurilor, implicându-se în:
    a) elaborarea şi revizuirea strategiilor şi în procesul decizional;
    b) analiza tranzacţiilor cu părţi afiliate;
    c) identificarea riscurilor generate de complexitatea structurii juridice a unei instituţii de credit;
    d) evaluarea modificărilor semnificative;
    e) măsurarea şi evaluarea internă a riscurilor;
    f) monitorizarea riscurilor;
    g) aspecte legate de expuneri neaprobate.


    ART. 40
    (1) În sensul art. 39 lit. a), funcţia de administrare a riscurilor trebuie să fie implicată în mod activ la elaborarea strategiei instituţiei de credit privind administrarea riscurilor şi în toate deciziile privind administrarea riscurilor semnificative şi să poată oferi o imagine completă asupra întregii game de riscuri la care este expusă instituţia de credit.
    (2) În sensul alin. (1), funcţia de administrare a riscurilor trebuie să îi furnizeze organului de conducere toate informaţiile relevante legate de riscuri (de exemplu, printr-o analiză tehnică asupra expunerii la risc) pentru a-i permite acestuia să stabilească nivelul toleranţei/apetitului la risc al instituţiei de credit.
    (3) Funcţia de administrare a riscurilor trebuie de asemenea să evalueze strategia privind administrarea riscurilor, inclusiv obiectivele propuse de către unităţile operaţionale, şi să acorde consultanţă organului de conducere înainte de luarea unei decizii. Obiectivele, printre care se numără ratingul de credit şi ratele de rentabilitate a capitalului, trebuie să fie plauzibile şi consecvente.
    (4) Funcţia de administrare a riscurilor trebuie să împartă responsabilitatea de implementare a strategiei şi a politicii privind administrarea riscurilor unei instituţii de credit cu toate unităţile operaţionale din cadrul acesteia. În timp ce unităţile operaţionale trebuie să implementeze limitele de risc relevante, funcţia de administrare a riscurilor trebuie să fie responsabilă de asigurarea că limitele sunt conforme cu apetitul/toleranţa la risc generală a instituţiei de credit şi de monitorizarea pe o bază continuă pentru ca instituţia de credit să nu îşi asume riscuri excesive.
    (5) În ceea ce priveşte implicarea funcţiei de administrare a riscurilor în procesul decizional, aceasta trebuie să asigure că aspectele privind riscurile sunt luate în considerare în mod corespunzător. Cu toate acestea, unităţile operaţionale şi funcţiile-suport şi, în ultimă instanţă, organul de conducere trebuie să rămână responsabile pentru deciziile luate.

    ART. 41
    În sensul art. 39 lit. b), funcţia de administrare a riscurilor trebuie să asigure că tranzacţiile cu părţi afiliate sunt analizate, iar riscurile actuale sau potenţiale pe care acestea le presupun pentru instituţia de credit sunt identificate şi evaluate în mod adecvat.

    ART. 42
    În sensul art. 39 lit. c), funcţia de administrare a riscurilor trebuie să aibă ca obiectiv identificarea riscurilor semnificative care decurg din existenţa unei structuri juridice complexe.

    ART. 43
    (1) În sensul art. 39 lit. d), funcţia de administrare a riscurilor trebuie să evalueze modalitatea în care orice riscuri semnificative identificate ar putea afecta capacitatea instituţiei de credit sau a grupului de a-şi administra profilul de risc şi de a mobiliza finanţarea şi capitalul în condiţii normale şi în condiţii nefavorabile.
    (2) Înainte de luarea unor decizii privind schimbările semnificative sau tranzacţiile excepţionale, funcţia de administrare a riscurilor trebuie să fie implicată în evaluarea impactului unor astfel de schimbări şi tranzacţii excepţionale asupra nivelului general de risc al instituţiei de credit şi al grupului.

    ART. 44
    În sensul art. 39 lit. e), funcţia de administrare a riscurilor trebuie să asigure că măsurarea şi evaluarea internă a riscurilor unei instituţii de credit acoperă o gamă corespunzătoare de scenarii şi se bazează pe ipoteze suficient de conservatoare privind dependenţele şi corelaţiile. Aceasta trebuie să includă o perspectivă calitativă la nivel de ansamblu al instituţiei de credit (inclusiv cu raţionamentul experţilor) a relaţiei dintre riscuri şi profitabilitatea instituţiei de credit şi a mediului extern de operare al acesteia.

    ART. 45
    (1) În sensul art. 39 lit. f), funcţia de administrare a riscurilor trebuie să asigure că toate riscurile identificate pot fi monitorizate în mod eficace de unităţile operaţionale. Funcţia de administrare a riscurilor trebuie să monitorizeze periodic profilul de risc efectiv al instituţiei de credit şi să îl examineze în raport cu obiectivele strategice ale instituţiei de credit şi cu toleranţa/apetitul la risc pentru a permite procesul decizional de conducere şi punerea în discuţie de către organul de conducere în funcţia sa de supraveghere.
    (2) Funcţia de administrare a riscurilor trebuie să analizeze tendinţele şi să recunoască riscurile noi sau în curs de apariţie care decurg din modificarea circumstanţelor şi condiţiilor. Aceasta trebuie de asemenea să revizuiască periodic rezultatele actuale privind riscurile în raport cu estimările anterioare (de exemplu, back testing) pentru a evalua şi îmbunătăţi acurateţea şi eficacitatea procesului de administrare a riscurilor.
    (3) Funcţia de administrare a riscurilor la nivel de grup trebuie să monitorizeze riscurile asumate de filiale. Incoerenţele cu strategia aprobată la nivel de grup trebuie raportate organului de conducere relevant.

    ART. 46
    (1) În sensul art. 39 lit. g), funcţia de administrare a riscurilor trebuie să analizeze în mod independent orice încălcare sau nerespectare (inclusiv cauza acesteia şi o analiză juridică şi economică a costului actual de închidere, reducere sau acoperire a expunerii în raport cu costul potenţial al menţinerii acesteia) a strategiilor, toleranţei/apetitului la risc sau limitelor de risc. Funcţia de administrare a riscurilor trebuie să informeze, după caz, unităţile operaţionale implicate şi să recomande măsuri de remediere posibile.
    (2) Funcţia de administrare a riscurilor trebuie să aibă un rol important în asigurarea că o decizie privind recomandările sale este luată la un nivel corespunzător, este respectată de către unităţile operaţionale relevante şi raportată în mod corespunzător organului de conducere, comitetului de administrare a riscurilor şi unităţilor operaţionale sau funcţiilor-suport.
    (3) O instituţie de credit trebuie să ia măsuri corespunzătoare împotriva comportamentului fraudulos intern sau extern şi încălcărilor conduitei (de exemplu, încălcarea procedurilor interne, încălcarea limitelor).

    ART. 47
    În cazul în care este necesar, funcţia de administrare a riscurilor trebuie să poată raporta direct organului de conducere în funcţia sa de supraveghere, independent de raportarea către conducerea superioară, şi să poată face sesizări şi să poată avertiza acest organ, atunci când este cazul, dacă au loc evoluţii specifice ale riscurilor care afectează sau ar putea să afecteze instituţia de credit, fără a aduce atingere responsabilităţilor pe care le au/are organul de conducere în funcţia sa de supraveghere şi/sau conducerea superioară în conformitate cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, prezentului regulament şi Regulamentului (UE) nr. 575/2013.

    ART. 48
    (1) Coordonatorul funcţiei de administrare a riscurilor trebuie să fie un membru independent al conducerii superioare, cu responsabilităţi distincte privind funcţia de administrare a riscurilor. În cazul în care natura, extinderea şi complexitatea activităţilor instituţiei de credit nu justifică numirea unei persoane distincte dintre membrii conducerii superioare, o altă persoană dintre persoanele care deţin funcţii-cheie ale instituţiei de credit (senior person) poate îndeplini funcţia respectivă, cu condiţia să nu existe niciun conflict de interese.
    (2) Coordonatorul funcţiei de administrare a riscurilor nu poate fi demis fără aprobarea prealabilă a organului de conducere în funcţia sa de supraveghere şi trebuie să poată avea acces direct la organul de conducere, în funcţia sa de supraveghere, atunci când este necesar.

    4.3 Funcţia de conformitate
    ART. 49
    Instituţiile de credit trebuie să dispună de o funcţie de conformitate permanentă şi eficace, pentru administrarea riscului lor de conformitate.

    ART. 50
    (1) Instituţiile de credit trebuie să aprobe şi să implementeze o politică de conformitate care trebuie să fie comunicată întregului personal.
    (2) Funcţia de conformitate a unei instituţii de credit trebuie să asigure respectarea politicii de conformitate şi să raporteze organului de conducere asupra administrării riscului de conformitate.
    (3) În sensul alin. (2), constatările funcţiei de conformitate trebuie să fie luate în considerare de către organul de conducere în cadrul procesului decizional.

    ART. 51
    Funcţia de conformitate trebuie să acorde consultanţă organului de conducere asupra prevederilor cadrului legal şi de reglementare şi asupra standardelor pe care o instituţie de credit este necesar să le îndeplinească şi evaluează posibilul impact al oricăror schimbări ale cadrului legal şi de reglementare asupra activităţilor instituţiei de credit.

    ART. 52
    Funcţia de conformitate are şi rolul de a verifica dacă noile produse şi noile proceduri sunt în conformitate cu cadrul de reglementare în vigoare şi cu orice amendamente ale acestuia incluse în acte normative adoptate ale căror prevederi vor deveni aplicabile ulterior.

    ART. 53
    O instituţie de credit trebuie să numească o persoană responsabilă pentru funcţia de conformitate la nivelul întregii instituţii de credit şi la nivelul întregului grup (ofiţerul de conformitate sau coordonatorul funcţiei de conformitate).

    4.4 Funcţia de audit intern
    ART. 54
    (1) Instituţiile de credit trebuie să dispună de o funcţie de audit intern care să evalueze dacă nivelul de calitate al cadrului aferent controlului intern este atât eficace, cât şi eficient.
    (2) Funcţia de audit intern trebuie să evalueze conformarea tuturor activităţilor şi unităţilor operaţionale ale unei instituţii de credit (inclusiv funcţia de administrare a riscurilor şi funcţia de conformitate) cu politicile şi procedurile instituţiei de credit. În acest sens, funcţia de audit intern nu trebuie să fie combinată cu nicio altă funcţie.
    (3) Funcţia de audit intern trebuie să evalueze, de asemenea, dacă politicile şi procedurile existente rămân corespunzătoare şi sunt conforme cu cerinţele cadrului legal şi de reglementare.

    ART. 55
    Fără a aduce atingere prevederilor art. 60, funcţia de audit intern va fi organizată potrivit reglementărilor emise de Camera Auditorilor Financiari din România.

    ART. 56
    Funcţia de audit intern trebuie să aibă acces nelimitat la documente şi informaţii relevante în toate unităţile operaţionale şi de control.

    ART. 57
    (1) Funcţia de audit intern trebuie să verifice în special integritatea proceselor care asigură credibilitatea metodelor şi tehnicilor, ipotezelor şi surselor de informaţii ale instituţiei de credit, utilizate în modelele sale interne (de exemplu, utilizarea modelelor de risc şi a evaluării contabile).
    (2) Funcţia de audit intern trebuie să evalueze şi calitatea şi modul de utilizare a unor instrumente calitative pentru identificarea şi evaluarea riscurilor.
    (3) Funcţia de audit intern nu se poate implica în mod direct în conceperea sau selectarea modelelor sau a altor instrumente de administrare a riscurilor.

    ART. 58
    (1) Funcţia de audit intern trebuie să raporteze direct organului de conducere şi comitetului de audit constatările şi propunerile sale privind îmbunătăţirea semnificativă a controalelor interne.
    (2) Toate recomandările făcute de funcţia de audit intern trebuie să facă obiectul unei proceduri oficiale de urmărire de către nivelele de conducere respective pentru a asigura şi a raporta soluţionarea acestora.

    ART. 59
    (1) Organul de conducere trebuie să încurajeze personalul funcţiei de audit intern să adere la standardele profesionale naţionale şi internaţionale.
    (2) Activitatea funcţiei de audit intern trebuie să fie desfăşurată în conformitate cu un plan de audit şi programe detaliate de audit în funcţie de o abordare bazată pe risc.
    (3) Planul de audit trebuie să fie aprobat de comitetul de audit.

    ART. 60
    (1) Organul de conducere al instituţiilor de credit poate, în situaţia în care pentru desfăşurarea angajamentelor de audit intern este necesară o expertiză specială, pe baza unei fundamentări corespunzătoare, să ia decizia externalizării activităţii de audit intern doar în ceea ce priveşte activităţile instituţiei de credit, altele decât cele prevăzute la art. 18 alin. (1) lit. a)-n) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul desfăşurării acesteia în coparticipare sau prin subcontractare. La luarea deciziei se vor aplica în mod corespunzător prevederile cap. V privind externalizarea.
    (2) În sensul alin. (1), desfăşurarea activităţii de audit intern în coparticipare se realizează utilizând pentru efectuarea angajamentelor de audit intern atât personalul propriu ce activează în cadrul funcţiei de audit intern, cât şi resurse externe.
    (3) În sensul alin. (1), desfăşurarea activităţii de audit intern pe bază de subcontractare are în vedere situaţiile în care un angajament de audit intern sau doar o parte a acestuia este realizată de către un partener extern, de obicei pentru o perioadă limitată de timp.

    SECŢIUNEA a 5-a
    Sisteme informaţionale şi continuitatea activităţii
    5.1 Sistemul informaţional şi comunicarea
    ART. 61
    O instituţie de credit trebuie să dispună de sisteme informaţionale şi de comunicare eficace şi credibile care să acopere toate activităţile sale semnificative.

    ART. 62
    (1) Sistemele informaţionale, inclusiv acelea care păstrează şi utilizează date în format electronic, trebuie să fie sigure, monitorizate independent şi susţinute de planuri corespunzătoare pentru situaţii neprevăzute.
    (2) Atunci când implementează sisteme informatice, o instituţie de credit trebuie să se conformeze cu standardele informatice general acceptate.

    5.2 Procesul de administrare a continuităţii activităţii
    ART. 63
    O instituţie de credit trebuie să stabilească un proces solid de administrare a continuităţii activităţii pentru a-şi asigura capacitatea de a funcţiona în mod continuu şi pentru a limita pierderile în cazul unei întreruperi severe a activităţii.

    ART. 64
    (1) Pentru a stabili un proces solid de administrare a continuării activităţii, o instituţie de credit trebuie să analizeze cu atenţie expunerea sa la întreruperi severe ale activităţii şi să evalueze, cantitativ şi calitativ, potenţialul impact al acestora, prin folosirea unor date interne şi/sau externe şi a unor analize de tip scenariu.
    (2) Pe baza analizei prevăzute la alin. (1), o instituţie de credit trebuie să dispună de:
    a) planuri pentru situaţii neprevăzute şi de continuitate a activităţii pentru a asigura că o instituţie de credit reacţionează în mod corespunzător la situaţii de urgenţă şi este capabilă să îşi menţină cele mai importante activităţi dacă există o întrerupere la procedurile normale de desfăşurare a activităţii;
    b) planuri de redresare pentru resursele critice pentru a-i permite să revină la procedurile normale de desfăşurare a activităţii într-o perioadă de timp corespunzătoare. Orice risc rezidual din eventuale întreruperi ale activităţii trebuie să fie conform toleranţei/apetitului la risc al instituţiei.


    SECŢIUNEA a 6-a
    Transparenţa
    ART. 65
    (1) În vederea asigurării transparenţei pe plan intern, strategiile şi politicile trebuie comunicate tuturor angajaţilor vizaţi din cadrul unei instituţii de credit.
    (2) Personalul unei instituţii de credit trebuie să înţeleagă şi să adere la politicile şi procedurile aferente atribuţiilor şi responsabilităţilor sale.
    (3) În sensul alin. (1) şi (2), organul de conducere trebuie să informeze şi să ţină la curent, într-un mod clar şi consecvent, personalul vizat cu privire la strategiile şi politicile instituţiei, cel puţin la nivelul necesar pentru a-şi îndeplini atribuţiile sale specifice.

    ART. 66
    (1) Cadrul de administrare a activităţii al unei instituţii de credit trebuie să fie transparent în raport cu părţile interesate.
    (2) O instituţie de credit trebuie să îşi prezinte poziţia sa curentă şi perspectivele viitoare într-o manieră clară, echilibrată, exactă şi la timp.
    (3) Obiectivul transparenţei în ceea ce priveşte cadrul de administrare a activităţii este de a furniza tuturor părţilor interesate relevante din cadrul unei instituţii de credit (incluzând acţionari, angajaţi, clienţi şi public în general) informaţii-cheie necesare pentru a le permite să aprecieze eficacitatea organului de conducere în administrarea/conducerea instituţiei de credit.

    ART. 67
    O instituţie de credit trebuie să facă publice cel puţin următoarele:
    a) structurile şi politicile sale aferente cadrului de administrare a activităţii, inclusiv obiectivele, structura organizatorică, cadrul de administrare a activităţii, structura şi organizarea organului de conducere, inclusiv participarea la reuniunile acestuia, şi structura de stimulente şi de remunerare a instituţiei de credit;
    b) natura, extinderea, scopul şi substanţa economică a tranzacţiilor cu părţi afiliate, dacă acestea au un impact semnificativ asupra instituţiei de credit;
    c) modalitatea în care este stabilită strategia de afaceri şi strategia privind administrarea riscurilor (inclusiv implicarea organului de conducere) şi factorii de risc previzibili;
    d) comitetele stabilite ale instituţiei de credit, atribuţiile şi componenţa acestora;
    e) cadrul aferent controlului intern şi modalitatea în care sunt organizate funcţiile de control, principalele atribuţii pe care le îndeplinesc acestea, modalitatea în care performanţa acestora este monitorizată de către organul de conducere şi orice modificări semnificative planificate la aceste funcţii; şi
    f) informaţii semnificative privind rezultatele financiare şi operaţionale.


    CAP. II
    Procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri
    SECŢIUNEA 1
    Dispoziţii privind procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri
    ART. 68
    (1) Procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri al unei instituţii de credit trebuie să reprezinte o componentă a procesului de conducere a instituţiei de credit şi a culturii decizionale a acesteia.
    (2) În sensul alin. (1), procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri al unei instituţii de credit trebuie să asigure organului de conducere posibilitatea să evalueze în mod continuu profilul de risc al instituţiei de credit şi gradul de adecvare a capitalului intern în raport cu acesta.
    (3) Procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri al unei instituţii de credit trebuie să fie formalizat în cadrul unor norme interne.
    (4) În cadrul procesului intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri instituţiile de credit trebuie să realizeze:
    a) identificarea, măsurarea, diminuarea şi raportarea riscurilor la care instituţia de credit este sau poate fi expusă, pentru calcularea şi evaluarea continuă a necesităţilor de capital intern;
    b) planificarea şi menţinerea surselor de capital intern necesare realizării adecvării capitalului la profilul de risc al instituţiei de credit.


    ART. 69
    Instituţiile de credit trebuie să informeze Banca Naţională a României - Direcţia supraveghere cu privire la:
    a) modul în care este structurat procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri;
    b) ipotezele care sunt utilizate pentru determinarea riscurilor pe sectoare şi a tipurilor de riscuri;
    c) senzitivitatea la risc şi nivelurile de încredere utilizate pentru cuantificarea riscurilor;
    d) modalitatea de agregare a riscurilor pentru a determina necesarul de capital intern.
    e) ipotezele utilizate pentru determinarea disponibilului de capital intern, inclusiv orizontul de timp avut în vedere la planificarea capitalului intern.


    ART. 70
    (1) Pentru evaluarea adecvării capitalului intern la riscuri, instituţia de credit trebuie să identifice şi să evalueze toate riscurile semnificative la care este sau poate fi expusă, incluzând:
    a) riscurile pentru care, potrivit Regulamentului (UE) nr. 575/2013, există cerinţe de capital reglementate, inclusiv diferenţele semnificative dintre tratamentul reglementat al riscurilor pentru calculul cerinţelor minime de capital şi tratamentul prevăzut de procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri;
    b) riscurile pentru care cerinţele de capital reglementate nu sunt integral acoperitoare:

    (i) riscuri rezultate din aplicarea unor abordări mai puţin sofisticate - subestimarea riscului de credit în contextul utilizării abordării standard, subestimarea riscului operaţional în contextul utilizării abordării de bază sau abordării standard;
    (îi) subestimarea pentru pierderea în caz de nerambursare în condiţii de criză;
    (iii) riscul rezidual aferent tehnicilor de diminuare a riscului de credit; şi
    (iv) riscul din securitizare;
    (v) riscurile generate de activitatea de creditare în valută a debitorilor expuşi la riscul valutar;
    c) riscuri precum: riscul de rată a dobânzii din activităţi în afara portofoliului de tranzacţionare, riscul de concentrare, riscul de lichiditate, riscul asociat folosirii excesive a efectului de levier, riscul reputaţional şi cel strategic. Pentru riscurile din această categorie instituţiile de credit pot utiliza metode calitative de evaluare şi diminuare;
    d) riscuri externe instituţiei de credit, respectiv riscuri aferente mediului de reglementare, economic sau de desfăşurare a activităţii instituţiei de credit şi care nu se încadrează în situaţiile prevăzute la lit. a)-c).

    (2) În conformitate cu principiul proporţionalităţii prevăzut de art. 148 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, instituţiile de credit trebuie să stabilească modalitatea şi măsura în care riscurile semnificative sunt tratate în cadrul procesului intern de evaluare a adecvării capitalului. În acest sens, instituţiile de credit trebuie să stabilească riscurile pentru care vor determina o cerinţă de capital intern pentru acoperirea lor, precum şi cele pentru care vor fi utilizate alte metode pentru administrarea şi reducerea lor.

    ART. 71
    Instituţiile de credit trebuie să dispună de un proces intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri la nivel individual şi, după caz, consolidat, conform prevederilor titlului V Supravegherea pe bază consolidată din prezentul regulament.

    ART. 72
    Prevederile art. 149 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică de casa centrală a cooperativelor de credit atât la nivel individual, cât şi la nivelul reţelei cooperatiste.

    ART. 73
    (1) Instituţiile de credit sunt responsabile de procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri, precum şi pentru stabilirea unor cerinţe de capital intern care să fie conforme cu profilul lor de risc şi cu mediul în care acestea îşi desfăşoară activitatea.
    (2) Procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri trebuie să fie adaptat necesităţilor instituţiilor de credit şi trebuie să utilizeze datele de intrare şi definiţiile pe care instituţiile de credit le folosesc pentru scopuri interne.
    (3) În sensul alin. (2), o instituţie de credit poate utiliza propriile definiţii pentru riscuri şi pentru gradul de semnificaţie al unui risc, sub rezerva furnizării de explicaţii Băncii Naţionale a României - Direcţia supraveghere, inclusiv cu privire la metodele utilizate, la acoperirea cu capital a tuturor riscurilor semnificative şi la modul în care abordarea folosită de instituţia de credit interacţionează cu obligaţiile instituite de Regulamentul (UE) nr. 575/2013 referitoare la calcularea cerinţelor de capital.
    (4) În sensul alin. (2), o instituţie de credit poate utiliza propriile definiţii pentru capitalul intern şi elementele componente ale acestuia, sub rezerva furnizării de clarificări Băncii Naţionale a României - Direcţia supraveghere, specificând metodologia utilizată pentru determinarea capitalului intern disponibil instituţiei de credit.

    ART. 74
    Instituţiile de credit trebuie să stabilească în mod clar în cadrul procesului intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri tipurile de riscuri pentru care utilizează o abordare cantitativă în ceea ce priveşte evaluarea, administrarea şi diminuarea acestora şi cele pentru care utilizează o abordare calitativă a acestor aspecte.

    ART. 75
    (1) Procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri trebuie să ia în considerare planurile strategice ale instituţiei de credit şi legătura acestora cu factorii macroeconomici.
    (2) În sensul alin. (1), instituţiile de credit trebuie să dezvolte o strategie de menţinere a nivelurilor de capital, care să ia în considerare factori precum: previziunile cu privire la ritmul de creştere a creditului, sursele şi utilizările de fonduri viitoare, politica de dividende şi orice variaţie în cadrul unui ciclu economic a necesarului de fonduri proprii reglementat potrivit Regulamentului (UE) nr. 575/2013.
    (3) Instituţiile de credit trebuie să dispună de un plan explicit privind capitalul, aprobat de către organul de conducere, care să cuprindă cel puţin următoarele:
    a) obiectivele instituţiei de credit şi orizontul de timp necesar pentru atingerea obiectivelor respective;
    b) o descriere generală a procesului de planificare a capitalului şi a responsabilităţilor aferente acestuia;
    c) modul în care instituţia de credit se va conforma în viitor cu cerinţele de capital;
    d) orice limite relevante legate de capital;
    e) un plan general pentru situaţii neprevăzute pentru tratamentul divergenţelor şi al evenimentelor neaşteptate, cum ar fi posibilitatea majorării capitalului, restrângerea activităţii sau utilizarea tehnicilor de diminuare a riscului.

    (4) În cadrul planului privind capitalul, instituţiile de credit îşi stabilesc ca obiectiv un nivel intern al cerinţei de capital având în vedere profilul de risc, mediul economic în care îşi desfăşoară activitatea, calitatea proceselor de control intern şi de administrare a riscurilor, planurile strategice, calitatea capitalului intern disponibil etc.
    (5) Instituţiile de credit trebuie să efectueze simulări de criză care să ia în considerare elemente precum riscurile specifice jurisdicţiei în care acestea îşi desfăşoară activitatea şi stadiul în care se află ciclul economic.
    (6) Instituţiile de credit trebuie să utilizeze rezultatele simulărilor de criză atât în procesul de planificare a capitalului intern disponibil, cât şi în determinarea cerinţelor interne de capital adecvate profilului de risc.
    (7) Instituţiile de credit trebuie să analizeze impactul pe care noul cadru de reglementare, comportamentul competitorilor sau alţi factori îl pot avea asupra performanţei lor, pentru a determina acele modificări ale mediului în care îşi desfăşoară activitatea pe care ar putea să le susţină.

    ART. 76
    (1) Instituţiile de credit îşi pot proiecta procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri astfel încât să utilizeze abordări precum:
    a) utilizarea rezultatelor produse de metodologiile reglementate pentru calculul cerinţelor de capital aferente riscurilor prevăzute de Regulamentul (UE) nr. 575/2013 şi luarea în considerare a unor riscuri precum riscul de concentrare, riscul rezidual rezultat din utilizarea tehnicilor de diminuare a riscului de credit şi din operaţiuni de securitizare sau riscul de rată a dobânzii din activităţi în afara portofoliului de tranzacţionare. În cazul utilizării acestei abordări, instituţiile de credit trebuie să demonstreze că au analizat toate riscurile nereglementate de regulamentul menţionat şi au constatat că acestea sunt fie absente, fie nesemnificative sau au calculat o cerinţă de capital care s-a adăugat celei stabilite în baza regulamentului anterior menţionat;
    b) utilizarea de metodologii diferite pentru diferitele tipuri de riscuri şi calcularea unei sume a cerinţelor de capital rezultate. În acest sens, pentru un anumit tip de risc, instituţiile de credit pot utiliza alte metodologii decât cele utilizate în scopurile determinării cerinţelor minime reglementate de capital;
    c) utilizarea de metodologii complexe.

    (2) Instituţiile de credit trebuie să fundamenteze situaţiile în care în cadrul metodologiei iau în considerare efectele de diversificare şi corelare.
    (3) În situaţia în care, pentru unele categorii de riscuri, nu sunt disponibile informaţii suficiente, instituţiile de credit pot utiliza în cadrul metodologiei şi estimări.
    (4) Instituţiile de credit trebuie să includă în procesul lor intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri estimări ale riscurilor care nu pot fi măsurate, în situaţia în care acestea sunt semnificative. Această cerinţă ar putea fi mai puţin strictă, dacă instituţiile de credit demonstrează Băncii Naţionale a României - Direcţia supraveghere că dispun de o politică adecvată de diminuare/administrare a acestor riscuri.

    ART. 77
    (1) Procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri trebuie să se bazeze pe procese adecvate de măsurare şi evaluare.
    (2) Pentru scopurile alin. (1), instituţiile de credit trebuie să dispună de politici şi procese corespunzătoare pentru evaluarea riscurilor semnificative, altele decât cele prevăzute la art. 70.

    ART. 78
    (1) Procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri al instituţiei de credit trebuie să fie revizuit ori de câte ori se consideră necesar, dar cel puţin anual, astfel încât riscurile să fie acoperite în mod adecvat, iar acoperirea cu capital să reflecte profilul de risc actual al instituţiei de credit.
    (2) În scopul alin. (1), instituţiile de credit vor proceda la revizuirea procesului intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri cel puţin în următoarele situaţii: modificări ale strategiei instituţiei de credit, ale planului de desfăşurare a activităţii, ale mediului în care îşi desfăşoară activitatea sau ale oricăror altor factori care au un efect semnificativ asupra ipotezelor sau metodologiilor utilizate în cadrul respectivului proces.
    (3) Orice riscuri noi care apar în cadrul activităţii instituţiei de credit trebuie să fie identificate şi incluse în procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri al acesteia.

    ART. 79
    (1) Instituţiile de credit trebuie să proiecteze în detaliu procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri.
    (2) Iniţierea şi proiectarea procesului intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri sunt responsabilitatea organului de conducere al instituţiei de credit.
    (3) În sensul alin. (2), organul de conducere al instituţiei de credit trebuie să aprobe proiectarea procesului intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri la nivel conceptual - cel puţin sfera de aplicare, metodologia şi obiectivele generale, iar conducerea superioară a instituţiei de credit este responsabilă pentru aprobarea detaliilor aferente proiectării - conceptele tehnice.
    (4) Organul de conducere al instituţiei de credit este responsabil de integrarea planificării şi administrării capitalului în cultura şi abordarea generală a instituţiei de credit privind administrarea riscului.
    (5) În sensul alin. (4), organul de conducere trebuie să asigure că procesul legat de planificarea capitalului, precum şi politicile şi procedurile de administrare a procesului sunt comunicate şi implementate la nivelul întregii instituţii de credit şi sunt susţinute cu suficientă autoritate şi resurse.
    (6) Procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri al instituţiei de credit - politicile, metodologiile, ipotezele şi procedurile - trebuie să fie prevăzut într-un document, să fie revizuit şi aprobat de către organul de conducere al instituţiei de credit.
    (7) Rezultatele procesului intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri al instituţiei de credit trebuie să fie raportate organului de conducere al acesteia.

    ART. 80
    (1) Procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri al unei instituţii de credit trebuie să aibă ca rezultat determinarea şi menţinerea capitalului intern disponibil al instituţiei de credit la un nivel adecvat în raport cu necesităţile interne aferente profilului de risc al acesteia.
    (2) În sensul alin. (1), instituţiile de credit raportează Băncii Naţionale a României nivelul excedentului/deficitului de capital rezultat în urma procesului intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri. Modul de raportare, precum şi frecvenţa transmiterii se stabilesc prin Standardul tehnic de implementare emis în aplicarea Regulamentului (UE) nr. 575/2013.
    (3) În sensul alin. (1), instituţiile de credit trebuie să poată explica Băncii Naţionale a României - Direcţia supraveghere similitudinile şi diferenţele între rezultatul procesului intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri şi cerinţele de capital reglementate de Banca Naţională a României.

    ART. 81
    Rezultatele şi concluziile procesului intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri trebuie să fie luate în considerare la elaborarea şi revizuirea strategiei şi a apetitului la risc.

    ART. 82
    (1) Fără a aduce atingere prevederilor art. 68, orice externalizare a anumitor elemente ale procesului intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri se va face cu respectarea prevederilor capitolului V.
    (2) Indiferent de nivelul externalizării, instituţiile de credit rămân pe deplin responsabile de procesul lor intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri şi trebuie să se asigure că acesta reflectă în continuare situaţia lor specifică şi profilul individual de risc.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Administrarea riscurilor semnificative
    2.1 Riscul de credit
    2.1.1 Dispoziţii generale privind riscul de credit şi riscul de ţară
    2.1.1.1 Dispoziţii generale privind riscul de credit
    ART. 83
    Instituţiile de credit trebuie să dispună de un cadru adecvat de administrare a riscului de credit care să ia în considerare apetitul la risc şi profilul de risc al instituţiei de credit, precum şi condiţiile de piaţă şi cele macroeconomice. Acesta include politici şi procese prudente pentru identificarea, măsurarea, evaluarea, monitorizarea, raportarea şi controlul sau diminuarea riscului de credit*1), inclusiv riscul de credit al contrapartidei*2), în timp util.

    -----
    *1) Riscul de credit poate rezultă din: expuneri din bilanţ şi din afara bilanţului, inclusiv credite şi sume avansate, investiţii, creditare interbancare, tranzacţii cu instrumente financiare derivate, tranzacţii de finanţare prin titluri şi activităţi de tranzacţionare.
    *2) Riscul de credit al contrapartidei include expunerile la riscul de credit rezultat din instrumentele financiare derivate şi alte instrumente financiare extrabursiere.

    ART. 84
    (1) Organul de conducere al instituţiilor de credit aprobă şi revizuieşte periodic (cel puţin o dată pe an) strategia de administrare a riscului de credit, precum şi politicile şi procesele semnificative de asumare*3), identificare, măsurare, evaluare, monitorizare, raportare şi control sau diminuare pentru riscul de credit, (inclusiv riscul de credit al contrapartidei şi expunerea viitoare potenţială aferentă), precum şi faptul că acestea sunt consecvente cu apetitul la risc stabilit de organul de conducere. Strategia, politicile şi procesele respective trebuie să acopere activităţile instituţiei de credit pentru care expunerea din credite conduce la înregistrarea unui risc semnificativ.
    (2) Conducerea superioară implementează strategia de administrare a riscului de credit şi dezvoltă politicile şi procesele prevăzute la alin. (1).

    -----
    *3) "Asumarea" include presupunerea tuturor tipurilor de risc care generează risc de credit, inclusiv risc de credit sau risc de credit al contrapartidei asociat cu diferite instrumente financiare.

    ART. 85
    Instituţiile de credit trebuie să se conformeze cu cerinţele prevăzute la art. 11 din Regulamentul (UE) nr. 648/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului privind instrumentele financiare derivate extra-bursiere, contrapărţile centrale şi registrele centrale de tranzacţii, precum şi cu cerinţele prevăzute de standardele tehnice de reglementare adoptate de Comisia Europeană în baza competenţelor conferite acesteia, în cazul în care încheie contracte derivate extra-bursiere, necompensate prin contrapartidele centrale.

    ART. 86
    În ceea ce priveşte riscul de credit şi riscul de contrapartidă, instituţiile de credit trebuie:
    a) să asigure că diversitatea portofoliilor de credite este adecvată în funcţie de pieţele-ţintă şi strategiile globale de creditare;
    b) să dispună de sisteme eficiente pentru gestionarea şi monitorizarea permanentă a diferitelor portofolii purtătoare de risc de credit şi a diferitelor expuneri ale instituţiilor, inclusiv pentru identificarea şi gestionarea creditelor-problemă şi pentru efectuarea ajustărilor de valoare şi constituirea unor provizioane adecvate;
    c) să dispună de metodologii interne care le permit să evalueze riscul de credit al expunerilor faţă de debitori individuali, titluri de valoare sau poziţiile din securitizare, precum şi riscul de credit la nivelul portofoliului.


    ART. 87
    Instituţiile de credit trebuie să dispună de politici şi procese care să stabilească un mediu corespunzător şi controlat în mod adecvat pentru riscul de credit şi care să includă:
    a) o strategie bine documentată şi eficient implementată, precum şi politici şi procese sănătoase pentru asumarea riscului de credit, fără acordarea unei încrederi exagerate evaluărilor externe de credit; în cazul în care cerinţele de fonduri proprii se bazează pe o evaluare a unei instituţii externe de evaluare a creditului (ECAI, External Credit Assessment Institution) sau pe faptul că o expunere este neevaluată, acest lucru nu absolvă instituţiile de credit de obligaţia de a lua în considerare şi alte informaţii relevante pentru a îşi evalua modul de repartizare a capitalului intern;
    b) politici şi procese eficace de administrare a creditelor, care să includă analiza continuă a capacităţii şi disponibilităţii clienţilor de a rambursa datoriile la scadenţă (inclusiv revizuirea performanţei activelor-suport în cazul expunerilor din securitizare), monitorizarea documentaţiei, clauzelor contractuale, garanţiilor şi altor forme de diminuare a riscului de credit;
    c) sisteme informaţionale eficace pentru identificarea, agregarea şi raportarea cu acurateţe şi la timp a expunerilor la riscul de credit, către organul de conducere, pe bază continuă;
    d) limite de credit prudente şi adecvate, consecvente cu apetitul la risc, profilul de risc şi soliditatea capitalului instituţiei de credit, care sunt comunicate în mod regulat personalului relevant şi înţelese de către acesta;
    e) procese de urmărire a excepţiilor şi de raportare care asigură acţiuni prompte la nivelul adecvat al organului de conducere al instituţiei de credit, acolo unde este necesar; şi
    f) controale eficace, inclusiv referitor la calitatea, încrederea şi relevanţa datelor şi referitor la procedurile de validare, pentru utilizarea modelelor care identifică şi măsoară riscul de credit şi limitele stabilite.


    ART. 88
    Instituţiile de credit trebuie să asigure că deciziile de creditare sunt luate în mod independent, fără a fi afectate de influenţe, presiuni sau conflicte de interese.

    ART. 89
    Instituţiile de credit trebuie să dispună de criterii, politici şi procese solide şi bine definite, privind aprobarea noilor expuneri - inclusiv standarde prudente de asumare a expunerilor, operaţiunile de modificare, reînnoire şi refinanţare a expunerilor existente şi identificarea competenţei de aprobare corespunzătoare dimensiunii şi complexităţii expunerilor.

    ART. 90
    Politica de creditare a unei instituţii de credit trebuie să prevadă că expunerile la riscul de credit care depăşesc un anumit prag stabilit în sumă absolută sau ca procent din capitalul eligibil, precum şi cele care presupun un risc de credit ridicat sau nu sunt caracteristice activităţii desfăşurate de instituţia de credit trebuie să fie aprobate de către conducerea superioară a instituţiei de credit.

    ART. 91
    Instituţiile de credit trebuie să dispună de proceduri pentru evaluarea garanţiilor reale şi pentru verificarea faptului că respectivele garanţii sunt şi continuă să fie executabile şi valorificabile.

    ART. 92
    (1) La evaluarea garanţiilor reale corporale, situate în afara României, pentru recunoaşterea calităţii acestora de diminuatori de risc de credit în conformitate cu reglementările Băncii Naţionale a României, instituţiile de credit trebuie să aibă în vedere Standardele internaţionale de evaluare.
    (2) La evaluarea garanţiilor reale corporale, situate pe teritoriul României, pentru recunoaşterea calităţii acestora de diminuatori de risc de credit în conformitate cu reglementările Băncii Naţionale a României, instituţiile de credit trebuie să aibă în vedere Standardele internaţionale de evaluare, respectiv Ghidul privind evaluarea pentru garantarea împrumuturilor, emis de Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România (ANEVAR).
    (3) Pentru scopul indicat la alin. (1) şi (2), instituţiile de credit trebuie să realizeze evaluarea garanţiilor reale corporale cu persoane care deţin calificarea, abilităţile şi experienţa necesare pentru efectuarea unei evaluări şi care sunt independente de procesul decizional în ceea ce priveşte creditul.

    ART. 93
    Instituţiile de credit trebuie să dispună de politici şi procese pentru a monitoriza îndatorarea totală a entităţilor cărora le acordă credite, precum şi orice factor de risc care poate conduce la stare de nerambursare, inclusiv riscul valutar neacoperit.

    ART. 94
    Pentru ca fondurile proprii ale instituţiei de credit să îşi menţină capacitatea de asigurare a continuităţii activităţii şi de absorbţie a pierderilor pe bază continuă, instituţiile de credit trebuie să integreze într-o manieră adecvată riscurile din activitatea de creditare în valută a debitorilor expuşi la riscul valutar în cadrul sistemului intern de administrare a riscului de credit.

    ART. 95
    Pentru scopurile art. 94, instituţiile de credit trebuie să dispună de politici şi proceduri adecvate volumului şi complexităţii activităţii desfăşurate pentru identificarea şi evaluarea cu acurateţe a riscurilor din creditarea în valută a debitorilor expuşi la riscul valutar şi pentru reflectarea acestora atât la nivelul proceselor de determinare a preţurilor interne ale creditelor, cât şi la nivelul procesului intern de adecvare a capitalului la riscuri.

    ART. 96
    (1) Instituţiile de credit trebuie să formalizeze o metodă de stabilire a unor preţuri interne de referinţă pentru creditele denominate în valută acordate debitorilor expuşi la riscul valutar în funcţie de toate riscurile asumate.
    (2) Metoda prevăzută la alin. (1) trebuie să asigure reflectarea în preţurile interne de referinţă a costurilor necesare acoperirii tuturor riscurilor aferente creditelor în valută, în condiţiile asigurării continuităţii activităţii instituţiei de credit.
    (3) În sensul alin. (2) se înţeleg cel puţin următoarele costuri:
    a) costurile destinate acoperirii pierderilor previzibile care se produc cu regularitate în cursul normal al activităţii;
    b) costurile aferente riscurilor cu frecvenţă mică de apariţie, dar deosebit de importante prin mărimea pierderilor pe care le pot genera;
    c) costurile operaţionale;
    d) costurile aferente surselor de finanţare a creditelor în valută.


    ART. 97
    În sensul art. 95, în cadrul procesului intern de adecvare a capitalului la riscuri, instituţiile de credit trebuie să determine, să planifice, să menţină şi să aloce capital intern pentru acoperirea tuturor riscurilor din activitatea de creditare în valută a debitorilor expuşi la riscul valutar.

    2.1.1.2 Dispoziţii generale privind riscul de ţară
    ART. 98
    (1) Instituţiile de credit trebuie să dispună de politici şi procese pentru identificarea, măsurarea, evaluarea, monitorizarea, raportarea şi controlul sau diminuarea riscului de ţară şi al riscului de transfer. Procesele trebuie să fie conforme cu profilul de risc, importanţa sistemică şi apetitul la risc al instituţiei de credit, să ia în considerare condiţiile de piaţă şi condiţiile macroeconomice şi să ofere o imagine completă cu privire la percepţia instituţiei de credit la nivel global a expunerii la riscul de ţară şi la riscul de transfer.
    (2) În sensul alin. (1), expunerile (incluzând expunerile intra-grup, unde este cazul) sunt identificate, monitorizate şi administrate pe fiecare ţară - în plus faţă de monitorizarea pe debitorul final/contrapartida finală.
    (3) Instituţiile de credit trebuie să monitorizeze şi să evalueze evoluţiile privind riscul de ţară şi riscul de transfer şi să aplice măsuri corespunzătoare pentru contracararea acestora.

    ART. 99
    Organul de conducere al instituţiilor de credit aprobă strategiile, politicile şi procesele cu privire la administrarea riscului de ţară şi a riscului de transfer şi realizează administrarea astfel încât să se asigure că politicile şi procesele respective sunt implementate în mod eficient şi sunt complet integrate în procesul de administrare a riscului general al instituţiei de credit.

    ART. 100
    Instituţiile de credit trebuie să stabilească limite privind expunerile pe fiecare ţară.

    ART. 101
    Instituţiile de credit trebuie să dispună de sisteme informaţionale, de administrare a riscului şi de control intern care să însumeze, monitorizeze şi să raporteze în mod adecvat şi în timp util expunerile pe ţări şi să asigure totodată respectarea limitelor cu privire la expunerile pe fiecare ţară.

    2.1.2 Expunerile faţă de persoanele afiliate cu instituţia de credit
    ART. 102
    (1) Pentru scopurile prezentei subsecţiuni, termenii filială, participaţie şi participaţie calificată au semnificaţia prevăzută la art. 4 alin. (1) pct. 16, pct. 35 şi pct. 36 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.
    (2) Pentru scopurile prezentei subsecţiuni, termenul control are semnificaţia prevăzută la art. 4 alin. (1) pct. 37 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 şi urmează acelaşi regim cu cel aferent relaţiei de control din cadrul art. 4 alin. (1) pct. 39 din acelaşi regulament.
    (3) În sensul prezentei subsecţiuni, sintagma părţi afiliate instituţiei de credit cuprinde cel puţin:
    a) orice entitate asupra căreia instituţia de credit exercită controlul;
    b) orice entitate în care instituţia de credit deţine participaţii;
    c) entităţile care exercită control asupra instituţiei de credit;
    d) orice entitate în care entităţile menţionate la lit. c) fie exercită controlul, fie deţin participaţii;
    e) acţionarii care au deţineri calificate la capitalul instituţiei de credit;
    f) orice entitate în care acţionarii menţionaţi la lit. e) fie exercită controlul, fie deţin participaţii;
    g) membrii organului de conducere al instituţiei de credit, precum şi persoanele care deţin funcţii-cheie în respectiva instituţie de credit, împreună cu:

    (i) entităţile în care aceştia au/prezintă interese directe sau indirecte; şi
    (îi) membrii apropiaţi ai familiei acestora, care se anticipează să influenţeze sau să fie influenţaţi de aceştia în raport cu instituţia de credit; aceştia pot include: partenerul de viaţă şi copiii persoanei; copiii partenerului de viaţă al persoanei; dependenţi ai persoanei sau ai partenerului de viaţă al acestuia.
    (4) Tranzacţiile cu părţile afiliate includ expunerile din credite înregistrate în bilanţ şi cele din afara bilanţului, precum şi relaţii, cum ar fi contractele de servicii, achiziţiile şi vânzările de active, contracte de construcţii, acorduri de leasing, tranzacţii cu instrumente financiare derivate, împrumuturi, şi operaţiuni de scoatere în afara bilanţului. Termenul de tranzacţie trebuie să fie interpretat în sens larg pentru a include nu numai tranzacţiile care sunt încheiate cu părţile afiliate, dar şi situaţii în care o persoană cu care instituţia de credit nu se află în astfel de relaţie (faţă de care instituţia de credit are o expunere) devine ulterior parte afiliată.

    ART. 103
    (1) Instituţiile de credit trebuie să dispună de politici şi procese adecvate pentru identificarea expunerilor individuale faţă de/şi a tranzacţiilor cu părţile afiliate, pentru determinarea sumei totale a acestor expuneri, precum şi pentru monitorizarea şi raportarea respectivelor expuneri prin intermediul unui proces independent de verificare sau auditare a activităţii de creditare.
    (2) În sensul alin. (1), excepţiile de la aplicarea politicilor, procedurilor şi limitelor trebuie raportate conducerii superioare şi, dacă este cazul, organului de conducere în funcţia sa de supraveghere, pentru luarea de măsuri corespunzătoare.
    (3) În sensul alin. (1), tranzacţiile cu părţile afiliate instituţiei de credit vor fi monitorizate atât de către conducerea superioară, pe baze continue, cât şi de către organul de conducere în funcţia sa de supraveghere.

    ART. 104
    (1) O instituţie de credit nu trebuie să înregistreze, după luarea în considerare a efectului diminuării riscului de credit în conformitate cu art. 399-403 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, o expunere faţă de grupul părţilor afiliate a cărei valoare depăşeşte 25% din capitalul eligibil.
    (2) În cazul în care grupul părţilor afiliate include una sau mai multe instituţii, valoarea expunerii faţă de acest grup nu poate depăşi fie 25% din capitalul eligibil al instituţiei de credit, fie echivalentul a 150 milioane euro, în funcţie de care dintre aceste valori este mai mare, cu condiţia ca, în cazul aplicării limitei absolute, suma valorilor expunerilor faţă de toate părţile afiliate care nu sunt instituţii să nu depăşească, după luarea în considerare a efectului diminuării riscului de credit în conformitate cu art. 399-403 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013,25% din capitalul eligibil al instituţiei de credit.
    (3) În cazul în care echivalentul a 150 milioane euro este mai mare decât 25% din capitalul eligibil al instituţiei de credit, valoarea expunerii nu trebuie să depăşească, după luarea în considerare a efectului diminuării riscului de credit în conformitate cu art. 399-403 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, o limită rezonabilă raportată la capitalul eligibil al instituţiei de credit. Această limită trebuie stabilită de către instituţiile de credit în concordanţă cu politicile şi procedurile proprii, nu trebuie să depăşească 100% din capitalul eligibil al acestora şi trebuie să fie cel puţin la fel de strictă ca limita prevăzută la art. 395 alin. (1) al 2-lea paragraf din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.
    (4) Pentru scopurile prevăzute la alin. (1)-(3), valoarea expunerii va fi determinată potrivit părţii a patra - Expuneri mari din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.

    ART. 105
    (1) Orice operaţiune care conduce la înregistrarea sau modificarea unei expuneri faţă de o parte afiliată, care depăşeşte un prag prevăzut de normele interne ale instituţiei de credit, precum şi orice operaţiune de acest tip care prezintă în alt fel un risc deosebit vor fi efectuate numai cu aprobarea prealabilă a organului de conducere al instituţiei de credit.
    (2) În sensul alin. (1), membrii organului de conducere al instituţiei de credit aflaţi în conflict de interese sunt excluşi din procesul de aprobare şi administrare a tranzacţiilor cu părţile afiliate.

    ART. 106
    Instituţiile de credit trebuie să dispună de politici şi procese adecvate pentru a preveni implicarea, în procesul de aprobare şi de administrare a tranzacţiei, a persoanelor care beneficiază de tranzacţia respectivă sau a persoanelor care au legătură cu acestea, prevăzute la art. 102 alin. (3) lit. g).

    ART. 107
    Instituţiile de credit raportează trimestrial Băncii Naţionale a României - Direcţia supraveghere expunerile faţă de părţile afiliate.

    2.1.3 Operaţiuni în condiţii de favoare
    ART. 108
    (1) Pentru scopurile prezentei subsecţiuni, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
    a) grup - mai multe entităţi (membri), reunite după un anumit criteriu. Prin grupul instituţiei de credit se va înţelege grupul de clienţi aflaţi în legătură, din care face parte instituţia de credit însăşi. Pentru scopurile acestei definiţii, va fi luat în considerare şi cazul particular în care există o singură/un singur entitate/membru;
    b) entitate sau membru din cadrul unui grup - orice entitate sau membru, persoană fizică ori juridică, care face parte dintr-un grup; în cazul grupului instituţiei de credit, se va înţelege şi instituţia de credit însăşi;
    c) control comun - împărţirea controlului asupra unei activităţi economice;
    d) influenţă semnificativă - autoritatea de a participa la luarea deciziilor de politică financiară şi de exploatare ale unei activităţi economice, dar care nu reprezintă controlul sau controlul comun asupra politicilor respective;
    e) grup de persoane fizice cu influenţă semnificativă asupra unei/unor entităţi din cadrul grupului instituţiei de credit - orice grup format din membrii, persoane fizice, ai unui grup de clienţi aflaţi în legătură care are/exercită o influenţă semnificativă asupra grupului instituţiei de credit. În scopul aplicării acestei definiţii vor fi luate în considerare numai acele grupuri de persoane fizice cu influenţă semnificativă, care au în componenţa lor cel puţin un membru care are calitatea de salariat al unei/unor entităţi din cadrul grupului instituţiei de credit. Pentru scopurile acestei definiţii va fi luat în considerare şi cazul particular în care există un singur membru;
    f) operaţiune în condiţii de favoare (non-arm's length transaction) - orice operaţiune care este încheiată de către părţi de pe alte poziţii decât cele care reprezintă interese economice diferite.

    (2) Unele dintre cele mai întâlnite cazuri de grupuri de persoane fizice cu influenţă semnificativă sunt:
    a) cazul unui grup reprezentat de membrii unei familii din care un membru este persoană care deţine funcţie executivă; totodată pot exista cazuri în care între un membru al familiei şi o altă persoană există, în sensul că se exercită, o relaţie similară celei de control, în aceste cazuri membrii familiei împreună cu persoana respectivă constituind un grup de persoane fizice cu influenţă semnificativă;
    b) cazul unui grup reprezentat de membrii unei familii din care un membru este administrator sau acţionar semnificativ în una dintre entităţile grupului instituţiei de credit, iar alt membru are calitatea de salariat în aceeaşi/altă entitate din acest grup.

    (3) La aprecierea caracterului unei operaţiuni în condiţii de favoare pot fi avute în vedere, fără a se limita la acestea, următoarele aspecte:
    a) disponibilitatea instituţiei de credit de a efectua o operaţiune identică sau similară cu orice altă persoană, probată prin accesul larg la acest tip de operaţiune;
    b) termenii în care au fost încheiate operaţiuni similare şi care predomină la momentul efectuării operaţiunii în cauză;
    c) tranzacţionarea unui activ sau decontarea unei datorii la o altă valoare decât valoarea sa justă.

    (4) Dintre termenii luaţi în considerare la alin. (3) lit. b) se pot menţiona:
    a) în cazul operaţiunilor de acordare de credite: evaluarea creditului, durata creditului, rata dobânzii, graficul de rambursare, garanţiile solicitate etc.;
    b) în cazul operaţiunilor de atragere de depozite - dobânda bonificată.


    ART. 109
    (1) Instituţia de credit nu va efectua alte operaţiuni în condiţii de favoare decât cele prevăzute de pachetele de măsuri remuneratorii şi stimulente pentru salariaţii entităţilor membre ale grupului instituţiei de credit, în condiţiile în care pachetele respective prevăd operaţiuni în condiţii de favoare care, dacă sunt efectuate cu un membru al unui grup de persoane fizice cu influenţă semnificativă, în calitatea sa de salariat:
    a) sunt larg disponibile pentru salariaţii entităţii/entităţilor din cadrul grupului instituţiei de credit, în care acel grup de persoane fizice cu influenţă semnificativă are sau exercită o asemenea influenţă; şi
    b) nu favorizează niciun membru al grupului de persoane fizice cu influenţă semnificativă faţă de salariaţii entităţilor în care acel grup de persoane fizice cu influenţă semnificativă are sau exercită o asemenea influenţă.

    (2) Operaţiunile în condiţii de favoare permise potrivit alin. (1) vor putea fi efectuate exclusiv în relaţie cu salariaţii. Instituţiile de credit au obligaţia de a deţine proceduri care să pună în evidenţă modul de conformare cu această cerinţă în cazul implicării şi altor persoane în contractele aferente operaţiunilor.
    (3) Operaţiunile în condiţii de favoare prevăzute de pachetele de măsuri remuneratorii şi stimulente pentru salariaţii entităţilor membre ale grupului instituţiei de credit vor putea fi efectuate numai după analizarea acestora şi obţinerea aprobării prealabile a Băncii Naţionale a României.
    (4) Banca Naţională a României poate stabili, diferit faţă de instituţia de credit, dacă o operaţiune prezintă caracteristici care conduc la încadrarea acesteia în categoria operaţiunilor în condiţii de favoare.
    (5) Respectarea obligaţiilor prevăzute la alin. (1)-(3) va fi monitorizată de către Banca Naţională a României, pe bază individuală şi consolidată.

    2.2 Riscul rezidual
    ART. 110
    (1) Instituţiile de credit trebuie să dispună de politici şi proceduri scrise pentru a aborda şi controla riscul ca tehnicile recunoscute de diminuare a riscului de credit utilizate să se dovedească mai puţin eficace decât previziunile.
    (2) Instituţiile de credit trebuie să revizuiască în mod regulat, dar cel puţin anual adecvarea, eficacitatea şi operarea acestor politici şi proceduri.

    2.3 Riscul de concentrare
    ART. 111
    Instituţiile de credit trebuie să abordeze şi să controleze, inclusiv prin intermediul unor politici şi proceduri scrise, riscul de concentrare rezultat din expunerile faţă de fiecare contraparte, inclusiv contrapărţi centrale, grupuri de contrapartide asociate şi contrapartide din acelaşi sector economic, aceeaşi regiune geografică sau care desfăşoară aceeaşi activitate sau furnizează aceeaşi marfă, sau din aplicarea tehnicilor de diminuare a riscului de credit, inclusiv, în special, riscurile aferente expunerilor indirecte mari din credite, de exemplu, faţă de un singur emitent de garanţii.
    2.4 Riscul din securitizare

    ART. 112
    (1) Instituţiile de credit trebuie să dispună de politici şi proceduri adecvate în scopul de a evalua şi trata riscurile care decurg din tranzacţii de securitizare în care acestea au calitatea de investitor, iniţiator sau sponsor, inclusiv riscurile reputaţionale, de tipul celor care rezultă din structuri sau produse complexe, pentru a se asigura că substanţa economică a tranzacţiei este integral reflectată în deciziile de evaluare şi administrare a riscurilor.
    (2) Instituţiile de credit care sunt iniţiatoare de tranzacţii de securitizare reînnoibile, cu clauze de rambursare anticipată, trebuie să dispună de planuri de lichiditate care să trateze eventualele implicaţii care decurg atât din rambursarea planificată, cât şi din rambursarea anticipată.

    ART. 113
    (1) În cazul în care o instituţie de credit care este iniţiatorul unei operaţiuni de securitizare nu realizează transferul unui nivel semnificativ al riscului de credit aferent expunerilor securitizate - de exemplu, în situaţia în care aceasta reţine sau răscumpără o parte semnificativă a riscurilor sau alege expunerile care să fie transferate prin intermediul unei operaţiuni de securitizare, Banca Naţională a României poate impune respectivei instituţii de credit fie să deţină un capital suplimentar faţă de cerinţa de capital reglementată prin Regulamentul (UE) nr. 575/2013, fie să nu aplice nicio reducere a nivelului capitalului reglementat ca urmare a tratamentului aferent securitizării.
    (2) În situaţia în care instituţia de credit iniţiatoare a unei operaţiuni de securitizare reţine poziţiile de pe ultimul nivel al scalei de evaluare a calităţii creditului şi cea mai mare parte a riscului de credit aferent expunerilor care stau la baza operaţiunii de securitizare, Banca Naţională a României poate fie să majoreze cerinţa de capital pentru anumite expuneri, fie să majoreze cerinţa totală de capital a instituţiei de credit în cauză.

    ART. 114
    (1) În cazul în care Banca Naţională a României - Direcţia supraveghere constată că o instituţie de credit iniţiatoare a furnizat suport implicit - necontractual - unei operaţiuni de securitizare, aceasta trebuie să deţină capital pentru toate expunerile-suport asociate unei structuri a unei operaţiuni de securitizare, ca şi cum acestea nu ar fi fost securitizate.
    (2) În sensul alin. (1), instituţia de credit trebuie să facă public faptul că a furnizat suport implicit - necontractual - şi că a ajustat nivelul cerinţei de capital în mod corespunzător.
    (3) În situaţia în care Banca Naţională a României - Direcţia supraveghere constată că o instituţie de credit a furnizat de mai multe ori suport implicit - necontractual - în operaţiuni de securitizare, Banca Naţională a României poate dispune măsuri precum:
    a) instituţia de credit nu mai are dreptul să utilizeze, pentru o perioadă de timp care este stabilită de Banca Naţională a României, tratamentul favorabil privind determinarea cerinţei de capital în ceea ce priveşte activele securitizate;
    b) deţinerea de către instituţia de credit de capital pentru toate activele sale securitizate, ca şi cum instituţia de credit şi ar fi luat un angajament în ceea ce le priveşte, prin aplicarea unui factor de conversie ponderii de risc aferente activelor din portofoliul-suport;
    c) tratarea de către instituţia de credit a activelor securitizate ca şi cum acestea ar fi rămas în bilanţul său, pentru scopurile determinării cerinţei de capital;
    d) deţinerea de către instituţia de credit de capital reglementat în exces faţă de cerinţa de capital bazată pe risc.


    ART. 115
    (1) În vederea exercitării unei opţiuni de retragere anticipată, o instituţie de credit trebuie să obţină aprobarea prealabilă a Băncii Naţionale a României.
    (2) În sensul alin. (1), cererea de aprobare trebuie să fie însoţită de fundamentarea deciziei instituţiei de credit de a exercita opţiunea şi impactul exercitării opţiunii asupra cerinţei de capital reglementat.
    (3) În cazul opţiunilor de retragere anticipată care pot fi declanşate la o dată anume, instituţiile de credit trebuie să stabilească data respectivă nu mai devreme de încheierea perioadei reprezentate de durata sau de media ponderată a scadenţelor expunerilor din securitizare.

    2.5 Riscul de piaţă
    ART. 116
    Instituţiile de credit trebuie să pună în aplicare politici şi procese pentru identificarea, măsurarea şi administrarea tuturor surselor şi efectelor semnificative ale riscurilor de piaţă.

    ART. 117
    Instituţiile de credit trebuie să dispună de procese de administrare adecvată a riscului de piaţă care să furnizeze o imagine completă la nivelul instituţiei de credit referitoare la expunerea la riscul de piaţă.

    ART. 118
    Procesele de administrare a riscului de piaţă trebuie:
    a) să fie coerente în raport cu apetitul la risc, profilul de risc, importanţa sistemică şi nivelul de capitalizare al instituţiei de credit;
    b) să ia în considerare condiţiile de piaţă şi macroeconomice, precum şi riscul de deteriorare semnificativă a lichidităţii pieţei;
    c) să descrie în mod clar rolurile şi responsabilităţile legate de identificarea, măsurarea, monitorizarea şi controlul riscului de piaţă.


    ART. 119
    (1) Instituţiile de credit trebuie să dispună de strategii, politici şi procese aferente administrării riscului de piaţă.
    (2) Strategiile, politicile şi procesele prevăzute la alin. (1) trebuie să fie aprobate de către organele de conducere ale instituţiilor de credit în funcţia lor de supraveghere. Organele respective au obligaţia de a supraveghea modul în care se realizează administrarea, astfel încât să asigure faptul că politicile şi procesele respective sunt efectiv aplicate şi sunt integrate deplin în procesul general de administrare a riscurilor la nivelul instituţiilor de credit.

    ART. 120
    Instituţia de credit trebuie să dispună de politici şi procese care să asigure un mediu de control adecvat al riscului de piaţă şi care să includă:
    a) sisteme informaţionale eficiente pentru identificarea exactă şi la timp, agregarea, monitorizarea şi raportarea expunerii la riscul de piaţă către organul de conducere în funcţia sa de supraveghere şi către conducerea superioară;
    b) limite adecvate pentru riscul de piaţă, coerente cu apetitul la risc al instituţiei de credit, profilul de risc şi nivelul de capitalizare, precum şi cu capacitatea conducerii de a administra riscul de piaţă, şi care să fie înţelese de către personalul relevant, şi să fie comunicate cu regularitate acestuia;
    c) procese de urmărire şi raportare a excepţiilor, care să asigure luarea de măsuri, cu promptitudine, de la nivelul corespunzător, respectiv al conducerii superioare sau, după caz, al organului de conducere în funcţia sa de supraveghere;
    d) mecanisme eficiente de control având ca obiect utilizarea modelelor în scopul identificării şi cuantificării riscului de piaţă, precum şi al stabilirii limitelor; şi
    e) politici şi procese sănătoase pentru repartizarea expunerilor la portofoliul de tranzacţionare.


    ART. 121
    (1) Instituţiile de credit trebuie să dispună de sisteme şi mecanisme de control care să asigure că poziţiile marcate la piaţă sunt reevaluate frecvent.
    (2) Toate tranzacţiile trebuie înregistrate la timp, iar procesul de evaluare se bazează pe practici coerente şi prudente, precum şi pe informaţii de piaţă fiabile, verificate de către o funcţie independentă de unităţile de lucru care prezintă relevanţă din perspectiva asumării de riscuri sau, în absenţa preţurilor de piaţă, pe modele interne sau acceptate la nivelul industriei.
    (3) În măsura în care instituţia de credit se bazează, în scopul evaluării, pe modele, instituţia de credit respectivă trebuie să asigure că modelul este validat de către o funcţie independentă de unităţile de lucru care prezintă relevanţă din perspectiva asumării de riscuri.

    ART. 122
    Instituţiile de credit trebuie să dispună de politici şi procese pentru a lua în considerare ajustări de valoare pentru poziţiile care altfel nu ar putea fi evaluate prudent, incluzând poziţiile ce prezintă concentrări, cele mai puţin lichide şi cele vechi.

    ART. 123
    Instituţiile de credit trebuie să dispună de niveluri ale capitalului adecvate pentru acoperirea pierderilor neaşteptate şi să realizeze ajustări de valoare adecvate în raport cu incertitudinile înregistrate în procesul determinării valorii juste a activelor şi datoriilor.

    ART. 124
    În scopul administrării riscurilor, instituţiile de credit trebuie să includă expunerea la riscul de piaţă în cadrul programelor lor de simulări de criză.

    ART. 125
    (1) Capitalul intern trebuie să fie adecvat la riscurile de piaţă importante care nu sunt supuse unei cerinţe de fonduri proprii.
    (2) Instituţiile de credit care, la calcularea cerinţelor de fonduri proprii pentru riscul de poziţie în conformitate cu partea a treia, titlul IV, capitolul 2 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, şi-au compensat poziţiile pe una sau mai multe dintre acţiunile care compun un indice bursier cu una sau mai multe poziţii pe un contract futures pe indicele bursier sau un alt produs bazat pe indicele bursier trebuie să deţină un capital intern adecvat pentru a acoperi pierderea aferentă riscului de bază cauzată de faptul că valoarea contractului futures sau a produsului respectiv nu evoluează în deplină concordanţă cu valoarea acţiunilor constituente.
    (3) De asemenea, instituţiile de credit trebuie să deţină un capital intern adecvat atunci când deţin poziţii opuse pe contracte futures pe indici bursieri care nu sunt identice în ceea ce priveşte scadenţa şi/sau structura lor.
    (4) În cazul în care utilizează tratamentul prevăzut la art. 345 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, instituţiile de credit trebuie să se asigure că deţin un capital intern suficient pentru acoperirea riscului de pierdere care există între momentul angajamentului iniţial şi următoarea zi lucrătoare.

    ART. 126
    În cazul în care poziţia scurtă devine scadentă înaintea poziţiei lungi, instituţiile de credit trebuie să ia, de asemenea, măsuri împotriva riscului de lipsă de lichidităţi.

    2.6 Riscul de rată a dobânzii din activităţi în afara portofoliului de tranzacţionare
    ART. 127
    Instituţiile de credit trebuie să implementeze sisteme de identificare, evaluare şi administrare a riscului care rezultă din variaţiile potenţiale ale ratelor dobânzii ce afectează activităţile instituţiei de credit care sunt în afara portofoliului de tranzacţionare.

    ART. 128
    (1) Organul de conducere al unei instituţii de credit trebuie să aprobe şi să examineze periodic strategia de risc de rată a dobânzii şi politicile şi procesele pentru identificarea, cuantificarea, monitorizarea şi controlul riscului de rată a dobânzii.
    (2) Organul de conducere al instituţiei de credit trebuie să asigure elaborarea şi implementarea strategiei, politicilor şi proceselor de risc de rată a dobânzii.

    ART. 129
    Instituţiile de credit trebuie să aloce responsabilităţi pe linia administrării riscului de rată a dobânzii unor persoane independente de persoanele responsabile cu tranzacţionarea şi/sau cu alte activităţi de asumare a riscului, care să beneficieze de linii de raportare separate.

    ART. 130
    (1) În vederea conformării cu cerinţele prevăzute la art. 127 din prezentul regulament instituţiile de credit trebuie să dispună de sisteme de cuantificare a riscului de rată a dobânzii cuprinzătoare şi adecvate, iar orice modele şi ipoteze utilizate trebuie validate cu regularitate, dar cel puţin anual.
    (2) Limitele stabilite de către instituţiile de credit trebuie să reflecte strategia de risc a acestora, să fie înţelese de către personalul relevant şi comunicate acestuia cu regularitate.
    (3) Orice excepţie de la politicile, procesele şi limitele stabilite trebuie analizată cu promptitudine de către conducerea superioară, iar unde este necesar, de către organul de conducere în funcţia sa de supraveghere.

    ART. 131
    (1) Instituţiile de credit trebuie să poată demonstra că nivelul capitalului intern deţinut, stabilit prin intermediul sistemului de cuantificare a acestuia, aferent instituţiei de credit, acoperă şi riscul de rată a dobânzii din afara portofoliului de tranzacţionare.
    (2) Pentru scopurile alin. (1), instituţiile de credit trebuie să dispună de capacitatea necesară pentru a calcula modificările potenţiale ale valorii lor economice ca urmare a schimbării nivelurilor ratelor dobânzii, precum şi nivelul general al riscului de rată a dobânzii din afara portofoliului de tranzacţionare la nivel individual şi consolidat.
    (3) Instituţiile de credit trebuie să elaboreze şi să utilizeze propriile metodologii de calcul ale modificărilor potenţiale ale valorii lor economice ca urmare a schimbării nivelurilor ratelor dobânzii, în conformitate cu profilul de risc şi politicile de administrare a riscului aferente acestora. În cazurile în care metodologia internă a unei instituţii de credit este considerată inadecvată de către Banca Naţională a României - Direcţia supraveghere sau nu există o astfel de metodologie, instituţia de credit trebuie să aplice metodologia standardizată descrisă în anexa nr. 1 care face parte integrantă din prezentul regulament.

    ART. 132
    (1) Instituţiile de credit trebuie să dispună de capacitatea necesară pentru a calcula şi raporta Băncii Naţionale a României - Direcţia supraveghere modificarea valorii lor economice ca urmare a aplicării unei/unor schimbări bruşte şi neaşteptate a ratelor dobânzii - şoc/şocuri standard - de o dimensiune stabilită de către Banca Naţională a României. Calcularea şi raportarea modificării valorii economice se efectuează trimestrial pe bază individuală şi semestrial pe bază consolidată, iar Banca Naţională a României va emite în acest sens reglementări privind raportarea.
    (2) În sensul alin. (1), dimensiunea şocului standard este de 200 puncte de bază - basis points, în ambele direcţii, indiferent de monedă.
    (3) Pentru scopurile art. 166 alin. (5), în cazul în care valoarea economică a unei instituţii de credit scade cu mai mult de 20% din fondurile proprii ca urmare a aplicării şocului/şocurilor standard stabilit/stabilite de către Banca Naţională a României, instituţia de credit va discuta cu Banca Naţională a României - Direcţia supraveghere măsurile necesare pentru diminuarea unui astfel de declin potenţial, măsuri care pot include, printre altele, următoarele:
    a) îmbunătăţirea activităţii de administrare a riscului;
    b) modificarea limitelor interne;
    c) reducerea profilului de risc;
    d) creşterea cerinţei de capital reglementat.


    ART. 133
    (1) Banca Naţională a României va revizui periodic dimensiunea şocului/şocurilor prevăzut/prevăzute la art. 132 având în vedere modificarea circumstanţelor, în special modificările legate de nivelul general al ratelor dobânzii - cum ar fi perioade cu o rată a dobânzii foarte scăzută - şi volatilitatea acestora.
    (2) Sistemele interne deţinute de către instituţiile de credit trebuie să fie suficient de flexibile pentru calcularea senzitivităţii la orice şoc standardizat pe rata dobânzii precizat de Banca Naţională a României.

    ART. 134
    (1) Instituţiile de credit trebuie să dispună de capacitatea necesară pentru a măsura expunerea, dacă aceasta este semnificativă, şi senzitivitatea la modificările formei curbei de randament, la modificările între diferite rate ale pieţei - riscul aferent bazei - basis risk - şi la modificările ipotezelor, cum ar fi cele privind comportamentul clienţilor.
    (2) Instituţiile de credit trebuie să examineze dacă analiza complet statică a impactului asupra portofoliului curent al unui şoc sau al mai multor şocuri considerate ar trebui completată de o abordare de simulare mai dinamică. Instituţiile de credit de dimensiune mai mare şi/sau cu activitate mai complexă trebuie să ia în considerare scenarii în care sunt calculate traiectorii diferite ale ratei dobânzii - interest rate paths - şi în care unele ipoteze, cum ar fi despre comportament, contribuţia la risc, dimensiunea şi componenţa bilanţului, sunt ele însele funcţii de nivelele/nivelul ratei dobânzii.

    ART. 135
    (1) În vederea cuantificării vulnerabilităţii acestora la pierderi în condiţiile unor modificări adverse ale ratei dobânzii, instituţiile de credit trebuie să deruleze periodic, dar cel puţin anual, simulări de criză corespunzătoare.
    (2) În sensul alin. (1), simulările de criză trebuie să se bazeze pe scenariile cele mai nefavorabile care sunt rezonabile şi trebuie să surprindă toate sursele semnificative de risc, inclusiv modificări privind ipotezele esenţiale. Conducerea superioară a instituţiei de credit trebuie să ia în considerare rezultatele obţinute la stabilirea şi revizuirea politicilor, proceselor şi limitelor pentru riscul de rată a dobânzii.

    ART. 136
    Instituţiile de credit trebuie să dispună de politici bine fundamentate, robuste şi formalizate, care să trateze toate problemele importante pentru circumstanţele individuale ale acestora, probleme care, fără a aduce atingere principiului proporţionalităţii, se pot referi la:
    a) definirea şi delimitarea internă a activităţilor din afara portofoliului de tranzacţionare şi a celor care aparţin portofoliului de tranzacţionare;
    b) definiţia valorii economice şi concordanţa sa cu metoda utilizată pentru evaluarea activelor şi datoriilor, cum ar fi pe baza valorii actualizate a fluxurilor de numerar viitoare sau pe baza valorii actualizate a profiturilor viitoare;
    c) dimensiunea şi forma diferitelor şocuri utilizate pentru calculele interne;
    d) utilizarea unei abordări dinamice şi/sau statice la aplicarea şocurilor de rata dobânzii;
    e) tratamentul tranzacţiilor în desfăşurare care sunt afectate de riscul de rată a dobânzii - pipeline transactions, inclusiv orice acoperire aferentă acestora;
    f) agregarea expunerilor la rata dobânzii exprimate în mai multe monede;
    g) tratamentul riscului aferent bazei - basis risk - care rezultă din indici de rată a dobânzii diferiţi;
    h) includerea (sau nu) a activelor şi datoriilor nepurtătoare de dobândă din afara portofoliului de tranzacţionare - inclusiv capital şi rezerve;
    i) tratamentul conturilor curente şi de economii - scadenţa atribuită expunerilor fără o scadenţă contractuală;
    j) luarea în considerare în mod adecvat a opţiunilor incluse în active sau datorii;
    k) măsura în care senzitivităţile la mici şocuri pot fi ajustate linear în sens crescător - scaled up - fără pierderi de acurateţe semnificative, acoperind atât convexitatea în general, cât şi neliniaritatea rezultatului asociat produselor de tip opţiuni explicite;
    l) gradul de granularitate utilizat - cum ar fi compensările în cadrul unei benzi de scadenţă;
    m) dacă toate fluxurile de numerar viitoare sunt incluse sau doar soldul principalului.


    2.7 Riscul de lichiditate
    ART. 137
    (1) Instituţiile de credit trebuie să menţină niveluri adecvate ale rezervelor de lichiditate.
    (2) În sensul alin. (1), instituţiile de credit trebuie să dispună de strategii, politici, procese şi sisteme robuste pentru identificarea, măsurarea, administrarea şi monitorizarea riscului de lichiditate de-a lungul unei serii corespunzătoare de orizonturi de timp, inclusiv pe parcursul zilei - intraday.
    (3) Strategiile, politicile, procesele şi sistemele prevăzute la alin. (2) trebuie ajustate în funcţie de liniile de activitate, monede, sucursale şi entităţi juridice şi trebuie să includă mecanisme corespunzătoare de alocare a costurilor, beneficiilor şi riscurilor de lichiditate.
    (4) Strategiile, politicile, procesele şi sistemele prevăzute la alin. (2) trebuie să fie proporţionale cu complexitatea, profilul de risc, obiectul de activitate al instituţiilor de credit şi toleranţa la risc stabilite de organul de conducere şi trebuie să reflecte importanţa instituţiei de credit în fiecare stat membru în care aceasta desfăşoară activitate. Instituţiile de credit trebuie să comunice toleranţa la risc tuturor liniilor de activitate relevante.
    (5) Politicile şi procesele pentru administrarea riscului de lichiditate trebuie să aibă în vedere şi modalitatea în care alte riscuri, cum ar fi riscul de credit, riscul de piaţă, riscul operaţional şi riscul reputaţional, pot afecta strategia generală de lichiditate a unei instituţii de credit.
    (6) Instituţiile de credit trebuie să dispună de profiluri de risc de lichiditate care respectă şi nu depăşesc nivelul stabilit pentru un sistem robust şi care funcţionează adecvat.
    (7) În scopul alin. (6), instituţiile de credit vor lua în considerare natura, dimensiunea şi complexitatea activităţilor acestora.
    (8) Strategiile, politicile, procesele şi sistemele prevăzute la alin. (2) trebuie aprobate şi revizuite cel puţin anual de către organul de conducere. Organul de conducere în funcţia sa de supraveghere al unei instituţii de credit trebuie să se asigure că conducerea superioară administrează riscul de lichiditate în mod eficace.
    (9) Conducerea superioară este responsabilă pentru dezvoltarea strategiilor, politicilor, proceselor şi sistemelor pentru administrarea riscului de lichiditate în conformitate cu toleranţa la risc stabilită, precum şi pentru asigurarea că instituţia de credit menţine o lichiditate suficientă.
    (10) Conducerea superioară trebuie să revizuiască în mod continuu informaţiile legate de evoluţiile lichidităţii instituţiei de credit şi trebuie să raporteze periodic organului de conducere în funcţia sa de supraveghere.
    (11) Organul de conducere în funcţia sa de supraveghere trebuie să se asigure că conducerea superioară defineşte procese şi structuri organizatorice adecvate pentru implementarea strategiilor, politicilor, proceselor şi sistemelor prevăzute la alin. (2).
    (12) Structura organizatorică a unei instituţii de credit trebuie să asigure, în vederea prevenirii conflictului de interese, separarea atribuţiilor între funcţia operaţională şi cea de monitorizare. Instituţiile de credit trebuie să acorde o atenţie deosebită competenţelor şi responsabilităţilor unităţii însărcinate cu obţinerea finanţării. La repartizarea sarcinilor, instituţiile de credit trebuie să aibă în vedere toate orizonturile de timp, de la cele intraday până la cele pe termen lung.

    ART. 138
    (1) Instituţiile de credit trebuie să elaboreze metodologii pentru identificarea, măsurarea, administrarea şi monitorizarea poziţiilor de finanţare.
    (2) Metodologiile prevăzute la alin. (1) trebuie să includă fluxurile de numerar semnificative prezente şi preconizate, provenite din active, datorii, elemente din afara bilanţului, inclusiv datorii contingente şi posibilul impact al riscului reputaţional.
    (3) O instituţie de credit trebuie să identifice, să măsoare, să administreze şi să monitorizeze poziţiile de finanţare pentru monedele în care instituţia de credit este activă.
    (4) În sensul alin. (3), o instituţie de credit trebuie:
    a) să evalueze necesităţile sale agregate de lichiditate în valută şi să determine neconcordanţele de monedă acceptabile;
    b) să analizeze separat strategia sa şi să monitorizeze separat necesităţile de lichiditate pentru fiecare monedă în care desfăşoară o activitate semnificativă. Instituţia de credit trebuie să utilizeze scenariile de criză pentru a determina neconcordanţele în moneda respectivă şi să stabilească şi să revizuiască limite asupra neconcordanţelor pe monede a fluxurilor de numerar, atât la nivel agregat, cât şi pe fiecare monedă semnificativă;
    c) să evalueze probabilitatea pierderii accesului pe pieţele valutare, precum şi gradul de convertibilitate al monedelor în care aceasta îşi desfăşoară activitatea.


    ART. 139
    (1) Instituţiile de credit trebuie să facă distincţie între activele gajate şi cele negrevate de sarcini, care sunt disponibile în orice moment, în special în situaţii de urgenţă.
    (2) Instituţiile de credit trebuie să ia în considerare entitatea juridică în care se află activele, ţara în care activele sunt înregistrate legal fie într-un registru, fie într-un cont, precum şi eligibilitatea acestora şi trebuie să monitorizeze modul în care activele pot fi mobilizate în timp util.
    (3) Instituţiile de credit trebuie să aibă în vedere şi limitele juridice, de reglementare şi operaţionale existente, impuse potenţialelor transferuri de lichidităţi şi active negrevate de sarcini dintre entităţi, atât în cadrul Spaţiului Economic European, cât şi în afara acestuia.

    ART. 140
    (1) Instituţiile de credit trebuie să ia în considerare diferite instrumente de diminuare a riscului de lichiditate, inclusiv un sistem de limite şi rezerve de lichiditate, pentru a putea face faţă diferitelor situaţii de criză, precum şi o structură de finanţare şi un acces la surse de finanţare diversificate în mod corespunzător, şi să le revizuiască cu regularitate.
    (2) Pentru diminuarea riscului de contaminare în condiţii de criză, o instituţie de credit trebuie să stabilească limite interne în legătură cu riscul de lichiditate înregistrat faţă de entităţi din cadrul grupului, inclusiv din perspectiva monedelor în care îşi desfăşoară activitatea.
    (3) Instituţiile de credit trebuie să menţină o prezenţă activă pe pieţele relevante pentru strategia lor de finanţare şi să păstreze relaţii strânse cu furnizorii de finanţare pentru a susţine diversificarea efectivă a surselor de finanţare.
    (4) Instituţiile de credit trebuie să testeze regulat capacitatea de a obţine finanţare în regim de urgenţă de la fiecare sursă.
    (5) Conducerea superioară trebuie să asigure că accesul pe piaţă, atât din perspectiva capacităţii instituţiei de credit de a obţine noi finanţări, cât şi din cea a lichidării activelor, este administrat, monitorizat şi testat, în mod activ, de personal corespunzător.
    (6) În scopul diversificării surselor de finanţare, instituţiile de credit trebuie să stabilească limite pe contrapartide, finanţări garantate/negarantate de pe pieţe, tipuri de instrumente, entităţi special create în scopul securitizării, monede şi pieţe geografice.

    ART. 141
    Instituţiile de credit trebuie să stabilească un set de indicatori de avertizare timpurie care să ajute în procesul de identificare, în regim de urgenţă, a creşterii riscului sau vulnerabilităţilor în ceea ce priveşte poziţia lichidităţii sau necesităţile potenţiale de finanţare.

    ART. 142
    (1) O instituţie de credit trebuie să dispună de un sistem informaţional eficace care să furnizeze organului de conducere în funcţia sa de supraveghere, conducerii superioare şi personalului cu responsabilităţi în domeniu informaţii oportune şi de perspectivă privind poziţia lichidităţii.
    (2) Pentru a administra şi monitoriza eficient necesităţile sale nete de finanţare, o instituţie de credit trebuie să aibă capacitatea de a calcula poziţiile de lichiditate intraday, zilnic pentru orizonturi de timp mai scurte, precum şi pentru o serie de orizonturi de timp mai lungi.
    (3) Sistemul informaţional prevăzut la alin. (1) trebuie să aibă capacitatea de a calcula poziţii de lichiditate în toate monedele în care instituţia de credit desfăşoară activităţi, atât la nivelul fiecărei filiale/sucursale din toate jurisdicţiile în care instituţia de credit activează, cât şi la nivel de grup, pe bază agregată.
    (4) Sistemul informaţional prevăzut la alin. (1) trebuie să surprindă toate sursele de risc de lichiditate, inclusiv riscurile contingente şi factorii declanşatori asociaţi acestora, precum şi cele rezultate din noile activităţi, şi trebuie să aibă capacitatea de a furniza informaţii cu grade de granularitate şi senzitivitate mai ridicate în timpul evenimentelor de criză.

    ART. 143
    (1) Instituţiile de credit trebuie să îşi administreze în mod activ riscurile şi poziţiile de lichiditate intraday, pentru a îndeplini la timp obligaţiile legate de plăţi şi decontări, atât în condiţii de funcţionare normală, cât şi în condiţii de criză.
    (2) O instituţie de credit trebuie să adopte obiective de administrare a lichidităţii intraday care să îi permită să identifice şi să prioritizeze obligaţiile cu termene şi alte obligaţii critice, în scopul îndeplinirii la timp a acestora, şi să deconteze celelalte obligaţii cât de curând posibil.

    ART. 144
    (1) Instituţiile de credit trebuie să aibă în vedere scenarii alternative privind poziţiile de lichiditate şi factorii de diminuare a riscului şi să revizuiască ipotezele care stau la baza deciziilor privind poziţia de finanţare cel puţin o dată pe an.
    (2) Scenariile alternative prevăzute la alin. (1) trebuie să vizeze în special elementele din afara bilanţului şi alte datorii contingente, inclusiv cele ale entităţilor special constituite în scopul securitizării sau ale altor entităţi cu scop special, menţionate în Regulamentul (UE) nr. 575/2013, în raport cu care instituţia de credit acţionează ca sponsor sau furnizează suport de lichiditate semnificativ.
    (3) Instituţiile de credit trebuie să ia în considerare potenţialul impact al scenariilor alternative legate de specificul instituţiei de credit, de piaţă în general şi o combinare a celor două tipuri de scenarii.
    (4) În sensul alin. (3), instituţiile de credit trebuie să aibă în vedere diferite perioade de timp şi grade variate ale condiţiilor de criză.

    ART. 145
    (1) Instituţiile de credit trebuie să îşi ajusteze strategiile, politicile interne şi limitele cu privire la riscul de lichiditate şi să elaboreze planuri pentru situaţii neprevăzute eficiente, având în vedere rezultatul scenariilor alternative menţionate la art. 144.
    (2) Instituţiile de credit trebuie să dispună de planuri de finanţare pentru situaţii neprevăzute, pentru monedele în care instituţiile de credit sunt active.
    (3) Planurile prevăzute la alin. (2) trebuie să aibă în vedere cel puţin sursele potenţiale de finanţare în situaţii neprevăzute disponibile în cazul unei reduceri a ofertei din partea unor categorii diferite de contrapartide.
    (4) Instituţiile de credit trebuie să aibă în vedere fezabilitatea măsurilor incluse în planurile de finanţare pentru situaţii neprevăzute pentru cazul în care mai multe instituţii de credit ar încerca să le aplice în acelaşi timp.

    ART. 146
    (1) Instituţiile de credit trebuie să dispună de planuri de redresare privind lichiditatea, care stabilesc strategii adecvate şi măsuri de punere în aplicare corespunzătoare pentru a acoperi eventuale deficite de lichiditate, inclusiv în relaţie cu sucursalele stabilite într-un alt stat membru.
    (2) Planurile prevăzute la alin. (1) sunt testate de instituţiile de credit cel puţin o dată pe an, actualizate pe baza rezultatelor scenariilor alternative menţionate la art. 144, raportate conducerii superioare şi aprobate de aceasta, astfel încât politicile şi procesele interne să poată fi ajustate în consecinţă.
    (3) Instituţiile de credit trebuie să ia măsurile operaţionale necesare în avans pentru a se asigura că planurile de redresare privind lichiditatea pot fi puse în aplicare imediat.
    (4) Măsurile operaţionale prevăzute la alin. (3) trebuie să includă deţinerea de garanţii care să fie disponibile imediat pentru finanţare de la banca centrală.
    (5) În sensul alin. (4), deţinerea de garanţii include deţinerea de garanţii în moneda unui alt stat membru, dacă este cazul, sau în moneda unui stat terţ faţă de care instituţia de credit are expuneri şi, dacă este necesar din punct de vedere operaţional, pe teritoriul unui stat membru gazdă sau al unui stat terţ faţă de moneda căreia are expuneri.

    ART. 147
    Instituţiile de credit trebuie să demonstreze Băncii Naţionale a României - Direcţia supraveghere că au luat toate măsurile pentru asigurarea condiţiilor necesare pentru ca, în caz de necesitate, să fie puse în aplicare, în regim de urgenţă, planurile pentru situaţii neprevăzute, inclusiv prin încheierea de acorduri de finanţare.

    ART. 148
    În cadrul general privind administrarea riscului de lichiditate, instituţiile de credit trebuie să aibă în vedere şi riscul de lichiditate cauzat de imposibilitatea punerii în aplicare a unor acorduri de finanţare ca urmare a neclarităţilor clauzelor contractuale şi de posibilul suport implicit.

    2.8 Riscul operaţional
    ART. 149
    (1) Instituţiile de credit trebuie să aplice politici şi procese pentru evaluarea şi administrarea expunerii la riscul operaţional, inclusiv la riscul de model şi care acoperă evenimentele cu frecvenţă redusă şi impact negativ potenţial major.
    (2) Instituţiile de credit trebuie să definească riscul operaţional în sensul politicilor şi procedurilor prevăzute la alin. (1).
    (3) Instituţiile de credit trebuie să instituie planuri de reluare a activităţii şi pentru situaţii neprevăzute care să le asigure capacitatea de a-şi desfăşura activitatea fără întreruperi şi să le limiteze pierderile în eventualitatea unei întreruperi grave a activităţii.

    ART. 150
    O instituţie de credit trebuie să stabilească un cadru de administrare a riscului operaţional care trebuie să acopere apetitul şi toleranţa la riscul operaţional ale instituţiei de credit şi să ia în considerare condiţiile de piaţă şi pe cele macroeconomice, în conformitate cu politicile de administrare a acestui risc, inclusiv măsura şi modul în care riscul operaţional este transferat în afara instituţiei de credit.

    ART. 151
    Instituţiile de credit trebuie să dispună de strategii, politici şi procese adecvate de administrare a riscului operaţional pentru identificarea, evaluarea, monitorizarea, raportarea şi controlul/diminuarea riscului operaţional.

    ART. 152
    Strategiile, politicile şi procesele de administrare a riscului operaţional trebuie să includă toate aspectele principale ale riscului operaţional, care sunt prevalente în activităţile pe care instituţia de credit le desfăşoară, inclusiv să acopere perioade în care riscul operaţional ar putea creşte.

    ART. 153
    Strategiile, politicile şi procesele de administrare a riscului operaţional ale instituţiei de credit trebuie aprobate şi revizuite periodic de către organul de conducere.

    ART. 154
    Conducerea superioară trebuie să implementeze în mod eficace strategia aprobată şi, sub controlul organului de conducere în funcţia sa de supraveghere, politicile şi procesele la care se face referire la art. 151.

    ART. 155
    (1) O instituţie de credit trebuie să dispună de politici şi procese IT adecvate, prin care să identifice, să evalueze, să monitorizeze şi să administreze riscurile aferente tehnologiei informaţiei.
    (2) O instituţie de credit trebuie să deţină o infrastructură IT adecvată şi solidă, care să susţină cerinţele activităţii curente şi viitoare, atât în condiţii normale, cât şi în condiţii de criză, şi care să asigure integritatea datelor şi a sistemelor, securitatea şi disponibilitatea acestora şi un cadru de administrare integrat şi cuprinzător.

    ART. 156
    Instituţiile de credit trebuie să aibă implementate sisteme informaţionale adecvate şi eficace, pentru: monitorizarea riscului operaţional, colectarea şi analizarea datelor aferente riscului operaţional, cât şi facilitarea unor raportări adecvate către organul de conducere, conducerea superioară şi la nivel de linie de activitate, în vederea susţinerii unei administrări proactive a riscului operaţional.

    ART. 157
    Instituţiile de credit trebuie să informeze Banca Naţională a României - Direcţia supraveghere periodic, dar cel puţin anual, precum şi ori de câte ori condiţii obiective o impun cu privire la schimbările cu impact semnificativ asupra riscului operaţional la care acestea sunt expuse.

    2.9 Riscul asociat folosirii excesive a efectului de levier
    ART. 158
    (1) Instituţiile de credit trebuie să dispună de politici şi procese pentru identificarea, gestionarea şi monitorizarea riscului asociat folosirii excesive a efectului de levier. Indicatorii riscului asociat folosirii excesive a efectului de levier trebuie să includă rata efectului de levier stabilită în conformitate cu art. 429 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 şi neconcordanţele dintre active şi obligaţii.
    (2) Instituţiile de credit trebuie să trateze cu precauţie problema riscului asociat folosirii excesive a efectului de levier, ţinând cont de creşterile potenţiale ale riscului asociat folosirii excesive a efectului de levier cauzate de reducerea fondurilor proprii ale instituţiei de credit prin pierderi aşteptate sau realizate, conform reglementărilor contabile aplicabile. În acest scop, instituţiile de credit trebuie să poată face faţă la diferite situaţii de criză din punctul de vedere al riscului asociat folosirii excesive a efectului de levier.

    2.10 Alte dispoziţii
    ART. 159
    La evaluarea riscului legal şi a riscului reputaţional, instituţiile de credit trebuie să ia în considerare cadrul de reglementare, inclusiv în domeniul social, precum şi orice alte elemente care le pot afecta activitatea.

    ART. 160
    (1) Instituţiile de credit vor raporta Băncii Naţionale a României - Direcţia supraveghere operaţiunile suspecte şi incidentele de fraudă, în situaţia în care, din cauza nivelului lor de semnificaţie, acestea pot afecta siguranţa, soliditatea şi reputaţia instituţiilor de credit.
    (2) În sensul alin. (1), instituţiile de credit vor stabili în norme interne nivelul de semnificaţie de la care operaţiunile suspecte şi incidentele de fraudă pot afecta siguranţa, soliditatea şi reputaţia acestora.
    (3) Forma şi conţinutul formularelor de raportare, precum şi frecvenţa şi modalităţile de transmitere a situaţiilor menţionate la alin. (1) se stabilesc prin ordin emis de Banca Naţională a României.

    ART. 161
    Pentru activitatea de tipul electronic banking, instituţiile de credit trebuie să acorde o atenţie deosebită următoarelor aspecte:
    a) să ia măsuri corespunzătoare pentru a autentifica identitatea şi autorizarea clienţilor cu care desfăşoară activităţi în mediul electronic;
    b) să utilizeze metode de autentificare a tranzacţiilor care să promoveze nerespingerea (non-repudiation) acestora şi care să stabilească responsabilitatea pentru tranzacţiile de tipul electronic banking;
    c) să asigure că dispun de măsuri corespunzătoare pentru promovarea separării adecvate a responsabilităţilor în cadrul sistemelor, bazelor de date şi aplicaţiilor de tipul electronic banking;
    d) să asigure că dispun de controale privind autorizarea şi privilegii de acces adecvate pentru sistemele, bazele de date şi aplicaţiile de tipul electronic banking;
    e) să asigure că dispun de măsuri corespunzătoare pentru a proteja integritatea datelor aferente tranzacţiilor, înregistrărilor şi informaţiilor de tipul electronic banking;
    f) să asigure că există piste clare de audit pentru toate tranzacţiile de tipul electronic banking;
    g) să ia măsuri corespunzătoare pentru a păstra confidenţialitatea informaţiilor-cheie de tipul electronic banking. În acest sens, măsurile luate trebuie să fie proporţionale cu gradul de senzitivitate a informaţiei care este transmisă şi/sau stocată în bazele de date.


    ART. 162
    (1) Pentru activităţile cu instrumente financiare derivate, instituţiile de credit trebuie să stabilească politici şi proceduri de evaluare a poziţiilor şi să verifice respectarea acestora, a frecvenţei de evaluare, precum şi a independenţei şi calităţii surselor de stabilire a preţurilor de evaluare, în special pentru instrumentele emise şi tranzacţionate pe pieţe cu lichiditate scăzută.
    (2) Prevederile alin. (1) se vor aplica în mod corespunzător şi în cazul poziţiilor pe care instituţiile de credit le deţin în valori mobiliare necotate pe pieţe organizate.

    ART. 163
    (1) Înainte de angajarea în activităţi cu instrumente financiare derivate, conducerea superioară trebuie să se asigure că sunt obţinute toate aprobările necesare şi că există proceduri operaţionale şi sisteme de control al riscurilor adecvate.
    (2) Decizia privind angajarea instituţiilor de credit în activităţi cu instrumente financiare derivate este de competenţa organului de conducere şi se bazează cel puţin pe următoarele:
    a) descrierea instrumentelor financiare derivate relevante, precum şi a pieţelor şi strategiilor propuse;
    b) resursele necesare pentru stabilirea de sisteme solide şi eficiente de administrare a riscurilor, precum şi pentru atragerea şi menţinerea de personal cu experienţă în tranzacţionarea instrumentelor financiare derivate;
    c) analiza activităţilor propuse în funcţie de situaţia financiară generală a instituţiei de credit şi de fondurile proprii ale acesteia;
    d) analiza riscurilor cu care instituţiile de credit se pot confrunta ca urmare a desfăşurării activităţilor respective;
    e) procedurile pe care instituţiile de credit le vor utiliza pentru a cuantifica, monitoriza şi controla riscurile;
    f) tratamentul contabil relevant;
    g) tratamentul fiscal relevant;
    h) analiza oricărei restricţii legale privind desfăşurarea respectivelor activităţi.


    SECŢIUNEA a 3-a
    Abordări interne pentru calcularea cerinţelor de fonduri proprii
    ART. 164
    (1) În aplicarea art. 166^4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, fără a aduce atingere îndeplinirii criteriilor prevăzute în partea a treia, titlul I, capitolul 3, secţiunea 1 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, instituţiile de credit semnificative prin dimensiunea, organizarea internă, precum şi prin natura, amploarea şi complexitatea activităţilor lor, trebuie să acorde o atenţie deosebită dezvoltării unei capacităţi interne de evaluare a riscului de credit şi utilizării mai frecvente a abordării bazate pe modele interne de rating pentru calcularea cerinţelor de fonduri proprii pentru riscul de credit, în cazul în care expunerile lor sunt semnificative în termeni absoluţi şi în cazul în care au, în acelaşi timp, un număr mare de contrapartide semnificative.
    (2) Banca Naţională a României monitorizează, având în vedere natura, amploarea şi complexitatea activităţilor desfăşurate de instituţiile de credit, faptul că acestea nu se bazează în mod exclusiv sau automat pe ratinguri de credit externe pentru evaluarea bonităţii unei entităţi ori pentru evaluarea unui instrument financiar.
    (3) În aplicarea art. 166^4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, fără a aduce atingere îndeplinirii criteriilor prevăzute în partea a treia, titlul IV, capitolul 5, secţiunile 1-5 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, instituţiile de credit semnificative prin dimensiunea, organizarea internă, precum şi prin natura, amploarea şi complexitatea activităţilor lor, trebuie să acorde o atenţie deosebită dezvoltării unei capacităţi interne de evaluare a riscului specific şi utilizării mai frecvente a modelelor interne în vederea calculării cerinţelor de fonduri proprii pentru riscul specific al titlurilor de datorie din portofoliul de tranzacţionare, precum şi a modelelor interne în scopul calculării cerinţelor de fonduri proprii pentru riscul de nerambursare şi de migraţie în cazul în care expunerile faţă de riscul specific sunt semnificative în termeni absoluţi şi în cazul în care au un număr mare de poziţii semnificative pe titluri de datorie ale unor emitenţi diferiţi.

    ART. 165
    (1) Instituţiile de credit care au obţinut aprobarea Băncii Naţionale a României pentru a utiliza abordări interne în vederea calculării valorilor ponderate la risc ale expunerilor sau a cerinţelor de capital, cu excepţia riscului operaţional, trebuie să transmită Băncii Naţionale a României şi Autorităţii Bancare Europene rezultatele calculelor efectuate prin aplicarea respectivelor abordări pentru propriile expuneri sau poziţii incluse în portofoliile de referinţă, împreună cu o explicaţie a metodologiilor utilizate pentru a produce respectivele rezultate.
    (2) Instituţiile de credit trebuie să transmită informaţiile precizate la alin. (1) cu o periodicitate adecvată, cel puţin anuală.
    (3) Banca Naţională a României dezvoltă portofolii specifice în consultare cu Autoritatea Bancară Europeană şi se asigură faptul că instituţiile de credit raportează rezultatele calculelor separat de rezultatele calculelor pentru portofoliile Autorităţii Bancare Europene.
    (4) Instituţiile de credit trebuie să raporteze informaţiile prevăzute la alin. (1) prin utilizarea formularului dezvoltat în acest sens de Autoritatea Bancară Europeană.
    (5) Instituţiile de credit trebuie să raporteze în mod separat rezultatele calculelor prevăzute la alin. (1), care au ca obiect portofoliile specifice dezvoltate de Banca Naţională a României, de rezultatele calculelor care au ca obiect portofoliile dezvoltate de Autoritatea Bancară Europeană.

    SECŢIUNEA a 4-a
    Procesul de supraveghere şi evaluare
    4.1 Criterii tehnice pentru procesul de supraveghere şi evaluare
    ART. 166
    (1) Pe lângă riscurile de credit, de piaţă şi operaţional, verificarea şi evaluarea efectuate de Banca Naţională a României în sensul art. 166 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, includ cel puţin:
    a) rezultatele simulării de criză efectuate, în conformitate cu art. 177 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, de instituţii de credit care utilizează abordarea bazată pe modele interne de rating;
    b) expunerea la riscul de concentrare şi administrarea acestuia de către instituţiile de credit, inclusiv conformarea acestora cu cerinţele din Partea a patra din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 şi art. 111 din prezentul regulament;
    c) soliditatea, caracterul adecvat şi metoda de aplicare a politicilor şi procedurilor implementate de instituţiile de credit pentru administrarea riscului rezidual asociat cu utilizarea tehnicilor recunoscute de diminuare a riscului de credit;
    d) măsura în care fondurile proprii deţinute de o instituţie de credit cu privire la activele pe care le-a securitizat sunt corespunzătoare, având în vedere substanţa economică a tranzacţiei, inclusiv gradul de transfer de risc obţinut;
    e) expunerea la riscul de lichiditate, cuantificarea şi administrarea acestuia de către instituţiile de credit, inclusiv elaborarea de analize ale scenariilor alternative, gestionarea factorilor de diminuare a riscului (în special nivelul, componenţa şi calitatea rezervelor de lichiditate) şi planuri pentru situaţii neprevăzute eficace;
    f) impactul efectelor de diversificare şi modul în care astfel de efecte sunt integrate în sistemul de cuantificare a riscurilor;
    g) rezultatele simulărilor de criză realizate de instituţiile de credit prin utilizarea unui model intern de calculare a cerinţelor de fonduri proprii pentru acoperirea riscului de piaţă în conformitate cu partea a treia, titlul IV, capitolul 5 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;
    h) distribuirea geografică a expunerilor instituţiilor de credit;
    i) modelul de afaceri al instituţiei de credit;
    j) evaluarea riscului sistemic în conformitate cu criteriile prevăzute la art. 166 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare.

    (2) În sensul alin. (1) lit. e), Banca Naţională a României trebuie să efectueze în mod regulat o evaluare cuprinzătoare a administrării riscului de lichiditate de către instituţiile de credit şi să promoveze dezvoltarea unor metodologii interne solide. La efectuarea unor astfel de analize, Banca Naţională a României trebuie să aibă în vedere rolul instituţiilor de credit pe pieţele financiare. Banca Naţională a României trebuie să ia în considerare în mod corespunzător impactul potenţial al deciziilor sale asupra stabilităţii sistemului financiar în toate celelalte state membre implicate.
    (3) Banca Naţională a României monitorizează măsura în care instituţia de credit a furnizat un eventual suport implicit în cadrul unei tranzacţii de securitizare. În cazul în care se constată că o instituţie de credit a furnizat suport implicit în mai multe rânduri, Banca Naţională a României ia măsuri adecvate ţinând seama de probabilitatea crescută ca respectiva instituţie de credit să furnizeze un suport ulterior operaţiunilor sale de securitizare, împiedicând astfel realizarea unui transfer semnificativ al riscului.
    (4) Pentru scopurile procesului decizional prevăzut la art. 166 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, Banca Naţională a României examinează măsura în care ajustările de evaluare aplicate în cazul poziţiilor sau portofoliilor din portofoliul de tranzacţionare, astfel cum se prevede la art. 105 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, permit instituţiei să vândă sau să acopere poziţiile într-un termen scurt, fără a suporta pierderi semnificative în condiţii normale de piaţă.
    (5) În procesul de analiză şi evaluare, Banca Naţională a României include expunerea instituţiilor de credit la riscul de rată a dobânzii rezultat din activităţile lor în afara portofoliului de tranzacţionare. Banca Naţională a României ia măsuri cel puţin în cazul instituţiilor de credit a căror valoare economică scade cu mai mult de 20 % din fondurile proprii, ca urmare a unei modificări bruşte şi neaşteptate a ratelor dobânzii de 200 de puncte de bază sau ca urmare a unei modificări aşa cum este definită în ghidurile Autorităţii Bancare Europene.
    (6) Analiza şi evaluarea efectuate de Banca Naţională a României includ expunerea instituţiilor de credit la riscul asociat folosirii excesive a efectului de levier, astfel cum este reflectat de indicatorii folosirii excesive a efectului de levier, inclusiv rata efectului de levier stabilită în conformitate cu art. 429 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013. Pentru a stabili caracterul adecvat al ratei efectului de levier a instituţiilor de credit şi al cadrului de administrare, strategiilor, procedurilor şi mecanismelor implementate de instituţiile de credit pentru administrarea riscului asociat folosirii excesive a efectului de levier, Banca Naţională a României ţine cont de modelul de afaceri al acestor instituţii de credit.
    (7) Analiza şi evaluarea efectuate de către Banca Naţională a României includ cadrul de administrare al instituţiilor de credit, cultura şi valorile lor corporative, precum şi capacitatea membrilor organului de conducere de a-şi exercita atribuţiile. La efectuarea analizei şi evaluării, Banca Naţională a României are acces cel puţin la ordinele de zi şi documentele justificative ale şedinţelor organului de conducere şi ale comitetelor acestuia, precum şi la rezultatele evaluării interne sau externe a performanţei organului de conducere.
    (8) Banca Naţională a României stabileşte tipurile de instituţii de credit prevăzute la art. 166^2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, prin aplicarea criteriilor menţionate la alin. (1) lit. j).

    4.2 Programul de supraveghere prudenţială
    ART. 167
    (1) Programul de supraveghere prudenţială, adoptat de către Banca Naţională a României în privinţa instituţiilor de credit pe care le supraveghează, ia în considerare procesul de analiză şi evaluare prevăzut la art. 166 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare.
    Acest program cuprinde următoarele elemente:
    a) o specificare a modului în care Banca Naţională a României intenţionează să îşi îndeplinească sarcinile şi să aloce resursele;
    b) o identificare a instituţiilor de credit care urmează să facă obiectul supravegherii sporite şi a măsurilor adoptate privind o astfel de supraveghere, în conformitate cu art. 169^1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare;
    c) un plan pentru inspecţii la faţa locului vizând sediile utilizate de o instituţie de credit, inclusiv sucursalele şi filialele stabilite într-un alt stat membru, în conformitate cu art. 174, art. 179-180, art. 194-195 şi art. 211 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare.

    (2) Programele de supraveghere prudenţială includ următoarele instituţii de credit:
    a) instituţiile de credit în cazul cărora rezultatele simulărilor de criză menţionate la art. 166 alin. (1) lit. a) şi g) din prezentul regulament şi la art. 166 alin. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, sau rezultatul procesului de analiză şi evaluare prevăzut la art. 166 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, indică riscuri semnificative pentru menţinerea continuă a solidităţii financiare a acestora sau indică încălcarea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, a prezentului regulament şi a Regulamentului (UE) nr. 575/2013;
    b) instituţiile de credit care prezintă un risc sistemic pentru sistemul financiar;
    c) orice altă instituţie de credit pentru care Banca Naţională a României consideră necesar acest lucru.


    4.3 Analiza continuă a permisiunii de a utiliza abordări interne
    ART. 168
    (1) Pentru scopurile art. 166^1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, în procesul de analiză continuă a permisiunii de a utiliza abordări interne, Banca Naţională a României are în vedere în special modificările în activitatea instituţiei de credit şi aplicarea acestor abordări pentru produsele noi.
    (2) Banca Naţională a României analizează şi evaluează în special măsura în care, pentru scopurile respectivelor abordări, instituţia de credit utilizează tehnici şi practici corect elaborate şi actualizate.
    (3) În cazul în care, pentru un model intern destinat riscului de piaţă, numeroase depăşiri menţionate la art. 366 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 indică faptul că modelul nu este sau nu mai este suficient de precis, Banca Naţională a României revocă permisiunea de utilizare a modelului intern sau impune măsuri adecvate pentru a se asigura că modelul este îmbunătăţit cu promptitudine.

    CAP. III
    Politici şi practici de remunerare
    SECŢIUNEA 1
    Politici de remunerare
    ART. 169
    (1) Organul de conducere în funcţia sa de supraveghere trebuie să asigure că politicile şi practicile de remunerare a personalului instituţiei de credit, inclusiv a membrilor organului de conducere în funcţia sa de supraveghere şi a membrilor conducerii superioare, corespund culturii instituţiei, obiectivelor şi strategiei pe termen lung, precum şi mediului de control al acesteia.
    (2) Personalul aferent funcţiilor de control şi, după caz, personalul departamentelor de resurse umane şi experţii externi trebuie, de asemenea, să fie implicaţi în elaborarea politicilor de remunerare ale unei instituţii de credit.
    (3) Politica de remunerare a unei instituţii de credit trebuie să fie accesibilă tuturor angajaţilor, iar procesul de evaluare a personalului trebuie să fie formalizat în mod corespunzător şi să fie transparent pentru angajaţi.

    ART. 170
    (1) Principiile stabilite în prezentul articol şi în art. 171-173 se aplică de către instituţiile de credit la nivel de grup, de instituţie-mamă şi de filială, incluzând şi pe cele înfiinţate în centre financiare offshore.
    (2) La stabilirea şi aplicarea politicilor de remunerare totală, inclusiv a salariilor şi beneficiilor discreţionare de tipul pensiilor, pentru categoriile de personal ale căror activităţi profesionale au un impact semnificativ asupra profilului de risc al instituţiilor de credit, incluzând membrii conducerii superioare, personalul care expune instituţia de credit unor riscuri, personalul aferent funcţiilor de control şi orice angajat care primeşte o remuneraţie totală ce conduce la încadrarea acestuia în aceeaşi categorie de remuneraţie cu cea a membrilor conducerii superioare şi a personalului care expune instituţia de credit unor riscuri, instituţiile de credit trebuie să respecte, de o manieră şi într-o măsură corespunzătoare mărimii şi organizării lor interne, precum şi naturii, extinderii şi complexităţii activităţilor desfăşurate, următoarele principii:
    a) politica de remunerare permite şi promovează o administrare a riscurilor sănătoasă şi eficace, fără a încuraja asumarea de riscuri care depăşeşte nivelul toleranţei la risc a instituţiei de credit;
    b) politica de remunerare corespunde strategiei de afaceri, obiectivelor, valorilor şi intereselor pe termen lung ale instituţiei de credit şi cuprinde măsuri pentru a evita conflictele de interese;
    c) organul de conducere în funcţia sa de supraveghere adoptă şi revizuieşte periodic principiile generale ale politicii de remunerare şi este responsabil cu supravegherea implementării acesteia;
    d) implementarea politicii de remunerare face obiectul, cel puţin anual, al unei evaluări interne independente, la nivel centralizat, privind conformitatea cu politicile şi procedurile de remunerare adoptate de organul de conducere în funcţia sa de supraveghere;
    e) remunerarea coordonatorilor funcţiilor de administrare a riscurilor şi de conformitate este supravegheată direct de către comitetul de remunerare sau, atunci când acesta nu există, de către organul de conducere în funcţia sa de supraveghere;
    f) politica de remunerare, cu luarea în considerare a criteriilor naţionale de stabilire a salariilor, face o distincţie clară între criteriile de stabilire:

    (i) a remuneraţiei fixe de bază, care trebuie să reflecte în primul rând experienţa profesională relevantă şi responsabilitatea organizaţională, astfel cum sunt prevăzute în fişa postului unui angajat, ca parte a termenilor de angajare; şi
    (îi) a remuneraţiei variabile, care trebuie să reflecte o performanţă sustenabilă şi ajustată la risc, precum şi performanţa care excedează performanţa necesară pentru a îndeplini atribuţiile prevăzute în fişa postului angajatului, ca parte a termenilor de angajare.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Elementele variabile ale remuneraţiei
    ART. 171
    (1) În cazul remuneraţiei variabile, pe lângă principiile prevăzute la art. 170 alin. (2) şi în aceleaşi condiţii, se aplică următoarele principii:
    a) în cazul în care remuneraţia este corelată cu performanţa, suma remuneraţiei totale se bazează pe o combinaţie a evaluării performanţei individuale şi a unităţii operaţionale în cauză, precum şi a rezultatelor generale ale instituţiei de credit, iar la evaluarea performanţei individuale sunt luate în considerare atât criterii financiare, cât şi criterii nonfinanciare, cum ar fi: cunoştinţele acumulate/calificările obţinute, dezvoltarea personală, conformarea cu sistemele şi controalele instituţiei de credit, implicarea în strategiile de afaceri şi în politicile semnificative ale instituţiei de credit şi contribuţia la performanţa echipei;
    b) evaluarea performanţei este realizată într-un cadru multianual, pentru a se asigura că procesul de evaluare se bazează pe performanţa pe termen lung şi că plata efectivă a componentelor remuneraţiei bazate pe performanţă se întinde pe o perioadă care ţine cont de ciclul de afaceri al instituţiei de credit şi de riscurile specifice activităţii acesteia;
    c) remuneraţia variabilă totală nu limitează capacitatea instituţiei de credit de a-şi întări baza de capital;
    d) remuneraţia variabilă garantată nu este compatibilă cu administrarea sănătoasă a riscurilor sau cu principiul remunerării în funcţie de performanţă şi nu trebuie să facă parte din planurile prospective de remunerare;
    e) remuneraţia variabilă garantată are caracter excepţional şi apare doar atunci când instituţia de credit dispune de o bază sănătoasă şi solidă de capital şi numai atunci când se angajează personal, fiind limitată la primul an de activitate al acestuia;
    f) componentele fixă şi variabilă ale remuneraţiei totale sunt echilibrate în mod corespunzător şi componenta fixă reprezintă o proporţie suficient de mare din remuneraţia totală, astfel încât să permită aplicarea unei politici complet flexibile privind componentele remuneraţiei variabile, incluzând posibilitatea de a nu plăti nicio componentă a acesteia;
    g) instituţiile de credit trebuie să stabilească raporturile adecvate dintre componentele fixă şi variabilă ale remuneraţiei totale, pentru care se aplică principiul potrivit căruia componenta variabilă nu trebuie să depăşească 100 % din componenta fixă a remuneraţiei totale pentru fiecare angajat;
    h) plăţile referitoare la încetarea anticipată a unui contract reflectă performanţa obţinută în timp şi sunt proiectate într-o modalitate care să nu recompenseze nereuşita sau conduita neprofesională;
    i) pachetele de remunerare care sunt legate de compensarea sau preluarea drepturilor cuvenite în temeiul contractelor încheiate pentru perioade de angajare precedente trebuie să fie aliniate la interesele pe termen lung ale instituţiei de credit, inclusiv mecanismele privind reţinerea, amânarea, performanţa şi acordurile de tip clawback;
    j) măsurarea performanţei utilizate pentru a calcula componentele remuneraţiei variabile sau portofoliile de componente ale remuneraţiei variabile include o ajustare pentru toate tipurile de riscuri curente şi viitoare şi ia în considerare costul capitalului şi lichiditatea necesară;
    k) alocarea componentelor remuneraţiei variabile în cadrul instituţiei de credit trebuie să ia în considerare şi toate tipurile de riscuri curente şi viitoare;
    l) o parte substanţială şi care reprezintă, în toate cazurile, cel puţin 50% din orice remuneraţie variabilă trebuie să fie formată dintr-un raport corespunzător între:

    (i) acţiuni sau titluri din care rezultă drepturi de proprietate echivalente în funcţie de forma juridică a instituţiei de credit în cauză sau, în cazul instituţiilor de credit necotate, instrumente legate de acţiuni ori instrumente echivalente de tip non-cash; şi
    (îi) atunci când este posibil, alte instrumente în sensul art. 52 sau art. 63 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 sau alte instrumente care pot fi integral convertite în instrumente de tipul celor incluse în fondurile proprii de nivel 1 de bază sau anulate, care, în fiecare caz, să reflecte corespunzător, pe o bază continuă, calitatea creditului aferentă instituţiei de credit şi care să fie adecvate pentru a fi utilizate în scopul remuneraţiei variabile.
    m) o parte substanţială şi care reprezintă, în toate cazurile, cel puţin 40% din componenta de remuneraţie variabilă, este amânată pe o perioadă de cel puţin 3-5 ani şi este corelată în mod adecvat cu natura activităţii, riscurile acesteia şi activităţile personalului în cauză. Membrii personalului intră în drepturile aferente remuneraţiei datorate potrivit acordurilor de amânare nu mai rapid decât ar intra pe o bază proporţională. În cazul unei componente a remuneraţiei variabile în sumă deosebit de mare, cel puţin 60% din sumă este amânată. Durata perioadei de amânare este stabilită în conformitate cu ciclul de afaceri, natura activităţii, riscurile acesteia şi activităţile personalului în cauză;
    n) membrilor personalului le este plătită sau aceştia intră în drepturile aferente remuneraţiei variabile, inclusiv ale părţii amânate a acesteia, doar dacă remuneraţia variabilă poate fi susţinută în conformitate cu situaţia financiară a instituţiei de credit în ansamblu şi dacă poate fi justificată în conformitate cu performanţa instituţiei de credit, a structurii în care se desfăşoară activitatea şi a angajatului în cauză;
    o) politica de pensionare este aliniată la strategia de afaceri, obiectivele, valorile şi interesele pe termen lung ale instituţiei de credit. Dacă angajatul încetează, din propria voinţă, raporturile contractuale cu instituţia de credit înainte de pensionare, beneficiile discreţionare de tipul pensiilor trebuie reţinute de instituţia de credit pe o perioadă de 5 ani sub forma instrumentelor, aşa cum sunt acestea definite la lit. l). În cazul unui angajat ajuns la pensionare, beneficiile discreţionare de tipul pensiilor trebuie plătite angajatului sub forma instrumentelor definite la lit. l), cu obligaţia respectivului angajat de a nu le înstrăina timp de 5 ani;
    p) personalul se obligă să nu utilizeze strategii personale de acoperire împotriva riscurilor sau poliţe de asigurare legate de remuneraţie şi de răspundere pentru a contracara efectele de aliniere la risc prevăzute în acordurile sale de remunerare;
    q) remuneraţia variabilă nu este plătită prin mijloace sau metode care facilitează eludarea îndeplinirii cerinţelor prevăzute în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, cu modificările şi completările ulterioare, în reglementările emise în aplicarea acesteia şi în Regulamentul (UE) nr. 575/2013.

    (2) Instrumentele prevăzute la alin. (1) lit. l) fac obiectul unei politici adecvate de reţinere proiectată să alinieze stimulentele cu interesele pe termen lung ale instituţiei de credit. Banca Naţională a României poate impune restricţii cu privire la tipul şi la caracteristicile acestor instrumente sau poate interzice utilizarea unor astfel de instrumente atunci când consideră necesar. Prevederile alin. (1) lit. l) se aplică atât părţii componentei de remuneraţie variabilă amânate conform lit. m), cât şi părţii de remuneraţie variabilă care nu este amânată.
    (3) În sensul alin. (1) lit. n), fără a aduce atingere principiilor generale de drept naţional aplicabile în materia contractelor şi în raporturile de muncă, remuneraţia variabilă totală este în general redusă considerabil în cazul în care se înregistrează o performanţă financiară redusă sau negativă la nivelul instituţiei de credit în cauză, luându-se în considerare atât remuneraţia curentă, cât şi reducerile plăţilor aferente sumelor cuvenite, determinate anterior, incluzând acorduri de tip malus sau de tip clawback.
    (4) În sensul alin. (3), până la 100 % din remuneraţia variabilă totală face obiectul acordurilor de tip malus sau de tip clawback. Instituţiile de credit trebuie să îşi stabilească criterii concrete pentru aplicarea acordurilor de tip malus sau de tip clawback. Respectivele criterii trebuie să acopere în special situaţiile în care angajatul:
    a) a participat la o conduită care a avut ca rezultat pierderi semnificative pentru instituţia de credit sau a fost răspunzător de o astfel de conduită;
    b) nu a reuşit să respecte standardele corespunzătoare de bună reputaţie şi experienţă adecvată.


    SECŢIUNEA a 3-a
    Instituţiile de credit care beneficiază de asistenţă guvernamentală
    ART. 172
    În cazul instituţiilor de credit care beneficiază de asistenţă guvernamentală excepţională, pe lângă principiile prevăzute la art. 170 alin. (2), se aplică următoarele principii:
    a) remuneraţia variabilă este strict limitată ca procent din venitul net atunci când nu este în concordanţă cu menţinerea unei baze de capital sănătoase şi cu obiectivul de ieşire în timp util de sub asistenţa guvernamentală;
    b) Banca Naţională a României solicită instituţiilor de credit să restructureze remunerarea într-o manieră conformă cu administrarea sănătoasă a riscurilor şi creşterea pe termen lung, incluzând, atunci când este cazul, stabilirea de limite privind remuneraţia membrilor organului de conducere;
    c) nicio remuneraţie variabilă nu trebuie plătită membrilor organului de conducere ai respectivei instituţii de credit decât dacă este justificată.


    SECŢIUNEA a 4-a
    Comitetul de remunerare
    ART. 173
    (1) Instituţiile de credit care sunt semnificative din punctul de vedere al mărimii, organizării interne şi naturii, extinderii şi complexităţii activităţilor acestora trebuie să înfiinţeze un comitet de remunerare.
    (2) Comitetul de remunerare trebuie să fie constituit astfel încât să aibă capacitatea de a emite opinii competente şi independente asupra politicilor şi practicilor de remunerare şi asupra stimulentelor create pentru administrarea riscului, capitalului şi lichidităţii.
    (3) Comitetul de remunerare este responsabil cu pregătirea deciziilor privind remunerarea, inclusiv a deciziilor care au implicaţii din perspectiva riscului şi administrării riscului în instituţia de credit în cauză şi care trebuie luate de organul de conducere. Preşedintele şi membrii comitetului de remunerare trebuie să fie membri ai organului de conducere care nu exercită nicio funcţie executivă în cadrul instituţiei de credit în cauză. La pregătirea unor astfel de decizii, comitetul de remunerare trebuie să ia în considerare interesele pe termen lung ale acţionarilor, ale investitorilor şi ale altor deţinători de interese în instituţie, precum şi interesul public.

    CAP. IV
    Simulări de criză
    SECŢIUNEA 1
    Dispoziţii generale privind simulările de criză
    ART. 174
    Instituţiile de credit trebuie să utilizeze simularea de criză ca un instrument de diagnostic pentru înţelegerea profilului lor de risc şi ca un instrument anticipativ în cadrul procesului intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri.

    ART. 175
    Instituţiile de credit utilizează simulările de criză în funcţie de natura, extinderea şi complexitatea activităţilor lor, precum şi în funcţie de profilul lor de risc.

    ART. 176
    Instituţiile de credit trebuie să formalizeze în mod corespunzător, în cadrul unor norme interne, toate informaţiile semnificative aferente procesului privind simulările de criză.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Dispoziţii privind cadrul de administrare a activităţii cu privire la simulările de criză
    ART. 177
    (1) Organul de conducere are responsabilitatea finală pentru programul general de simulări de criză al instituţiei de credit.
    (2) În sensul alin. (1), acest aspect este esenţial pentru a asigura autoritatea programului de simulări de criză la toate nivelurile instituţiei de credit şi pentru a asigura că organul de conducere are capacitatea de a înţelege pe deplin impactul evenimentelor de criză asupra profilului general de risc al instituţiei de credit.
    (3) În sensul alin. (1), angajamentul organului de conducere este esenţial pentru desfăşurarea eficace a simulărilor de criză, ajutând şi la maximizarea utilizării efective a programului, în special în legătură cu simularea de criză şi planificarea capitalului la nivel de ansamblu al instituţiei de credit, în ceea ce priveşte rezultatele simulărilor de criză şi limitările simulărilor de criză.
    (4) În sensul alin. (1), membrii organului de conducere (sau ai unui comitet relevant desemnat în acest sens) trebuie să participe în mod activ la discuţii şi, dacă este necesar, trebuie să pună în discuţie ipotezele-cheie aferente modelării şi selectarea scenariului şi se aşteaptă ca aceştia să analizeze ipotezele care stau la baza simulărilor de criză dintr-o perspectivă comună sau dintr-o perspectivă legată de activitate (de exemplu, dacă ipotezele aferente corelaţiilor într-un mediu de criză sunt rezonabile).

    ART. 178
    (1) Programul de simulări de criză trebuie să fie parte integrantă din cadrul de administrare a riscurilor al unei instituţii de credit şi să fie susţinut de o infrastructură eficace.
    (2) În sensul alin. (1), programul de simulări de criză trebuie:
    a) să analizeze atât la nivel de ansamblu/agregat activităţile şi tipurile de riscuri ale unei instituţii de credit, cât şi componentele separate ale portofoliilor, tipurilor de riscuri şi liniilor de activitate;
    b) să constituie un agent mijlocitor (to factor) în relaţia dintre tipurile de riscuri;
    c) să susţină simulările de criză de tip bottom-up şi top-down, inclusiv simularea de criză în sens invers (reverse stress-testing);
    d) să dispună de o platformă flexibilă care să permită modelarea unei varietăţi mari de simulări de criză între liniile de activitate şi tipurile de riscuri, aşa după cum şi atunci când solicită conducerea superioară;
    e) să extragă date din cadrul instituţiei de credit, după cum este necesar;
    f) să permită intervenţia pentru a ajusta ipotezele într-o manieră directă (straight forward manner).

    (3) În sensul alin. (1), simulările de criză trebuie să constituie parte integrantă din procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri. Procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri trebuie să fie anticipativ şi să ia în considerare efectul unui scenariu sever care ar putea avea impact asupra instituţiei, precum şi să demonstreze că rapoartele privind simulările de criză furnizează organului de conducere în funcţia sa de supraveghere şi conducerii superioare o înţelegere de ansamblu corespunzătoare a riscurilor semnificative la care poate fi expusă instituţia de credit.
    (4) Pentru a fi parte din cadrul de administrare a riscurilor, în sensul alin. (1), simulările de criză trebuie efectuate cu o frecvenţă corespunzătoare. Frecvenţa simulărilor de criză trebuie să fie proporţională cu domeniile de risc şi cu nevoia de simulare de criză generală la nivel de ansamblu al instituţiei de credit. Programul de simulări de criză trebuie să permită şi efectuarea de simulări de criză ad-hoc.
    (5) În sensul alin. (1), programul de simulări de criză trebuie să fie susţinut de o infrastructură şi/sau bază de date corespunzătoare care să permită atât flexibilitate, cât şi niveluri adecvate de calitate şi control. Infrastructura şi/sau baza de date trebuie să fie proporţionale cu mărimea, complexitatea, profilul de risc şi profilul de afaceri ale unei instituţii de credit şi să permită efectuarea simulărilor de criză care acoperă toate riscurile semnificative la care este expusă o instituţie de credit.
    (6) În sensul alin. (5), o instituţie de credit trebuie să asigure că alocă resurse suficiente pentru dezvoltarea şi menţinerea unei astfel de infrastructuri şi/sau baze de date (inclusiv resurse şi, după caz, sisteme informatice corespunzătoare) care să faciliteze furnizarea efectivă a datelor şi procesarea acestora într-o modalitate cantitativă şi calitativă.

    ART. 179
    (1) Programul de simulări de criză trebuie să poată fi acţionat şi să informeze organele de decizie de la toate nivelurile corespunzătoare de decizie ale unei instituţii de credit.
    (2) În sensul alin. (1), programul de simulări de criză, ca parte a unei game de instrumente de administrare a riscului, trebuie să susţină diferite decizii şi procese privind activitatea instituţiei de credit, inclusiv decizii strategice. Aceste decizii trebuie să ia în considerare deficienţele simulărilor de criză şi limitările ipotezelor utilizate.
    (3) În sensul alin. (1), organul de conducere are responsabilitatea pentru evaluarea rezultatelor relevante ale programului de simulări de criză şi pentru luarea unor măsuri corespunzătoare, în funcţie de circumstanţe şi alte informaţii disponibile.

    ART. 180
    (1) O instituţie de credit trebuie să aibă responsabilităţi clare, resurse alocate şi să dispună de politici şi proceduri scrise pentru a facilita implementarea programului de simulări de criză.
    (2) În sensul alin. (1), politicile şi procedurile aferente programului de simulări de criză trebuie să prezinte în mod detaliat următoarele:
    a) tipurile de simulări de criză şi scopul principal al fiecărei componente a programului;
    b) frecvenţa simulărilor de criză, care poate varia în funcţie de tipul şi scopul acestora;
    c) detaliile metodologice ale fiecărei componente, inclusiv definiţia unor scenarii relevante şi rolul raţionamentului profesional; şi
    d) gama de ipoteze privind activitatea şi măsurile de remediere avute în vedere, bazate pe scopul, tipul şi rezultatul simulărilor de criză, inclusiv o evaluare a fezabilităţii măsurilor corective în situaţii de criză şi într-un mediu de afaceri aflat în schimbare.

    (3) În sensul alin. (1), o instituţie de credit trebuie să asigure resurse suficiente şi să dezvolte proceduri explicite pentru a efectua simulări de criză riguroase şi anticipative.
    (4) În sensul alin. (1), o instituţie de credit trebuie să formalizeze ipotezele şi elementele fundamentale pentru fiecare simulare de criză, inclusiv motivul şi raţionamentele care stau la baza scenariilor alese şi senzitivitatea rezultatelor simulărilor de criză în raport cu gama şi severitatea scenariilor, precum şi în raport cu gama ipotezelor privind activitatea (business assumptions) şi măsurile de remediere planificate.

    ART. 181
    (1) Instituţiile de credit trebuie să revizuiască în mod regulat, dar cel puţin anual, programul de simulări de criză şi să evalueze eficacitatea şi adecvarea acestuia la scopuri/obiective.
    (2) În sensul alin. (1), eficacitatea şi robusteţea simulărilor de criză trebuie să fie evaluată atât cantitativ, cât şi calitativ, în contextul modificării condiţiilor externe, pentru a asigura că simulările de criză sunt actualizate.
    (3) În sensul alin. (1), frecvenţa evaluării diferitelor părţi ale programului de simulări de criză trebuie să fie stabilită în mod corespunzător. Un rol important în acest proces trebuie să îl aibă o funcţie independentă de control.

    SECŢIUNEA a 3-a
    Metodologii privind simulările de criză
    ART. 182
    (1) Instituţiile de credit trebuie să desfăşoare un program eficient de simulări de criză asupra tuturor riscurilor semnificative.
    (2) În sensul alin. (1), instituţiile de credit trebuie să determine toate riscurile semnificative care pot fi supuse unei simulări de criză, având în vedere o analiză cuprinzătoare a naturii şi compoziţiei portofoliilor instituţiei de credit şi o analiză a mediului în care instituţia de credit îşi desfăşoară activitatea.
    (3) Pentru scopurile alin. (1), instituţiile de credit trebuie să îmbine în programele de simulare a condiţiilor de criză atât analize de senzitivitate, cât şi analize pe bază de scenariu.

    ART. 183
    (1) În funcţie de riscurile semnificative identificate de instituţiile de credit, acestea trebuie să stabilească determinanţii de risc semnificativi care vor fi utilizaţi în simulările de criză.
    (2) Instituţiile de credit trebuie să identifice punctele de vulnerabilitate pentru testarea în condiţii de criză a determinanţilor de risc semnificativi care pot afecta profitabilitatea, solvabilitatea sau conformitatea cu cadrul de reglementare.
    (3) Instituţiile de credit trebuie să poată justifica alegerea determinanţilor de risc care vor fi utilizaţi în simulările de criză.

    ART. 184
    (1) În funcţie de situaţia lor, instituţiile de credit trebuie să aibă în vedere scenarii istorice sau scenarii ipotetice de tip dinamic şi anticipativ.
    (2) Pentru scopurile alin. (1), pentru a asigura dimensiunea anticipativă, instituţiile de credit trebuie să ia în considerare atât modificările sistemice, cât şi pe cele specifice instituţiei din prezent şi din viitorul apropiat.

    ART. 185
    (1) Instituţiile de credit trebuie să formuleze scenarii de criză consistente, care să încorporeze în mod solid toate faţetele mediului economic.
    (2) Pentru scopurile alin. (1), în construirea unui scenariu, instituţiile de credit trebuie să ia în considerare natura dependenţei dintre factorii de risc economici şi financiari, cum ar fi ratele de dobândă, produsul intern brut, rata şomajului, capitalul, consumul şi preţurile proprietăţilor.
    (3) Instituţiile de credit trebuie să aplice scenariul ales tuturor poziţiilor relevante, bilanţiere şi extra-bilanţiere.

    ART. 186
    Instituţiile de credit trebuie să identifice mecanisme adecvate şi semnificative pentru transpunerea corespunzătoare şi consistentă a rezultatelor obţinute în urma derulării scenariilor de criză, în parametrii interni de risc relevanţi, de tipul probabilităţii de nerambursare, pierderii în caz de nerambursare, ajustărilor corespunzătoare valorii juste, de natură să furnizeze o perspectivă de ansamblu asupra riscurilor.

    ART. 187
    (1) Instituţiile de credit trebuie să îşi bazeze simulările de criză pe evenimente excepţionale, dar plauzibile.
    (2) În sensul alin. (1), atunci când se aleg simulările de criză ce vor fi efectuate, instituţiile de credit trebuie să aibă în vedere următoarele:
    a) simulările de criză şi scenariile utilizate trebuie să fie conforme cu apetitul la risc stabilit de instituţia de credit;
    b) instituţiile de credit trebuie să efectueze simulări de criză de diferite grade de severitate şi probabilitate de concretizare.
    c) în cazul scenariilor istorice, instituţiile de credit trebuie să îşi bazeze simulările de criză pe scenarii excepţionale, dar plauzibile pe parcursul unei anumite perioade de timp utilizând, dacă este posibil, date înregistrate pe parcursul unui întreg ciclu economic;
    d) instituţiile de credit trebuie să înţeleagă cât de sever profitabilitatea viitoare sau lipsa acesteia poate afecta capitalul şi trebuie să poată explica Băncii Naţionale a României - Direcţia supraveghere cum vor face faţă unei situaţii de criză precum cea simulată.


    ART. 188
    (1) Pentru scopurile planificării capitalului, instituţia de credit trebuie să abilă în vedere cel puţin un declin economic sever.
    (2) Instituţiile de credit trebuie să aibă în vedere cerinţele de capital şi resursele de care dispun atât în situaţia unui scenariu plauzibil corespunzător unor condiţii macroeconomice de bază, cât şi în situaţia unui scenariu aferent unor condiţii de criză.
    (3) Instituţiile de credit trebuie să fie în măsură să furnizeze previziuni pentru procesul de planificare a capitalului aferent scenariului de bază.

    ART. 189
    (1) Instituţiile de credit trebuie să ia în considerare complexitatea modelelor aferente scenariilor ipotetice şi a celor bazate pe variabile macroeconomice.
    (2) Pentru scopurile alin. (1), instituţiile de credit trebuie să acorde o atenţie deosebită riscului de model prin revizuirea periodică şi prudentă, în baza raţionamentelor profesionale, a ipotezelor şi mecanismelor aferente acestuia.

    ART. 190
    Instituţiile de credit trebuie să determine orizontul de timp al simulărilor de criză în conformitate cu scadenţa şi lichiditatea poziţiilor supuse simulărilor de criză, acolo unde este cazul.

    ART. 191
    Banca Naţională a României - Direcţia supraveghere poate solicita instituţiilor de credit să efectueze simulări de criză ad-hoc la un anumit moment.

    ART. 192
    (1) Instituţiile de credit trebuie să verifice cel puţin o dată pe an dacă programele aferente simulărilor de criză mai sunt corespunzătoare şi în mod deosebit dacă ipotezele privind profilul de risc şi mediul în care îşi desfăşoară activitatea rămân valabile în timp.
    (2) În sensul alin. (1), instituţiile de credit trebuie să verifice relevanţa următoarelor elemente:
    a) sfera de cuprindere a expunerilor asupra cărora se aplică simulările de criză;
    b) validitatea ipotezelor;
    c) adecvarea sistemului de administrare a informaţiei;
    d) integrarea în cadrul procesului de administrare al instituţiei de credit, inclusiv claritatea liniilor de raportare;
    e) politica de aprobare a procesului de simulare de criză, inclusiv în cazul modificărilor;
    f) relevanţa, acurateţea şi integritatea datelor încorporate în procesul de simulare de criză; şi
    g) calitatea formalizării procesului de simulare de criză.


    SECŢIUNEA a 4-a
    Simulări de criză la nivel de portofoliu, la nivelul fiecărui risc şi la nivel de ansamblu al instituţiei de credit
    ART. 193
    (1) Instituţiile de credit trebuie să efectueze simulări de criză care au ca obiect portofoliile individuale, precum şi tipurile specifice de riscuri care manifestă un impact asupra acestora.
    (2) La realizarea simulărilor de criză, instituţiile de credit trebuie să ia totodată în considerare modificările intervenite la nivelul corelaţiilor dintre riscurile identificate pentru un anumit portofoliu, precum şi interacţiunile dintre diferitele categorii de riscuri.
    (3) Instituţiile de credit trebuie să se asigure că simulările de criză care au ca obiect portofolii şi linii de activitate permit identificarea concentrărilor de risc.

    ART. 194
    (1) În sensul art. 193, instituţiile de credit trebuie să asigure o concordanţă între gradul de severitate al condiţiilor de criză şi specificul portofoliului.
    (2) Instituţiile de credit trebuie să asigure o concordanţă între gradul de severitate al condiţiilor de criză şi specificul portofoliului.

    ART. 195
    În vederea formării unei viziuni complete şi holistice asupra riscurilor, instituţiile de credit trebuie să efectueze simulări de criză la nivel de ansamblu, care să acopere gama de riscuri în totalitate.

    ART. 196
    (1) Pentru scopurile art. 195, instituţiile de credit trebuie să aibă în vedere surmontarea capacităţii limitate a unei analize bazate pe agregarea simplistă a riscurilor pe categorii individuale sau pe unităţi operaţionale, de a reflecta riscurile manifestate la nivel global. În mod similar, instituţiile de credit trebuie să aibă în vedere reflectarea inadecvată a corelaţiilor, a compensărilor la nivelul expunerilor individuale şi a concentrărilor, a grupurilor specifice de riscuri produse la nivel global, precum şi eventuala dublare a riscurilor sau subestimare a impactului manifestat de un scenariu de criză.
    (2) În funcţie de structura organizatorică şi modelul de afaceri, instituţia de credit trebuie să evalueze toate riscurile la care este expusă prin efectuarea unor simulări de criză atât la nivel consolidat, cât şi la nivelul entităţilor semnificative din grup, reflectate, de la caz la caz, la nivel individual şi/sau subconsolidat.

    ART. 197
    Instituţiile de credit trebuie să integreze simulările de criză în cadrul de administrare a riscurilor.

    SECŢIUNEA a 5-a
    Rezultatele programului de simulări de criză şi acţiunile de intervenţie ale organului de conducere
    ART. 198
    Instituţiile de credit trebuie să coreleze rezultatele programului de simulare a condiţiilor de criză cu cerinţa de capital reglementat şi resursele de capital, având în vedere totodată impactul asupra bilanţului şi contului de profit şi pierdere.

    ART. 199
    Instituţiile de credit trebuie să aibă în vedere dependenţa semnificativă a pierderilor rezultate ca urmare a şocurilor aplicate în cadrul scenariilor, de asumarea prealabilă a riscurilor în anumite momente, respectiv de momentul de începere a derulării scenariului de criză, şi de evoluţii în volumul, calitatea activelor şi preţul activităţilor de investiţie şi finanţare incluse în cadrul scenariilor respective.

    ART. 200
    În cazul simulărilor de criză derulate de-a lungul unei anumite perioade de timp, instituţiile de credit trebuie să aplice în mod corespunzător ajustări conservatoare asupra previziunilor realizate la nivelul profitului şi pierderii, având în vedere eventuala lipsă de concordanţă între pierderile rezultate în urma simulărilor de criză şi pierderile contabile.

    ART. 201
    În funcţie de rezultatele simulărilor de criză, organul de conducere al instituţiei de credit trebuie să elaboreze un set de măsuri plauzibile pentru a asigura solvabilitatea instituţiei de credit pe bază continuă, inclusiv în condiţiile de criză evidenţiate de simulările respective.

    ART. 202
    (1) Instituţiile de credit trebuie să aibă în vedere un ansamblu extins de tehnici de diminuare şi planuri pentru situaţii neprevăzute cu privire la condiţii de criză plauzibile, având în prim-plan cel puţin un scenariu sever.
    (2) Pentru scopurile alin. (1), instituţiile de credit trebuie să asigure un set divers de măsuri, aplicabile inclusiv:
    a) în regim de urgenţă;
    b) condiţionat de producerea unor evenimente specifice;
    c) din iniţiativa organului de conducere.


    ART. 203
    În vederea evaluării capacităţii de reacţie la o situaţie de criză, instituţiile de credit trebuie să ia în considerare măsurile cele mai relevante şi momentul oportun pentru aplicarea acestora.

    ART. 204
    La cererea Băncii Naţionale a României - Direcţia supraveghere, instituţiile de credit trebuie să raporteze ipotezele aferente simulărilor de criză şi rezultatele acestora.

    SECŢIUNEA a 6-a
    Simulările de criză din cadrul procesului intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri
    ART. 205
    (1) Instituţiile de credit trebuie să evalueze fiabilitatea planificării capitalului pe baza rezultatelor simulărilor de criză.
    (2) În sensul alin. (1), rezultatele simulărilor de criză trebuie utilizate pentru a evalua viabilitatea planului privind capitalul în circumstanţe adverse.
    (3) În sensul alin. (1), simulările de criză trebuie să fie anticipative, să acopere aceeaşi perioadă de timp ca procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri al instituţiei de credit, dar cel puţin o perioadă de 2 ani, să fie actualizate cel puţin la fel de frecvent ca şi procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri şi să reflecte toate entităţile pentru care este necesar procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri la nivel de grup.
    (4) Scenariile utilizate pentru simulările de criză aferente planificării capitalului trebuie să ia în considerare toate riscurile semnificative relevante la care instituţia de credit este expusă.

    ART. 206
    (1) Simulările de criză din cadrul procesului intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri trebuie să fie în concordanţă cu apetitul la risc şi strategia instituţiei de credit şi să conţină acţiuni credibile de diminuare întreprinse de conducerea superioară.
    (2) În sensul alin. (1), ipotezele utilizate în simulările de criză aferente planificării capitalului trebuie să fie precise în raport cu posibilul comportament al instituţiei de credit în timpul unei crize şi trebuie să fie în concordanţă cu apetitul la risc formulat şi cu strategia de afaceri a acesteia.
    (3) În sensul alin. (1), instituţiile de credit trebuie să formalizeze rezultatele simulărilor de criză atât înainte, cât şi după acţiunile de diminuare întreprinse de conducerea superioară.

    SECŢIUNEA a 7-a
    Simulări de criză pe categorii de riscuri
    7.1 Simulări de criză macroeconomică
    ART. 207
    (1) Instituţiile de credit sunt responsabile de luarea unei decizii cu privire la categoriile de riscuri cărora li se aplică simularea de criză macroeconomică şi măsura în care aceasta este aplicată.
    (2) La evaluarea adecvării capitalului în contextul planurilor viitoare de desfăşurare a activităţii, o instituţie de credit trebuie să ia în considerare efectele factorilor macroeconomici asupra capitalului, asupra profiturilor, în cazul în care este posibil, şi dacă aceştia pot afecta planurile sale strategice.
    (3) În sensul alin. (2), scenariile sau simulările de criză macroeconomică trebuie să prezinte o granularitate suficientă pentru a lua în considerare fiecare risc semnificativ pe care instituţia de credit l-a identificat în prealabil în cadrul procesului intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri.

    ART. 208
    (1) Instituţiile de credit trebuie să aibă în vedere complexitatea modelelor aferente scenariilor ipotetice şi a celor bazate pe variabile macroeconomice.
    (2) În sensul alin. (1), instituţiile de credit trebuie să acorde o atenţie deosebită riscului de model prin revizuirea periodică şi prudentă, în baza raţionamentelor profesionale, a ipotezelor şi mecanismelor aferente acestuia.

    ART. 209
    (1) Instituţiile de credit trebuie să încorporeze în mod explicit, în cadrul simulărilor de criză bazate pe scenarii, interacţiunile la nivel de sistem şi efectele de natura reacţiilor.
    (2) În sensul alin. (1), instituţiile de credit trebuie să identifice şi să integreze în cadrul scenariilor de criză interdependenţe la nivelul regiunilor şi sectoarelor economice, precum şi evoluţii manifestate de-a lungul sistemului.

    7.2 Simulări de criză pentru riscul de piaţă
    ART. 210
    Instituţiile de credit trebuie să aibă în vedere, ca parte a politicilor şi proceselor prevăzute la art. 116, derularea de simulări de criză pentru poziţiile pe instrumente financiare din portofoliul de tranzacţionare.

    ART. 211
    (1) În cazul instituţiilor de credit care utilizează modele interne pentru calcularea cerinţelor de capital pentru riscul de piaţă, programul riguros de simulare de criză prevăzut la art. 368 alin. (1) lit. g) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 trebuie să îndeplinească următoarele criterii:
    a) să conţină toţi factorii de risc cu caracter material care pot cauza pierderi deosebit de ridicate sau care pot avea un impact negativ major asupra administrării riscului. Aceşti factori trebuie să includă evenimente cu probabilitate redusă pentru toate tipurile principale de risc, în special pentru diferitele componente ale riscului de piaţă;
    b) să surprindă impactul situaţiilor de criză asupra produselor liniare sau neliniare;
    c) să evalueze consecinţele disfuncţionalităţilor majore ale pieţei şi să identifice situaţiile plauzibile care pot determina pierderi deosebit de ridicate. În acest sens, instituţia de credit trebuie să analizeze, la nivel de portofoliu, efectele modificării corelaţiilor. Efectele de diminuare, consecinţă a planurilor pentru situaţii neprevăzute, pot fi luate în considerare în condiţiile în care planurile se bazează pe ipoteze plauzibile cu privire la lichiditatea pieţei;
    d) să conţină situaţii identificate de către instituţiile de credit, pe baza caracteristicilor portofoliilor, drept excepţionale, dar plauzibile.

    (2) Instituţiile de credit trebuie să precizeze măsurile luate pentru reducerea riscurilor şi protejarea fondurilor proprii. În special, limitele aferente riscului valutar, riscului de rată a dobânzii, riscului legat de titluri de capital şi celui de marfă, stabilite de către instituţiile de credit, trebuie supuse verificării prin comparaţie cu rezultatele calculelor generate de simularea de criză.

    7.3 Simulări de criză pentru riscul de credit
    7.3.1 Simulări de criză pentru riscul de credit şi riscul de contrapartidă derulate de instituţiile de credit indiferent de abordarea utilizată în vederea determinării cerinţelor minime de capital aferente riscului de credit
    ART. 212
    (1) Instituţiile de credit trebuie să efectueze simulări de criză în vederea evaluării potenţialelor pierderi din credite şi modificării cerinţelor de capital datorate inclusiv schimbărilor intervenite în calitatea creditului şi valoarea garanţiilor reale.
    (2) În estimarea pierderilor din credite, instituţiile de credit trebuie să dezvolte modele şi abordări care să nu se bazeze exclusiv pe relaţiile şi datele confirmate în baza experienţei istorice.

    ART. 213
    (1) Instituţiile de credit trebuie să dezvolte abordări de simulare de criză destinate contrapartidelor caracterizate printr-un efect de levier ridicat (leveraged counterparties), pentru a analiza vulnerabilitatea faţă de categorii de active specifice sau faţă de evoluţii ale pieţei.
    (2) În sensul alin. (1), instituţiile de credit trebuie să procedeze în mod similar pentru scopul evaluării riscului de corelare adversă (wrong-way risk) aferent tehnicilor de diminuare a riscului.

    ART. 214
    Instituţiile de credit trebuie să surprindă în mod adecvat corelarea riscurilor aferente extremităţii distribuţiei de probabilitate (correlated tail risks), precum şi posibila corelaţie încrucişată dintre bonitatea contrapartidei şi riscurile activelor care fac obiectul acoperirii, respectiv riscul de corelare.

    7.3.2 Simulări de criză pentru instituţiile de credit care utilizează abordarea bazată pe modele interne de rating
    ART. 215
    Pentru scopurile art. 177 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, instituţia de credit trebuie să dispună de resurse de capital care acoperă riscurile de credit aferente portofoliului de credite, rezultate dintr-un anumit scenariu de criză.

    ART. 216
    (1) Pentru scopurile art. 177 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, simularea de criză trebuie să arate impactul potenţial asupra cerinţelor de capital pentru riscul de credit al stadiului în care se află ciclul economic şi să se efectueze cel puţin anual.
    (2) În sensul alin. (1), instituţiile de credit trebuie să decidă asupra determinanţilor de risc specifici şi asupra modului în care aceştia afectează cerinţele totale de capital pentru riscul de credit.
    (3) În situaţia în care o instituţie de credit desfăşoară numeroase activităţi, aceasta poate lua în considerare efectele diversificării, în special în situaţia în care respectivele activităţi sunt desfăşurate în zone geografice diferite, ale căror condiţii economice nu sunt sincronizate.
    (4) În sensul alin. (3), instituţiile de credit trebuie să fie suficient de prudente în specificarea corelaţiilor şi trebuie să aibă capacitatea de a-şi justifica alegerile.
    (5) Rezultatul simulărilor de criză poate să nu aibă un efect direct asupra cerinţei minime de capital reglementate şi să nu conducă în mod obligatoriu la o cerinţă adiţională - respectiv capital suplimentar sau alte măsuri -, în măsura în care:
    a) instituţiile de credit desfăşoară activităţi cu produse sau interacţionează cu contrapartide a căror performanţă este contrară tendinţei stadiului în care se află ciclul economic - countercyclical; spre exemplu, produsele sau contrapartidele din industriile care furnizează bunuri de consum de primă necesitate îndeplinesc, în general, criteriul precizat;
    b) instituţiile de credit pot demonstra că iau măsuri de administrare credibile, capabile să contrabalanseze deficitele potenţiale de capital; sau
    c) economia se află deja în recesiune.


    ART. 217
    Pentru menţinerea obiectivităţii simulărilor de criză ale unei instituţii de credit care utilizează abordarea bazată pe modele interne de rating, funcţia responsabilă cu simulările de criză în cadrul respectivei abordări poate să fie funcţia de administrare a riscului de credit.

    7.4 Simulări de criză pentru riscul din securitizare
    ART. 218
    (1) Programul de simulări de criză pentru riscul din securitizare trebuie să aibă în vedere produsele complexe şi create pentru anumite scopuri.
    (2) Simulările de criză pentru activele securitizate trebuie să aibă în vedere activele-suport, expunerea acestora la factorii de piaţă sistemici, aranjamentele contractuale relevante şi factorii declanşatori aferenţi structurii de securitizare, precum şi impactul efectului de levier, mai ales din perspectiva surprinderii, prin prisma acestuia, a nivelului de subordonare.

    ART. 219
    (1) Instituţiile de credit trebuie să îşi îmbunătăţească metodologiile aferente simulărilor de criză pentru a include efectul riscului reputaţional.
    (2) Instituţiile de credit trebuie să integreze în cadrul programelor de simulări de criză riscurile rezultate din tranzacţii din afara bilanţului şi alte operaţiuni asociate.

    7.5 Simulări de criză pentru riscul de lichiditate
    ART. 220
    (1) Instituţiile de credit trebuie să identifice intrările şi ieşirile de numerar contractuale şi rezultate din comportamentul contrapartidelor, precum şi fluxurile de numerar nete rezultate, în condiţiile unor scenarii alternative legate de specificul instituţiei de credit, de piaţă în general şi o combinare a celor două tipuri de scenarii.
    (2) În sensul alin. (1), instituţiile de credit trebuie să identifice şi să cuantifice neconcordanţele de lichiditate potenţiale, precum şi modalităţile de acoperire a acestor neconcordanţe, respectiv finanţare garantată/finanţare negarantată, şi costul finanţării.
    (3) Instituţiile de credit trebuie să analizeze impactul scenariilor alternative asupra rezervelor de lichiditate.
    (4) În sensul alin. (3), rezerva de lichiditate reprezintă lichiditatea disponibilă, care acoperă necesităţile suplimentare de lichiditate ce pot apărea pe un orizont scurt de timp definit, în condiţii de criză.
    (5) Scenariul legat de specificul instituţiei de credit prevăzut la alin. (1) ar putea presupune că finanţarea negarantată de tip wholesale nu se reînnoieşte şi se înregistrează unele ieşiri de numerar aferente depozitelor retail, precum şi o înrăutăţire a ratingului instrumentelor de datorie ale instituţiei de credit.
    (6) Scenariul legat de piaţă în general prevăzut la alin. (1) ar putea presupune o scădere a valorii lichidităţii anumitor active şi deteriorarea condiţiilor pieţei pe care instituţia de credit poate obţine finanţare, precum şi perturbări ale pieţei sau modificări ale mediului macroeconomic în care instituţia de credit desfăşoară activitate.

    ART. 221
    (1) Instituţiile de credit trebuie să aibă în vedere diferite perioade de timp şi grade variate ale condiţiilor de criză.
    (2) În sensul alin. (1), instituţiile de credit trebuie să aibă în vedere o perioadă de timp de cel puţin o lună, care să fie împărţită astfel: un orizont de timp scurt (de până la una sau două săptămâni) caracterizat de condiţii de criză foarte severă şi un orizont de timp mai lung (de până la una sau două luni) caracterizat de condiţii de criză severă, dar mai persistentă.

    ART. 222
    În procesul de concepere a scenariilor alternative de lichiditate, instituţiile de credit trebuie să ia în considere şi simulările de criză aferente altor tipuri de riscuri, cum ar fi: riscul de piaţă, riscul de credit şi riscul reputaţional.

    7.6 Simulări de criză pentru riscul de rată a dobânzii din activităţi în afara portofoliului de tranzacţionare
    ART. 223
    Instituţiile de credit au obligativitatea de a derula simulări de criză care au ca obiect toate sursele de risc de rată a dobânzii aferent activităţilor din afara portofoliului de tranzacţionare, respectiv riscul de reevaluare, riscul determinat de modificări ale formei curbei de randament, riscul de bază şi riscul generat de existenţa unor opţiuni.

    ART. 224
    Pentru scopurile art. 223, instituţiile de credit efectuează simulări de criză pe măsura complexităţii riscului de rată a dobânzii aferent activităţilor din afara portofoliului de tranzacţionare şi pe măsura gradului de sofisticare a instrumentelor financiare utilizate. În situaţia utilizării unor instrumente financiare mai puţin complexe, instituţiile de credit pot determina efectul unui şoc în baza analizei de senzitivitate, prin aplicarea simplă a acestuia la nivelul portofoliului, dar fără a identifica neapărat cauza sa. În opoziţie, în situaţia utilizării unor instrumente financiare mai complexe, în cazul cărora şocul manifestă efecte multiple de natură indirectă, instituţiile de credit au în vedere abordări mai avansate, cu definirea specifică a situaţiilor adverse.

    7.7 Simulări de criză pentru riscul de concentrare
    ART. 225
    Instituţiile de credit trebuie să efectueze simulări de criză atât la nivel individual - pentru a lua în considerare potenţialele concentrări de risc specifice pieţelor locale -, cât şi pe tipuri de concentrări care se pot materializa la nivel de grup.

    ART. 226
    În contextul simulărilor de criză, instituţiile de credit trebuie să ia în considerare modificările ce pot apărea în mediul de afaceri şi care ar conduce la materializarea concentrărilor de risc.

    7.8 Simulări de criză pentru riscul operaţional
    ART. 227
    Instituţiile de credit trebuie să deruleze în mod adecvat simulări de criză pentru riscul operaţional.

    ART. 228
    Instituţiile de credit trebuie să ia în considerare măsura în care scenariile de criză pentru riscul operaţional influenţează analiza procesului de planificare a capitalului. În acest sens, în procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri, instituţiile de credit au în vedere expunerea globală la riscul operaţional.

    ART. 229
    Instituţiile de credit trebuie să efectueze evaluări la nivelul evenimentelor de risc operaţional istorice şi ipotetice, dar plauzibile, a căror probabilitate de producere este scăzută, dar care determină un impact negativ major.

    ART. 230
    (1) În procesul de validare a abordării avansate de evaluare, instituţiile de credit care utilizează modele avansate în vederea calculării cerinţelor de capital pentru riscul operaţional trebuie să realizeze în mod adecvat simulări de criză asupra variabilelor relevante ale modelului.
    (2) În situaţia în care instituţiile de credit utilizează abordarea avansată de evaluare în combinaţie cu o abordare mai simplă, rezultatele simulărilor de criză pentru cea din urmă sunt cumulate cu capitalul suplimentar determinat în urma simulărilor de criză aferente abordării avansate.

    CAP. V
    Condiţii de externalizare a activităţilor instituţiei de credit
    SECŢIUNEA 1
    Dispoziţii generale
    ART. 231
    Externalizarea activităţilor unei instituţii de credit nu trebuie să afecteze desfăşurarea activităţii instituţiei de credit cu respectarea tuturor cerinţelor legale şi regulamentare aplicabile, exercitarea atribuţiilor organului de conducere al instituţiei de credit şi nici supravegherea prudenţială a instituţiei de credit de către Banca Naţională a României.

    ART. 232
    O instituţie de credit poate, pe baza unei fundamentări corespunzătoare, să externalizeze servicii sau operaţiuni privind activitatea de atragere de depozite ori de acordare de credite, pentru care este necesară autorizarea de către Banca Naţională a României potrivit legii, doar către furnizori externi care:
    a) deţin o autorizaţie echivalentă celei deţinute de instituţia de credit; sau
    b) sunt abilitaţi potrivit legislaţiei aplicabile să desfăşoare asemenea activităţi.


    ART. 233
    (1) Răspunderea finală pentru administrarea corespunzătoare a riscurilor asociate externalizării şi pentru activităţile externalizate revine organului de conducere a instituţiei de credit.
    (2) Instituţia de credit este responsabilă pentru activităţile pe care a fost autorizată să le desfăşoare, inclusiv pentru cele externalizate.
    (3) Instituţia de credit trebuie să menţină un ansamblu adecvat de competenţe de bază la nivel operaţional, astfel încât să aibă capacitatea de a relua, dacă este cazul, controlul direct asupra activităţii externalizate.
    (4) Externalizarea nu trebuie să determine nicio delegare a responsabilităţilor conducerii superioare a instituţiei de credit.

    ART. 234
    Nu se consideră externalizare cumpărarea de către o instituţie de credit de bunuri şi servicii, care nu implică accesul furnizorului la informaţii confidenţiale cu privire la clienţi sau alte informaţii cu privire la activităţile desfăşurate de instituţia de credit.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Contractul de externalizare
    ART. 235
    (1) Orice externalizare trebuie să facă obiectul unui contract scris, în cadrul căruia să fie avute în vedere cel puţin următoarele:
    a) definirea cu claritate a activităţii externalizate;
    b) stabilirea cerinţelor cantitative şi calitative specifice privind desfăşurarea activităţii externalizate, care să permită instituţiei de credit să evalueze dacă prestarea serviciilor este corespunzătoare;
    c) prevederea în mod clar a drepturilor şi obligaţiilor instituţiei de credit şi ale furnizorului extern, urmărindu-se şi asigurarea respectării legii şi a reglementărilor prudenţiale pe durata contractului;
    d) includerea unei clauze de încetare a contractului, dacă se consideră necesar şi proporţional cu activitatea externalizată, care să permită transferul activităţii către un alt furnizor extern agreat de instituţia de credit sau reincluderea acesteia în cadrul instituţiei de credit;
    e) includerea de prevederi cu privire la protecţia informaţiilor confidenţiale, procesarea acestor informaţii şi păstrarea secretului bancar de către furnizorul extern, cel puţin în aceeaşi măsură ca instituţia de credit;
    f) includerea de prevederi privind monitorizarea şi evaluarea permanentă de către instituţia de credit a modului de executare a contractului de către furnizorul extern, astfel încât aceasta să poată lua prompt orice măsuri necesare;
    g) stabilirea în sarcina furnizorului extern a obligaţiei de a permite accesul complet la datele/informaţiile sale în legătură cu serviciile externalizate, funcţiei de audit intern şi funcţiei de conformitate din cadrul instituţiei de credit, respectiv de a permite, fără restricţii, inspectarea şi auditarea respectivelor date de către auditorul financiar al instituţiei de credit;
    h) stabilirea în sarcina furnizorului extern a obligaţiei de a permite, în legătură cu serviciile externalizate, accesul direct al Băncii Naţionale a României la datele acestuia, precum şi efectuarea de către Banca Naţională a României de inspecţii la faţa locului;
    i) prevederea în sarcina furnizorului extern a obligaţiei de a solicita acordul prealabil al instituţiei de credit pentru subcontractarea cu alţi furnizori externi a elementelor componente ale serviciilor prestate instituţiei de credit;
    j) includerea unei clauze de denunţare unilaterală a contractului la iniţiativa instituţiei de credit, inclusiv în cazul în care încetarea contractului este solicitată de Banca Naţională a României.

    (2) La elaborarea contractului, instituţia de credit va avea în vedere că nivelul de monitorizare, evaluare, inspecţie şi auditare stabilite prin contract trebuie să fie proporţional cu dimensiunea şi complexitatea activităţii externalizate şi cu riscurile aferente acesteia.

    ART. 236
    În sensul prevederilor art. 235 alin. (1) lit. b), la evaluarea adecvării prestării serviciilor de către furnizorul extern, instituţia de credit va putea utiliza informaţiile din rapoartele referitoare la serviciile prestate, cele realizate de auditorul intern şi/sau de auditorul financiar ai/al instituţiei de credit ori de auditorul intern şi/sau de auditorul financiar ai/al furnizorului extern.

    SECŢIUNEA a 3-a
    Notificarea externalizării
    ART. 237
    (1) Externalizarea activităţilor semnificative ale unei instituţii de credit este supusă notificării prealabile a Băncii Naţionale a României - Direcţia supraveghere.
    (2) Notificarea va fi efectuată cu două luni anterior datei la care se preconizează încheierea contractului de externalizare, astfel încât Banca Naţională a României să poată evalua în ce măsură sunt respectate cerinţele de natură prudenţială şi, dacă este cazul, să poată dispune măsurile necesare.
    (3) Notificarea va fi însoţită de următoarele documente şi informaţii:
    a) hotărârea organului competent privind aprobarea externalizării activităţilor respective, cu prezentarea considerentelor pentru care aceste activităţi au fost calificate ca fiind semnificative;
    b) o descriere a activităţilor externalizate;
    c) fundamentarea oportunităţii externalizării activităţilor în cauză, inclusiv din perspectiva riscurilor implicate de externalizare;
    d) o prezentare a furnizorului extern, care să cuprindă cel puţin informaţii privind: denumirea şi sfera de activitate, piaţa de operare şi poziţia de piaţă a acestuia, jurisdicţia aplicabilă, acţionariatul şi, dacă este cazul, indicarea apartenenţei furnizorului extern la grupul din care face parte instituţia de credit şi precizarea includerii sau nu a acestuia în supravegherea consolidată la nivel de grup;
    e) proiectul contractului de externalizare.


    ART. 238
    În cazul externalizării unei activităţi semnificative, Banca Naţională a României poate impune anumite condiţii ţinând seama de factori cum ar fi: mărimea instituţiei de credit, natura activităţii care se intenţionează a fi externalizată, caracteristicile şi poziţia de piaţă a furnizorului de servicii propus, durata contractului, conflictele de interese ce ar putea fi generate de externalizare sau se poate opune motivat operaţiunii de externalizare.

    ART. 239
    (1) Ulterior externalizării unei activităţi semnificative, instituţiile de credit vor notifica Băncii Naţionale a României - Direcţia supraveghere următoarele:
    a) intenţia de schimbare a furnizorului extern către care a fost externalizată activitatea, cu motivarea acestei schimbări, caz în care se aplică în mod corespunzător prevederile art. 237 alin. (3) lit. d) şi e);
    b) eventuala reintegrare în cadrul instituţiei de credit a activităţilor supuse externalizării;
    c) orice evoluţii semnificative care ar putea afecta activitatea furnizorului extern şi/sau capacitatea acestuia de a-şi îndeplini obligaţiile faţă de clienţi, eventuale măsuri adoptate de instituţia de credit în aceste cazuri, inclusiv schimbarea furnizorului de servicii.

    (2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), notificarea va fi efectuată cu o lună anterior datei la care se preconizează încheierea noului contract de externalizare, astfel încât Banca Naţională a României să poată efectua evaluarea noilor circumstanţe şi, dacă este cazul, să poată dispune măsurile necesare. În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c), notificarea se realizează în cel mai scurt timp.

    SECŢIUNEA a 4-a
    Administrarea riscurilor asociate externalizării
    ART. 240
    (1) Instituţiile de credit trebuie să îşi stabilească, în scris, politica în domeniul externalizării, care va cuprinde cel puţin următoarele:
    a) descrierea activităţilor ce se intenţionează a fi externalizate. Politica generală trebuie să acopere toate aspectele externalizării, inclusiv externalizarea activităţilor nesemnificative, indiferent dacă externalizarea are loc în cadrul sau în afara grupului din care face parte instituţia de credit;
    b) fundamentarea oportunităţii externalizării activităţilor, inclusiv din perspectiva riscurilor implicate de externalizare;
    c) stabilirea termenilor şi condiţiilor de realizare a activităţii externalizate, inclusiv a cerinţelor privind furnizorul extern şi calitatea serviciilor prestate de acesta şi a criteriilor de alegere a furnizorului extern;
    d) analizarea riscurilor aferente externalizării şi stabilirea metodelor ce urmează a fi utilizate pentru administrarea acestor riscuri. Politica trebuie să reflecte faptul că niciun tip de externalizare nu este lipsit de riscuri. Administrarea externalizării activităţilor nesemnificative şi a externalizării în cadrul grupului trebuie să fie proporţională cu riscurile aferente;
    e) luarea în considerare în mod explicit, la efectuarea analizei de risc înainte de externalizare, a efectelor potenţiale ale externalizării asupra anumitor funcţii importante în cadrul instituţiei de credit;
    f) asigurarea monitorizării şi a evaluării corespunzătoare de către conducerea superioară a instituţiei de credit, a performanţei financiare a furnizorului extern şi a oricăror modificări în structura sa organizatorică şi în structura acţionariatului acestuia, astfel încât să poată fi luate cu promptitudine orice măsuri necesare;
    g) menţiunea cu privire la structurile interne sau la persoanele responsabile pentru monitorizarea şi administrarea fiecărui contract de externalizare;
    h) planuri pentru situaţii neprevăzute şi strategii clar definite în caz de încetare a prestării serviciilor de către furnizorul extern.

    (2) Politica unei instituţii de credit în domeniul externalizării va avea în vedere etapele importante ale unei externalizări:
    a) etapa decizională, constând în decizia de a externaliza sau de a modifica un contract de externalizare;
    b) etapa precontractuală, constând în verificarea şi evaluarea furnizorului extern, în mod deosebit din perspectiva capacităţii acestuia de a presta serviciile cu respectarea cerinţelor cantitative şi calitative stabilite de instituţia de credit, elaborarea proiectului de contract şi a specificaţiilor referitoare la serviciile prestate;
    c) etapa contractuală, constând în realizarea, monitorizarea şi administrarea unui contract de externalizare, în cadrul căreia poate fi inclusă şi monitorizarea modificărilor în situaţia furnizorului extern, cum ar fi: modificări importante în structura acţionariatului, în strategiile şi profitabilitatea operaţiunilor furnizorului extern;
    d) etapa postcontractuală, constând în abordarea situaţiilor de încetare a contractului şi a situaţiilor de întrerupere a prestării serviciilor de către furnizorul extern. Instituţiile de credit trebuie să stabilească şi să aplice planuri de continuare a activităţii lor în cazul în care prestarea serviciilor de către furnizorul extern nu se mai realizează sau se realizează într-un mod total necorespunzător ori în cazul în care au loc alte modificări în situaţia furnizorului extern.


    ART. 241
    (1) Instituţiile de credit trebuie să controleze efectiv activităţile externalizate.
    (2) Instituţiile de credit trebuie să administreze riscurile, în special riscul operaţional şi riscul de concentrare, asociate tuturor activităţilor externalizate, respectiv să identifice, să măsoare, să monitorizeze şi să controleze aceste riscuri.
    (3) Instituţiile de credit notifică semestrial Băncii Naţionale a României - Direcţia supraveghere evoluţiile semnificative înregistrate la nivelul riscurilor asociate activităţilor externalizate.

    ART. 242
    Instituţiile de credit transmit Băncii Naţionale a României - Direcţia supraveghere documentele ce formalizează politica lor în domeniul externalizării şi procedurile de administrare a riscurilor aferente externalizării, precum şi orice modificare semnificativă a respectivelor politici şi proceduri.

    SECŢIUNEA a 5-a
    Externalizarea în lanţ
    ART. 243
    (1) Instituţiile de credit trebuie să ia în considerare riscurile asociate unei externalizări în lanţ.
    (2) Instituţiile de credit pot consimţi la o externalizare în lanţ doar dacă subcontractorul îşi asumă aceleaşi obligaţii ca şi cele stabilite în sarcina furnizorului extern principal, inclusiv obligaţiile în relaţie cu Banca Naţională a României.
    (3) Subcontractarea este permisă doar cu acordul prealabil al instituţiei de credit şi în aceleaşi condiţii ca şi externalizarea către furnizorul extern principal.
    (4) Instituţiile de credit trebuie să ia măsurile corespunzătoare cu privire la riscurile decurgând din neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a activităţilor subcontractate, care are un impact semnificativ asupra capacităţii furnizorului extern principal de a-şi respecta obligaţiile asumate prin contract.

    TITLUL III
    Fondurile proprii
    CAP. I
    Fondurile proprii la nivel individual
    SECŢIUNEA 1
    Fondurile proprii de nivel 1 de bază şi suplimentar
    ART. 244
    (1) Criteriile de eligibilitate şi metodologia de calcul în ceea ce priveşte fondurile proprii de nivel 1 de bază şi suplimentar sunt stabilite prin prevederile art. 25-art. 61 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.
    (2) Prevederile alin. (1), precum şi cerinţele de raportare aferente, prevăzute de art. 99 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 se aplică în mod corespunzător şi sucursalelor din România ale instituţiilor de credit din state terţe.

    ART. 245
    În scopul îndeplinirii cerinţei prevăzute de art. 26 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 se au în vedere următoarele:
    a) la determinarea fondurilor proprii de nivel 1 de bază ale casei centrale, în cadrul elementelor prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. e) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 nu se includ sumele existente în sold reprezentate de: fondul pentru creşterea surselor proprii de finanţare şi alte fonduri constituite în vederea efectuării unor plăţi pentru necesităţile casei centrale şi ale cooperativelor de credit, fondul social şi fondurile de natura fondului social constituite potrivit prevederilor statutare şi rezerva mutuală de garantare;
    b) la determinarea fondurilor proprii de nivel 1 de bază ale cooperativelor de credit, în cadrul elementelor prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. e) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 nu se iau în considerare sumele existente în sold reprezentând fondul pentru creşterea surselor proprii de finanţare, fondul social sau fondurile constituite în vederea efectuării unor plăţi pentru necesităţile cooperativelor de credit şi ale membrilor cooperatori.


    SECŢIUNEA a 2-a
    Fondurile proprii de nivel 2
    ART. 246
    Criteriile de eligibilitate şi metodologia de calcul în ceea ce priveşte fondurile proprii de nivel 2 sunt stabilite prin prevederile art. 62-71 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.

    ART. 247
    În scopul respectării cerinţelor prevăzute de art. 63 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, la determinarea fondurilor proprii de nivel 2 ale organizaţiilor cooperatiste de credit şi ale reţelelor cooperatiste nu se iau în calcul elemente de natura instrumentelor de fonduri proprii de nivel 2 înregistrate de o organizaţie cooperatistă de credit din cadrul unei reţele faţă de ceilalţi membri din reţea.

    SECŢIUNEA a 3-a
    Aprobarea prealabilă a includerii instrumentelor de capital şi/sau împrumuturilor subordonate în fondurile proprii de nivel 1 suplimentar şi de nivel 2
    ART. 248
    (1) Elementele prevăzute de art. 51 lit. a) şi art. 62 lit. a) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 pot fi incluse în fondurile proprii de nivel 1 suplimentar sau de nivel 2 doar dacă în opinia Băncii Naţionale a României sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 52, respectiv art. 63 din acelaşi regulament.
    (2) Instrumentele de capital şi împrumuturile subordonate emise/acordate anterior intrării în vigoare a prezentului regulament se recunosc în categoria elementelor de fonduri proprii prevăzute de art. 51 lit. a) şi art. 62 lit. a) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, dacă în opinia Băncii Naţionale a României îndeplinesc cerinţele de eligibilitate prevăzute de art. 52, respectiv art. 63 din regulamentul respectiv.

    SECŢIUNEA a 4-a
    Cerinţe privind nivelul minim al capitalului iniţial
    ART. 249
    (1) Capitalul iniţial al instituţiilor de credit este constituit din unul sau mai multe dintre elementele menţionate la art. 26 alin. (1) lit. a)-lit. e) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.
    (2) Băncile, persoane juridice române, trebuie să dispună la momentul autorizării de un nivel al capitalului iniţial de minimum 37 milioane lei.
    (3) Băncile de credit ipotecar trebuie să dispună la momentul autorizării de un nivel al capitalului iniţial de minimum 25 milioane lei.
    (4) Băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ trebuie să dispună la momentul autorizării de un nivel al capitalului iniţial de minimum 25 milioane lei.
    (5) Sucursalele din România ale instituţiilor de credit din state terţe vor menţine permanent capitalul iniţial cel puţin la nivelul minim aplicabil stabilit prin prezentul regulament, conform alin. (2)-(4), după caz.
    (6) Nivelul minim al capitalului iniţial şi, respectiv, cel al fondurilor proprii ale unei case centrale se stabilesc la echivalentul în lei a 5 milioane euro.
    (7) Limita minimă a fondurilor proprii ale unei cooperative de credit se stabileşte la 300 mii lei.
    (8) Nivelul minim al capitalului agregat şi, respectiv, cel al fondurilor proprii ale unei reţele cooperatiste se stabilesc la echivalentul în lei a 10 milioane euro. Capitalul agregat al unei reţele este reprezentat de fondurile proprii de nivel 1.

    SECŢIUNEA a 5-a
    Condiţii pentru reducerea fondurilor proprii
    ART. 250
    Reducerea, rambursarea sau răscumpărarea instrumentelor de fonduri proprii de nivel 1 de bază, de nivel 1 suplimentar sau de nivel 2 se face cu respectarea prevederilor art. 77-art. 78 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.

    ART. 251
    În scopul aplicării prevederilor art. 250, în cazul organizaţiilor cooperatiste de credit se au în vedere şi următoarele:
    a) obligaţiile casei centrale faţă de cooperativele de credit afiliate reprezentând diferenţe rămase de regularizat ca urmare a recalculării la sfârşitul exerciţiului financiar a valorii participaţiilor acestora la capitalul social al casei centrale;
    b) sumele reprezentând contravaloarea părţilor sociale aferente aportului cooperativelor de credit la capitalul social al casei centrale la care sunt afiliate, în cazul în care aceste cooperative participă la un proces de fuziune sau de divizare de reţele cooperatiste, în urma căruia vor părăşi reţeaua, sau în cazul în care casa centrală a hotărât dizolvarea lor, urmată de lichidare;
    c) sumele reprezentând contravaloarea părţilor sociale care urmează să fie restituite de cooperativele de credit din reţea în cazurile de încetare a calităţii de membru cooperator.


    ART. 252
    Dacă la nivelul unei reţele cooperatiste sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 10 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, în situaţiile prevăzute de art. 77 lit. a) din acelaşi regulament, înregistrate de o cooperativă de credit, inclusiv cele menţionate la art. 251 lit. c) din prezentul regulament, prin derogare de la obligaţia obţinerii aprobării prealabile din partea autorităţii competente prevăzută de art. 77 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, se aplică prevederile art. 15^1f alin. (1) din Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 2/2013 privind modificarea şi completarea Regulamentului Băncii Naţionale a României nr. 6/2008 privind începerea activităţii şi modificările în situaţia instituţiilor de credit, persoane juridice române, şi a sucursalelor din România ale instituţiilor de credit din state terţe.

    CAP. II
    Fondurile proprii la nivel consolidat
    ART. 253
    Obligaţia de determinare a fondurilor proprii la nivel consolidat revine instituţiilor de credit, persoane juridice române, care fac obiectul supravegherii pe bază consolidată de către Banca Naţională a României, potrivit titlului V Supravegherea pe bază consolidată din prezentul regulament.

    ART. 254
    Pentru determinarea fondurilor proprii la nivel consolidat se au în vedere prevederile art. 81-88 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.

    TITLUL IV
    Amortizoarele de capital
    CAP. I
    Dispoziţii generale
    ART. 255
    (1) Prezentul titlu stabileşte reguli cu privire la fondurile proprii pe care instituţiile de credit trebuie să le deţină în vederea constituirii amortizoarelor de capital.
    (2) Prezentul titlu se aplică instituţiilor de credit autorizate la nivel naţional şi sucursalelor din România ale instituţiilor de credit din state terţe.

    CAP. II
    Amortizorul de conservare a capitalului
    ART. 256
    (1) Instituţiile de credit trebuie să menţină, după caz, la nivel individual şi la nivel consolidat, potrivit prevederilor din partea I, titlul II din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, pe lângă fondurile proprii de nivel 1 de bază prevăzute la art. 92 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, un amortizor de conservare a capitalului constituit din fonduri proprii de nivel 1 de bază, echivalent cu 2,5% din valoarea totală a expunerii la risc calculată conform art. 92 alin. (3) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.
    (2) Instituţiile de credit nu trebuie să utilizeze fondurile proprii de nivel 1 de bază menţinute pentru a îndeplini cerinţa prevăzută la alin. (1) în scopul conformării cu oricare dintre cerinţele prevăzute la art. 226 alin. (3), (4) şi (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare.
    (3) În cazul neîndeplinirii cerinţei prevăzute la alin. (1), instituţia de credit face obiectul restricţiilor privind distribuirile prevăzute la art. 291 din prezentul regulament.

    CAP. III
    Amortizorul anticiclic de capital
    SECŢIUNEA 1
    Cerinţa de menţinere a unui amortizor anticiclic de capital specific instituţiei de credit
    ART. 257
    (1) Instituţiile de credit trebuie să menţină un amortizor anticiclic de capital specific, echivalent cu produsul dintre valoarea totală a expunerii la risc calculată conform art. 92 alin. (3) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 la nivel individual şi la nivel consolidat, potrivit prevederilor din partea I, titlul II din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, şi media ponderată a ratelor amortizoarelor anticiclice de capital determinată conform art. 261-263 din prezentul regulament.
    (2) Instituţiile de credit trebuie să constituie amortizorul menţionat la alin. (1) din fonduri proprii de nivel 1 de bază. În plus, instituţiile de credit trebuie să menţină acest amortizor suplimentar fondurilor proprii de nivel 1 de bază prevăzute la art. 92 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, amortizorului de conservare a capitalului prevăzut la art. 256 din prezentul regulament, precum şi oricărei alte cerinţe impuse de art. 226 alin. (3), (4) şi (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare.
    (3) În cazul neîndeplinirii cerinţei prevăzute la alin. (1), instituţia de credit face obiectul restricţiilor privind distribuirile prevăzute la art. 291 din prezentul regulament.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Stabilirea şi calcularea amortizorului anticiclic de capital
    ART. 258
    (1) Banca Naţională a României este responsabilă cu impunerea constituirii de către instituţiile de credit a amortizorului anticiclic de capital la nivelul recomandat de structura de coordonare.
    (2) Rata adecvată a amortizorului anticiclic de capital se stabileşte trimestrial, având în vedere următoarele:
    a) referenţialul pentru amortizorul anticiclic de capital calculat de structura de coordonare, în vederea orientării sale în procesul de stabilire a ratei amortizorului;
    b) orice orientări în vigoare ale Comitetului European pentru Risc Sistemic, emise în conformitate cu art. 135 alin. (1) lit. a), c) şi d) din Directiva 2013/36/UE , precum şi orice recomandări emise de Comitetul European pentru Risc Sistemic cu privire la stabilirea ratei amortizorului;
    c) alte variabile considerate relevante pentru tratarea riscului sistemic ciclic.

    (3) În sensul alin. (2) lit. a), referenţialul reflectă, într-o manieră relevantă, ciclul de creditare şi riscurile datorate creşterii excesive a creditelor în România, luând în considerare în mod corespunzător particularităţile economiei naţionale. Referenţialul se bazează totodată pe deviaţia ponderii creditului în produsul intern brut de la tendinţa sa pe termen lung, având în vedere printre altele:
    a) un indicator al creşterii înregistrate de activitatea de creditare în România şi, în special, un indicator de reflectare a modificărilor înregistrate de ponderea creditelor acordate în România în produsul intern brut;
    b) orice orientări în vigoare ale Comitetului European pentru Risc Sistemic, emise în conformitate cu art. 135 alin. (1) lit. b) din Directiva 2013/36/UE a Parlamentului European şi a Consiliului cu privire la accesul la activitatea instituţiilor de credit şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii, de modificare a Directivei 2002/87/CE şi de abrogare a Directivelor 2006/48/CE şi 2006/49/CE .

    (4) Rata amortizorului anticiclic de capital, exprimată ca procent din valoarea totală a expunerii la risc prevăzută la art. 92 alin. (3) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, determinată de instituţiile de credit care deţin expuneri din credite în România, trebuie să fie între 0% şi 2,5%, calibrată în trepte de 0,25 puncte procentuale sau multipli de 0,25 puncte procentuale.
    (5) În cazuri justificate pe baza considerentelor prevăzute la alin. (2), se poate stabili o rată a amortizorului anticiclic de capital mai mare de 2,5% din valoarea totală a expunerii la risc prevăzută la art. 92 alin. (3) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.
    (6) În cazul în care structura de coordonare recomandă impunerea pentru prima dată a unei rate a amortizorului anticiclic de capital mai mare de 0 sau în cazul în care structura de coordonare recomandă creşterea ratei amortizorului deja impus la acel moment, Banca Naţională a României, la recomandarea structurii de coordonare, impune data de la care trebuie aplicată rata majorată a amortizorului în scopul calculării amortizorului anticiclic de capital specific fiecărei instituţii de credit. Data în cauză nu poate depăşi 12 luni de la data la care rata majorată a amortizorului a fost anunţată în conformitate cu alin. (7)-(9). În situaţia în care data este anterioară perioadei de 12 luni, termenul mai scurt pentru punerea în aplicare a amortizorului anticiclic de capital se justifică în baza unor circumstanţe excepţionale.
    (7) Banca Naţională a României anunţă trimestrial, prin publicare pe site-ul său, rata stabilită a amortizorului anticiclic de capital. Anunţul include cel puţin următoarele informaţii:
    a) rata amortizorului anticiclic de capital impusă;
    b) ponderea creditului în produsul intern brut şi deviaţia acestuia de la tendinţa pe termen lung;
    c) referenţialul pentru amortizorul anticiclic de capital, calculat în conformitate cu alin. (2) lit. a) şi alin. (3);
    d) justificarea pentru rata amortizorului anticiclic de capital;
    e) în situaţia unei creşteri a ratei amortizorului, data de la care instituţiile de credit trebuie să aplice rata majorată a amortizorului în scopul calculării amortizorului anticiclic de capital specific instituţiei de credit;
    f) în cazul în care data menţionată la lit. e) este înainte de 12 luni de la data anunţului prevăzut la prezentul alineat, o referire la circumstanţele excepţionale care justifică reducerea termenului de la care rata este impusă;
    g) în cazul în care nivelul ratei este redus, perioada orientativă pentru care nu se preconizează nicio majorare, stabilită la recomandarea structurii de coordonare, însoţită de o justificare corespunzătoare. Stabilirea perioadei orientative nu reprezintă un angajament pentru structura de coordonare, nici pentru Banca Naţională a României.

    (8) Banca Naţională a României publică anunţul prevăzut la alin. (7) după transmiterea de către structura de coordonare a recomandării privind nivelul ratei amortizorului anticiclic de capital însoţită de informaţiile prevăzute la alin. (7) lit. b)-g).
    (9) Banca Naţională a României transmite trimestrial o notificare Comitetului European pentru Risc Sistemic cu privire la rata stabilită pentru amortizorul anticiclic de capital. În notificarea respectivă, Banca Naţională a României include totodată informaţiile prevăzute la alin. (7) lit. a)-g). Comitetul European pentru Risc Sistemic publică pe site-ul său nivelul ratei respective, precum şi informaţiile aduse la cunoştinţă.

    SECŢIUNEA a 3-a
    Recunoaşterea unui nivel de peste 2,5% al ratei amortizorului anticiclic de capital
    ART. 259
    (1) În situaţia în care autoritatea competentă din alt stat membru sau autoritatea competentă dintr-un stat terţ stabileşte, similar celor prevăzute la art. 258 alin. (4) şi alin. (5) din prezentul regulament, o rată a amortizorului anticiclic de capital mai mare de 2,5% din valoarea totală a expunerii la risc prevăzută la art. 92 alin. (3) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, Banca Naţională a României recunoaşte, la recomandarea pe care structura de coordonare o poate emite, această rată pentru scopurile calculării, de către instituţiile de credit autorizate la nivel naţional, a amortizorului anticiclic de capital specific instituţiei de credit.
    (2) În cazul prevăzut la alin. (1), Banca Naţională a României anunţă recunoaşterea prin publicarea pe site-ul propriu. Anunţul include totodată cel puţin următoarele informaţii:
    a) rata amortizorului anticiclic de capital impusă;
    b) statul membru sau statul terţ căruia i se aplică;
    c) în cazul în care rata este majorată, data de la care instituţiile de credit autorizate la nivel naţional trebuie să aplice această majorare în scopul calculării amortizorului de capital anticiclic specific instituţiei de credit;
    d) în cazul în care data menţionată la lit. c) este înainte de 12 luni de la data anunţului prevăzut la prezentul alineat, o referire la circumstanţele excepţionale care justifică reducerea termenului de la care rata este impusă.

    (3) Banca Naţională a României publică anunţul prevăzut la alin. (2) după transmiterea de către structura de coordonare a recomandării privind nivelul ratei amortizorului anticiclic de capital însoţită de informaţiile prevăzute la alin. (2) lit. b)-d).

    SECŢIUNEA a 4-a
    Decizia privind ratele amortizorului anticiclic de capital aplicabile expunerilor din state terţe
    ART. 260
    (1) Prevederile prezentului articol se aplică indiferent de existenţa sau absenţa unei eventuale recomandări privind ratele amortizorului anticiclic de capital pentru expunerile din state terţe, emise de către Comitetul European pentru Risc Sistemic pentru structura de coordonare, conform art. 138 din Directiva 2013/36/UE .
    (2) În cazul în care autoritatea competentă dintr-un stat terţ nu a stabilit şi nu a publicat un amortizor anticiclic de capital pentru acest stat, iar una sau mai multe instituţii de credit, persoane juridice române, deţin expuneri din credite localizate în acesta, Banca Naţională a României impune, la recomandarea pe care structura de coordonare o poate emite, nivelul ratei amortizorului anticiclic de capital pe care instituţiile de credit, persoane juridice române, trebuie să îl aplice în scopul calculării amortizorului anticiclic de capital specific instituţiei de credit.
    (3) În cazul în care autoritatea competentă dintr-un stat terţ stabileşte şi publică rata amortizorului anticiclic de capital pentru acest stat, Banca Naţională a României impune, la recomandarea pe care structura de coordonare o poate emite, aplicarea unei rate diferite pentru acel stat în scopul calculării de către instituţiile de credit, persoane juridice române, a amortizorului anticiclic de capital specific instituţiei de credit dacă, din motive rezonabile, se consideră că rata stabilită de autoritatea competentă din statul terţ nu este suficientă pentru a proteja în mod adecvat aceste instituţii de credit împotriva riscurilor determinate de creşterea excesivă a creditării în acel stat.
    (4) Fără a aduce atingere alin. (3), o rată a amortizorului anticiclic de capital nu se poate stabili sub nivelul impus de autoritatea competentă din statul terţ în afară de cazul în care acest nivel depăşeşte 2,5% din valoarea totală a expunerii la risc prevăzută la art. 92 alin. (3) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, determinată de instituţiile de credit care înregistrează expuneri din credite situate în statul terţ.
    (5) În cazul în care se stabileşte, conform alin. (2)-(4), o rată a amortizorului anticiclic de capital pentru un stat terţ superioară celei existente, Banca Naţională a României, la recomandarea structurii de coordonare, stabileşte data de la care instituţiile de credit autorizate la nivel naţional trebuie să aplice acest nivel, în scopul calculării amortizorului anticiclic de capital specific instituţiei de credit. Data în cauză nu poate depăşi 12 luni de la data la care rata majorată a amortizorului a fost anunţată în conformitate cu alin. (6). În situaţia în care data este anterioară perioadei de 12 luni, termenul mai scurt se justifică în baza unor circumstanţe excepţionale.
    (6) Banca Naţională a României anunţă pe site-ul propriu impunerea oricărei rate pentru amortizorul anticiclic de capital aferent unui stat terţ în conformitate cu alin. (2)-(4) ale prezentului articol. În plus, Banca Naţională a României include în cadrul anunţului respectiv următoarele informaţii:
    a) rata amortizorul anticiclic de capital şi statul terţ căruia i se aplică;
    b) o justificare pentru rata respectivă;
    c) data de la care instituţiile de credit trebuie să aplice nivelul majorat al ratei în scopul calculării amortizorului anticiclic de capital specific instituţiei de credit în cazul în care valoarea ratei este stabilită pentru prima dată peste zero sau este majorată;
    d) în cazul în care data menţionată la lit. c) este înainte de 12 luni de la data anunţului prevăzut la prezentul alineat, o referire la circumstanţele excepţionale care justifică reducerea termenului de la care rata este impusă.

    (7) Banca Naţională a României publică anunţul prevăzut la alin. (6) după transmiterea, de către structura de coordonare, a recomandării privind nivelul ratei amortizorului anticiclic de capital şi statul terţ căruia i se aplică, însoţită de informaţiile prevăzute la alin. (6) lit. b)-d).

    SECŢIUNEA a 5-a
    Calcularea amortizorului anticiclic de capital specific instituţiei de credit
    ART. 261
    (1) Rata amortizorului anticiclic de capital specific instituţiei de credit este egală cu media ponderată a ratelor amortizorului anticiclic de capital care se aplică în jurisdicţiile în care sunt situate expunerile relevante din credite ale instituţiei de credit sau care se aplică pentru scopurile prezentului articol, în temeiul art. 260 alin. (2) sau alin. (3)-(4).
    (2) În vederea calculării mediei ponderate menţionate la alin. (1), instituţiile de credit trebuie să aplice fiecărei rate de amortizor aplicabile într-o jurisdicţie coeficientul obţinut prin raportarea cerinţelor sale totale de fonduri proprii pentru riscul de credit, determinate în conformitate cu partea a treia, titlul II şi IV din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, corespunzătoare expunerilor relevante din credite localizate în jurisdicţia respectivă, la cerinţele totale de fonduri proprii pentru riscul de credit aferente tuturor expunerilor sale din credite relevante.

    ART. 262
    (1) În situaţia în care, în conformitate cu art. 258 alin. (4) şi (5), Banca Naţională a României impune, la recomandarea structurii de coordonare, o rată a amortizorului anticiclic de capital mai mare de 2,5% din valoarea totală a expunerii la risc prevăzută la art. 92 alin. (3) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, următoarele rate se aplică expunerilor relevante din credite situate în România pentru scopurile calculului prevăzut la art. 261, inclusiv, unde este cazul, pentru scopurile elementului de capital consolidat corespunzător instituţiei de credit în cauză:
    a) instituţiile de credit autorizate la nivel naţional trebuie să aplice rata mai mare de 2,5% din valoarea totală a expunerii la risc pentru expunerile localizate în România;
    b) instituţiile de credit autorizate la nivel naţional trebuie să aplice, pentru expunerile localizate în alte state membre, o rată de 2,5% din valoarea totală a expunerii la risc în condiţiile în care Banca Naţională a României, la recomandarea structurii de coordonare, nu a recunoscut rata mai mare de 2,5% în conformitate cu art. 259 alin. (1);
    c) instituţiile de credit autorizate la nivel naţional trebuie să aplice, pentru expunerile localizate în alt stat membru, nivelul ratei impuse de autoritatea competentă din respectivul stat membru, în condiţiile în care Banca Naţională a României, la recomandarea structurii de coordonare, a recunoscut rata în cauză în conformitate cu art. 259.

    (2) În situaţia în care rata amortizorului anticiclic de capital stabilită de autoritatea competentă dintr-un stat terţ pentru acest stat este mai mare de 2,5% din valoarea totală a expunerii la risc determinată conform prevederilor art. 92 alin. (3) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, următoarele rate se aplică expunerilor relevante din credite situate în acest stat terţ în scopul calculului prevăzut la art. 261, inclusiv, unde este cazul, în scopul calculării elementului de capital consolidat corespunzător instituţiei de credit în cauză:
    a) instituţiile de credit autorizate la nivel naţional trebuie să aplice o rată a amortizorului anticiclic de capital de 2,5% din valoarea totală a expunerii la risc în condiţiile în care Banca Naţională a României nu a recunoscut, la recomandarea structurii de coordonare, nivelul ratei mai mare de 2,5% în conformitate cu art. 259 alin. (1);
    b) instituţiile de credit autorizate la nivel naţional trebuie să aplice rata amortizorului anticiclic de capital stabilită de autoritatea competentă din statul terţ în condiţiile în care Banca Naţională a României a recunoscut această rată în conformitate cu art. 259, la recomandarea structurii de coordonare.


    ART. 263
    (1) În sensul art. 261 alin. (2), instituţiile de credit trebuie să includă în expunerile relevante din credite toate expunerile care aparţin claselor de expuneri, în afara celor menţionate la art. 112 lit. a)-f) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, care fac obiectul:
    a) cerinţelor de fonduri proprii pentru riscul de credit, prevăzute în partea a treia, titlul II din regulamentul menţionat;
    b) în cazul în care expunerea este deţinută în portofoliul de tranzacţionare, cerinţele de fonduri proprii pentru riscul specific, prevăzute în capitolul 2, partea a treia, titlul IV din regulamentul menţionat, sau pentru riscurile adiţionale de nerambursare şi de migraţie, prevăzute în capitolul 5 partea a treia, titlul IV din regulamentul menţionat;
    c) în cazul în care expunerea este o securitizare, cerinţele de fonduri proprii prevăzute în capitolul 5, partea a treia, titlul II din regulamentul menţionat.

    (2) Instituţiile de credit trebuie să identifice localizarea geografică a unei expuneri relevante din credite, în conformitate cu standardele tehnice de reglementare adoptate de Autoritatea Bancară Europeană în acest sens.
    (3) Pentru scopurile calculului prevăzut la art. 261 alin. (1):
    a) rata amortizorului anticiclic se aplică de la data precizată în informaţiile publicate în conformitate cu art. 258 alin. (7) lit. e) sau cu art. 259 alin. (2) lit. c) din prezentul regulament, dacă decizia are ca efect majorarea ratei;
    b) sub rezerva lit. c), rata amortizorului anticiclic pentru un stat terţ se aplică la 12 luni de la data la care autoritatea competentă dintr-un stat terţ a anunţat modificarea ratei, indiferent dacă autoritatea în cauză impune instituţiilor de credit înfiinţate în statul terţ să aplice modificarea într-un termen mai scurt, în condiţiile în care decizia are ca efect majorarea ratei. În acest sens, o modificare a ratei pentru un stat terţ este considerată ca anunţată la data la care este publicată de autoritatea competentă din statul terţ în conformitate cu cadrul de reglementare relevant la nivel naţional;
    c) în cazul în care Banca Naţională a României, la recomandarea structurii de coordonare, impune rata amortizorului anticiclic de capital pentru un stat terţ în conformitate cu art. 260 alin. (2) sau art. 260 alin. (3) şi (4) ori recunoaşte rata în cauză pentru un stat terţ în conformitate cu art. 259, nivelul ratei în cauză se aplică de la data precizată în informaţiile publicate în conformitate cu art. 260 alin. (6) lit. c) sau art. 259 alin. (2) lit. c), în condiţiile în care decizia are ca efect majorarea ratei;
    d) rata amortizorului anticiclic se aplică imediat în condiţiile în care decizia are ca efect reducerea acesteia.


    CAP. IV
    G-SII şi O-SII
    ART. 264
    (1) La recomandarea structurii de coordonare, Banca Naţională a României identifică, pe bază consolidată, instituţiile globale de importanţă sistemică, denumite în continuare instituţii de tip G-SII, care au fost autorizate la nivel naţional.
    (2) În sensul alin. (1), o instituţie de tip G-SII este o instituţie de credit-mamă la nivelul UE, o societate financiară holding-mamă la nivelul UE, o societate financiară holding mixtă-mamă la nivelul UE sau o instituţie de credit. O instituţie de credit-mamă, care este o filială a unei instituţii de credit-mamă la nivelul UE, a unei societăţi financiare holding-mamă la nivelul UE sau a unei societăţi financiare holding mixte-mamă la nivelul UE, nu trebuie să fie catalogată drept instituţie de tip G-SII.

    ART. 265
    (1) Pentru scopurile art. 264 alin. (1), în procesul de identificare a instituţiilor de tip G-SII, Banca Naţională a României utilizează o metodologie bazată pe următoarele categorii de indicatori:
    a) dimensiunea grupului;
    b) interconectarea grupului cu sistemul financiar;
    c) posibilitatea de substituire a serviciilor sau a infrastructurii financiare furnizate de grup;
    d) complexitatea grupului;
    e) activitatea transfrontalieră a grupului, inclusiv activitatea transfrontalieră între statele membre şi între statele membre şi un stat terţ.

    (2) Fiecare categorie prevăzută la alin. (1) constă în indicatori cuantificabili ponderaţi în mod egal. Prin aplicarea metodologiei respective, Banca Naţională a României obţine un scor global pentru fiecare entitate evaluată, menţionată la art. 264, realizând astfel identificarea şi alocarea instituţiilor de tip G-SII într-o sub-categorie, conform prevederilor art. 270-271.

    ART. 266
    Fiecare instituţie de tip G-SII trebuie să menţină, la nivel consolidat, un amortizor de capital care corespunde sub-categoriei în care este alocată. Amortizorul respectiv trebuie să fie constituit din fonduri proprii de nivel 1 de bază şi să fie suplimentar celorlalte cerinţe aferente fondurilor proprii de nivel 1 de bază.

    ART. 267
    (1) La recomandarea structurii de coordonare, Banca Naţională a României identifică, după caz, la nivel individual, subconsolidat sau consolidat, alte instituţii de importanţă sistemică, denumite în continuare instituţii de tip OSII, care au fost autorizate la nivel naţional.
    (2) În sensul alin. (1), o instituţie de tip O-SII este o instituţie de credit-mamă la nivelul UE, o societate financiară holding-mamă la nivelul UE, o societate financiară holding mixtă-mamă la nivelul UE sau o instituţie de credit.

    ART. 268
    În vederea evaluării instituţiilor de tip O-SII, Banca Naţională a României utilizează o metodologie bazată pe cel puţin unul dintre criteriile următoare:
    a) dimensiunea;
    b) importanţa pentru economia Uniunii sau a statului membru relevant;
    c) anvergura activităţilor transfrontaliere;
    d) interconectarea instituţiei de credit sau a grupului cu sistemul financiar.


    ART. 269
    (1) În baza criteriilor de identificare a instituţiilor de tip O-SII, la recomandarea structurii de coordonare, Banca Naţională a României poate impune fiecărei instituţii de tip O-SII, la nivel consolidat, subconsolidat sau individual, după caz, să menţină un amortizor de până la 2% din valoarea totală a expunerii la risc, calculată în conformitate cu art. 92 alin. (3) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013. Amortizorul respectiv trebuie să fie constituit din fonduri proprii de nivel 1 de bază şi să fie suplimentar celorlalte cerinţe aferente fondurilor proprii de nivel 1 de bază.
    (2) Pentru scopurile alin. (1), Banca Naţională a României are în vedere următoarele:
    a) amortizorul O-SII nu trebuie să determine efecte negative disproporţionate asupra sistemului financiar în ansamblu sau asupra unor părţi ale acestuia în alte state membre ori în Uniune în ansamblu, formând sau creând un obstacol pentru funcţionarea pieţei interne;
    b) amortizorul O-SII trebuie să fie revizuit de către Banca Naţională a României cel puţin anual.

    (3) În sensul alin. (1), înainte de a stabili sau de a restabili un amortizor O-SII, Banca Naţională a României transmite o notificare Comisiei Europene, Comitetului European pentru Risc Sistemic, Autorităţii Bancare Europene şi statelor membre în cauză cu o lună înainte de publicarea deciziei menţionate la alin. (1). Notificarea descrie în detaliu:
    a) motivele pentru care se consideră că amortizorul O-SII poate fi eficace şi adecvat în atenuarea riscului;
    b) o evaluare, pe baza informaţiilor aflate la dispoziţia Băncii Naţionale a României, a posibilului impact pozitiv sau negativ manifestat de amortizorul O-SII pe piaţa unică;
    c) rata amortizorului O-SII stabilită de Banca Naţională a României, la recomandarea structurii de coordonare, şi pe care Banca Naţională a României intenţionează să o impună.

    (4) Fără a aduce atingere art. 276-289 şi alin. (1) al prezentului articol, în situaţia în care o instituţie de tip O-SII este o filială fie a unei instituţii de tip G-SII, fie a unei instituţii de tip O-SII care este o instituţie de credit-mamă la nivelul UE şi face obiectul unui amortizor O-SII la nivel consolidat, amortizorul care se aplică la nivel individual sau subconsolidat pentru instituţia de tip O-SII nu trebuie să depăşească valoarea mai mare dintre următoarele:
    a) 1% din valoarea totală a expunerii la risc calculată în conformitate cu art. 92 alin. (3) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013; şi
    b) rata amortizorului G-SII sau O-SII aplicabil grupului la nivel consolidat.


    ART. 270
    (1) În cadrul procesului de evaluare prevăzut la art. 265, Banca Naţională a României alocă instituţiile de tip GSII în cel puţin 5 subcategorii. Limita cea mai joasă şi limitele care demarcă subcategoriile sunt determinate în baza scorurilor obţinute prin metodologia de identificare prevăzută la art. 265 alin. (2).
    (2) Pentru scopurile alin. (1), scorurile-limită care demarcă subcategoriile adiacente trebuie să fie definite în mod clar şi trebuie să respecte principiul de creştere liniară constantă a importanţei sistemice între subcategorii, ceea ce conduce la o creştere liniară suplimentară a cerinţei de fonduri proprii de nivel 1 de bază, cu excepţia subcategoriei celei mai înalte.
    (3) Pentru scopurile alin. (1), importanţa sistemică reprezintă impactul preconizat exercitat de dificultăţile unei instituţii de tip G-SII asupra pieţei financiare globale.

    ART. 271
    Pentru scopurile art. 270, instituţiile de tip G-SII alocate subcategoriei celei mai joase trebuie să menţină un amortizor de 1% din valoarea totală a expunerii la risc, calculată în conformitate cu art. 92 alin. (3) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, urmând ca instituţiile de tip G-SII alocate celorlalte subcategorii să respecte o cerinţă a amortizorului care creşte în mod gradual, în trepte de 0,5% din valoarea totală a expunerii la risc, calculată în conformitate cu art. 92 alin. (3) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, până la a patra subcategorie inclusiv. Instituţiile de tip G-SII alocate în subcategoria superioară cu rangul cel mai ridicat fac obiectul unui amortizor de 3,5% din valoarea totală a expunerii la risc, calculată în conformitate cu art. 92 alin. (3) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.

    ART. 272
    Fără a aduce atingere art. 264, art. 270 şi art. 271, Banca Naţională a României poate, în cadrul unui proces solid de exercitare a raţionamentului de supraveghere:
    a) să realoce o instituţie de tip G-SII dintr-o subcategorie inferioară într-o subcategorie superioară;
    b) să aloce o entitate menţionată la art. 264, care beneficiază de un scor global inferior scorului-limită al subcategoriei celei mai joase, în respectiva subcategorie sau într-o subcategorie superioară, catalogând-o astfel drept instituţie de tip G-SII.


    ART. 273
    În cazul în care Banca Naţională a României ia o decizie în conformitate cu art. 272 lit. b), aceasta informează în mod corespunzător Autoritatea Bancară Europeană, furnizând totodată argumentaţia de rigoare.

    ART. 274
    (1) Banca Naţională a României transmite Comisiei Europene, Comitetului European pentru Risc Sistemic şi Autorităţii Bancare Europene numele instituţiilor de credit identificate drept instituţii de tip G-SII, precum şi subcategoria în care fiecare dintre acestea este alocată.
    (2) Banca Naţională a României comunică public numele instituţiilor de credit identificate drept instituţii de tip G-SII, precum şi subcategoria în care fiecare dintre aceste instituţii de credit este alocată.
    (3) Banca Naţională a României, la recomandarea structurii de coordonare, revizuieşte anual instituţiile de tip G-SII şi O-SII identificate, precum şi alocarea instituţiilor de tip G-SII în subcategoriile respective şi comunică rezultatul către instituţiile de credit vizate, Comisiei Europene, Comitetului European pentru Risc Sistemic şi Autorităţii Bancare Europene. Banca Naţională a României face publică lista actualizată a instituţiilor de importanţă sistemică identificate, precum şi subcategoria în care este alocată fiecare instituţie de tip G-SII identificată.

    ART. 275
    Instituţiile de importanţă sistemică nu utilizează fonduri proprii de nivel 1 de bază menţinute pentru a acoperi amortizorul G-SII şi amortizorul O-SII prevăzute la art. 266 şi art. 269 alin. (1), pentru a îndeplini oricare dintre cerinţele impuse în temeiul art. 92 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, al art. 256 şi art. 257 din prezentul regulament, precum şi orice alte cerinţe impuse în temeiul art. 226 alin. (1)-(5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare.

    ART. 276
    În cazul în care un grup, la nivel consolidat, face obiectul următoarelor tipuri de amortizoare, se aplică amortizorul cu valoarea cea mai mare dintre:
    a) amortizorul G-SII şi amortizorul O-SII;
    b) amortizorul G-SII, amortizorul O-SII şi, în conformitate cu art. 281-289, amortizorul de capital pentru riscul sistemic.


    ART. 277
    În cazul în care o instituţie de credit, la nivel individual sau subconsolidat, face obiectul unui amortizor O-SII şi al unui amortizor de capital pentru riscul sistemic în conformitate cu art. 281-289, se aplică amortizorul cu valoarea cea mai mare dintre cele două.

    ART. 278
    Fără a aduce atingere art. 276 şi art. 277, în cazul în care amortizorul de capital pentru riscul sistemic se aplică tuturor expunerilor situate în România, dar nu se aplică expunerilor din afara ei, respectivul amortizor de capital pentru riscul sistemic se cumulează cu amortizorul O-SII sau cu amortizorul G-SII care se aplică în conformitate cu art. 264-280.

    ART. 279
    În cazul în care se aplică art. 276 şi art. 277 şi o instituţie de credit face parte dintr-un grup sau un subgrup de care aparţine o instituţie de tip G-SII ori o instituţie de tip O-SII, acest lucru nu implică niciodată faptul că instituţia de credit respectivă, la nivel individual, face obiectul unei cerinţe pentru amortizorul combinat care este mai scăzută decât suma dintre amortizorul de conservare a capitalului, amortizorul anticiclic de capital şi maximum dintre amortizorul O-SII şi amortizorul de capital pentru riscul sistemic, aplicabil la nivel individual.

    ART. 280
    În cazul în care se aplică art. 278 şi o instituţie de credit face parte dintr-un grup sau un subgrup de care aparţine o instituţie de tip G-SII sau o instituţie de tip O-SII, acest lucru nu implică niciodată faptul că instituţia de credit respectivă, la nivel individual, face obiectul unei cerinţe pentru amortizorul combinat care este mai scăzută decât suma dintre amortizorul de conservare a capitalului, amortizorul anticiclic de capital şi suma dintre amortizorul O-SII şi amortizorul de capital pentru riscul sistemic aplicabil la nivel individual.

    CAP. V
    Amortizorul pentru riscul sistemic
    SECŢIUNEA 1
    Stabilirea amortizorului pentru riscul sistemic
    ART. 281
    (1) În scopul prevenirii şi diminuării riscului sistemic nonciclic manifestat pe termen lung sau riscului macroprudenţial care nu face obiectul prevederilor Regulamentului (UE) nr. 575/2013, în sensul unei deteriorări a sistemului financiar, care ar putea avea consecinţe negative la nivelul sistemului financiar şi la nivelul economiei reale, la recomandarea structurii de coordonare, Banca Naţională a României poate impune, la nivelul întregului sector financiar sau numai pentru unul ori mai multe subansambluri ale acestuia, un amortizor de capital pentru riscul sistemic.
    (2) Instituţiile de credit trebuie să aplice amortizorul de capital pentru riscul sistemic expunerilor localizate pe teritoriul României, expunerilor localizate în state terţe, precum şi expunerilor localizate în alte state membre, sub rezerva art. 283 şi 285 din prezentul regulament.
    (3) În sensul alin. (1), Banca Naţională a României poate impune amortizorul de capital pentru riscul sistemic în trepte de ajustare graduală sau accelerată de 0,5%. Banca Naţională a României poate impune totodată rate diferite ale amortizorului de capital pentru riscul sistemic pentru diferite subansambluri ale sectorului financiar.
    (4) În impunerea amortizorului de capital pentru riscul sistemic, Banca Naţională a României are în vedere următoarele principii:
    a) amortizorul de capital pentru riscul sistemic nu determină efecte adverse asupra unor părţi sau asupra întregului sistem financiar la nivelul altor state membre ori la nivelul Uniunii Europene, conducând la formarea sau crearea unui obstacol în funcţionarea pieţei interne;
    b) Banca Naţională a României revizuieşte cerinţa amortizorului de capital pentru riscul sistemic cel puţin o dată la 2 ani.


    ART. 282
    (1) Înainte de a stabili sau de a restabili cerinţa de menţinere a amortizorului de capital pentru riscul sistemic de până la 3%, Banca Naţională a României transmite o notificare Comisiei Europene, Autorităţii Bancare Europene, Comitetului European pentru Risc Sistemic şi autorităţilor competente ale statelor membre în cauză cu o lună înainte de publicarea deciziei menţionate la art. 287. În cazul în care cerinţa amortizorului de capital pentru riscul sistemic se aplică expunerilor situate în state terţe, Banca Naţională a României transmite, de asemenea, o notificare autorităţilor competente ale respectivelor state terţe.
    (2) Notificarea prevăzută la alin. (1) include descrierea în detaliu a următoarelor elemente:
    a) riscul sistemic sau macroprudenţial manifestat la nivel naţional;
    b) motivele pentru care dimensiunea riscurilor sistemice şi macroprudenţiale prezintă o ameninţare la adresa stabilităţii financiare la nivel naţional;
    c) motivele pentru care amortizorul pentru riscul sistemic propus este considerat eficient şi adecvat pentru diminuarea intensităţii riscului;
    d) o evaluare, în baza informaţiilor disponibile, a potenţialului impact de natură pozitivă sau negativă manifestat de amortizorul pentru riscul sistemic pe piaţa unică;
    e) justificarea pentru care niciuna dintre măsurile prevăzute de Regulamentul (UE) nr. 575/2013, cu excepţia art. 458 şi 459 din regulamentul menţionat, de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de prezentul regulament, nu sunt suficiente, în mod individual sau coroborate, pentru a trata riscul macroprudenţial sau sistemic identificat, luând în considerare eficacitatea relativă a acestor măsuri;
    f) rata amortizorului de capital pentru riscul sistemic stabilită de Banca Naţională a României, la recomandarea structurii de coordonare, şi pe care Banca Naţională a României intenţionează să o impună.


    ART. 283
    După realizarea notificării prevăzute la art. 282 alin. (1), Banca Naţională a României, la recomandarea structurii de coordonare, poate impune cerinţa amortizorului de capital pentru riscul sistemic la nivelul tuturor expunerilor. În situaţia în care Banca Naţională a României decide să impună, la recomandarea structurii de coordonare, un nivel al amortizorului de până la 3% pentru expunerile situate în alte state membre, atunci toate expunerile localizate la nivelul Uniunii Europene fac obiectul aceleaşi rate a amortizorului respectiv.

    ART. 284
    (1) Înainte de a se stabili sau de a se restabili o cerinţă de menţinere a unui amortizor de capital pentru riscul sistemic de peste 3%, Banca Naţională a României transmite o notificare Comisiei Europene, Autorităţii Bancare Europene, Comitetului European pentru Risc Sistemic şi autorităţilor competente ale statului membru în cauză. În cazul în care cerinţa amortizorului de capital pentru riscul sistemic se aplică expunerilor situate în state terţe, Banca Naţională a României transmite, de asemenea, o notificare autorităţilor competente ale respectivelor state terţe.
    (2) Notificarea prevăzută la alin. (1) include o descriere în detaliu a următoarelor elemente:
    a) riscul sistemic sau macroprudenţial manifestat la nivel naţional;
    b) motivele pentru care dimensiunea riscurilor sistemice sau macroprudenţiale prezintă o ameninţare la adresa stabilităţii financiare la nivel naţional, justificând nivelul cerinţei privind amortizorul de capital pentru riscul sistemic;
    c) motivele pentru care amortizorul pentru riscul sistemic propus este considerat eficient şi adecvat pentru diminuarea intensităţii riscului;
    d) o evaluare, în baza informaţiilor disponibile, a potenţialului impact, de natură pozitivă sau negativă, manifestat de amortizorul pentru riscul sistemic pe piaţa unică;
    e) justificarea pentru care niciuna dintre măsurile prevăzute de Regulamentul (UE) nr. 575/2013, cu excepţia art. 458 şi 459 din regulamentul menţionat, de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de prezentul regulament nu sunt suficiente, individual sau coroborate, pentru a trata riscul macroprudenţial ori sistemic identificat, luând în considerare eficacitatea relativă a acestor măsuri;
    f) rata amortizorului de capital pentru riscul sistemic stabilită de Banca Naţională a României, la recomandarea structurii de coordonare, şi pe care Banca Naţională a României intenţionează să o impună.


    ART. 285
    Banca Naţională a României adoptă măsura propusă în baza actului delegat de autorizare, adoptat de Comisia Europeană, potrivit prevederilor art. 133 alin. (15) din Directiva 2013/36/UE .

    ART. 286
    (1) Pentru expunerile situate în România, precum şi pentru cele situate în state terţe, în funcţie de nivelul recomandat de structura de coordonare, Banca Naţională a României poate stabili sau restabili:
    a) o rată a amortizorului de capital pentru riscul sistemic de până la 5%, sub rezerva prevederilor art. 282;
    b) o rată a amortizorului de peste 5%, sub rezerva prevederilor art. 284;
    c) o rată a amortizorului între 3% şi 5%, sub rezerva notificării Comisiei Europene cu privire la această măsură şi a aşteptării avizului său înainte de adoptarea măsurii. În situaţia în care Comisia Europeană emite un aviz negativ, Banca Naţională a României respectă avizul în cauză sau explică motivele pentru care nu se conformează cu acesta.

    (2) În cazul în care un subansamblu al sectorului financiar din România este o filială a cărei societate-mamă este stabilită într-un alt stat membru, Banca Naţională a României transmite o notificare autorităţii competente din statul membru în cauză, precum şi Comisiei Europene şi Comitetului European pentru Risc Sistemic. În termen de o lună, Comisia Europeană şi Comitetul European pentru Risc Sistemic emit o recomandare în privinţa măsurilor luate în conformitate cu alin. (1) lit. c) şi cu prezentul alineat. În cazul în care Banca Naţională a României şi autoritatea competentă din statul membru respectiv nu sunt de acord, iar avizul este negativ atât din partea Comisiei Europene, cât şi din partea Comitetului European pentru Risc Sistemic, Banca Naţională a României poate sesiza Autoritatea Bancară Europeană în vederea unei medieri obligatorii în conformitate cu art. 19 din Regulamentul (CE) nr. 1.093/2010 de instituire a Autorităţii Bancare Europene. Decizia Băncii Naţionale a României de impunere a amortizorului de capital pentru riscul sistemic, la nivelul recomandat de structura de coordonare, nu îşi produce efectele pentru expunerile în cauză până la luarea unei decizii de către Autoritatea Bancară Europeană.

    ART. 287
    (1) În funcţie de nivelul recomandat de structura de coordonare, Banca Naţională a României anunţă stabilirea cerinţei privind amortizorul de capital pentru riscul sistemic prin publicarea pe site-ul propriu. Anunţul include cel puţin următoarele informaţii:
    a) nivelul aplicabil al amortizorului în cauză;
    b) instituţiile de credit care fac obiectul cerinţei de constituire a amortizorului;
    c) o justificare pentru cerinţa privind amortizorul respectiv;
    d) data de la care instituţiile de credit trebuie să aplice nivelul stabilit sau restabilit al amortizorului respectiv şi
    e) numele ţărilor în care sunt situate expunerile pentru care constituirea amortizorului în cauză este recunoscută.

    (2) Fără a aduce atingere alin. (1), Banca Naţională a României nu include în cadrul anunţului informaţia solicitată la alin. (1) lit. c) în condiţiile în care justificarea în cauză ar putea afecta stabilitatea financiară.

    ART. 288
    (1) În situaţia în care Banca Naţională a României procedează conform art. 281 alin. (1), instituţiile de credit trebuie să menţină, la nivel individual, consolidat şi sub-consolidat, pe lângă fondurile proprii prevăzute la art. 92 alin. (3) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, un amortizor de capital pentru riscul sistemic, constituit din fonduri proprii de nivel 1 de bază de cel puţin 1%, pe baza expunerilor care fac obiectul amortizorului respectiv, în conformitate cu art. 281 alin. (2) din prezentul regulament.
    (2) Instituţiile de credit nu trebuie să utilizeze fondurile proprii de nivel 1 de bază menţinute pentru conformarea cu cerinţa prevăzută la alin. (1), în scopul îndeplinirii oricăreia dintre cerinţele prevăzute la art. 92 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, la art. 256 şi art. 257 din prezentul regulament, precum şi nici a oricăreia dintre cerinţele impuse în temeiul art. 226 alin. (1) - (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare.

    ART. 289
    În situaţia în care instituţiile de credit nu îndeplinesc cerinţa amortizorului de capital pentru riscul sistemic, acestea fac obiectul restricţiilor prevăzute la art. 291 din prezentul regulament. În situaţia în care aceste restricţii nu conduc la o ameliorare acceptabilă a fondurilor proprii de nivel 1 de bază utilizate pentru scopurile constituirii amortizorului pentru riscul sistemic, Banca Naţională a României poate iniţia măsuri suplimentare, în conformitate cu art. 225 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Recunoaşterea ratei amortizorului pentru riscul sistemic
    ART. 290
    (1) Banca Naţională a României, la recomandarea structurii de coordonare, poate recunoaşte niveluri ale amortizorului pentru riscul sistemic stabilite, în mod similar celor prevăzute la art. 281-289, de autorităţile desemnate/autorităţile competente din alte state membre şi le poate impune instituţiilor de credit, persoane juridice române, pentru expunerile pe care acestea le înregistrează în statele membre respective.
    (2) În cazul în care procedează conform alin. (1), Banca Naţională a României transmite o notificare Comisiei Europene, Autorităţii Bancare Europene, Comitetului European pentru Risc Sistemic şi autorităţilor competente/autorităţilor desemnate din statele membre respective.
    (3) În decizia de recunoaştere a amortizorului de capital pentru riscul sistemic vor fi luate în considerare informaţiile prezentate de autorităţi competente/desemnate din statele membre respective în mod similar celor prevăzute la art. 282, art. 284 sau art. 286 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 682 alin. (3).
    (4) Banca Naţională a României, la recomandarea structurii de coordonare, poate solicita Comitetului European pentru Risc Sistemic să emită o recomandare, conform art. 16 din Regulamentul (UE) nr. 1.092/2010 , pentru unul sau mai multe state membre care pot recunoaşte amortizorul de capital pentru riscul sistemic stabilit potrivit dispoziţiilor art. 281-289, în vederea aplicării de către instituţiile de credit autorizate în statele membre respective pentru expunerile localizate în România.

    CAP. VI
    Măsuri de conservare a capitalului
    SECŢIUNEA 1
    Restricţii privind distribuirile
    ART. 291
    (1) Instituţiile de credit care îndeplinesc cerinţa amortizorului combinat nu trebuie să efectueze distribuiri aferente fondurilor proprii de nivel 1 de bază, în condiţiile în care respectivele distribuiri ar conduce la diminuarea fondurilor proprii de nivel 1 de bază la un nivel care ar compromite îndeplinirea cerinţei de menţinere a amortizorului combinat.
    (2) Pentru scopurile alin. (1) şi ale art. 292 alin. (1) şi (2), în categoria distribuirilor aferente fondurilor proprii de nivel 1 de bază sunt incluse următoarele:
    a) plata dividendelor în numerar;
    b) distribuirea acţiunilor bonus, achitate parţial sau integral, sau a altor instrumente de capital menţionate la art. 26 alin. (1) lit. a) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;
    c) răscumpărarea sau achiziţia de către instituţia de credit a propriilor sale acţiuni sau a altor instrumente de capital menţionate la art. 26 alin. (1) lit. a) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;
    d) rambursarea sumelor plătite în legătură cu instrumentele de capital menţionate la art. 26 alin. (1) lit. a) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;
    e) distribuirea elementelor menţionate la art. 26 alin. (1) lit. b)-e) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.


    SECŢIUNEA a 2-a
    Calcularea sumei maxim distribuibile
    ART. 292
    (1) Instituţiile de credit care nu îndeplinesc cerinţa amortizorului combinat trebuie să calculeze suma maxim distribuibilă conform art. 293 alin. (1) şi (2).
    (2) Înainte de a calcula suma maxim distribuibilă, instituţiile de credit aflate în situaţia prevăzută la alin. (1) au interdicţia de a iniţia oricare dintre următoarele măsuri:
    a) efectuarea unei distribuiri aferente fondurilor proprii de nivel 1 de bază;
    b) crearea unei obligaţii de a plăti o remuneraţie variabilă sau beneficii discreţionare de tipul pensiilor sau plata unei remuneraţii variabile, în condiţiile în care instituţia de credit şi-a asumat obligaţia de plată într-un moment în care nu îndeplinea cerinţa amortizorului combinat;
    c) efectuarea unor plăţi aferente fondurilor proprii de nivel 1 suplimentar.

    (3) O instituţie de credit care nu îndeplineşte cerinţa amortizorului combinat are interdicţia de a efectua distribuiri, prin oricare din măsurile prevăzute la alin. (2), peste suma maxim distribuibilă.

    ART. 293
    (1) Pentru scopurile art. 292, instituţiile de credit trebuie să calculeze suma maxim distribuibilă ca produs între rezultatul obţinut potrivit alin. (3) şi factorul calculat în conformitate cu alin. (4).
    (2) Instituţiile de credit trebuie să reducă suma maxim distribuibilă prin oricare dintre măsurile menţionate la art. 292 alin. (2).
    (3) În sensul alin. (1), rezultatul se obţine prin parcurgerea următoarelor etape:
    a) însumarea următoarelor elemente:

    (i) profiturile intermediare neincluse în fondurile proprii de nivel 1 de bază, în conformitate cu art. 26 alin. (2) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, care au fost generate după cea mai recentă decizie de distribuire a profiturilor sau după iniţierea oricăreia dintre măsurile menţionate la art. 292 alin. (2);
    (îi) profiturile înregistrate la sfârşitul exerciţiului financiar, neincluse în fondurile proprii de nivel 1 de bază în conformitate cu art. 26 alin. (2) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, care au fost generate după cea mai recentă decizie de distribuire a profiturilor sau după iniţierea oricăreia dintre măsurile menţionate la art. 292 alin. (2);
    b) scăderea din suma obţinută la lit. a) a valorilor care ar trebui achitate ca impozit dacă respectivele elemente ar fi reţinute.

    (4) Factorul prevăzut la alin. (1) este determinat după cum urmează:
    a) în cazul în care fondurile proprii de nivel 1 de bază menţinute de instituţia de credit şi neutilizate pentru a îndeplini cerinţa de fonduri proprii prevăzută la art. 92 alin. (1) lit. c) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, exprimată ca procent din valoarea totală a expunerii la risc în sensul art. 92 alin. (3) din regulamentul menţionat, se situează în prima cuartilă, respectiv cea mai scăzută, a amortizorului combinat, factorul este 0;
    b) în cazul în care fondurile proprii de nivel 1 de bază menţinute de instituţia de credit şi neutilizate pentru a îndeplini cerinţa de fonduri proprii prevăzută la art. 92 alin. (1) lit. c) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, exprimată ca procent din valoarea totală a expunerii la risc în sensul art. 92 alin. (3) din regulamentul menţionat, se situează în a doua cuartilă a amortizorului combinat, factorul este 0,2;
    c) în cazul în care fondurile proprii de nivel 1 de bază menţinute de instituţia de credit şi neutilizate pentru a îndeplini cerinţa de fonduri proprii prevăzută la art. 92 alin. (1) lit. c) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, exprimată ca procent din valoarea totală a expunerii la risc în sensul art. 92 alin. (3) din regulamentul menţionat, se situează în a treia cuartilă a amortizorului combinat, factorul este 0,4;
    d) în cazul în care fondurile proprii de nivel 1 de bază menţinute de instituţia de credit şi neutilizate pentru a îndeplini cerinţa de fonduri proprii prevăzută la art. 92 alin. (1) lit. c) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, exprimată ca procent din valoarea totală a expunerii la risc în sensul art. 92 alin. (3) din regulamentul menţionat, se situează în a patra cuartilă, respectiv cea mai ridicată, a amortizorului combinat, factorul este 0,6.

    (5) Pentru scopurile alin. (4), limita superioară şi limita inferioară a fiecărei cuartile a amortizorului combinat se calculează după cum urmează:

                                      Cerinţe_amortizorului_combinat
     Limita inferioară a cuartilei = ────────────────────────────── x (Q(n)-1)
                                                  4
                                     Cerinţe_amortizorului_combinat
     Limita superioară a cuartilei = ────────────────────────────── x (Q(n)-1)
                                                  4


    unde:
    Qn - reprezintă numărul de ordine al respectivei cuartile.

    ART. 294
    Fac obiectul restricţiilor prevăzute de art. 291-295 doar plăţile care conduc la o reducere a fondurilor proprii de nivel 1 de bază sau la o reducere a profiturilor, în măsura în care suspendarea unei plăţi sau neefectuarea plăţii nu constituie un eveniment de nerambursare sau o condiţie pentru începerea unei proceduri în temeiul cadrului legislativ de insolvenţă aplicabil instituţiei de credit.

    ART. 295
    (1) Instituţiile de credit trebuie să transmită o notificare Băncii Naţionale a României în cazul în care nu îndeplinesc cerinţa amortizorului combinat şi intenţionează să distribuie oricare din profiturile distribuibile sau să iniţieze una dintre măsurile menţionate la art. 292 alin. (2).
    (2) Pentru scopurile alin. (1), în procesul de notificare, instituţiile de credit trebuie să includă următoarele informaţii:
    a) valoarea fondurilor proprii deţinute;
    b) valoarea profiturilor intermediare şi a profiturilor înregistrate la sfârşitul exerciţiului financiar;
    c) suma maxim distribuibilă, calculată în conformitate cu art. 293 alin. (1) şi (2);
    d) valoarea profiturilor distribuibile.

    (3) Pentru scopurile alin. (2) lit. a), valoarea fondurilor proprii deţinute va fi defalcată după cum urmează:
    a) fonduri proprii de nivel 1 de bază;
    b) fonduri proprii de nivel 1 suplimentar;
    c) fonduri proprii de nivel 2.

    (4) Pentru scopurile alin. (2) lit. d), destinaţiile pe care vor fi alocate profiturile distribuibile sunt:
    a) plăţi aferente dividendelor;
    b) răscumpărări de acţiuni;
    c) plăţi aferente instrumentelor incluse în fondurile proprii de nivel 1 suplimentar;
    d) plata unei remuneraţii variabile sau a unor beneficii discreţionare de tipul pensiilor, inclusiv obligaţiile de plată nouasumate de o instituţie de credit sau plăţile efectuate de aceasta în temeiul unei obligaţii de plată asumate în momentul în care instituţia de credit nu îndeplinea cerinţa amortizorului combinat.

    (5) Instituţiile de credit trebuie să asigure, printr-un proces de formalizare corespunzătoare, calcularea cu acurateţe a valorii profiturilor distribuibile şi a sumei maxim distribuibile.
    (6) La solicitarea Băncii Naţionale a României, instituţiile de credit trebuie să fie capabile să demonstreze acurateţea calculelor prevăzute la alin. (5).

    SECŢIUNEA a 3-a
    Planul de conservare a capitalului
    ART. 296
    (1) Instituţia de credit care nu îndeplineşte cerinţa amortizorului combinat trebuie să întocmească şi să transmită spre aprobare Băncii Naţionale a României un plan de conservare a capitalului, în termen de 5 zile lucrătoare de la data la care a constatat că nu îndeplineşte cerinţa în cauză, cu excepţia cazului în care Banca Naţională a României a autorizat un termen mai lung de până la 10 zile.
    (2) Banca Naţională a României acordă autorizaţiile prevăzute la alin. (1) doar în baza situaţiei individuale a unei instituţii de credit şi ţinând seama de amploarea şi complexitatea activităţii instituţiei de credit.
    (3) În planul de conservare prevăzut la alin. (1), instituţia de credit trebuie să includă următoarele elemente:
    a) estimări ale veniturilor şi cheltuielilor, precum şi un bilanţ previzionat;
    b) măsuri de creştere a ratelor de adecvare a capitalului;
    c) un plan şi un calendar pentru majorarea fondurilor proprii în vederea îndeplinirii integrale a cerinţei amortizorului combinat;
    d) orice alte informaţii solicitate de Banca Naţională a României pentru a realiza evaluarea prevăzută la alin. (4).

    (4) Banca Naţională a României evaluează planul de conservare a capitalului întocmit de instituţia de credit şi îl aprobă doar în măsura în care aceasta consideră că punerea în aplicare a acestui plan poate conduce la menţinerea sau majorarea capitalului cu un nivel suficient, care să permită instituţiei de credit să îndeplinească cerinţa amortizorului combinat într-un termen pe care Banca Naţională a României îl consideră adecvat.
    (5) În situaţia în care Banca Naţională a României nu aprobă planul de conservare a capitalului în conformitate cu alin. (4), aceasta poate aplica fie una dintre măsurile de mai jos, fie pe amândouă:
    a) impune instituţiei de credit majorarea fondurilor proprii până la un anumit nivel, urmând un calendar precis;
    b) îşi exercită competenţele prevăzute la art. 226 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, în vederea impunerii unor restricţii mai stricte decât cele prevăzute la art. 291-295 din prezentul regulament privind distribuirile din profit.


    TITLUL V
    Supravegherea pe bază consolidată
    CAP. I
    Dispoziţii generale
    ART. 297
    Fac obiectul supravegherii pe bază consolidată de către Banca Naţională a României următoarele instituţii de credit, persoane juridice române:
    a) o instituţie de credit-mamă la nivelul României sau o instituţie de credit-mamă la nivelul Uniunii Europene, autorizată de Banca Naţională a României;
    b) o instituţie de credit autorizată de Banca Naţională a României, care are ca societate-mamă o societate financiară holding-mamă la nivelul României sau o societate financiară holding mixtă-mamă la nivelul României ori o societate financiară holding-mamă la nivelul altui stat membru sau o societate financiară holding mixtă-mamă la nivelul altui stat membru ori o societate financiară holding-mamă la nivelul Uniunii Europene sau o societate financiară holding mixtă-mamă la nivelul Uniunii Europene, fără ca, în aceste din urmă patru cazuri, societatea-mamă să mai aibă ca filiale alte instituţii în statele membre;
    c) o instituţie de credit autorizată de Banca Naţională a României, care are ca societate-mamă înfiinţată în România o societate financiară holding-mamă la nivelul României sau o societate financiară holding mixtă-mamă la nivelul României ori o societate financiară holding-mamă la nivelul Uniunii Europene sau o societate financiară holding mixtă-mamă la nivelul Uniunii Europene şi care este societate-mamă pentru cel puţin încă o instituţie autorizată într-un alt stat membru;
    d) o instituţie de credit autorizată de Banca Naţională a României care, împreună cu instituţiile de credit autorizate în două sau mai multe state membre, au ca societăţi-mamă aceleaşi societăţi financiare holding sau societăţi financiare holding mixte având sediul social în state membre diferite, existând o instituţie de credit filială în fiecare dintre aceste state, iar dintre aceste filiale, instituţia de credit, persoană juridică română, are cel mai mare total al activului bilanţier;
    e) o instituţie de credit autorizată de Banca Naţională a României, care are ca societate-mamă o societate financiară holding sau o societate financiară holding mixtă care este societate-mamă şi pentru cel puţin o altă instituţie autorizată în oricare alt stat membru, niciuna dintre aceste instituţii nefiind autorizată în statul membru în care este înfiinţată societatea financiară holding sau societatea financiară holding mixtă, iar dintre aceste filiale instituţia de credit autorizată în România are cel mai mare total al activului bilanţier; această instituţie de credit este considerată, pentru scopurile supravegherii pe bază consolidată, instituţie de credit controlată de o societate financiară holding-mamă la nivelul Uniunii Europene sau de către o societate financiară holding mixtă-mamă la nivelul Uniunii Europene.


    ART. 298
    Fac obiectul supravegherii pe bază subconsolidată de către Banca Naţională a României instituţiile de credit, filiale în România, dacă ele însele sau societăţile-mamă ale acestora, în cazul în care acestea sunt societăţi financiare holding sau societăţi financiare holding mixte, au într-un stat terţ o filială instituţie, instituţie financiară sau societate de administrare a activelor ori deţin o participaţie în astfel de entităţi şi supravegherea pe bază consolidată este exercitată de Banca Naţională a României, potrivit dispoziţiilor art. 176 alin. (1) lit. c), d) sau e) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare.

    CAP. II
    Nivelul de aplicare a cerinţelor prudenţiale în condiţiile exercitării supravegherii pe bază consolidată
    SECŢIUNEA 1
    Cerinţe prudenţiale aplicabile pe bază consolidată instituţiilor de credit-mamă la nivelul României, respectiv instituţiilor de credit, persoane juridice române, care sunt controlate de o societate financiară holding-mamă la nivelul României sau la nivelul unui alt stat membru sau de o societate financiară holding mixtă-mamă la nivelul României sau la nivelul unui alt stat membru şi care sunt supuse supravegherii pe bază consolidată exercitate de Banca Naţională a României
    ART. 299
    Fără a se aduce atingere obligaţiilor de respectare a cerinţelor prudenţiale pe bază individuală, conform prevederilor art. 307 din prezentul regulament, instituţiile de credit-mamă la nivelul României trebuie să îndeplinească, în măsura şi în modul indicate la partea I, titlul II, capitolul II, secţiunile 2 şi 3 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, pe bază consolidată, în plus faţă cerinţele prevăzute de art. 11 (1) din acelaşi regulament, obligaţiile referitoare la procesul intern de adecvare a capitalului la riscuri, prevăzute la art. 148 şi 149 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare.

    ART. 300
    (1) Fără a se aduce atingere obligaţiilor de respectare a cerinţelor prudenţiale pe bază individuală, potrivit prevederilor art. 307 din prezentul regulament, instituţiile de credit, persoane juridice române, controlate de o societate financiară holding-mamă la nivelul României sau o societate financiară holding mixtă-mamă la nivelul României, trebuie să îndeplinească, în măsura şi în modul indicate la partea I, titlul II, capitolul II, secţiunile 2 şi 3 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, pe baza situaţiei consolidate a respectivei societăţi financiare holding sau societăţi financiare holding mixte, în plus faţă de cerinţele prevăzute de art. 11 (2) din acelaşi regulament, obligaţiile referitoare la procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri, prevăzute la art. 148 şi 149 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare.
    (2) În cazul în care mai multe instituţii de credit, persoane juridice române şi din alte state membre, sunt controlate de o societate financiară holding-mamă la nivelul unui stat membru sau o societate financiară holding mixtă-mamă la nivelul unui stat membru, prevederile alin. (1) se aplică numai instituţiei de credit care este supravegheată pe bază consolidată de către Banca Naţională a României, potrivit prevederilor art. 297 din prezentul regulament.

    ART. 301
    (1) Instituţiile de credit-mamă la nivelul României şi instituţiile de credit, persoane juridice române, care sunt filiale ale societăţilor financiare holding-mamă la nivelul României sau la nivelul unui alt stat membru sau ale societăţilor financiare holding mixte-mamă la nivelul României sau la nivelul unui alt stat membru şi care sunt supuse supravegherii pe bază consolidată exercitate de Banca Naţională a României, trebuie să îndeplinească, pe bază consolidată, în plus faţă de cerinţele prevăzute de art. 14 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, obligaţiile referitoare la cadrul de administrare, procesele de identificare, administrare, monitorizare şi raportare a riscurilor, mecanismele de control intern, precum şi politicile şi practicile de remunerare prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de prezentul regulament, pentru a se asigura că sistemele, procesele şi mecanismele lor sunt coerente şi integrate la nivel de grup şi că pot fi furnizate orice date şi informaţii relevante pentru obiectivele supravegherii.
    (2) Instituţiile de credit prevăzute la alin. (1) trebuie să implementeze sistemele, procesele şi mecanismele prevăzute la respectivul alineat şi în cadrul filialelor care nu se supun cerinţelor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, Regulamentului (UE) nr. 575/2013 şi prezentului regulament. Şi în acest caz sistemele, procesele şi mecanismele trebuie să fie coerente şi integrate la nivel de grup şi filialele respective trebuie să fie capabile să furnizeze orice date şi informaţii relevante pentru obiectivele supravegherii.
    (3) Cerinţele prevăzute la alin. (2) ce privesc filialele care nu fac obiectul cerinţelor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, Regulamentului (UE) nr. 575/2013 şi prezentului regulament nu se aplică dacă instituţia de credit-mamă la nivelul Uniunii Europene sau instituţia de credit controlată de o societate financiară holding-mamă la nivelul Uniunii Europene sau de o societate financiară holding mixtă-mamă la nivelul Uniunii Europene demonstrează Băncii Naţionale a României că aplicarea acestor cerinţe este contrară prevederilor legale din statul terţ unde filiala îşi are sediul.

    ART. 302
    Dacă instituţiile de credit-mamă la nivelul României, respectiv instituţiile de credit, persoane juridice române, care sunt filiale ale societăţilor financiare holding-mame la nivelul României sau la nivelul unui alt stat membru şi care sunt supuse supravegherii la nivel consolidat exercitate de Banca Naţională a României, sunt filiale de natura celor prevăzute de art. 13 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, atunci trebuie să facă publice, la nivel consolidat la nivelul României, informaţiile prevăzute la art. 13 din regulamentul anterior menţionat.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Cerinţe prudenţiale aplicabile pe bază consolidată instituţiilor de credit, persoane juridice române, societăţi-mamă la nivelul Uniunii Europene, respectiv controlate de o societate financiară holding-mamă la nivelul Uniunii Europene sau de o societate financiară holding mixtă-mamă la nivelul Uniunii Europene şi supuse supravegherii pe bază consolidată exercitate de Banca Naţională a României
    ART. 303
    (1) Fără a se aduce atingere obligaţiilor de respectare a cerinţelor prudenţiale pe bază individuală, potrivit prevederilor art. 307 din prezentul regulament, instituţiile de credit-mamă la nivelul Uniunii Europene, persoane juridice române, trebuie să îndeplinească, în măsura şi în modul indicate la partea I, titlul II, capitolul II, secţiunile 2 şi 3 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, pe bază consolidată, în plus faţă de cerinţele prevăzute de art. 11 (1) şi (3) şi art. 13 din acelaşi regulament, obligaţiile referitoare la procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri prevăzute la art. 148 şi 149 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare.
    (2) Fără a se aduce atingere obligaţiilor de respectare a cerinţelor prudenţiale pe bază individuală, potrivit prevederilor art. 307 din prezentul regulament, instituţiile de credit, persoane juridice române, controlate de o societate financiară holding-mamă la nivelul Uniunii Europene sau o societate financiară holding mixtă-mamă la nivelul Uniunii Europene, trebuie să îndeplinească, în măsura şi în modul indicate la partea I, titlul II, capitolul II, secţiunile 2 şi 3 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, pe baza situaţiei consolidate a respectivei societăţi financiare holding sau societăţi financiare holding mixte, în plus faţă de cerinţele prevăzute de art. 11 (2) şi (3) şi art. 13 din acelaşi regulament, obligaţiile referitoare la procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri, prevăzute la art. 148 şi 149 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare.

    ART. 304
    (1) Instituţiile de credit-mamă la nivelul României şi instituţiile de credit, persoane juridice române, care sunt filiale ale societăţilor financiare holding-mamă la nivelul României sau la nivelul unui alt stat membru sau ale societăţilor financiare holding mixte-mamă la nivelul României sau la nivelul unui alt stat membru şi care sunt supuse supravegherii pe bază consolidată exercitate de Banca Naţională a României, trebuie să îndeplinească, pe bază consolidată, în plus faţă de cerinţele prevăzute de art. 14 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, obligaţiile referitoare la cadrul de administrare, procesele de identificare, administrare, monitorizare şi raportare a riscurilor, mecanismele de control intern, precum şi politicile şi practicile de remunerare prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de prezentul regulament, pentru a se asigura că sistemele, procesele şi mecanismele lor sunt coerente şi integrate la nivel de grup şi că pot fi furnizate orice date şi informaţii relevante pentru obiectivele supravegherii.
    (2) Instituţiile de credit prevăzute la alin. (1) trebuie să implementeze sistemele, procesele şi mecanismele prevăzute la respectivul alineat şi în cadrul filialelor care nu se supun cerinţelor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, Regulamentului (UE) nr. 575/2013 şi prezentului regulament. Şi în acest caz sistemele, procesele şi mecanismele trebuie să fie coerente şi integrate la nivel de grup şi filialele respective trebuie să fie capabile să furnizeze orice date şi informaţii relevante pentru obiectivele supravegherii.
    (3) Cerinţele prevăzute la alin. (2), ce privesc filialele care nu fac obiectul cerinţelor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, Regulamentului (UE) nr. 575/2013 şi prezentului regulament, nu se aplică dacă instituţia de credit-mamă la nivelul Uniunii Europene sau instituţia de credit controlată de o societate financiară holding-mamă la nivelul Uniunii Europene sau de o societate financiară holding mixtă-mamă la nivelul Uniunii Europene demonstrează Băncii Naţionale a României că aplicarea acestor cerinţe este contrară prevederilor legale din statul terţ unde filiala îşi are sediul.

    SECŢIUNEA a 3-a
    Cerinţe prudenţiale aplicabile grupurilor din România care nu sunt subgrupuri ale unor grupuri europene
    ART. 305
    În plus faţă de prevederile secţiunii 1 a prezentului capitol, instituţiile de credit-mamă la nivelul României, care nu sunt filiale ale unei instituţii de credit sau ale unei societăţi financiare holding, societăţi-mamă la nivelul Uniunii Europene, şi ale căror filiale şi participaţii în instituţii, instituţii financiare, societăţi de administrare a activelor şi societăţi prestatoare de servicii auxiliare, sunt exclusiv persoane juridice române, trebuie să îndeplinească, în măsura şi în modul indicate la partea I, titlul II, capitolul II, secţiunile 2 şi 3 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, pe bază consolidată, cerinţele de publicare prevăzute de partea a opta din respectivul regulament. Aceleaşi cerinţe se aplică şi în cazul instituţiilor de credit, persoane juridice române, supravegheate pe bază consolidată de Banca Naţională a României şi controlate de o societate financiară holding la nivelul României sau la nivelul altui stat membru, care nu este o filială a unei instituţii de credit sau a unei societăţi-financiare holding, societăţi-mamă la nivelul Uniunii Europene, şi ale cărei filiale sau participaţii în instituţii, instituţii financiare, societăţi de administrare a activelor şi societăţi prestatoare de servicii auxiliare sunt exclusiv persoane juridice române.

    SECŢIUNEA a 4-a
    Cerinţe prudenţiale aplicabile în cazul supravegherii pe bază subconsolidată exercitată de Banca Naţională a României
    ART. 306
    (1) Instituţiile de credit, filiale în România, care fac obiectul supravegherii pe bază subconsolidată de către Banca Naţională a României, potrivit prevederilor art. 298 din prezentul regulament, trebuie să respecte, la nivel subconsolidat, în plus faţă de cerinţele prevăzute de art. 22 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, obligaţiile referitoare la procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri, prevăzute la art. 148 şi 149 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare.
    (2) Instituţiile de credit, filiale în România, care fac obiectul supravegherii pe bază subconsolidată de către Banca Naţională a României potrivit prevederilor art. 298 din prezentul regulament, trebuie să îndeplinească, pe bază subconsolidată, în plus faţă de cerinţele prevăzute de art. 14 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, obligaţiile referitoare la cadrul de administrare, procesele de identificare, administrare, monitorizare şi raportare a riscurilor, mecanismele de control intern, precum şi politicile şi practicile de remunerare prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de prezentul regulament, pentru a se asigura că sistemele, procesele şi mecanismele lor sunt coerente şi integrate la nivel de grup şi că pot fi furnizate orice date şi informaţii relevante pentru obiectivele supravegherii.
    (3) Instituţiile de credit prevăzute la alin. (2) trebuie să implementeze sistemele, procesele şi mecanismele prevăzute la respectivul alineat şi în cadrul filialelor care nu se supun cerinţelor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, Regulamentului (UE) nr. 575/2013 şi prezentului regulament. Şi în acest caz sistemele, procesele şi mecanismele trebuie să fie coerente şi integrate la nivel de grup şi filialele respective trebuie să fie capabile să furnizeze orice date şi informaţii relevante pentru obiectivele supravegherii.
    (4) Cerinţele prevăzute la alin. (3), ce privesc filialele care nu fac obiectul cerinţelor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, Regulamentului (UE) nr. 575/2013 şi prezentului regulament, nu se aplică dacă instituţia de credit-mamă la nivelul Uniunii Europene sau instituţia de credit controlată de o societate financiară holding-mamă la nivelul Uniunii Europene sau de o societate financiară holding mixtă-mamă la nivelul Uniunii Europene demonstrează Băncii Naţionale a României că aplicarea acestor cerinţe este contrară prevederilor legale din statul terţ unde filiala îşi are sediul.

    SECŢIUNEA a 5-a
    Cerinţe prudenţiale aplicabile pe bază individuală în contextul exercitării supravegherii pe bază consolidată
    ART. 307
    Fiecare instituţie de credit, persoană juridică română, societate-mamă la nivelul României sau la nivelul Uniunii Europene, respectiv fiecare instituţie de credit, persoană juridică română, controlată de o societate financiară holding-mamă la nivelul României sau la nivelul Uniunii Europene sau de o societate financiară holding mixtă-mamă la nivelul României sau la nivelul Uniunii Europene, în situaţiile în care supravegherea pe bază consolidată este exercitată de Banca Naţională a României, trebuie să îndeplinească, pe bază individuală, în plus faţă de cerinţele prevăzute de art. 6 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, cu excepţiile prevăzute de respectivul articol, obligaţiile referitoare la cadrul de administrare, procesele de identificare, administrare, monitorizare şi raportare a riscurilor, mecanismele de control intern, precum şi politicile şi practicile de remunerare prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de prezentul regulament.

    ART. 308
    (1) Fiecare instituţie de credit, persoană juridică română, alta decât cea prevăzută la art. 307, trebuie să îndeplinească pe bază individuală, în plus faţă de cerinţele prevăzute de art. 6 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, cu excepţiile prevăzute de respectivul articol, obligaţiile referitoare la cadrul de administrare, procesele de identificare, administrare, monitorizare şi raportare a riscurilor, mecanismele de control intern, precum şi politicile şi practicile de remunerare prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de prezentul regulament.
    (2) Fiecare instituţie de credit, care nu este nici filială în România, nici societate-mamă, precum şi orice instituţie de credit care nu este inclusă în aria de cuprindere a consolidării prudenţiale potrivit art. 19 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, trebuie să îndeplinească pe bază individuală obligaţiile menţionate la art. 148 şi art. 149 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri.

    ART. 309
    Dacă instituţiile de credit, persoane juridice române, sunt filiale de natura celor prevăzute de art. 13 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, dar nu sunt supuse supravegherii la nivel consolidat exercitate de Banca Naţională a României, atunci trebuie să facă publice la nivel individual informaţiile prevăzute la art. 13 din regulamentul anterior menţionat.

    SECŢIUNEA a 6-a
    Cerinţe prudenţiale aplicabile la nivel individual instituţiilor de credit, persoane juridice române, care au ca societate-mamă o firmă de investiţii
    ART. 310
    Instituţiile de credit, persoane juridice române, filiale ale unei firme de investiţii-mamă la nivelul României, la nivelul altui stat membru sau la nivelul Uniunii Europene trebuie să respecte la nivel individual cerinţele prudenţiale prevăzute la art. 308 şi la art. 309 din prezentul regulament, care se aplică în mod corespunzător.

    CAP. III
    Aria de cuprindere a consolidării prudenţiale
    ART. 311
    În situaţia consolidată a societăţii-mamă, întocmită în scop prudenţial, ce stă la baza calculului elementelor necesare în vederea respectării cerinţelor prudenţiale pe bază consolidată sau subconsolidată, prevăzute în capitolul II, se includ, potrivit metodelor de consolidare prevăzute de art. 18 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, filialele şi participaţiile în instituţii, instituţii financiare sau societăţi prestatoare de servicii auxiliare, persoane juridice române sau străine.

    CAP. IV
    Tranzacţiile intragrup cu societăţile holding cu activitate mixtă
    ART. 312
    (1) Instituţiile de credit, persoane juridice române, filiale ale unei societăţi holding cu activitate mixtă, trebuie să dispună de procese de administrare a riscurilor şi de mecanisme de control intern adecvate, inclusiv de proceduri contabile şi de raportare riguroase, pentru a identifica, măsura, monitoriza şi controla în mod corespunzător tranzacţiile acestora cu societatea holding cu activitate mixtă şi filialele acesteia.
    (2) Instituţiile de credit trebuie să raporteze Băncii Naţionale a României, trimestrial, în termen de 10 zile de la data încheierii perioadei pentru care se întocmeşte raportarea, orice tranzacţie semnificativă cu entităţile prevăzute la alin. (1), alta decât cea care este raportată ca expunere mare potrivit art. 394 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013. Prin tranzacţie semnificativă se înţelege orice tranzacţie care depăşeşte 5% din fondurile proprii ale instituţiei de credit.
    (3) Procedurile prevăzute la alin. (1) şi tranzacţiile semnificative vor fi supuse supravegherii de către Banca Naţională a României.

    CAP. V
    Cerinţe de publicare specifice
    ART. 313
    Banca Naţională a României poate impune unei instituţii de credit, persoană juridică română, societate-mamă la nivelul României sau la nivelul Uniunii Europene să publice anual, fie integral, fie prin trimiteri la informaţii echivalente, o descriere a structurii juridice, precum şi de guvernanţă şi organizatorice a grupului de instituţii, incluzând informaţii privind entităţile între care există legături strânse, precum şi în ceea ce priveşte cadrul formal de administrare a activităţii.

    TITLUL VI
    Aprobarea utilizării modelelor interne de rating pentru riscul de credit
    ART. 314
    Pentru scopul aplicării prezentului titlu, expresia model obţinut de la un furnizor extern semnifică un model - sau părţi ale unui model - utilizat de către o instituţie de credit şi elaborat de către o terţă parte independentă, care foloseşte anumite date de intrare pentru a aloca expunerile pe anumite clase de rating sau grupe de risc ori pentru a estima anumiţi parametri de risc.

    CAP. I
    Solicitarea aprobării
    SECŢIUNEA 1
    Aspecte generale
    ART. 315
    În vederea obţinerii aprobării Băncii Naţionale a României pentru utilizarea abordării bazate pe modele interne de rating în scopurile calculării valorii ponderate la risc a expunerilor, instituţia de credit trebuie să furnizeze acesteia o prezentare de ansamblu a modelelor interne de rating pe care instituţia de credit/instituţiile le utilizează sau intenţionează să le utilizeze, a modului în care acestea vor fi implementate în politicile şi procedurile instituţiei de credit/instituţiilor, precum şi informaţii detaliate cu privire la construirea şi calibrarea modelelor, baza de date, mediul tehnologic, politicile şi procedurile asociate, inclusiv mediul de control al instituţiei de credit/instituţiilor.

    ART. 316
    (1) În sensul art. 315, instituţia de credit trebuie să transmită Băncii Naţionale a României, pe lângă cererea de aprobare, o documentaţie care să cuprindă cel puţin următoarele componente:
    a) documentaţia privind sistemele de rating utilizate sau planificate - incluzând modelele utilizate;
    b) documentaţia privind mediul de control al sistemelor de rating, procedurile de implementare şi infrastructura aferentă tehnologiei informaţiei (IT);
    c) planul de implementare - inclusiv implementarea graduală - şi detalii privind utilizarea parţială permanentă;
    d) documentaţia privind autoevaluarea, însoţită de un raport al auditului intern cu privire la conformitatea cu cerinţele Secţiunii a 6-a din prezentul capitol.

    (2) Documentaţia indicată la alin. (1) reprezintă documentaţie-suport şi trebuie să conţină, cu excepţia cazurilor în care se indică altfel, informaţii generale privind implementarea abordării bazate pe modele interne de rating alese.
    (3) Documentaţia indicată la alin. (1) trebuie să ofere un rezumat al practicilor curente sau planificate ale instituţiei de credit/instituţiilor suficient de detaliat pentru a permite Băncii Naţionale a României să facă o evaluare iniţială asupra solicitării acesteia/acestora şi să stabilească, pe baza riscurilor identificate, un plan pentru o evaluare mai aprofundată.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Cererea de aprobare
    ART. 317
    Cererea de aprobare trebuie să precizeze faptul că instituţia de credit/instituţiile solicită, respectiv solicită împreună aprobarea de a utiliza, pentru scopurile calculării valorii ponderate la risc a expunerilor, abordarea bazată pe modele interne de rating aleasă, avându-se în vedere detaliile furnizate în documentaţia-suport.

    SECŢIUNEA a 3-a
    Documentaţia privind sistemele de rating
    ART. 318
    Documentaţia privind sistemele de rating trebuie să includă cel puţin următoarele:
    a) o listă cu toate documentele interne deţinute de către instituţia de credit/instituţii, aflate la baza procesului său/lor de validare şi pe care aceasta/acestea le consideră relevante pentru solicitare, inclusiv o descriere succintă a conţinutului respectivelor documente;
    b) un plan al modelelor ce vor fi utilizate de către instituţia de credit/instituţii pentru fiecare portofoliu - respectiv o situaţie în care sunt explicate care sunt expunerile, entităţile juridice şi localizările geografice acoperite sau care vor fi acoperite de către fiecare sistem de rating;
    c) o descriere generală a fiecărui model - aceasta poate cuprinde o descriere a tipurilor de date utilizate, definiţiile, clasificările şi metodologiile utilizate, precum şi unele evaluări cantitative şi calitative;
    d) o documentaţie care să cuprindă informaţiile prevăzute la art. 175 alin. (1) şi la art. 179 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, acoperind următoarele domenii:

    (i) detaliile conceptuale şi operaţionale ale sistemelor de rating;
    (îi) modificările importante aduse procesului de rating al riscului;
    (iii) definiţiile stării de nerambursare şi pierderii;
    (iv) documentaţia aferentă modelelor statistice şi altor metode mecanice, cu respectarea cerinţelor art. 440;
    (v) utilizarea modelelor obţinute de la furnizori terţă parte;
    (vi) diferenţele, dacă există, dintre parametrii utilizaţi pentru calcularea cerinţelor de capital reglementate şi parametrii utilizaţi pentru scopuri interne;
    e) o descriere pe scurt a abordării cu privire la simulările de criză aferente riscului de credit - modul de îndeplinire a cerinţelor art. 177 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, în particular conceperea simulării de criză prevăzute la art. 177 alin. (2) din acelaşi regulament şi impactul potenţial asupra cerinţelor totale de capital pentru riscul de credit;
    f) dacă este cazul, documentaţia ce conţine informaţiile referitoare la aspectele enumerate la art. 429 alin. (1);
    g) formularele de raportare specificate la art. 344 alin. (2).


    ART. 319
    Instituţia de credit trebuie să transmită Băncii Naţionale a României orice documentaţie suplimentară privind sistemele de rating, solicitată de către aceasta fie odată cu cererea de aprobare, fie ulterior.

    SECŢIUNEA a 4-a
    Mediul de control
    ART. 320
    (1) Documentaţia privind mediul de control, procedurile de implementare şi infrastructura IT trebuie să includă cel puţin următoarele:
    a) o prezentare de ansamblu a cadrului de administrare a activităţii instituţiei de credit/instituţiilor - respectiv rolul şi responsabilităţile organului de conducere, funcţiile comitetelor implicate în administrarea activităţii, rolul şi independenţa funcţiei de administrare a riscului de credit şi rolul funcţiei de audit intern -, în măsura în care nu s-au raportat aceste informaţii Băncii Naţionale a României - Direcţia supraveghere, potrivit prevederilor titlului II capitolul I din prezentul regulament;
    b) utilizarea planificată a diferitelor sisteme de rating - modul concret în care instituţia de credit/instituţiile intenţionează să utilizeze în activitatea curentă diferitele modele -, respectiv documentaţia prevăzută la art. 343;
    c) modul de îndeplinire a testului de experienţă prevăzut la art. 145 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 şi, dacă este cazul, a testului de experienţă prevăzut la art. 145 alin. (2) din regulamentul menţionat;
    d) documentaţia cu privire la standardele de calitate a datelor, specificată la art. 453;
    e) procesul de alocare a ratingurilor, inclusiv documentaţia ce conţine informaţiile prevăzute la art. 172 alin. (3) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 şi frecvenţa cu care sunt efectiv corectate - overridden - rezultatele procesului de alocare pe clase de rating şi pe grupe de risc;
    f) responsabilităţile părţilor implicate în modelare;
    g) o prezentare de ansamblu a procesului de validare a sistemelor de rating, împreună cu documentaţiile prevăzute la art. 185 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;
    h) informaţii generale privind structura IT a instituţiei de credit/instituţiilor, în măsura în care vizează abordarea bazată pe modele interne de rating;
    i) dacă este cazul, rapoartele auditului intern.

    (2) Instituţia de credit trebuie să transmită Băncii Naţionale a României orice documentaţie suplimentară privind implementarea sistemelor de rating, solicitată de către aceasta ulterior depunerii cererii de aprobare.

    SECŢIUNEA a 5-a
    Planul de implementare
    ART. 321
    (1) Instituţia de credit trebuie să pregătească un plan adecvat de implementare, care să acopere perioada de timp până la obţinerea aprobării şi perioada de implementare graduală - respectiv implementarea ulterioară obţinerii aprobării iniţiale -, şi să îl furnizeze Băncii Naţionale a României ca parte a documentaţiei-suport.
    (2) Planul de implementare reprezintă un angajament din partea instituţiei de credit/instituţiilor de a implementa abordarea bazată pe modele interne de rating, la datele specificate, în ceea ce priveşte toate sistemele de rating pentru care solicită aprobare de utilizare a abordării bazate pe modele interne de rating.
    (3) Planul de implementare - inclusiv implementarea graduală - trebuie să fie descompus cel puţin pe clasele de expuneri reglementate, pe unităţi operaţionale şi, dacă este cazul, pe parametrii abordării bazate pe modele interne de rating care trebuie estimaţi. Instituţia de credit trebuie să dispună de norme interne cuprinzând prevederi detaliate referitoare la planificarea în timp şi conţinutul pentru combinaţiile dintre elementele menţionate anterior, în particular pentru următoarele:
    a) elaborarea metodologiei de rating;
    b) pregătirea conceptului tehnic pentru implementarea IT a metodologiei de rating;
    c) implementarea IT;
    d) instruirea personalului, inclusiv a personalului organului de conducere;
    e) tranziţia de la sistemul de rating existent la noul sistem de rating pe baza activităţii curente, dacă este realizată o tranziţie;
    f) aprobarea internă formală a noului sistem de rating şi implementarea ca şi "sistemul de rating" al instituţiei de credit/instituţiilor.

    (4) În cazul cererilor de aprobare depuse împreună de mai multe instituţii, instituţia de credit trebuie să asigure aplicarea în mod corespunzător a prevederilor alin. (3) de către celelalte instituţii din cadrul grupului din care aceasta face parte şi împreună cu care solicită aprobarea.
    (5) Instituţia de credit trebuie să furnizeze o listă cu toate portofoliile care urmează să fie exceptate permanent de la aplicarea abordării bazate pe modele interne de rating. Portofoliile exceptate trebuie să fie cuantificate într-un mod cuprinzător - cum ar fi numărul contrapartidelor importante, valoarea agregată a expunerilor şi valoarea ponderată la risc a expunerilor, calculate potrivit prevederilor părţii a 3-a, titlul II, capitolul 2 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.

    SECŢIUNEA a 6-a
    Autoevaluarea
    ART. 322
    (1) Instituţia de credit trebuie să desfăşoare o autoevaluare a stadiului de conformitate cu standardele şi cerinţele minime prevăzute de partea a 3-a, titlul II, capitolul 3 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.
    (2) Instituţia de credit trebuie să stabilească un plan de acţiuni pentru remedierea lipsurilor şi deficienţelor identificate şi o planificare pentru obţinerea conformităţii.
    (3) În cazul cererilor de aprobare depuse împreună de mai multe instituţii, instituţia de credit trebuie să asigure aplicarea în mod corespunzător a prevederilor alin. (1) şi (2) de către celelalte instituţii din cadrul grupului din care aceasta face parte şi împreună cu care solicită aprobarea.

    ART. 323
    (1) Autoevaluarea trebuie să înceapă cu o evaluare globală, dintr-o perspectivă consolidată, a modului în care diversele modele se îmbină şi se potrivesc în cadrul instituţiei de credit/instituţiilor sau al grupului, evaluare globală ce trebuie să se refere la gradul de adecvare a structurii organizatorice din perspectiva cadrului de administrare a activităţii, gradul de adecvare a resurselor alocate sistemului de rating, comparabilitatea în cadrul grupului cu privire la date şi metodologie, coerenţa în organizarea IT.
    (2) Autoevaluarea trebuie să acopere, de asemenea, toate aspectele sistemului de rating: metodologie, calitatea datelor, procedurile de validare cantitativă şi calitativă, cadrul de administrare a activităţii şi mediul tehnologic.
    (3) Autoevaluarea poate fi realizată de către personalul aferent unei funcţii independente de evaluare a riscului, cu sprijinul, în cazul în care este necesar, al auditorilor interni.
    (4) Documentaţia privind autoevaluarea trebuie să includă o descriere a procesului de autoevaluare desfăşurat, lipsurile şi deficienţele identificate, inclusiv aprecierea instituţiei de credit/instituţiilor cu privire la importanţa acestora, planul de acţiuni pentru remedierea lipsurilor şi deficienţelor identificate şi planificarea pentru obţinerea conformităţii.

    SECŢIUNEA a 7-a
    Alte aspecte privind cererea de aprobare
    ART. 324
    (1) Cererea de aprobare trebuie semnată de către un membru executiv al organului de conducere al fiecărei entităţi juridice dintre cele care solicită aprobarea, membru care este împuternicit să angajeze legal entitatea respectivă.
    (2) Semnatarul sau, după caz, semnatarii trebuie să confirme în cadrul cererii de aprobare că documentaţia-suport reprezintă un rezumat adevărat şi just al subiectelor acoperite. Prin rezumat se înţelege faptul că documentaţia furnizează doar o prezentare pe scurt a principalelor aspecte ale subiectului în cauză, prin adevărat, faptul că informaţiile cuprinse în rezumat nu sunt false sau nu induc în eroare, iar prin just, faptul că informaţiile redau un rezumat de ansamblu rezonabil, fără a omite aspecte semnificative.

    ART. 325
    (1) Cererea de aprobare trebuie redactată în limba română.
    (2) Documentaţia-suport trebuie întocmită într-o limbă/limbi stabilită/stabilite de comun acord între Banca Naţională a României, autorităţile competente din ţările gazdă şi instituţia de credit/instituţii. Pentru documentele redactate într-o limbă străînă se va prezenta şi traducerea legalizată în limba română a acestora. Pentru documentele redactate într-o limbă de circulaţie internaţională, Banca Naţională a României poate excepta, de la caz la caz, aplicarea cerinţei privind traducerea legalizată.

    ART. 326
    (1) În cazul în care instituţia de credit nu furnizează Băncii Naţionale a României documentaţia prevăzută la art. 316 fie odată cu depunerea cererii de aprobare, fie ulterior depunerii acesteia sau dacă cererea de aprobare şi/sau documentaţia-suport, transmise/transmisă acesteia de către instituţia de credit, nu îndeplinesc cerinţele stabilite la art. 315-321, art. 323 alin. (4), art. 324 şi art. 325, solicitarea instituţiei de credit/instituţiilor este considerată incompletă de către Banca Naţională a României.
    (2) Banca Naţională a României şi, după caz, celelalte autorităţi competente implicate efectuează o evaluare preliminară a întregii solicitări - respectiv cerere de aprobare şi documentaţie-suport - imediat ce o astfel de solicitare este primită de către aceasta. Banca Naţională a României notifică instituţiei de credit caracterul complet al solicitării.

    ART. 327
    (1) În cazul cererilor de aprobare formulate în condiţiile prevăzute la art. 20 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, şi în condiţiile în care Banca Naţională a României este autoritatea responsabilă cu supravegherea pe bază consolidată, perioada de 6 luni stabilită la art. 20 alin. (2) din regulamentul menţionat începe de la data primirii de către Banca Naţională a României a unei solicitări - respectiv cerere de aprobare şi documentaţie-suport - complete din perspectiva prezentului regulament.
    (2) În situaţia prevăzută la alin. (1), Banca Naţională a României confirmă începerea curgerii termenului de 6 luni.

    CAP. II
    Standarde pentru îndeplinirea cerinţelor minime prevăzute în partea a 3-a, titlul II, capitolul 3 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013
    SECŢIUNEA 1
    Utilizarea parţială permanentă şi implementarea graduală
    1.1 Implementarea graduală
    ART. 328
    La momentul solicitării aprobării Băncii Naţionale a României de a utiliza abordarea bazată pe modele interne de rating, instituţiile de credit trebuie să fi acoperit prin abordarea propusă cel puţin 50% atât din valoarea totală a expunerilor, cât şi din valoarea totală ponderată la risc a expunerilor.
    Efectuarea calculelor se realizează potrivit prevederilor părţii a 3-a, titlul II, capitolul 2 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, pentru expunerile acoperite prin abordarea standard, respectiv potrivit prevederilor capitolului 3 al titlului II din regulamentul menţionat, pentru expunerile acoperite prin abordarea bazată pe modele interne de rating. Pentru calcularea nivelului de acoperire, finanţările specializate tratate potrivit abordării prevăzute la art. 153 alin. (5) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, pot fi considerate de către instituţia de credit ca expuneri pentru care este aplicată abordarea bazată pe modele interne de rating propusă.

    ART. 329
    În cazul în care instituţiile de credit doresc să recurgă la implementarea graduală a abordării bazate pe modele interne de rating, acestea trebuie să elaboreze un plan de implementare credibil şi fezabil cu privire la acoperirea iniţială a expunerilor - acoperirea la momentul obţinerii aprobării din partea Băncii Naţionale a României de a utiliza abordarea respectivă - şi la ritmul implementării graduale.

    ART. 330
    (1) Politica de implementare graduală a instituţiei de credit trebuie să precizeze cel puţin orizontul de timp pe parcursul căruia este realizată implementarea graduală, precum şi secvenţialitatea de desfăşurare a acesteia.
    (2) Stabilirea unei perioade de timp în care să se realizeze implementarea graduală trebuie să aibă în vedere capacitatea reală a instituţiei de credit de a trece la utilizarea abordării bazate pe modele interne de rating, precum şi acoperirea prin această abordare, cât mai curând posibil, a activităţilor de bază ale instituţiei de credit şi a determinanţilor de risc de credit principal.
    (3) Orizontul de timp trebuie să fie suficient de redus, pentru a se evita implementarea abordării bazate pe modele interne de rating pe o perioadă de timp prelungită nejustificat, şi suficient de lung, pentru a se asigura calitatea datelor, a metodologiei şi a rezultatelor.
    (4) Implementarea graduală trebuie finalizată în termen de 5 ani de la data obţinerii aprobării de a utiliza abordarea bazată pe modele interne de rating propusă, indiferent de tipul de abordare bazată pe modele interne de rating pe care instituţia de credit doreşte să îl implementeze.

    ART. 331
    (1) Secvenţialitatea claselor de expuneri în planul de implementare graduală a abordării bazate pe modele interne de rating trebuie să se bazeze pe importanţa portofoliilor - portofoliile cele mai importante, respectiv portofoliile care reprezintă activităţile de bază ale instituţiei de credit trebuie introduse primele în planul de implementare graduală.
    (2) Secvenţialitatea claselor de expuneri în planul de implementare graduală a abordării bazate pe modele interne de rating este aleasă de către instituţia de credit.
    (3) Pe măsură ce fiecare portofoliu al instituţiei de credit este supus, potrivit documentaţiei ce însoţeşte cererea de aprobare, procesului de implementare graduală, nu este necesară formularea de către instituţia de credit respectivă a unei noi cereri de aprobare, cu excepţia cazurilor specificate la art. 335.

    ART. 332
    Anterior trecerii la implementarea graduală a abordării bazate pe modele interne de rating pentru clasele de expuneri, instituţiile de credit trebuie să desfăşoare o autoevaluare a îndeplinirii cerinţelor prevăzute de partea a 3-a, titlul II, capitolul 3 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.

    ART. 333
    (1) Pe parcursul perioadei de implementare graduală, instituţiile de credit pot fi solicitate, de la caz la caz:
    a) să informeze Banca Naţională a României cu privire la planurile şi progresele întreprinse în ceea ce priveşte practicile de cuantificare şi administrare a riscului;
    b) să informeze în timp util Banca Naţională a României atunci când, conform planului de implementare graduală, sunt pregătite să utilizeze un sistem de rating pentru scopurile calculării cerinţelor de capital reglementate pentru o clasă de expuneri sau unitate operaţională adiţională;
    c) să informeze în timp util Banca Naţională a României cu privire la intenţia lor de a supune procesului de implementare graduală o clasă de expuneri. Instituţiile de credit pot fi solicitate, de asemenea, ca înainte de a începe să utilizeze sistemul de rating pentru clasa respectivă să primească permisiune explicită de la Banca Naţională a României sau
    d) să îndeplinească o combinaţie a cerinţelor exprimate la lit. a), b) şi c).

    (2) Pentru scopurile alin. (1), Banca Naţională a României va specifica, în cadrul documentului prin care se comunică decizia cu privire la cererea de aprobare, cerinţele, dintre cele enumerate la alineatul menţionat, care trebuie îndeplinite de către instituţia de credit.

    ART. 334
    Modificări ale planului de implementare graduală aprobat pot fi permise numai în cazul în care au loc modificări importante ale mediului de afaceri, cum ar fi modificări ale strategiei - fie ca urmare a modificării structurii acţionariatului sau a organului de conducere, fie ca urmare a unei noi orientări a activităţii -, fuziuni şi achiziţii, iar respectivele modificări sunt justificate în mod corespunzător de către instituţia de credit.

    ART. 335
    (1) În sensul art. 334, în cazul unei modificări a strategiei, dacă nu există motive întemeiate pentru amânare, orizontul de timp pentru perioada de implementare graduală trebuie să rămână acelaşi, dar secvenţialitatea implementării graduale poate fi modificată.
    (2) În sensul art. 334, în cazul în care o instituţie de credit care utilizează abordarea bazată pe modele interne de rating achiziţionează o instituţie de credit care nu utilizează o astfel de abordare, instituţiei de credit care utilizează abordarea bazată pe modele interne de rating i se poate solicita de către Banca Naţională a României, de la caz la caz, să formuleze o nouă cerere de aprobare, cu o nouă politică de utilizare parţială şi de implementare graduală, sau i se poate solicita să furnizeze Băncii Naţionale a României un plan de aducere a întregii instituţii de credit la starea de conformitate cu prevederile părţii a 3-a, titlul II, capitolul 3 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.
    (3) În sensul art. 334, în cazul în care o instituţie de credit care nu utilizează abordarea bazată pe modele interne de rating achiziţionează o instituţie de credit care utilizează o astfel de abordare, Banca Naţională a României va solicita instituţiei de credit achizitoare, în cazul în care aceasta doreşte să utilizeze abordarea bazată pe modele interne de rating, formularea unei noi cereri de aprobare.
    (4) Prevederile alin. (2) şi (3) se aplică în mod corespunzător în situaţia în care a avut loc o fuziune în care este implicată instituţia de credit.

    ART. 336
    În cazul instituţiilor de credit care intenţionează să implementeze gradual abordarea pe modele interne de rating avansată în două etape - respectiv realizând întâi trecerea de la abordarea standard la abordarea pe modele interne de rating de bază, iar ulterior pe cea de la abordarea pe modele interne de rating de bază la abordarea pe modele interne de rating avansată -, regulile şi criteriile aferente planurilor de implementare graduală se aplică la fiecare etapă.

    1.2 Utilizarea parţială permanentă
    ART. 337
    (1) Pentru scopurile art. 150 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, în vederea obţinerii aprobării de a excepta în mod permanent de la aplicarea abordării bazate pe modele interne de rating anumite expuneri, instituţiile de credit trebuie să justifice exceptările respective.
    (2) În sensul alin. (1), considerentele pentru care instituţia de credit solicită exceptarea trebuie să fie prezentate în totalitate şi să fie credibile. Pentru scopurile art. 150 alin. (1) lit. a) şi b) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, justificarea trebuie să se refere la motivele pentru care instituţia de credit consideră că, în cazul claselor de expuneri pentru care se solicită exceptarea, implementarea unui sistem de rating ar reprezenta un efort excesiv pentru instituţia de credit, la modul în care se încadrează expunerile respective în propria activitate şi strategie, precum şi dacă acestea intră în sfera activităţilor sale de bază.
    (3) La fundamentarea solicitării de exceptare, instituţiile de credit nu pot justifica efortul excesiv în implementarea unui sistem de rating pornind exclusiv de la absenţa datelor cu privire la stările de nerambursare, ci respectivul efort trebuie demonstrat şi prin intermediul unor elemente, cum ar fi comparaţii cu activitatea şi strategia instituţiei de credit.

    ART. 338
    (1) Exceptarea expunerilor în unităţi operaţionale, prevăzută la art. 150 alin. (1) lit. c) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, se poate acorda de către Banca Naţională a României, cu condiţia respectării prevederilor alin. (2)-(6), în cazul unităţilor operaţionale de importanţă redusă pentru care sistemele de rating ale instituţiei de credit sau ale grupului nu sunt semnificative, elaborarea de sisteme de rating proprii este imposibilă sau pentru care implementarea unor astfel de sisteme ar reprezenta un efort excesiv.
    (2) Valoarea agregată a expunerilor exceptate în mod permanent, potrivit art. 150 alin. (1) lit. c) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, de la aplicarea abordării bazate pe modele interne de rating nu poate depăşi 10% din valoarea totală a expunerilor - bilanţiere şi extrabilanţiere -, iar valoarea agregată a expunerilor respective, cuantificată ca valoare ponderată la risc a expunerilor, nu poate depăşi 10% din valoarea totală ponderată la risc a expunerilor - bilanţiere şi extrabilanţiere. Efectuarea calculelor se realizează potrivit prevederilor părţii a 3-a, titlul II, capitolul 2 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, pentru expunerile acoperite prin abordarea standard, respectiv potrivit prevederilor părţii a 3-a, titlul II, capitolul 3 din regulamentul menţionat, pentru expunerile acoperite prin abordarea bazată pe modele interne de rating.
    (3) În sensul alin. (2), pragurile de importanţă precizate la alineatul menţionat trebuie aplicate exclusiv la nivelul instituţiei de credit sau al grupului care a solicitat aprobare cu privire la utilizarea abordării bazate pe modele interne de rating.
    (4) În vederea calculării pragurilor de importanţă precizate la alin. (2) nu trebuie luate în considerare - nici la numărătorul, nici la numitorul pragurilor de importanţă - expunerile pentru care instituţia de credit intenţionează să recurgă la utilizarea parţială permanentă pe baza satisfacerii de către respectivele expuneri a criteriilor prevăzute la art. 150 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, altele decât cele legate de importanţă, stipulate la art. 150 alin. (1) lit. c) din respectivul regulament.
    (5) Instituţia de credit sau grupul care a solicitat aprobare cu privire la utilizarea abordării bazate pe modele interne de rating este responsabilă/responsabil pentru monitorizarea conformităţii cu pragurile de importanţă precizate la alin. (2) şi trebuie să deţină sisteme şi proceduri de monitorizare a aspectelor legate de importanţă în timp util şi într-o manieră adecvată. În cazul în care se produc depăşiri ale pragurilor de importanţă, instituţia de credit/grupul trebuie să informeze Banca Naţională a României şi să prezinte spre aprobare un plan de măsuri de remediere corespunzătoare şi suficient de rapidă a situaţiei. În cazurile în care pragurile de importanţă sunt depăşite în mod intenţionat - spre exemplu, ca urmare a deciziei strategice de expansiune într-un anumit sector -, anterior expansiunii efective, instituţia de credit/grupul trebuie să dispună de o politică de implementare graduală.
    (6) Verificarea îndeplinirii pragurilor de importanţă precizate la alin. (2) trebuie efectuată de către instituţia de credit/grup cel puţin anual şi în orice situaţie în care se produc modificări semnificative ale structurii instituţiei de credit/grupului, cum ar fi fuziuni sau achiziţii.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Testul de utilizare
    ART. 339
    În vederea obţinerii aprobării de a utiliza abordarea bazată pe modele interne de rating, instituţia de credit trebuie să demonstreze Băncii Naţionale a României că informaţiile utilizate sau produse de către sistemul său de rating pentru determinarea cerinţelor de capital reglementate sunt utilizate, de asemenea, în cursul desfăşurării activităţii sale obişnuite, îndeosebi în administrarea riscului.

    ART. 340
    Sistemele de rating, ratingurile şi estimările cu privire la stările de nerambursare şi la pierderi, proiectate şi create cu scopul exclusiv de a primi aprobare pentru utilizarea abordării bazate pe modele interne de rating, precum şi utilizate doar în scopul producerii datelor necesare pentru abordarea respectivă nu sunt permise.

    ART. 341
    (1) Instituţiile de credit trebuie să utilizeze efectiv ratingurile interne şi parametrii de risc rezultaţi. Dacă nu în totalitate, cel puţin o parte semnificativă şi efectivă a proceselor şi funcţiilor enumerate la art. 144 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie să se bazeze exclusiv pe ratingurile şi pe estimările parametrilor de risc utilizate la calcularea cerinţelor de capital, astfel încât aceste ratinguri şi estimări să aibă o influenţă substanţială asupra procesului decizional şi acţiunilor întreprinse de către instituţiile de credit.
    (2) În sensul alin. (1), instituţiile de credit trebuie să se asigure că utilizarea datelor precizate nu este marginală şi trebuie să evalueze validitatea diferenţelor dintre aceste date şi datele utilizate pentru scopuri interne, cum ar fi diferenţele dintre probabilitatea de nerambursare utilizată pentru scopuri de evaluare - pricing - şi cea utilizată pentru scopurile ratingului.

    ART. 342
    (1) Pentru scopurile art. 144 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, prin a avea un rol hotărâtor nu trebuie să se înţeleagă faptul că datele/parametrii care se utilizează la calcularea cerinţelor de capital trebuie să fie identice/identici cu datele utilizate în vederea administrării creditului sau să fie o funcţie liniară şi omotetică a acestora, ci trebuie să se înţeleagă faptul că există o relaţie puternică între aceste două categorii de date.
    (2) Instituţiile de credit trebuie să demonstreze că ratingurile şi estimările utilizate la calcularea cerinţelor de capital au un rol hotărâtor în procesele şi funcţiile enumerate la art. 144 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 şi trebuie să indice unde sunt utilizaţi intern parametri finali diferiţi, cu respectarea prevederilor art. 179 alin. (1) teza a 2-a din regulamentul respectiv.

    ART. 343
    În vederea evaluării impactului asupra operaţiunilor acestora, instituţiile de credit trebuie să furnizeze Băncii Naţionale a României o documentaţie în care să identifice şi să descrie modul în care sunt utilizate ratingurile interne, parametrii de risc relevanţi, precum şi toate sistemele şi procesele aferente. Această documentaţie trebuie să fie actualizată cu regularitate - de exemplu, de către funcţia de administrare a riscului de credit - şi să fie examinată de către auditul intern.

    ART. 344
    (1) În vederea obţinerii aprobării iniţiale de a utiliza abordarea bazată pe modele interne de rating, precum şi ulterior, pentru obţinerea aprobării de a utiliza abordări, metode sau sisteme de rating adiţionale, instituţiile de credit trebuie să raporteze Băncii Naţionale a României cerinţele totale de capital calculate pe baza tuturor abordărilor/metodelor/sistemelor de rating pe care instituţia de credit respectivă intenţionează să le utilizeze la momentul solicitării aprobării.
    (2) În sensul alin. (1), instituţiile de credit trebuie să completeze şi să transmită Băncii Naţionale a României formularele de raportare prevăzute la art. 5 lit. a) pct. 3, 5 şi 8 din Standardul tehnic de implementare emis în aplicarea Regulamentului (UE) nr. 575/2013, precum şi formularele C09.02 - CR GB 2 şi C09.03 - CR GB 3 din anexa I a standardului tehnic de implementare menţionat.

    ART. 345
    Utilizarea pentru scopuri interne a datelor pe baza cărora se determină cerinţele de capital trebuie să fie suficient de cuprinzătoare pentru a se asigura rolul hotărâtor al acestor date în cadrul proceselor şi funcţiilor enumerate la art. 144 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.

    ART. 346
    Categoriile de date trebuie să fie diferenţiate - de exemplu, datele de intrare sub forma datelor publicate în situaţiile financiare trebuie să fie diferenţiate de datele estimate care rezultă din calculele efectuate de către instituţia de credit. Toate estimările parametrilor de risc trebuie să se bazeze pe datele de intrare, iar aceste date trebuie să fie în esenţă aceleaşi, indiferent dacă sunt utilizate pentru scopurile administrării creditului sau pentru cele ale determinării cerinţei de capital reglementate.

    ART. 347
    Structura şi detaliile conceptuale ale sistemelor de rating şi ale celor de determinare a capitalului nu trebuie să difere în mod fundamental, indiferent de scop - intern sau reglementat.

    ART. 348
    (1) Orice diferenţe existente între ratingurile şi estimările parametrilor de risc utilizate la calcularea cerinţelor de capital şi parametrii finali utilizaţi pe plan intern trebuie să se bazeze pe o fundamentare bine formalizată. Instituţia de credit trebuie să dispună de piste de audit robuste, conforme unei politici interne specificate având ca scop evaluarea importanţei diferenţelor, precum şi a faptului dacă diferenţele respective conduc la un grad mai mare de prudenţă sau de relaxare în ceea ce priveşte adecvarea capitalului.
    (2) În cazul în care marjele de evaluare - pricing margins - sunt determinate pe baza datelor care nu sunt utilizate în cadrul abordării bazate pe modele interne de rating, instituţia de credit trebuie să examineze ambele tipuri de calculare a marjelor şi să determine, de o manieră prudentă, cerinţele de capital reglementate.
    (3) Standardele de administrare a activităţii trebuie să fie cu atât mai ridicate cu cât sunt mai numeroase diferenţele dintre sistemele utilizate pentru scopuri reglementate şi cele utilizate pentru scopuri interne.

    ART. 349
    Pentru scopurile testului de utilizare, instituţiile de credit care utilizează modele de determinare a capitalului economic trebuie să furnizeze explicaţii cu privire la diferenţele dintre datele şi parametrii utilizaţi în cadrul modelului respectiv şi cei utilizaţi pentru calcularea cerinţelor de capital reglementate.

    ART. 350
    În domeniile conexe procesului de evaluare a riscului de credit - cum ar fi ratingurile -, parametrii finali utilizaţi pentru scopuri interne şi datele utilizate în vederea calculării cerinţelor de capital reglementate trebuie să se afle în concordanţă, dar o anumită flexibilitate este permisă în ceea ce priveşte evaluarea - pricing - şi alocarea internă a capitalului. Estimările finale cu privire la stările de nerambursare sau la pierderi, utilizate pe plan intern, nu trebuie să conducă la o estimare utilizată la determinarea cerinţelor de capital care să fie neverosimilă.

    ART. 351
    Datele de intrare identificate ca fiind de importanţă ridicată în ceea ce priveşte selectarea, estimarea şi/sau administrarea riscului de credit pentru scopuri interne nu trebuie omise de la alocarea ratingurilor şi estimarea parametrilor de risc care se utilizează la calcularea cerinţelor de capital. Sursa de informaţii şi analiza aferentă nu trebuie să lipsească din cadrul criteriilor utilizate pentru scopurile reglementate privind determinarea ratingului şi estimarea probabilităţii de nerambursare.

    ART. 352
    Modelele de rating elaborate trebuie să se afle în concordanţă cu planurile strategice şi tehnologice ale instituţiei de credit. Modelarea şi estimările parametrilor de risc trebuie să fie cât mai exacte posibil, reflectând diferitele categorii de expuneri din cadrul portofoliilor şi subportofoliilor. În cazurile în care instituţia de credit trebuie să elaboreze sisteme de rating distincte, testul de utilizare trebuie aplicat în mod corespunzător.

    ART. 353
    În cazul în care utilizează scale uniforme - master scales - pentru administrarea internă a riscului, asigurându-se în acest mod categorii de risc echivalente de-a lungul portofoliilor, instituţiile de credit trebuie să acorde o importanţă sporită calibrării corecte a fiecărui sistem de rating individual comparativ cu raportarea lor la scala uniformă - master scale.

    ART. 354
    (1) Planurile strategice ale instituţiei de credit trebuie să includă programe ample de formare profesională pentru a facilita personalului, inclusiv conducerii superioare, înţelegerea modelelor de rating ale instituţiei de credit respective. Complexitatea modelelor, procesele interne şi externe utilizate de către instituţia de credit pentru a întrebuinţa respectivele modele, precum şi modalitatea în care trebuie să fie utilizate ratingurile obţinute trebuie înţelese în mod corespunzător.
    (2) În contextul întrebuinţării efective a modelelor, instituţiile de credit trebuie să dispună de un plan strategic de coordonare a resurselor umane şi tehnologice, care trebuie să ia în considerare impactul modelului asupra diferitelor arii funcţionale ale instituţiei de credit.

    ART. 355
    Anterior implementării abordării bazate pe modele interne de rating pentru o anumită categorie de expuneri, instituţiile de credit trebuie să asigure o îmbinare armonioasă între sfera de aplicare, testul de experienţă prevăzut la art. 145 alin. (1)-(2) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 şi utilizarea internă a datelor.

    SECŢIUNEA a 3-a
    Metodologia şi documentaţia
    3.1 Alocarea pe clase de expuneri
    3.1.1 Clasa de expuneri de tip retail
    3.1.1.1 Persoanele fizice şi entităţile mici şi mijlocii
    ART. 356
    (1) În vederea îndeplinirii cerinţelor prevăzute la art. 147 alin. (5) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, instituţiile de credit trebuie să dispună de criterii interne pentru a diferenţia persoanele fizice de entităţile mici şi mijlocii.
    (2) În cazul în care o entitate este înregistrată separat, acest aspect trebuie considerat drept o dovadă puternică în sensul tratării acesteia ca o entitate mică sau mijlocie.
    (3) În sensul alin. (1), criteriile interne folosite de către instituţiile de credit pot depinde de modul în care instituţia de credit îşi administrează portofoliul de credite - spre exemplu, dacă instituţia de credit îşi administrează expunerile de tip retail pe bază de tranzacţie, criteriul trebuie să fie scopul creditului, iar în acest caz, numai creditele acordate persoanelor fizice în scopuri necomerciale trebuie să fie tratate ca expuneri faţă de persoane fizice; dacă instituţia de credit îşi administrează expunerile de tip retail pe bază de debitor, este necesar să adopte o regulă coerentă de diferenţiere a clientelei, cum ar fi: clasificarea debitorului ca entitate mică sau mijlocie, dacă majoritatea venitului acestuia provine din desfăşurarea de activităţi pe cont propriu, tratarea oricărei entităţi care nu este înregistrată ca persoană fizică.

    ART. 357
    În cazul depăşirii pragului de 1 milion euro prevăzut la art. 147 alin. (5) lit. a) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, expunerea trebuie reîncadrată în clasa de expuneri faţă de societăţi, iar pentru calcularea cerinţei de capital trebuie utilizată formula de ponderare la risc aferentă expunerilor faţă de societăţi. Dacă sistemul de rating aplicat clasei de expuneri de tip retail îndeplineşte cerinţele aferente sistemelor de rating ale clasei de expuneri faţă de societăţi, nu este necesară nicio modificare a sistemului de rating. În caz contrar, trebuie aplicat sistemul de rating al clasei de expuneri faţă de societăţi.

    ART. 358
    Instituţiile de credit trebuie să dispună de capacitatea de a identifica şi consolida grupurile de clienţi aflaţi în legătură, precum şi de a agrega expunerile relevante ale fiecăruia dintre aceste grupuri. Identificarea şi agregarea sumelor datorate de către un client debitor sau de către un grup de clienţi aflaţi în legătură este necesar să fie efectuate luând în considerare toate entităţile grupului bancar, cu excepţia celor excluse explicit potrivit prevederilor art. 147 alin. (5) lit. a) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.

    ART. 359
    În cazul în care suma totală datorată calculată în condiţiile prevăzute la art. 147 alin. (5) lit. a) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 este diminuată - de exemplu, prin rambursare - şi scade sub pragul de 1 milion euro, instituţia de credit nu trebuie să o încadreze în mod automat în clasa de expuneri de tip retail, ci trebuie să verifice în prealabil respectarea cerinţelor prevăzute la art. 147 alin. (5) lit. b)-d) din regulamentul menţionat.

    ART. 360
    În cazul în care o instituţie de credit-mamă are filiale care sunt creditori direcţi ai unui grup de clienţi aflaţi în legătură, grupul bancar trebuie să dispună de un proces care să permită încadrarea adecvată a acestor clienţi aflaţi în legătură în clasa de expuneri de tip retail sau în clasa de expuneri faţă de societăţi, pe baza expunerii agregate.

    ART. 361
    (1) Pentru scopurile art. 147 alin. (5) lit. c) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, instituţiile de credit trebuie să demonstreze că expunerile din clasa de expuneri de tip retail sunt tratate diferit - respectiv cu un grad mai redus de individualitate - în comparaţie cu expunerile încadrate în clasa de expuneri faţă de societăţi.
    (2) În sensul alin. (1), procesul de creditare poate fi împărţit pe următoarele componente: activităţi de marketing şi de vânzări, proces de rating, sistem de rating, decizie de creditare, tehnici de diminuare a riscului de credit, monitorizare, sisteme de avertizare timpurie şi proces de tratare a situaţiilor problematice/recuperare. Cerinţa menţionată la alin. (1) poate fi considerată îndeplinită atât timp cât o instituţie de credit poate demonstra că oricare dintre aceste componente diferă în mod clar. Diferenţele dintre sistemele de rating şi dintre procesele de recuperare utilizate de către instituţia de credit pot furniza dovezi puternice privind îndeplinirea condiţiei prevăzute la art. 147 alin. (5) lit. c) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.
    (3) Creditele sindicalizate nu trebuie să fie tratate ca expuneri de tip retail.
    (4) Instituţiile de credit nu trebuie să recurgă la adaptarea proceselor acestora de administrare a riscului la standarde mai joase pentru îndeplinirea condiţiei prevăzute la art. 147 alin. (5) lit. c) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013. Instituţia de credit nu trebuie să modifice tratamentul aplicat unei expuneri pentru care se află în proces de pregătire a utilizării abordării bazate pe modele interne de rating.

    ART. 362
    (1) În cazul în care sistemul de rating pentru expunerile de tip retail este acelaşi cu cel utilizat pentru expunerile faţă de societăţi, instituţia de credit trebuie să facă posibilă validarea distinctă a sistemului de rating pentru expunerile tratate ca expuneri de tip retail. Estimările parametrilor şi determinarea cerinţei de capital pentru expunerile de tip retail pot fi, de asemenea, obţinute pe bază de grupă de expuneri şi nu numai pe baza estimărilor parametrilor pentru debitorii individuali din clasa de expuneri faţă de societăţi.
    (2) Atribuirea unui rating individual unui client de tip retail nu trebuie prin ea însăşi să excludă clasificarea expunerii respective în clasa expunerilor de tip retail.

    3.1.1.2 Expunerile de tip retail reînnoibile eligibile
    ART. 363
    Pentru scopurile art. 154 alin. (4) lit. b) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, creditele din categoria expunerilor de tip retail reînnoibile eligibile pot fi garantate printrun gaj general, conferit prin contract, care să vizeze diferitele expuneri faţă de acelaşi debitor, atât timp cât expunerea individuală este tratată ca negarantată pentru scopurile calculării cerinţei de capital - respectiv sumele recuperate prin executarea garanţiei reale nu pot fi luate în considerare la estimarea pierderii în caz de nerambursare.

    ART. 364
    Pentru scopurile art. 154 alin. (4) lit. b) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, o linie de credit neutilizată este considerată revocabilă imediat chiar dacă legislaţia privind protecţia consumatorului sau legislaţia conexă interzice instituţiei de credit revocarea imediată a acesteia sau stabileşte perioade minime de revocare. Conformitatea cu reglementările care privesc protecţia consumatorului nu trebuie să împiedice instituţiile de credit să clasifice expunerile care îndeplinesc toate celelalte criterii ca expuneri de tip retail reînnoibile eligibile.

    ART. 365
    Pragul menţionat la art. 154 alin. (4) lit. c) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 poate fi aplicat la nivelul instituţiei de credit. Subcategoriile din cadrul categoriei de expuneri de tip retail reînnoibile eligibile - cum ar fi cardurile de credit, tragerile pe descoperit de cont şi altele - trebuie să fie diferenţiate dacă ratele pierderii diferă semnificativ.

    ART. 366
    (1) Demonstraţia cu privire la volatilitatea redusă a ratelor pierderii menţionată la art. 154 alin. (4) lit. d) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 trebuie să fie făcută pe parcursul procesului de aprobare a utilizării abordării bazate pe modele interne de rating şi, ulterior, în orice moment la solicitarea Băncii Naţionale a României.
    (2) În vederea evaluării volatilităţii ratelor pierderii pentru portofoliul sau subportofoliile de expuneri de tip retail reînnoibile eligibile relativ la nivelul mediu al ratelor pierderii, nivelul de referinţă este în general volatilitatea relativă a ratelor pierderii pentru alte subportofolii din categoria "alte expuneri de tip retail", în care instituţia de credit deţine expuneri. În acest caz, instituţiile de credit trebuie să furnizeze date cu privire la media şi la deviaţia standard a ratelor pierderii pentru toate aceste subportofolii.
    (3) În cazul în care nu se dispune în cadrul instituţiei de credit de categoria "alte expuneri de tip retail" sau dacă aceasta nu este adecvată ca nivel de referinţă, portofoliile de expuneri de tip retail reînnoibile eligibile ale instituţiilor de credit similare, portofoliile ipotecare sau portofoliile de expuneri faţă de societăţi pot fi utilizate ca posibile portofolii de referinţă alternative.
    (4) În sensul alin. (1), în vederea unei cuantificări adecvate a volatilităţii, poate fi utilizat coeficientul de variaţie - deviaţia standard raportată la medie -, iar prin rata pierderii se înţelege pierderea efectivă pe parcursul unei perioade fixe de timp, cuantificată ca procent din valoarea categoriei de expuneri.

    3.1.1.3 Expunerile de tip retail garantate cu un bun imobiliar
    ART. 367
    Orice expunere de tip retail căreia instituţia de credit îi atribuie, pentru scopurile cuantificării interne a riscului, o garanţie reprezentată de un bun imobiliar trebuie clasificată ca expunere de tip retail garantată cu un bun imobiliar. În cazul expunerilor de tip retail cărora nu le-a fost atribuită nicio garanţie reprezentată de un bun imobiliar, pentru estimarea pierderii în caz de nerambursare nu trebuie luate în considerare veniturile potenţiale din valoarea bunurilor imobiliare.

    3.1.2 Clasa de expuneri faţă de societăţi
    3.1.2.1 Entităţile mici şi mijlocii în cadrul clasei de expuneri faţă de societăţi
    ART. 368
    (1) În sensul art. 153 alin. (4) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, cifra de afaceri reprezintă valoarea veniturilor brute totale încasate de către o societate din vânzarea bunurilor şi serviciilor, în cursul desfăşurării normale a activităţii. În cazul unei societăţi de asigurare, prin această expresie se înţelege valoarea veniturilor brute din prime.
    (2) Pentru scopurile art. 153 alin. (4) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, substituirea cifrei de afaceri anuale totale cu totalul activelor se poate realiza pe bază voluntară în condiţiile în care instituţia de credit poate demonstra că aceasta constituie cel puţin o abordare echivalentă din punct de vedere prudenţial, este aplicată consecvent în timp şi formalizată în cadrul normelor interne ale instituţiei de credit.

    3.1.2.2 Finanţarea specializată
    ART. 369
    (1) În sensul art. 147 alin. (8) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, nu este necesar ca toate cerinţele pentru încadrarea în subclasa expunerilor provenind din finanţări specializate, precizate la articolul menţionat, să fie îndeplinite în aceeaşi măsură. Elementele individuale ale definiţiei expunerilor provenind din finanţări specializate pot fi relaxate într-un anumit grad pentru a se cuprinde categorii diferite de expuneri, dar toate cele 3 elemente ale definiţiei trebuie îndeplinite cel puţin în esenţă. Criteriul cel mai important pentru clasificarea drept expuneri provenind din finanţări specializate este ca sursa principală de rambursare a creditului să o constituie veniturile generate de activele finanţate.
    (2) Instituţia de credit trebuie să acorde o atenţie deosebită definiţiei expunerilor provenind din finanţări specializate în cazurile aflate la limita dintre finanţarea specializată şi cadrul de securitizare. În cazul elementelor care ar putea fi clasificate atât ca expuneri provenind din finanţări specializate, cât şi ca poziţii securitizate, instituţia de credit trebuie să clasifice aceste poziţii consecvent în timp.
    (3) Contrapartida tipică în cazul unui acord contractual de finanţare specializată este o entitate special constituită pentru a finanţa şi/sau a exploata active corporale, cu personalitate juridică distinctă şi ale cărei plăţi sunt segregate de cele ale altor entităţi sau de cele ale grupului. Entitatea respectivă trebuie să fi încheiat un contract producător de efecte juridice cu privire la active şi veniturile pe care acestea le generează.
    (4) Pentru scopurile definirii expunerilor provenind din finanţări specializate nu prezintă importanţă numărul de active prevăzute în acordul contractual, ci dacă activele care fac obiectul garanţiei sunt sau nu sursa de rambursare a creditului. În mod similar, în contextul definiţiei, nu trebuie considerat important dacă entitatea prevăzută la alin. (3) a intrat sau nu într-un tip de contract de leasing pe termen lung care nu poate fi încetat - contractele de acest tip reprezentând un transfer al riscului -, ci faptul că o astfel de situaţie nu afectează principiul potrivit căruia plăţile provin din acelaşi obiect care este finanţat şi care serveşte drept garanţie.

    ART. 370
    (1) Expunerile provenind din finanţări specializate se încadrează în următoarele categorii:
    a) finanţare de proiecte;
    b) finanţare de obiecte;
    c) finanţare de mărfuri;
    d) finanţare de bunuri imobiliare producătoare de venit.

    (2) Finanţarea de proiecte este o metodă de finanţare în care creditorul se bazează în principal pe veniturile generate de proiectul finanţat, atât ca sursă de rambursare, cât şi ca garanţie pentru expunere.
    (3) Finanţarea de obiecte este o metodă de finanţare a achiziţionării de active corporale în care rambursarea expunerii depinde în principal de fluxurile de numerar generate de active specifice care au fost finanţate şi gajate în favoarea creditorului sau cedate acestuia.
    (4) Finanţarea de mărfuri se referă la creditarea structurată pe termen scurt, cu scopul de a finanţa rezerve, stocuri, creanţe aferente mărfurilor tranzacţionate pe bursă, în care expunerea este rambursată din veniturile din vânzarea mărfii, iar debitorul nu dispune de capacitate independentă de a rambursa expunerea - respectiv debitorul nu desfăşoară alte activităţi şi nu deţine alte active semnificative.
    (5) Finanţarea de bunuri imobiliare producătoare de venit este o metodă de finanţare a bunurilor imobiliare în care perspectivele de rambursare şi recuperare aferente expunerii depind în principal de fluxurile de numerar generate de bunul imobiliar.

    ART. 371
    (1) Pentru a putea utiliza estimările probabilităţii de nerambursare în cazul expunerilor provenind din finanţări specializate, instituţia de credit trebuie să demonstreze că aceste estimări îndeplinesc cerinţele minime prevăzute în cadrul părţii a 3-a, titlul II, capitolul 3, secţiunea a 6-a din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, la nivelul fiecărei categorii de expuneri provenind din finanţări specializate precizate la art. 370 alin. (1) din prezentul regulament.
    (2) În cazul expunerilor provenind din finanţări specializate pentru care instituţiile de credit utilizează abordarea prevăzută la art. 153 alin. (5) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, în procesul de încadrare a acestor expuneri în categoriile menţionate la articolul respectiv pentru aplicarea ponderilor de risc, instituţiile de credit trebuie să ia în considerare criteriile de încadrare specificate în anexa nr. 2 care face parte integrantă din prezentul regulament.
    (3) Instituţiile de credit care se specializează în anumite activităţi pot rafina criteriile de încadrare a expunerilor provenind din finanţări specializate în categoriile menţionate la art. 153 alin. (5) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, criterii precizate în anexa nr. 2 la prezentul regulament, în măsura în care procesul de rafinare introduce criterii adiţionale, dar nu înlocuieşte criteriile precizate.
    (4) Ponderile de risc pentru expunerile provenind din finanţări specializate, prevăzute la art. 153 alin. (5) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, pot fi aplicate doar de către instituţiile de credit care utilizează abordarea bazată pe modele interne de rating.
    (5) Instituţia de credit trebuie să examineze cel puţin anual diferitele aspecte ale finanţărilor specializate, incluzând ratingurile, încadrarea expunerilor în subclasa expunerilor provenind din finanţări specializate, demonstrarea faptului că expunerile respective pot sau nu pot fi tratate în cadrul general al abordării bazate pe modele interne de rating.

    3.1.3 Clasa expunerilor din securitizare
    ART. 372
    Pentru încadrarea în clasa expunerilor din securitizare, instituţiile de credit trebuie să aibă în vedere caracteristicile securitizării enumerate la art. 4 alin. (1) pct. 61 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 şi să ţină cont de faptul că, în general, clasificarea ca securitizare trebuie să se bazeze pe substanţa economică a tranzacţiei şi mai puţin pe forma sa juridică. În cazul în care persistă incertitudini cu privire la clasificarea unei tranzacţii ca securitizare, instituţiile de credit trebuie să se consulte cu Banca Naţională a României.

    ART. 373
    (1) Pentru scopurile art. 245 alin. (1)-(2) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, cerinţa privind caracterul semnificativ al transferului riscului trebuie privită separat de cerinţa privind transferul efectiv al riscului. Transferul efectiv al riscului se referă în primul rând la validitatea şi caracterul executoriu din punct de vedere juridic al prevederilor contractuale ale tranzacţiei, precum şi la absenţa prevederilor contractuale care subminează transferul riscului şi face diferenţiere între tranzacţiile de securitizare clasică şi sintetică. Cerinţa privind transferul semnificativ al riscului se aplică ambelor categorii de tranzacţii de securitizare, luând în considerare aspectele specifice fiecărei categorii. Evaluarea caracterului semnificativ al transferului riscului poate implica şi alte criterii decât cele precizate în partea a treia, titlul II, capitolul V din regulamentul menţionat.
    (2) Pentru scopurile prudenţiale reglementate, derecunoaşterea contabilă a expunerilor la riscul de credit securitizate nu constituie o cerinţă prealabilă sau o dovadă cu privire la caracterul efectiv sau semnificativ al transferului riscului de credit.
    (3) Chiar dacă o structură de securitizare nu este recunoscută drept securitizare pentru iniţiator - spre exemplu, în cazul în care transferul riscului nu este semnificativ -, în cazul investitorului, părţile transferate trebuie tratate ca securitizare.

    3.1.4 Clasa expunerilor din titluri de capital
    3.1.4.1 Natura expunerilor din titluri de capital
    ART. 374
    (1) Expunerile din titluri de capital se definesc pe baza substanţei economice a instrumentului şi includ interesele de proprietate, atât directe, cât şi indirecte, cu drept de vot sau nu, asupra activelor şi venitului emitentului.
    (2) Interesele indirecte legate de titluri de capital cuprind deţinerile de instrumente financiare derivate care au ca suport interese legate de titluri de capital şi deţinerile în entităţi care emit interese de proprietate şi care desfăşoară în principal activităţi de investiţii în titluri de capital.
    (3) O deţinere indirectă sub forma unei filiale a unei entităţi nu este necesar să fie luată în considerare separat atât timp cât filiala este luată în considerare la determinarea valorii ponderate la risc pentru expunerile directe din titluri de capital faţă de entitatea respectivă. Aceasta nu implică însă o exceptare în ceea ce priveşte tratamentul expunerilor sub forma titlurilor de participare deţinute în organismele de plasament colectiv (OPC), prevăzut la art. 152 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, potrivit căruia instituţia de credit trebuie să ia în considerare în mod direct expunerile-suport ale OPC.

    3.1.4.2 Alocarea expunerilor clasei de expuneri din titluri de capital
    ART. 375
    (1) Un instrument trebuie atribuit clasei de expuneri din titluri de capital dacă îndeplineşte următoarele criterii:
    a) este nerambursabil în sensul că recuperarea fondurilor investite poate fi atinsă numai prin vânzarea investiţiei, vânzarea drepturilor asupra investiţiei sau lichidarea emitentului;
    b) nu comportă o obligaţie din partea emitentului; şi
    c) conferă un drept rezidual asupra activelor sau venitului emitentului.

    (2) Ca regulă generală, dacă un titlu de datorie este structurat, subordonat şi administrat ca şi un titlu de capital, acesta trebuie inclus în clasa de expuneri din titluri de capital.
    (3) În clasa de expuneri din titluri de capital trebuie încadrate şi următoarele instrumente:
    a) orice instrument cu aceeaşi structură ca şi cea a instrumentelor enumerate la art. 26 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;
    b) orice instrument care comportă o obligaţie din partea emitentului şi care îndeplineşte oricare dintre următoarele criterii:

    (i) emitentul poate amâna stingerea obligaţiei pe termen nedefinit;
    (îi) obligaţia impune - sau permite, la alegerea emitentului - stingerea acesteia prin emisiunea unui număr fix de titluri de capital ale emitentului;
    (iii) obligaţia impune - sau permite, la alegerea emitentului - stingerea acesteia prin emisiunea unui număr variabil de titluri de capital ale emitentului, iar orice modificare a valorii obligaţiei - toate celelalte condiţii rămânând neschimbate - este atribuibilă modificării valorii unui număr fix de titluri de capital ale emitentului, comparabilă şi în aceeaşi direcţie cu aceasta. Pentru anumite obligaţii care impun sau care permit stingerea acestora prin emisiunea unui număr variabil de titluri de capital ale emitentului, modificarea valorii monetare a obligaţiei este egală cu modificarea valorii juste a unui număr fix de titluri de capital, multiplicată printr-un factor specificat. Asemenea obligaţii îndeplinesc această condiţie dacă atât factorul, cât şi numărul precizat de titluri de capital sunt fixate;
    (iv) deţinătorul are opţiunea de a solicita ca obligaţia să fie stinsă prin titluri de capital, în afara situaţiilor în care fie, în cazul unui instrument tranzacţionat, instituţia de credit demonstrează Băncii Naţionale a României că acest instrument este tranzacţionat mai mult ca titlu de datorie asupra emitentului decât ca titlu de capital al acestuia, fie, în cazul instrumentelor care nu sunt tranzacţionate, instituţia de credit demonstrează Băncii Naţionale a României că acest instrument trebuie să fie tratat ca poziţie pe un titlu de datorie. În ambele situaţii, cu aprobarea Băncii Naţionale a României, instituţia de credit poate descompune riscurile pentru scopurile reglementate.

    ART. 376
    (1) Titlurile de datorie, precum şi alte titluri, parteneriate, instrumente financiare derivate sau alte produse structurate cu intenţia de a li se conferi substanţa economică a deţinerilor de titluri de capital sunt considerate deţineri de titluri de capital.
    (2) Titlurile de capital care sunt înregistrate drept credit, dar care rezultă dintr-un swap datorie/capital efectuat ca parte a recuperării sau restructurării organizate a datoriei, sunt incluse în definiţia deţinerilor de titluri de capital, dar aceste instrumente nu pot atrage o cerinţă mai mică de capital decât cea care s-ar aplica dacă deţinerile respective ar rămâne în portofoliul de creanţe. În această categorie sunt incluse datoriile a căror rentabilitate este legată de cea a titlurilor de capital.
    (3) Investiţiile în titluri de capital care sunt structurate cu intenţia de a li se conferi substanţa economică a deţinerilor de titluri de datorie sau expunerilor din securitizare nu trebuie considerate deţineri de titluri de capital.
    (4) Obligaţiunile cu caracteristici hibride nu pot fi considerate drept titluri de capital în măsura în care conduc la primirea unei părţi fixe din profituri, nesatisfăcând criteriul precizat la art. 375 alin. (3) lit. b).
    (5) În cazul obligaţiunilor convertibile şi al altor asemenea instrumente, cel puţin componenta de titlu de capital trebuie surprinsă prin atribuirea acesteia clasei de expuneri din titluri de capital.

    3.1.4.3 Abordări privind calcularea valorii ponderate la risc a expunerilor pentru expunerile din titluri de capital
    ART. 377
    Instrumentele considerate ca expuneri din titluri de capital trebuie să fie incluse în clasa de expuneri din titluri de capital, în afara cazului în care acestea fac obiectul consolidării sau al deducerii din fondurile proprii.

    ART. 378
    Investiţiile în entităţile controlate şi deţinute majoritar şi minoritar semnificativ, care sunt supuse limitelor prevăzute la art. 89 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 şi nu depăşesc limitele respective, trebuie ponderate la risc în concordanţă cu metodologia aferentă titlurilor de capital prevăzută în partea a 3-a, titlul II, capitolul 3 din acelaşi regulament, şi cu nu mai puţin de 100% după aplicarea tehnicilor de diminuare a riscului de credit.

    ART. 379
    (1) Pentru scopurile art. 155 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, alegerea de către instituţia de credit de metode diferite de calculare a valorii ponderate la risc a expunerilor din titluri de capital se apreciază ca fiind efectuată de o manieră consecventă şi coerentă prin intermediul utilizării diferitelor instrumente şi procese care reflectă procesele de administrare internă a riscului.
    (2) În cazul în care este utilizată metoda bazată pe modele interne, modelul respectiv trebuie integrat în cadrul procesului de administrare a riscului al instituţiei de credit, conform prevederilor art. 187 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 - spre exemplu, rezultatele modelului trebuie utilizate de către instituţia de credit în ceea ce priveşte politica de investiţii, stabilirea limitelor şi administrarea expunerilor.
    (3) În sensul art. 155 alin. (2) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, pentru a demonstra faptul că portofoliile din care fac parte expunerile din investiţii de tip private equity sunt suficient de diversificate, instituţiile de credit se pot referi la numărul de fonduri de investiţii, la numărul de investiţii care compun portofoliul şi la fondurile aferente sau, în măsura în care sunt disponibili, la indici specifici de evaluare a diversificării. Istoricul pierderilor poate indica, de asemenea, că un portofoliu este suficient de diversificat pentru a se putea aplica ponderea de risc de 190% expunerilor din investiţii de tip private equity.

    3.1.4.4 Exceptările permanente de la aplicarea abordării bazate pe modele interne de rating pentru expunerile din titluri de capital
    ART. 380
    Restricţiile prevăzute la art. 150 alin. (1) lit. h) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 pot viza dimensiunea sau categoria firmelor, sumele care pot fi investite, localizarea geografică sau alţi factori care ar putea limita riscul investiţiei.

    ART. 381
    Pragul menţionat la art. 150 alin. (2) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 trebuie administrat pe bază continuă şi trebuie verificat de către instituţia de credit cel puţin anual.

    3.1.5 Creanţele achiziţionate
    3.1.5.1 Aspecte generale
    ART. 382
    (1) Creanţele achiziţionate pot fi tratate potrivit următoarelor abordări:
    a) expunerea este tratată ca expunere faţă de vânzător, iar creanţele sunt tratate ca garanţii reale, a căror eligibilitate trebuie să fie verificată potrivit prevederilor părţii a 3-a, titlul II, capitolul 4, secţiunea a 3-a din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;
    b) expunerea este tratată ca expunere faţă de debitor, iar evaluarea riscurilor aferente fiecărei expuneri, ca şi cum respectiva expunere ar fi fost iniţiată de către instituţia de credit, nu reprezintă un efort excesiv pentru instituţia de credit respectivă. Vânzătorul poate să acţioneze sau nu ca garant;
    c) expunerea este tratată ca expunere faţă de debitor, iar evaluarea riscurilor aferente fiecărei expuneri, ca şi cum respectiva expunere ar fi fost iniţiată de către instituţia de credit, ar reprezenta un efort excesiv pentru instituţia de credit respectivă.

    Acesta poate reprezenta, în special, cazul în care instituţia de credit trebuie să se bazeze în mare măsură pe informaţiile furnizate de o terţă parte. Este posibil ca instituţia de credit nici să nu cunoască întotdeauna fiecare debitor individual. Vânzătorul poate să acţioneze sau nu ca garant.
    (2) Creanţele achiziţionate nu constituie o clasă de expuneri în sine, ci reflectă un tip de finanţare comun mai multor clase de active, rezultând de obicei din vânzarea bunurilor şi serviciilor asociate unei tranzacţii comerciale. Prin prisma tratamentului special prevăzut de partea a 3-a, titlul II, capitolul 3 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, pentru creanţele achiziţionate în raport cu creanţele din aceeaşi clasă de expuneri, creanţele achiziţionate pot fi încadrate în clasa expunerilor faţă de societăţi sau în clasa expunerilor de tip retail.
    (3) Regulile aferente creanţelor achiziţionate privesc în primul rând creanţele care sunt achiziţionate ca parte a operaţiunilor de factoring sau de scontare a facturilor - invoice discounting - ori care sunt sau urmează să fie incluse în tranzacţiile bazate pe active - asset-backed transaction. Aceste reguli nu se aplică tranzacţiilor în care creditele iniţiate de o firmă sunt achiziţionate ulterior în scopul de a adăuga debitori activităţii cumpărătorului, alta decât cea aferentă operaţiunilor de securitizare.

    3.1.5.2 Condiţii pentru tratarea creanţelor achiziţionate faţă de societăţi potrivit cerinţelor minime pentru utilizarea abordării bazate pe modele interne de rating, aferente clasei de expuneri de tip retail
    ART. 383
    (1) În cazul creanţelor achiziţionate faţă de societăţi, pentru a putea utiliza standardele de cuantificare a riscului aferente expunerilor de tip retail, prevăzute în cadrul părţii a 3-a, titlul II, capitolul 3, secţiunea a 6-a din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, instituţia de credit trebuie să demonstreze că îndeplineşte criteriile de eligibilitate specificate în regulamentul respectiv.
    (2) În sensul art. 154 alin. (5) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, între vânzător şi instituţia de credit cumpărătoare nu trebuie să se efectueze o operaţiune în condiţii de favoare, şi anume ambele părţi trebuie să interacţioneze ca agenţi independenţi pe piaţa financiară - niciunul dintre agenţi nu trebuie să fie într-o asemenea poziţie încât să influenţeze procesul intern de luare a deciziilor al celuilalt agent. Instituţiile de credit care doresc să trateze expunerile drept creanţe achiziţionate eligibile trebuie să se asigure, cel puţin, de următoarele:
    a) nu există un risc semnificativ de contaminare a stărilor de nerambursare între vânzător şi debitor; şi
    b) creanţele au fost tranzacţionate în condiţii de concurenţă deplină - respectiv, la preţ de piaţă şi în condiţii de piaţă.

    (3) Pentru scopurile art. 154 alin. (5) lit. d) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, o modalitate de implementare a cerinţei de diversificare poate face referinţă la numărul de debitori, instituţia de credit putând stabili o limită de concentrare, fie sub forma unei limite absolute - dimensiunea maximă a expunerii pe contrapartidă -, fie sub forma unei limite relative - expunerea faţă de o contrapartidă ca procent din întreaga valoare a portofoliului.

    ART. 384
    (1) Pentru scopurile art. 153 alin. (6) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, prin efort excesiv se înţelege fie că numărul debitorilor aferenţi este atât de mare încât instituţia de credit nu ar putea să îi clasifice utilizând sistemul său de rating obişnuit, fie că debitorii nu sunt debitorii obişnuiţi, direcţi ai instituţiei de credit şi, în consecinţă, sistemele de date ale instituţiei de credit nu conţin nicio informaţie specifică cu privire la aceştia.
    (2) Atunci când instituţiile de credit colectează date suficiente pentru a putea evalua debitorii pe bază individuală, acestea trebuie să renunţe la utilizarea, pentru creanţele achiziţionate, a abordării de tip top-down - respectiv utilizarea standardelor de cuantificare a riscului aferente expunerilor de tip retail - în schimbul celei de tip bottom-up - respectiv utilizarea standardelor de cuantificare a riscului aferente expunerilor faţă de societăţi.

    3.1.5.3 Estimarea pierderii aşteptate pentru creanţele achiziţionate faţă de societăţi
    ART. 385
    Instituţiile de credit pot estima pierderile aşteptate pentru creanţele achiziţionate faţă de societăţi pe clase de rating ale pierderii aşteptate, utilizând mediile pe termen lung ale ratelor pierderii. Instituţiile de credit care utilizează această abordare trebuie să deţină o scală distinctă de rating a pierderii aşteptate, care să le permită alocarea debitorilor sau a grupelor de debitori pe clasele de rating ale pierderii aşteptate.

    3.1.5.4 Riscul de diminuare a valorii creanţei
    ART. 386
    (1) Instituţiile de credit care utilizează abordarea bazată pe modele interne de rating trebuie să acopere riscul de diminuare a valorii creanţei chiar şi în cazul în care instituţia de credit tratează expunerea respectivă ca şi cum debitorul ar fi clientul acesteia.
    (2) În sensul art. 4 alin. (1) pct. 53 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, riscul de diminuare a valorii creanţei se referă la posibilitatea ca valoarea potenţială a creanţelor achiziţionate şi finanţate de către instituţia de credit să fie redusă la iniţiativa vânzătorului sau a debitorului şi ca valorile contractuale de plătit de către debitorii creanţelor respective să fie reduse prin acordarea de credite debitorilor, fie sub formă de lichidităţi, fie sub o altă formă - cum ar fi compensări sau reduceri rezultate din returnarea bunurilor vândute, din dispute privind calitatea produselor, din orice plată sau disconturi promoţionale oferite de către vânzător, precum şi compensări ale datoriilor între vânzător şi debitor.
    (3) În cazurile în care o instituţie de credit nu este sigură dacă ar trebui sau nu să trateze un anumit eveniment ca risc de diminuare a valorii creanţei, acesta trebuie tratat ca risc de diminuare a valorii creanţei. Aceste cazuri includ situaţiile în care instituţia de credit nu poate să aloce cu claritate anumite evenimente riscului operaţional. În cazul efectelor de comerţ bazate pe active - asset-backed commercial paper -, riscul de diminuare a valorii creanţei aferent expunerilor-suport trebuie evaluat proporţional - pro-rata.

    ART. 387
    În sensul art. 157 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, caracterul semnificativ al riscului de diminuare a valorii creanţei poate fi evaluat la nivelul grupei de expuneri, utilizând o examinare specifică a pierderii aşteptate. În acest caz, instituţia de credit trebuie să stabilească de o manieră prudentă un prag de semnificativitate pentru pierderea aşteptată.

    3.2 Definiţiile stării de nerambursare şi pierderii
    3.2.1 Definiţia stării de nerambursare
    ART. 388
    (1) Cerinţele specifice ale părţii a 3-a, titlul II, capitolul 3 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, privind adoptarea de către instituţia de credit a unei definiţii a stării de nerambursare conforme definiţiei stării de nerambursare prevăzute de regulamentul respectiv, se aplică numai pentru scopurile cuantificării riscului.
    (2) Definiţia stării de nerambursare utilizată la estimarea parametrilor de risc trebuie să fie aceeaşi, indiferent de parametrul estimat - probabilitate de nerambursare, pierdere în caz de nerambursare, factor de conversie sau pierdere aşteptată.
    (3) Definiţia stării de nerambursare adoptată de către instituţiile de credit trebuie să se bazeze pe definiţia stării de nerambursare prevăzută de Regulamentul (UE) nr. 575/2013. Pe lângă criteriul obiectiv bazat pe numărul de zile de întârziere la plată, instituţia de credit trebuie să implementeze, cel puţin, o definiţie a stării de nerambursare bazată pe indiciile improbabilităţii de plată prevăzute la art. 178 alin. (3) din respectivul regulament. Instituţia de credit trebuie să interpreteze indiciile şi relevanţa acestora în concordanţă cu propriile practici şi cu caracteristicile pieţei.
    (4) Instituţia de credit trebuie să ia în considerare, de asemenea, alte indicii ale improbabilităţii de plată care sunt adecvate debitorilor şi tranzacţiilor acesteia sau specificului pieţei pe care îşi desfăşoară activitatea. Asemenea indicii trebuie să fie utilizate pe lângă cele prevăzute la art. 178 alin. (3) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 şi nu le pot substitui pe acestea. Criteriile adiţionale pot fi necesare pentru a completa setul de criterii la un nivel mai specific şi mai detaliat şi trebuie să fie formalizate corespunzător în cadrul normelor interne ale instituţiei de credit pentru a permite efectuarea de verificări independente, inclusiv din partea Băncii Naţionale a României, cu privire la numărul de stări de nerambursare identificate.

    ART. 389
    (1) Pentru scopurile art. 178 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, conceptul de obligaţie semnificativă trebuie interpretat ca o modalitate de a evita luarea în considerare a debitorilor ca fiind în stare de nerambursare exclusiv pentru întârzierea plăţii din motive tehnice sau atunci când suma întârziată la plată este neglijabilă.
    (2) În sensul art. 178 alin. (1) şi (2) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, în cadrul procesului de validare a modelelor interne de rating ale instituţiilor de credit, Banca Naţională a României stabileşte, de la caz la caz, - dacă este necesar, pe baza unei analize calitative - dimensiunea pragului prevăzut la art. 178 alin. (2) lit. d) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.
    (3) Pragul de semnificativitate stabilit de către Banca Naţională a României pentru scopurile art. 178 alin. (1) şi (2) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 oferă instituţiilor de credit un criteriu minim, pentru obţinerea unei definiţii minime a stării de nerambursare. Pe lângă acest prag de semnificativitate, instituţiile de credit pot lua în considerare alte indicii privind semnificativitatea sumelor întârziate la plată, care sunt adecvate debitorilor şi tranzacţiilor acestora sau specificului pieţei pe care îşi desfăşoară activitatea. Asemenea indicii trebuie să fie utilizate pe lângă cele stabilite de către Banca Naţională a României şi nu le pot substitui pe acestea.
    (4) În procesul de stabilire a pragurilor interne de semnificativitate, instituţia de credit trebuie să deruleze o evaluare a ratei de însănătoşire - respectiv fracţiunea debitorilor aflaţi în întârziere la plată care ies din starea de nerambursare fără intervenţia instituţiei de credit - pentru a evita luarea în considerare a debitorilor ca fiind în stare de nerambursare exclusiv pentru întârzierea plăţii din motive tehnice şi, în consecinţă, generarea în mod artificial a unor valori mai mici ale pierderii în caz de nerambursare.

    ART. 390
    Procesul de alocare a ratingurilor şi definiţia stării de nerambursare adoptată trebuie să fie coerente. Instituţia de credit trebuie să evalueze cu atenţie contaminarea stărilor de nerambursare între părţi legate. În situaţia în care se alocă un rating întregului grup din care face parte entitatea debitoare - spre exemplu, în cazul alocării ratingului pe baza bilanţului consolidat, entitatea care face obiectul clasificării fiind grupul -, starea de nerambursare trebuie să fie declanşată pentru toţi membrii grupului, în afara cazului în care instituţia de credit poate demonstra că intrarea în stare de nerambursare la nivel de filială nu are consecinţe semnificative asupra stabilităţii grupului ca întreg.

    3.2.2 Definiţia pierderii
    3.2.2.1 Datele utilizate pentru determinarea pierderii economice
    ART. 391
    Datele utilizate în vederea calculării pierderii în caz de nerambursare efective aferente unei expuneri trebuie să includă toate informaţiile relevante. Aceste informaţii pot cuprinde, în funcţie de tipul expunerii:
    a) suma expusă la risc la momentul intrării în stare de nerambursare - incluzând principalul plus dobânda şi comisioanele neplătite şi capitalizate;
    b) recuperările, incluzând venitul şi sursele de recuperare - cum ar fi fluxurile de numerar rezultate din vânzarea garanţiei reale şi veniturile din garanţii personale sau venitul realizat după vânzarea creditelor intrate în stare de nerambursare;
    c) costurile de tratare a situaţiilor problematice şi de colectare, incluzând costurile semnificative directe şi indirecte asociate activităţii de tratare a situaţiilor problematice şi a celei de colectare;
    d) în măsura în care este necesar pentru calcularea efectelor semnificative ale actualizării, datele calendaristice şi valorile diferitelor fluxuri de numerar care au avut loc, respectiv succesiunea în timp - timing - a procesului de recuperare.


    ART. 392
    Instituţiile de credit trebuie să culeagă şi să păstreze date pentru a evalua pierderile în caz de nerambursare, inclusiv datele privind costurile de recuperare şi costurile de tratare a situaţiilor problematice şi de colectare. Aceste informaţii trebuie să fie culese la nivelul fiecărei expuneri intrate în stare de nerambursare sau la nivelul fiecărei grupe de expuneri - atunci când este necesar în clasa de expuneri de tip retail. Instituţiile de credit trebuie să culeagă în timp date cu privire la costurile de tratare a situaţiilor problematice şi de colectare la un nivel cât mai detaliat cu putinţă. În cazul în care instituţiile de credit deţin numai date la nivel agregat, acestea trebuie să dezvolte o metodologie adecvată de alocare.

    3.2.2.2 Utilizarea datelor externe de pierdere economică
    ART. 393
    (1) Utilizarea datelor externe, inclusiv a datelor centralizate, precum şi a mai multor surse de date - cum ar fi combinarea datelor externe şi interne - în vederea îmbunătăţirii robusteţii estimării pierderii în caz de nerambursare trebuie avută în vedere în special de o instituţie de credit care deţine mai puţine informaţii interne pentru a estima pierderile în caz de nerambursare - de asemenea, atunci când sunt probleme legate de reprezentativitatea portofoliului de expuneri intrate în stare de nerambursare.
    (2) Instituţia de credit trebuie să ia în considerare, în special, elemente de referinţă externe adecvate, în măsura în care acestea sunt disponibile.
    (3) Instituţia de credit trebuie să evalueze cu atenţie toate datele şi elementele de referinţă externe relevante, concentrându-se pe analiza datelor cu privire la componentele pierderii care sunt specifice unei ţări - spre exemplu, incapacitatea potenţială de a obţine controlul asupra garanţiei reale depinde de cadrul legal naţional - sau care sunt specifice unei instituţii de credit - spre exemplu, procesele de colectare care conduc la variaţii ale costurilor de tratare a situaţiilor problematice, altor costuri directe şi indirecte. De asemenea, instituţia de credit trebuie să identifice şi acele cazuri în care unele componente ale pierderii economice ar putea să nu fie incluse în datele externe. Instituţiile de credit trebuie să analizeze componentele pierderii din cadrul datelor externe, precum şi comparabilitatea datelor externe în ceea ce priveşte practicile de creditare şi procesele interne şi să ia în considerare rezultatele acestor analize pe parcursul procesului de estimare.

    3.2.2.3 Rata de actualizare
    ART. 394
    Ratele de actualizare utilizate de către instituţiile de credit pentru a încorpora în valoarea pierderii economice efectele semnificative ale actualizării pot varia în funcţie de piaţă, de tipul tranzacţiei sau de practicile instituţiei de credit privind tratarea situaţiilor problematice pentru tranzacţiile intrate în stare de nerambursare.

    ART. 395
    (1) Cuantificările ratelor de recuperare utilizate la estimarea pierderilor în caz de nerambursare trebuie să reflecte costul deţinerii activelor intrate în stare de nerambursare pe parcursul perioadei de tratare a situaţiilor problematice, inclusiv o primă de risc adecvată.
    (2) În cazul în care fluxurile de numerar aferente recuperării sunt incerte şi implică un risc care nu poate fi diversificat, calcularea valorii actualizate nete trebuie să reflecte valoarea în timp a banilor, precum şi o primă de risc adecvată pentru riscul nediversificabil.
    (3) În vederea stabilirii unor prime de risc adecvate pentru estimarea pierderilor în caz de nerambursare în condiţii de declin economic, instituţia de credit trebuie să se concentreze asupra incertitudinilor cu privire la fluxurile de numerar aferente recuperării, asociate stărilor de nerambursare declanşate pe perioada unui declin economic.
    (4) În cazul în care nu există incertitudini cu privire la fluxurile de numerar aferente recuperării - cum ar fi situaţia în care recuperările se obţin pe baza garanţiei reale sub formă de numerar -, calcularea valorii actualizate nete este necesar să reflecte numai valoarea în timp a banilor şi este adecvată utilizarea unei rate de actualizare fără risc.

    ART. 396
    (1) Cuantificările ratelor de recuperare pot fi realizate prin metode cum ar fi:
    a) actualizarea fluxului de recuperări şi a fluxului de costuri de tratare a situaţiilor problematice printr-o rată de actualizare ajustată la risc, care reprezintă suma dintre rata de dobândă fără risc şi o marjă adecvată pentru riscul corespunzător fluxurilor de numerar aferente recuperării şi costului de tratare a situaţiilor problematice;
    b) conversia fluxului de recuperări şi a fluxului de costuri de tratare a situaţiilor problematice în fluxuri de numerar de tipul echivalent cert - reprezentând suma necesară pentru ca un investitor cu aversiune la risc să devină indiferent între primirea cu certitudine a sumei la data plăţii şi primirea unui activ ce produce o plată incertă, a cărei distribuţie la data plăţii este identică cu cea a fluxului de numerar incert - şi actualizarea acestora prin rata de dobândă fără risc;
    c) o combinaţie între ajustări ale ratei de actualizare şi ajustări, efectuate de o manieră coerentă cu ajustările respective, ale fluxurilor de recuperare şi de costuri de tratare a situaţiilor problematice.

    (2) Procesul utilizat pentru determinarea ratei de actualizare trebuie să fie coerent pentru toate expunerile de acelaşi tip. Instituţiile de credit trebuie să justifice acest aspect cu atenţie deosebită pentru a se asigura lipsa oricărui arbitraj cauzat de manipularea factorilor de actualizare. Instituţiile de credit trebuie să demonstreze Băncii Naţionale a României, atunci când utilizează o rată de actualizare fără risc, că orice risc rămas este acoperit într-o altă secţiune a calculelor.

    3.2.2.4 Alocarea costurilor directe şi indirecte
    ART. 397
    (1) Costurile de tratare a situaţiilor problematice şi de colectare trebuie să includă costurile desfăşurării activităţii departamentului de tratare a situaţiilor problematice şi de colectare, costurile serviciilor externalizate - cum ar fi costurile serviciilor de colectare externalizate, atribuibile în mod direct recuperărilor, precum costurile juridice - şi un procent corespunzător din alte costuri continue, precum cheltuielile generale ale instituţiei de credit, în afara cazului în care instituţia de credit poate demonstra că aceste costuri nu sunt semnificative.
    (2) Instituţia de credit trebuie să demonstreze că înregistrează în bazele de date toate informaţiile necesare pentru a calcula costurile semnificative directe şi indirecte. Procesul de alocare a costurilor trebuie să se bazeze pe aceleaşi principii şi tehnici pe care instituţiile de credit le utilizează în cadrul propriilor sisteme de contabilitate a costurilor, iar instituţiile de credit trebuie să demonstreze că acest proces este suficient de relevant şi de riguros.
    (3) Instituţiile de credit trebuie să definească conceptul de "semnificativitate" şi să formalizeze elementele de cost de o manieră consecventă în timp.
    3.3 Sistemele de rating şi cuantificarea riscului

    3.3.1 Probabilitatea de nerambursare
    3.3.1.1 Metodologia de alocare a ratingurilor
    ART. 398
    (1) Instituţiile de credit trebuie să prezinte ipotezele care stau la baza modelelor sau metodelor utilizate pentru alocarea claselor de rating sau a grupelor de risc ale debitorilor şi să justifice Băncii Naţionale a României aceste ipoteze.
    (2) În vederea cuantificării gradului de conformitate cu prevederile art. 174 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, instituţiile de credit pot utiliza metode statistice.
    (3) Indiferent de metodologia utilizată pentru a aloca clase de rating sau grupe de risc ale debitorilor, instituţiile de credit trebuie să demonstreze Băncii Naţionale a României că alocările de ratinguri şi sistemele de rating pentru riscul de nerambursare al debitorului îndeplinesc cerinţele minime prevăzute în cadrul părţii a 3-a, titlul II, cap. 3, secţiunea a 6-a din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.

    3.3.1.2 Metodologia de estimare a probabilităţii de nerambursare
    ART. 399
    (1) În cazul în care instituţiile de credit utilizează metode directe de estimare a probabilităţii de nerambursare şi înregistrează suprapuneri între alocarea debitorilor pe clase de rating sau grupe de risc şi estimarea probabilităţilor de nerambursare pentru respectivele clase de rating sau grupe de risc, toate cerinţele prevăzute de cadrul de reglementare referitoare la metodologia de alocare a ratingurilor se aplică şi pentru scopurile estimării probabilităţii de nerambursare.
    (2) Indiferent de tipul metodei de estimare utilizate, instituţiile de credit trebuie să demonstreze Băncii Naţionale a României că estimarea probabilităţii de nerambursare îndeplineşte cerinţele minime prevăzute de partea a 3-a, titlul II, cap. 3 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.

    3.3.2 Cerinţe cu privire la estimările proprii ale pierderii în caz de nerambursare
    3.3.2.1 Aspecte generale
    ART. 400
    Determinarea pierderii în caz de nerambursare trebuie să se bazeze pe definiţiile stării de nerambursare şi pierderii economice utilizate de către instituţia de credit, definiţii care trebuie să se afle în concordanţă cu prevederile părţii a 3a, titlul II, cap. 3 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.

    ART. 401
    (1) Instituţiile de credit trebuie să facă distincţie între pierderile în caz de nerambursare efective şi cele estimate.
    (2) Pierderile în caz de nerambursare efective se referă la pierderile totale observate, actualizate la momentul intrării în stare de nerambursare, pentru fiecare expunere intrată în stare de nerambursare din cadrul setului de date, şi reprezintă valori ex-post care pot fi aplicate la nivelul unei clase de rating sau al unei grupe de risc a tranzacţiilor. Datele brute utilizate pentru calcularea pierderii trebuie să provină din cadrul departamentului de colectare - cum ar fi recuperările, executarea garanţiei reale, precum şi toate fluxurile de numerar -, din cadrul departamentului de contabilitate - dobânda neplătită, dar capitalizată, suma expusă la risc la momentul intrării în stare de nerambursare - sau din cadrul altor departamente. Instituţiile de credit trebuie să colecteze, fără a aplica în această etapă filtre, toate informaţiile necesare pentru a calcula pierderea economică.
    (3) Instituţia de credit trebuie să aloce pierderile în caz de nerambursare estimate tranzacţiilor sale curente - intrate sau nu în stare de nerambursare - şi să le utilizeze la calcularea cerinţelor de capital pentru expunerile sale.
    (4) Pierderile în caz de nerambursare estimate se bazează pe pierderile în caz de nerambursare efective pentru setul de date de referinţă aplicabil. Pierderile în caz de nerambursare estimate pot fi însă diferite de media pierderilor în caz de nerambursare efective din cadrul setului de date de referinţă, primele fiind necesar să încorporeze aşteptările cu privire la ratele de recuperare viitoare. Pentru aceste scopuri, instituţiile de credit trebuie să calculeze o rată de recuperare anticipativă pe termen lung pentru clasa de rating sau grupa de risc a tranzacţiilor, luând în considerare atât circumstanţele economice curente, cât şi pe cele viitoare.
    (5) Dacă o instituţie de credit ajustează valoarea pierderii în caz de nerambursare efective - cum ar fi ajustările efectuate pentru a lua în considerare condiţiile de declin economic -, aceasta trebuie să demonstreze că ajustarea respectivă este adecvată şi că este luată în considerare în mod corespunzător în cadrul procedurilor sale de testare ex-post (back-testing).

    ART. 402
    În aplicarea prevederilor art. 158 alin. (5) şi ale art. 181 alin. (1) lit. h) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, instituţiile de credit trebuie să ia în considerare că diferenţa dintre cea mai bună estimare a pierderii aşteptate pentru expunerile intrate în stare de nerambursare, având în vedere atât condiţiile economice curente, cât şi situaţia expunerii, pe de o parte, şi pierderea în caz de nerambursare estimată, obţinută pe baza setului de date de referinţă, pe de altă parte, provine din posibilitatea apariţiei pierderilor adiţionale pe parcursul perioadei de recuperare şi reprezintă cerinţa de capital aferentă pierderii neaşteptate pentru expunerea intrată în stare de nerambursare.

    ART. 403
    (1) În aplicarea prevederilor art. 181 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, instituţiile de credit trebuie să ia în considerare că potenţialul ratelor de recuperare efective de a fi mai scăzute decât media, pe perioadele în care ratele de nerambursare sunt ridicate, poate fi o sursă semnificativă a pierderilor neaşteptate din credite pentru anumite expuneri sau portofolii, iar de această posibilitate trebuie să se ţină cont la calcularea capitalului necesar pentru acoperirea pierderilor neaşteptate.
    (2) Pentru scopurile alin. (1), pentru tratarea dependenţelor adverse posibile dintre probabilitatea de nerambursare şi pierderea în caz de nerambursare, parametrii de pierdere în caz de nerambursare trebuie să încorporeze ratele de recuperare anticipative ale expunerilor care intră în stare de nerambursare în condiţiile în care există aşteptări ca pierderile din credite să fie substanţial mai mari decât media. În asemenea condiţii, există aşteptări ca ratele de nerambursare să fie ridicate, iar dacă ratele de recuperare sunt negativ corelate cu ratele de nerambursare, parametrii de pierdere în caz de nerambursare trebuie să încorporeze previziuni ale ratelor de recuperare viitoare care să fie mai scăzute decât cele aşteptate în condiţii mai apropiate de condiţiile neutre. În cazurile în care există aşteptări ca ratele de recuperare viitoare să fie independente de ratele de nerambursare viitoare, nu este necesar ca previziunile anticipative ale ratelor de recuperare încorporate în parametrii de pierdere în caz de nerambursare să difere de cele aşteptate în condiţii mai apropiate de condiţiile neutre.

    3.3.2.2 Principii fundamentale
    ART. 404
    (1) Estimările pierderii în caz de nerambursare trebuie să reflecte atât experienţa şi practicile instituţiei de credit, cât şi mediul extern în care aceasta îşi desfăşoară activitatea. Instituţiile de credit nu se pot baza pe estimările la nivelul industriei fără a le ajusta, acolo unde este necesar, pentru a reflecta propria poziţie a acestora.
    (2) Având în vedere faptul că o variaţie procentuală dată a estimărilor pierderii în caz de nerambursare conduce la o modificare procentuală egală a cerinţelor de capital, orice aproximare şi/sau modalitate mai rapidă (shortcut) pe care instituţia de credit decide să le/o adopte trebuie să constituie un aspect important al validării şi evaluării.

    3.3.2.3 Datele
    ART. 405
    (1) În scopul estimării parametrilor aferenţi abordării bazate pe modele interne de rating, instituţia de credit trebuie să pregătească setul de date de referinţă pentru fiecare parametru, ceea ce implică luarea de decizii cum ar fi cele privind dimensiunea eşantionului, lungimea seriilor de timp, încrederea în datele externe, tratamentul poziţiilor intrate în stare de nerambursare care nu au generat pierdere şi durata proceselor de recuperare - tratarea incompletă a situaţiilor problematice. Unele informaţii conţinute în setul de date de referinţă pot necesita actualizare.
    (2) Setul de date de referinţă pentru pierderea în caz de nerambursare trebuie să includă, spre deosebire de setul de date de referinţă pentru estimarea probabilităţii de nerambursare, doar expuneri faţă de debitori intraţi în stare de nerambursare, precum şi factori care pot fi folosiţi pentru a grupa, în maniere semnificative, tranzacţiile intrate în stare de nerambursare. De asemenea, acest set trebuie să respecte, în măsura în care este posibil, următoarele:
    a) să acopere o perioadă care este suficient de lungă pentru a include cel puţin un ciclu economic;
    b) să conţină toate intrările în stare de nerambursare care au fost înregistrate pe parcursul orizontului de timp considerat;
    c) să conţină date pentru calculul pierderilor în caz de nerambursare efective;
    d) să includă toate informaţiile relevante necesare pentru a estima parametrii de risc;
    e) să includă date despre determinanţii relevanţi ai pierderii.

    (3) Instituţia de credit trebuie să se asigure că setul de date de referinţă rămâne reprezentativ pentru portofoliile sale curente.

    ART. 406
    Tratamentul aplicat poziţiilor intrate în stare de nerambursare care nu generează pierdere sau chiar au rezultate pozitive în cadrul procesului de recuperare trebuie să ia în considerare următoarele:
    a) instituţia de credit trebuie să facă o distincţie clară între pierderea în caz de nerambursare efectivă şi cea estimată, ca parametru utilizat pentru calcularea valorilor ponderate la risc ale expunerilor. Pierderea în caz de nerambursare efectivă poate fi zero, respectiv dacă o expunere este scoasă din starea de nerambursare fără un cost semnificativ, direct sau indirect, asociat colectării cu privire la instrumentul respectiv, şi fără o pierdere cauzată de efectele semnificative ale actualizării - de exemplu, dacă starea de nerambursare a fost cauzată doar de criteriul celor 90 de zile de întârziere, iar obligaţiile de plată au fost ulterior complet îndeplinite -, este posibil să nu se înregistreze nicio pierdere;
    b) în situaţiile în care pierderea în caz de nerambursare estimată are o valoare scăzută sau zero, instituţiile de credit trebuie să demonstreze că procesele lor de estimare sunt pertinente şi precise. În particular, acestea trebuie să poată oferi dovezi concrete cu privire la toţi factorii luaţi în considerare în cadrul procesului de cuantificare care au condus la estimări scăzute, cum ar fi rata de actualizare, valoarea estimată a garanţiei reale, structura fluxurilor de numerar etc.;
    c) chiar dacă în cadrul proceselor de recuperare au fost observate rezultate pozitive şi acestea pot fi explicate, pierderea în caz de nerambursare estimată şi utilizată pentru a calcula cerinţele de capital nu trebuie să fie mai mică decât zero. Aceasta poate fi zero în situaţii excepţionale. Instituţiile de credit trebuie să demonstreze că monitorizează şi înregistrează rezultatele pozitive ale proceselor de recuperare pentru a se convinge de faptul că nu s-au produs erori sistematice;
    d) instituţia de credit trebuie să examineze tratamentul tranzacţiilor cu pierdere zero pentru a se asigura că acesta nu produce distorsiuni. Un număr semnificativ de tranzacţii cu pierdere zero poate indica faptul că instituţia de credit utilizează o definiţie a stării de nerambursare prea timpurie sau că setul de date de referinţă conţine anumite tranzacţii care nu sunt întradevăr în stare de nerambursare - precum stări de nerambursare de ordin tehnic, cum ar fi comisioane cu valoare redusă rămase de plată, aferente împrumuturilor rambursate.


    3.3.2.4 Determinanţii de risc
    ART. 407
    (1) În procesul de estimare a pierderii în caz de nerambursare, instituţiile de credit pot lua în considerare determinanţi de risc precum:
    a) determinanţi de risc aferenţi tranzacţiei, incluzând tipul tranzacţiei, garanţia reală, garanţii personale furnizate de terţe părţi, rangul de subordonare, perioada de timp în care debitorul s-a aflat în stare de nerambursare, maturizarea expunerii (seasoning), raportul dintre valoarea împrumutului şi cea a garanţiei reale şi procedurile de recuperare;
    b) determinanţi de risc aferenţi debitorului, incluzând dimensiunea debitorului, dimensiunea expunerii, structura de capital specifică firmei, regiunea geografică, sectorul industrial şi linia de activitate;
    c) determinanţi de risc aferenţi instituţiei de credit, incluzând organizarea internă şi cadrul de administrare a activităţii, evenimente relevante - cum ar fi fuziuni - şi entităţi specifice din cadrul grupului, destinate recuperărilor;
    d) determinanţi de risc externi, incluzând ratele de dobândă şi cadrul legal - şi, ca o consecinţă, durata procesului de recuperare; şi
    e) alţi factori de risc.

    (2) Instituţiile de credit trebuie să identifice şi să examineze determinanţi de risc suplimentari care sunt relevanţi pentru circumstanţele specifice ale acestora. Instituţiile de credit trebuie să colecteze date cu privire la ceea ce consideră a fi determinanţii principali ai pierderii pentru un grup dat de tranzacţii şi să îi includă în procesul de estimare a pierderii în caz de nerambursare. Raţionamentele privind identificarea determinanţilor de risc principali trebuie formalizate în mod corespunzător de către instituţia de credit şi trebuie prezentate Băncii Naţionale a României.

    3.3.2.5 Metodologiile de estimare
    ART. 408
    (1) Instituţiile de credit trebuie să aleagă o tehnică sau o combinaţie de tehnici de estimare a pierderii în caz de nerambursare. Tehnicile care pot fi utilizate, cu condiţia respectării prevederilor prezentei secţiuni, includ, dar fără a se limita la, următoarele:
    a) estimarea pierderii în caz de nerambursare care ia în considerare procesul de tratare a situaţiilor problematice;
    b) estimarea pierderii în caz de nerambursare de piaţă, respectiv estimarea pierderii în caz de nerambursare pe baza preţurilor de piaţă ale obligaţiilor intrate în stare de nerambursare;
    c) estimarea pierderii în caz de nerambursare de piaţă implicite, respectiv estimarea pierderii în caz de nerambursare din preţurile de piaţă ale creditelor, obligaţiunilor sau instrumentelor de tip credit default, pentru care nu a apărut starea de nerambursare;
    d) estimarea pierderii în caz de nerambursare istorice implicite.

    (2) Instituţiile de credit trebuie să demonstreze că metodele alese pentru estimarea pierderii în caz de nerambursare sunt potrivite în raport cu activităţile desfăşurate de către acestea şi cu portofoliile cărora li se aplică, precum şi să justifice ipotezele teoretice aferente modelelor.

    ART. 409
    În cazul în care este utilizată tehnica de estimare a pierderii în caz de nerambursare care ia în considerare procesul de tratare a situaţiilor problematice, instituţia de credit trebuie să calculeze fluxurile de numerar rezultate din procesul de tratare a situaţiilor problematice şi/sau de colectare, actualizate în mod corespunzător. Pentru scopurile obţinerii de estimări anticipative, efectuarea calculelor pentru expunerile deţinute la momentul actual de către instituţia de credit trebuie să se bazeze pe datele cu privire la recuperarea efectivă. Procesul de calcul nu trebuie să se bazeze exclusiv pe valoarea de piaţă a garanţiei reale, ci trebuie aplicate ajustări corespunzătoare.

    ART. 410
    În sensul art. 181 alin. (1) lit. a) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, pentru calcularea mediei ponderate - în funcţie de numărul stărilor de nerambursare - a pierderilor efective în caz de nerambursare, stările de nerambursare observate includ cazurile de tratare incompletă a situaţiilor problematice, deşi acestea nu reprezintă valori finale pentru scopurile calculării pierderii în caz de nerambursare, deoarece procesul de recuperare nu a fost finalizat.

    ART. 411
    Instituţiile de credit trebuie să integreze rezultatele proceselor incomplete de tratare a situaţiilor problematice - ca date/informaţii - în cadrul estimărilor pierderii în caz de nerambursare, cu excepţia cazului în care pot demonstra că respectivele tratări incomplete ale situaţiilor problematice nu sunt relevante. Evaluarea relevanţei trebuie să ţină cont de specificul pieţei şi trebuie să arate că excluderea tratărilor incomplete ale situaţiilor problematice nu conduce la subestimarea pierderii în caz de nerambursare şi nu are impact semnificativ asupra estimărilor pierderii în caz de nerambursare.

    ART. 412
    În cazurile în care instituţiile de credit includ tratările incomplete ale situaţiilor problematice în calcularea mediei ponderate - în funcţie de numărul stărilor de nerambursare - a pierderilor efective în caz de nerambursare, acestea trebuie să formalizeze şi să demonstreze pertinenţa abordărilor, ceea ce include, în particular, alegerea perioadei de observare şi metodologiile de estimare a costurilor şi a recuperărilor adiţionale, ulterioare acestei perioade şi, dacă este necesar, din cadrul acestei perioade.

    ART. 413
    (1) Instituţiile de credit pot aplica tehnica de estimare a pierderii în caz de nerambursare care ia în considerare procesul de tratare a situaţiilor problematice, folosind fie estimările directe, fie o abordare în două etape.
    (2) În situaţia în care sunt folosite estimările directe, instituţia de credit obţine o estimare cantitativă pentru fiecare expunere individuală, pe baza caracteristicilor specifice ale acesteia.
    (3) În cazul utilizării abordării în două etape, instituţia de credit estimează o valoare medie a pierderii în caz de nerambursare pentru toate expunerile din cadrul aceleiaşi clase de rating sau grupe de risc a tranzacţiilor.
    (4) În sensul alin. (2), dacă în cadrul clasei de expuneri de tip retail este folosită o abordare la nivel de grupă de risc, instituţia de credit trebuie să calculeze media estimărilor directe individuale în vederea obţinerii pierderii în caz de nerambursare agregate pentru toate expunerile aferente grupei respective. În situaţia în care instituţia de credit obţine estimările pentru clasa de expuneri de tip retail utilizând clase de rating - similar cazului expunerilor faţă de societăţi, instituţii, administraţii centrale sau bănci centrale -, nu este necesar să se agrege estimările pierderii în caz de nerambursare pentru expunerile de tip retail.

    ART. 414
    (1) În sensul art. 413 alin. (2), procedurile directe de estimare - spre exemplu, un model statistic care utilizează determinanţii de risc drept variabile explicative - permit instituţiei de credit calculul automat al fiecăruia dintre elementele distincte care alcătuiesc pierderea în caz de nerambursare, pe baza experienţei cu privire la fiecare dintre elementele corespondente din setul de date de referinţă, care este relevant pentru elementul respectiv - cum ar fi valorile de recuperare ale bunurilor imobiliare sau ratele de actualizare.
    (2) În sensul art. 414 alin. (3), în cadrul abordării în două etape, instituţia de credit trebuie să aplice o ajustare generală a pierderii în caz de nerambursare la nivelul clasei de rating sau al grupei de risc, privită ca întreg, pentru a reflecta măsura în care valoarea medie a pierderii în caz de nerambursare pentru setul de date de referinţă necesar nu este reprezentativă pentru media pe termen lung, anticipativă şi ponderată în funcţie de numărul stărilor de nerambursare sau pentru estimarea efectuată în ipoteza unui declin economic.

    ART. 415
    (1) În cazul în care instituţia de credit utilizează tehnica de estimare a pierderii în caz de nerambursare care ia în considerare procesul de tratare a situaţiilor problematice, setul de date de referinţă utilizat pentru realizarea estimărilor include preţurile de piaţă istorice înregistrate cu privire la garanţia reală sau aferente unei părţi ori tuturor creanţelor faţă de debitor. Preţurile de piaţă curente ale garanţiilor reale pentru expunerile deţinute la momentul actual de către instituţia de credit pot influenţa pierderea în caz de nerambursare estimată aferentă acestora.
    (2) Ca o alternativă la tehnica de estimare a pierderii în caz de nerambursare care ia în considerare procesul de tratare a situaţiilor problematice, setul de date de referinţă poate fi obţinut de către instituţia de credit, cu condiţia respectării prevederilor prezentei secţiuni, prin observarea preţurilor de piaţă ale obligaţiunilor sau creditelor tranzacţionabile intrate în stare de nerambursare, într-un interval scurt de timp de la intrarea în această stare sau la ieşirea din faliment, precum şi prin observarea preţurilor de piaţă ale creditelor, obligaţiunilor sau instrumentelor de tip credit default, pentru care nu a apărut starea de nerambursare.
    (3) În cazul în care instituţia de credit utilizează informaţii de piaţă ca o alternativă la tehnica de estimare a pierderii în caz de nerambursare care ia în considerare procesul de tratare a situaţiilor problematice - cum ar fi în caz de date puţine -, datele de piaţă trebuie să îndeplinească cerinţele generale privind utilizarea datelor externe, prevăzute de partea a 3-a, titlul II, cap. 3 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.
    (4) Instituţia de credit poate să obţină cea mai bună estimare a pierderii aşteptate pentru expunerile intrate în stare de nerambursare direct din preţurile de piaţă ale acestora, acolo unde acestea există.

    ART. 416
    (1) Instituţiile de credit trebuie să utilizeze cu atenţie informaţiile externe relevante folosite pentru îmbunătăţirea estimărilor pierderii în caz de nerambursare, bazate pe experienţa proprie a acestora cu privire la pierderi şi recuperări.
    (2) Estimarea pierderii în caz de nerambursare din marjele de credit (credit spreads) aferente expunerilor care nu au intrat în stare de nerambursare - respectiv estimarea pierderii în caz de nerambursare de piaţă implicite - poate fi utilizată de către instituţia de credit numai atunci când, pentru obţinerea unor estimări de încredere, nu sunt disponibile alte date şi dacă rezultatele validării arată ca aceste estimări sunt de încredere.
    (3) Tehnicile de estimare a pierderii în caz de nerambursare de piaţă şi cea de piaţă implicită pot fi adecvate numai în condiţiile în care pieţele de capital se caracterizează prin adâncime - respectiv există numeroşi cumpărători şi vânzători potenţiali dispuşi să tranzacţioneze la preţuri mai ridicate sau mai scăzute decât preţul de piaţă curent - şi lichiditate.

    ART. 417
    (1) Tehnica de estimare a pierderii în caz de nerambursare istorice implicite - respectiv obţinerea de estimări ale pierderilor în caz de nerambursare din pierderile efective aferente expunerilor din cadrul claselor de rating sau grupelor de risc şi din estimările adecvate ale probabilităţilor de nerambursare - poate fi utilizată de către instituţia de credit doar pentru clasa de expuneri de tip retail. Pierderea efectivă pentru aceste expuneri de tip retail este egală cu pierderea totală împărţită la numărul total de expuneri din cadrul clasei de rating sau al grupei de risc, în timp ce pierderea în caz de nerambursare efectivă medie este egală cu aceeaşi pierdere totală împărţită la numărul expunerilor intrate în stare de nerambursare din cadrul clasei de rating sau al grupei de risc.
    (2) Estimarea pierderii în caz de nerambursare istorice implicite poate fi utilizată de către instituţia de credit doar în cazurile în care aceasta poate estima pierderea aşteptată pentru fiecare clasă de rating a tranzacţiilor sau grupă de expuneri, cu condiţia îndeplinirii cerinţelor minime - incluzând toate cerinţele calitative şi cantitative aferente validării - pentru estimarea probabilităţii de nerambursare.

    3.3.2.6 Pierderea în caz de nerambursare în ipoteza unui declin economic
    ART. 418
    (1) Instituţiile de credit trebuie să stabilească un proces riguros şi bine formalizat pentru evaluarea efectelor - în cazul în care acestea există - condiţiilor de declin economic asupra ratelor de recuperare şi pentru obţinerea de estimări ale pierderii în caz de nerambursare în concordanţă cu condiţiile de declin economic.
    (2) Procesul prevăzut la alin. (1) presupune 3 etape, care pot fi tratate într-o manieră integrată:
    a) identificarea condiţiilor de declin economic corespunzătoare pentru fiecare clasă de expuneri reglementată, în cadrul fiecărei jurisdicţii;
    b) identificarea dependenţelor adverse - în cazul în care acestea există - dintre ratele de nerambursare şi ratele de recuperare;
    c) integrarea dependenţelor adverse ce au fost identificate dintre ratele de nerambursare şi ratele de recuperare, cu scopul de a genera, pentru expunerile instituţiei de credit, parametrii de pierdere în caz de nerambursare care să fie în concordanţă cu condiţiile de declin economic identificate.

    (3) În sensul alin. (2) lit. a), condiţiile de declin economic corespunzătoare sunt acelea în care determinanţii relevanţi ai ratelor de nerambursare sunt în concordanţă cu condiţiile în care există aşteptări ca pierderile din credite pentru clasa de expuneri reglementată să fie în mod substanţial mai ridicate decât media. Instituţiile de credit pot identifica asemenea condiţii la un nivel mai granular, dacă o asemenea abordare sporeşte senzitivitatea la risc. Ca regulă generală, în cazul în care ratele de recuperare prezintă senzitivitate la condiţiile locale, instituţiile de credit trebuie, cel puţin, să ia în considerare în mod separat fiecare clasă de expunere şi fiecare jurisdicţie, exceptând situaţia în care pot justifica combinarea claselor de expuneri şi/sau a jurisdicţiilor pe baza faptului că expunerile din cadrul aceloraşi clase de expuneri, în jurisdicţii diferite, prezintă o covarianţă ridicată a ratelor de recuperare.
    (4) În sensul alin. (2) lit. b), dependenţele adverse dintre ratele de nerambursare şi ratele de recuperare pot fi identificate fie direct, prin analize statistice, dacă datele necesare sunt disponibile, fie indirect, prin examinarea relaţiilor dintre determinanţii stării de nerambursare şi cei ai recuperărilor. Abordarea indirectă poate include analiza comportamentului valorilor garanţiei reale, acolo unde garanţia reală are o influenţă semnificativă asupra recuperărilor.
    (5) În sensul alin. (2) lit. c), pentru obţinerea unei estimări a pierderii în caz de nerambursare în condiţii de declin economic, instituţiile de credit pot, spre exemplu, analiza ratele de recuperare în timpul perioadelor de declin economic sau pot utiliza previziuni bazate pe modificarea determinanţilor de risc corespunzători într-o manieră concordantă cu condiţiile de declin economic. Dacă prin derularea unei analize în concordanţă cu alin. (2) lit. b) nu a fost identificată nicio dependenţă adversă semnificativă între ratele de nerambursare şi ratele de recuperare, estimările pierderii în caz de nerambursare se pot baza pe mediile pe termen lung, ponderate în funcţie de numărul stărilor de nerambursare, ale ratelor observate ale pierderii sau pot fi obţinute din previziuni care nu implică supunerea la simulări de criză a determinanţilor de risc corespunzători.

    ART. 419
    Pentru scopurile art. 181 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, instituţiile de credit care nu pot demonstra în alte moduri că estimările pierderii în caz de nerambursare în ipoteza unui declin economic nu sunt mai scăzute decât estimările medii pe termen lung ale pierderii în caz de nerambursare trebuie să poată furniza Băncii Naţionale a României, la cererea acesteia, o estimare a ratei pierderii în caz de nerambursare pe termen lung, medie ponderată în funcţie de numărul stărilor de nerambursare. Pierderea în caz de nerambursare în ipoteza unui declin economic poate, în anumite circumstanţe, să fie egală cu pierderea în caz de nerambursare medie pe termen lung, dar nu poate fi mai puţin prudentă.

    ART. 420
    Simulările de criză (stress tests) prevăzute la art. 177 alin. (1) sau alin. (2) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 nu este obligatoriu să producă o pierdere în caz de nerambursare mai scăzută sau mai ridicată decât cea estimată potrivit art. 181 alin. (1) lit. b) din regulamentul menţionat. În măsura în care identificarea perioadelor de declin economic pentru scopurile art. 181 alin. (1) lit. b) din regulamentul menţionat coincide cu simulările de criză (stress tests) efectuate pentru scopurile art. 177 alin. (1) sau alin. (2) din respectivul regulament, pierderea în caz de nerambursare calculată poate fi similară. Unele simulări de criză (stress tests) efectuate pentru scopurile art. 177 alin. (1) sau alin. (2) din regulamentul menţionat pot fi utilizate drept instrument pentru evaluarea robusteţii estimării pierderii în caz de nerambursare, care este realizată potrivit art. 181 alin. (1) lit. b) din respectivul regulament.

    3.3.2.7 Pierderea în caz de nerambursare utilizată pentru calcularea pierderii aşteptate
    ART. 421
    În sensul art. 181 alin. (1) lit. h) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, dacă condiţiile de declin economic sunt relevante pentru un anumit tip de expuneri, atunci acest aspect trebuie luat în considerare la cuantificarea posibilităţii de a înregistra pierderi neaşteptate suplimentare pe parcursul perioadei de recuperare.

    3.3.3 Cerinţe cu privire la estimările proprii ale factorilor de conversie
    3.3.3.1 Aspecte generale
    ART. 422
    Estimările factorului de conversie trebuie să reflecte atât experienţa şi practicile instituţiei de credit, cât şi mediul extern în care aceasta îşi desfăşoară activitatea. Instituţiile de credit trebuie să aibă în vedere de o manieră corespunzătoare, în cadrul proceselor de estimare şi validare a factorului de conversie, modul în care evoluează relaţiile cu clienţii în circumstanţe adverse, atunci când clienţii pot decide să utilizeze angajamente de finanţare care nu au fost trase.

    ART. 423
    Instituţia de credit trebuie să acorde o atenţie deosebită utilizării datelor colectate din surse externe sau de-a lungul diferitelor perioade de timp.

    ART. 424
    Având în vedere faptul că o variaţie procentuală dată a valorii expunerii conduce la o modificare procentuală egală a cerinţelor de capital, orice aproximare şi/sau modalitate mai rapidă (shortcut) pe care instituţia de credit decide să le/o adopte pentru estimarea valorii expunerii trebuie să constituie un aspect important al validării şi evaluării.

    ART. 425
    În sensul părţii a 3-a titlul II capitolul 3 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, valoarea expunerii este alcătuită din două poziţii: suma trasă la momentul actual şi o estimare a sumelor ce vor fi trase în viitor din creditul angajat şi neutilizat. Sumele potenţiale care vor fi trase în viitor sunt descrise în termeni de proporţie din suma netrasă la momentul actual.

    ART. 426
    Factorii de conversie trebuie să ia valori pozitive sau valoarea zero, iar valoarea expunerii pentru fiecare tranzacţie nu trebuie să fie mai mică decât valoarea expunerii definită la art. 166 alin. (1)-(7) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.

    3.3.3.2 Orizontul de timp
    ART. 427
    (1) Calcularea factorului de conversie necesită observarea şi compararea a cel puţin două momente de timp: momentul actual şi momentul intrării în stare de nerambursare. Factorii de conversie estimaţi sunt obţinuţi din factorii de conversie efectivi pentru expunerile intrate în stare de nerambursare din setul de date de referinţă. Momentul intrării în stare de nerambursare şi valoarea trasă la acest moment pentru expunerile din setul de date de referinţă pot fi observate în mod direct.
    (2) Instituţiile de credit trebuie să utilizeze abordări de calculare a factorilor de conversie efectivi care sunt adecvate activităţii specifice a acestora.

    ART. 428
    (1) Instituţiile de credit trebuie să se asigure că momentele de timp alese pentru calcularea factorilor de conversie efectivi aferenţi setului de date de referinţă sunt adecvate pentru orizontul de timp de un an utilizat în scopul estimării factorilor de conversie. Aceasta ar putea necesita luarea în considerare de seturi de intervale diferite de timp ce precedă momentul intrării în stare de nerambursare.
    (2) În cazul în care instituţia de credit utilizează pentru calcularea factorilor de conversie efectivi abordarea de grup (cohort approach), perioada de observare este împărţită în ferestre de timp, iar suma trasă la momentul intrării în stare de nerambursare este pusă în legătură cu suma trasă/netrasă la începutul ferestrei de timp. Perioada ce trebuie utilizată în cadrul acestei abordări (cohort period) drept fereastră de timp este de un an, cu excepţia cazurilor în care instituţia de credit poate demonstra că ar fi mai prudentă şi mai potrivită o perioadă diferită.
    (3) În situaţia utilizării, pentru calcularea factorilor de conversie efectivi, a abordării cu orizont de timp fix (fixed-horizon approach), suma trasă la momentul intrării în stare de nerambursare este pusă în legătură cu suma trasă/netrasă la un moment fix, anterior intrării în stare de nerambursare, folosindu-se ipoteza simplificatoare că toate expunerile care vor intră în stare de nerambursare de-a lungul orizontului de timp ales vor intră în stare de nerambursare la acelaşi moment de timp: sfârşitul orizontului de timp fix. Instituţiile de credit trebuie să folosească un orizont de timp fix de un an, cu excepţia cazurilor în care acestea demonstrează că ar fi mai prudentă şi mai potrivită o altă perioadă.
    (4) Instituţiile de credit pot utiliza, pentru cuantificarea factorilor de conversie efectivi, abordarea cu orizont de timp variabil - generalizare a abordării cu orizont de timp fix -, care constă în folosirea mai multor referinţe temporale în cadrul orizontului de timp ales - cum ar fi compararea sumei trase la momentul intrării în stare de nerambursare cu sumele trase cu o lună, două luni, trei luni etc. înainte de intrarea în stare de nerambursare.
    (5) Pentru cuantificarea factorilor de conversie efectivi, instituţiile de credit pot folosi numai ca soluţie tranzitorie abordarea momentum, care vizează exprimarea factorilor de conversie ca procent din întregul angajament de finanţare - raportul limită totală -, şi nu ca procent din suma netrasă. În cazul utilizării acestei abordări, nu este necesar ca instituţia de credit să ia o decizie privind un moment de referinţă anterior intrării în stare de nerambursare, suma trasă la momentul intrării în stare de nerambursare comparându-se doar cu limita totală la acest moment. Pentru a putea primi aprobarea din partea Băncii Naţionale a României de a utiliza estimări proprii ale factorilor de conversie obţinuţi pe baza abordării momentum, instituţiile de credit trebuie să recalculeze raportul limită totală sub forma unui factor de conversie care să respecte prevederile părţii a 3-a titlul II capitolul 3 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, folosind informaţia relevantă din procesul de alocare pe clasele de rating ale factorului de conversie.

    ART. 429
    (1) Indiferent de abordarea aleasă pentru cuantificarea factorilor de conversie efectivi, instituţiile de credit trebuie:
    a) să analizeze şi să prezinte Băncii Naţionale a României considerentele pentru adoptarea abordării respective, să îşi justifice alegerile şi să evalueze impactul pe care l-ar avea utilizarea unui orizont de timp diferit;
    b) să identifice punctele slabe posibile ale abordării alese şi să propună metode pentru tratarea sau compensarea acestora;
    c) să evalueze impactul abordării alese asupra claselor de rating şi estimărilor finale ale factorului de conversie, prin investigarea efectelor dinamice, precum interacţiunile cu perioada rămasă până la intrarea în stare de nerambursare (time-to-default) şi calitatea creditului.

    (2) Aspectele enumerate la alin. (1) trebuie avute în vedere la elaborarea şi validarea modelului intern, iar documentaţia instituţiei de credit trebuie să furnizeze informaţii clare cu privire la acestea.

    3.3.3.3 Factorii de conversie reglementaţi şi estimările proprii
    ART. 430
    Instituţiile de credit care au primit aprobarea din partea Băncii Naţionale a României să utilizeze propriile estimări ale factorilor de conversie trebuie să aplice aceste estimări pentru toate expunerile precizate la art. 166 alin. (8) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, sub rezerva prevederilor aferente perioadei de implementare graduală.

    ART. 431
    (1) Fără a aduce atingere prevederilor art. 166 alin. (10) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, pentru scopurile primirii aprobării de a utiliza estimările proprii ale factorilor de conversie, expresia linii de credit prevăzută la art. 166 alin. (8) lit. d) din regulamentul menţionat se interpretează ca fiind suficient de largă pentru a acoperi fiecare tip de expunere din afara bilanţului precizat în anexa I la acelaşi regulament, care nu este identificat drept un element de risc maxim şi care nu este deja menţionat în mod explicit la art. 166 alin. (8) lit. a) - c) şi lit. e) din acelaşi regulament.
    (2) În cazuri excepţionale, instituţiile de credit pot folosi, cu aprobarea Băncii Naţionale a României, factorii de conversie reglementaţi pentru anumite tipuri de expuneri, dacă pot demonstra că este imposibil să se elaboreze o abordare relevantă pentru a estima factorii de conversie pentru expunerile respective. Elementele cu risc maxim rămân acoperite de prevederile art. 166 alin. (10) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 şi primesc o valoare a expunerii de 100% din valoarea lor.

    3.3.3.4 Datele
    ART. 432
    (1) Setul de date de referinţă pentru factorul de conversie/valoarea expunerii trebuie să includă doar expuneri faţă de debitori intraţi în situaţie de nerambursare, suma trasă şi cea netrasă la momentul intrării în stare de nerambursare, suma trasă şi cea netrasă la un moment - sau momente - de timp anterior intrării în stare de nerambursare, precum şi factori care pot fi folosiţi pentru a grupa, în maniere semnificative, tranzacţiile intrate în stare de nerambursare. De asemenea, acest set trebuie să respecte, în măsura în care este posibil, următoarele aspecte:
    a) să acopere o perioadă care este suficient de lungă pentru a include cel puţin un ciclu economic;
    b) să conţină toate intrările în stare de nerambursare care au fost înregistrate pe parcursul orizontului de timp considerat;
    c) să includă toate informaţiile relevante necesare pentru a estima parametrii de risc;
    d) să includă date despre determinanţii relevanţi ai factorului de conversie.

    (2) Instituţia de credit trebuie să se asigure că setul de date de referinţă rămâne reprezentativ pentru portofoliile sale curente, fiind actualizat atunci când este necesar.

    3.3.3.5 Determinanţii de risc
    ART. 433
    (1) Instituţiile de credit trebuie să ia în considerare şi să analizeze toţi determinanţii de risc principali ai factorilor de conversie. Importanţa determinanţilor de risc trebuie judecată pe baza caracteristicilor specifice ale portofoliilor şi practicilor instituţiei de credit.
    (2) În procesul de analizare a determinanţilor potenţiali ai factorului de conversie, instituţiile de credit trebuie să examineze - fără ca lista precizată să aibă caracter exhaustiv - următoarele domenii:
    a) strategiile şi politicile instituţiilor de credit în ceea ce priveşte monitorizarea conturilor clienţilor;
    b) capacitatea şi voinţa instituţiei de credit de a împiedica noi trageri în circumstanţe apropiate intrării în stare de nerambursare;
    c) factorii care influenţează cererea debitorului pentru finanţare/tranzacţii;
    d) factorii care influenţează voinţa instituţiilor de credit de a oferi finanţare/tranzacţii;
    e) comportamentul terţelor părţi - cum ar fi alte instituţii de credit, instituţii financiare, creditori comerciali şi proprietari -, a căror prezenţă ca surse alternative ale ofertei poate creşte sau reduce cererea de finanţare/tranzacţiile pentru o instituţie de credit individuală şi
    f) natura tranzacţiei şi atributele încorporate în aceasta - cum ar fi protecţia angajamentului contractual.


    3.4 Calitatea documentaţiei interne
    ART. 434
    Cerinţele prezentei subsecţiuni se aplică tuturor documentaţiilor referitoare la elaborarea şi validarea modelelor interne de rating, incluzând documentaţiile referitoare la sistemele de rating şi la estimarea probabilităţii de nerambursare, pierderii în caz de nerambursare şi factorului de conversie.

    ART. 435
    Instituţia de credit trebuie să formalizeze toate etapele elaborării şi validării sistemelor de rating într-o manieră care să permită unei terţe părţi - cum ar fi auditul intern, Banca Naţională a României - înţelegerea raţionamentului şi procedurilor care stau la baza elaborării şi validării. Instituţia de credit trebuie să îndeplinească această cerinţă şi în ceea ce priveşte documentaţia aferentă operaţiunilor care se efectuează.

    ART. 436
    Documentaţia aferentă elaborării şi validării sistemului de rating trebuie să includă cel puţin descrieri detaliate ale metodologiilor de elaborare, ale proceselor de alocare şi clasificare, ale calibrării, precum şi ale procedurilor, proceselor şi testelor interne utilizate de către instituţia de credit pentru validarea sistemului de rating.

    ART. 437
    Instituţia de credit trebuie să se asigure pe bază continuă că sistemele de rating îndeplinesc cerinţele aferente acestora. Având în vedere faptul că sistemele de rating şi operaţiunile acestora sunt supuse în mod constant îmbunătăţirii, validarea trebuie să fie un proces iterativ. Instituţiile de credit trebuie să se asigure că documentaţia este actualizată după operarea de modificări semnificative cu privire la sistemele sau procesele de rating. Documentaţia cu privire la elaborare şi validare trebuie să conţină iteraţiile şi procesele utilizate pentru validarea acestora.

    ART. 438
    Documentaţia trebuie să reflecte, de asemenea, faptul că pot fi utilizate sisteme de rating diferite pentru portofolii diferite. Instituţiile de credit trebuie să păstreze seturi de documentaţie diferite cu privire la elaborarea, validarea şi operaţiunile aferente fiecărui sistem de rating sau fiecărei combinaţii de sisteme de rating care se utilizează, precum şi cu privire la portofoliile pentru care acestea sunt aplicate.

    ART. 439
    Instituţiile de credit trebuie să pună la dispoziţia Băncii Naţionale a României, la cererea acesteia, toată documentaţia referitoare la sistemele de rating ale acestora.

    ART. 440
    Documentaţia aferentă modelelor statistice şi altor metode mecanice trebuie să acopere cel puţin următoarele aspecte:
    a) documentaţia cu privire la detaliile conceptuale ale modelului:

    (i) criteriile de delimitare pentru segmentul de rating;
    (îi) descrierea metodei de rating, a tipului de model utilizat şi a arhitecturii modelului;
    (iii) arhitectura modelului şi ipotezele fundamentale, incluzând definiţiile stării de nerambursare, considerentele şi analiza care susţin alegerea criteriilor de rating, circumstanţele tipice în care modelul nu funcţionează într-o manieră eficace şi punctele tari şi slabe, cu caracter general, ale modelului;
    (iv) considerentele pentru selectarea unui tip specific de model;
    (v) documentaţia aferentă tuturor funcţiilor modelului;
    (vi) descrierea procesului de rating;
    (vii) sarcinile şi responsabilităţile cu privire la modelul de rating;
    (viii) politica de modificare a modelului;
    b) documentaţia cu privire la elaborare şi analize:

    (i) relevanţa criteriilor utilizate în cadrul modelului;
    (îi) setul de date utilizat la elaborarea modelului;
    (iii) asigurarea calităţii pentru setul de date;
    (iv) procedura de elaborare a modelului;
    (v) selectarea factorilor de intrare aferenţi modelului şi evaluarea parametrilor modelului;
    (vi) asigurarea calităţii/validarea pe parcursul elaborării modelului, incluzând cel puţin teste de performanţă "în afara orizontului de timp" - out-of-time - şi/sau "în afara eşantionului" - out-of-sample;
    (vii) în cazul modelelor pentru estimarea parametrilor de risc, calibrarea parametrilor de risc pe clasă de rating sau grupă de risc;
    (viii) procedura pentru validare/examinare cu regularitate;
    (ix) folosirea raţionamentului profesional în scopul de a completa modelul.

    ART. 441
    Testele pentru asigurarea calităţii/validare trebuie efectuate doar dacă datele necesare a fi alocate exclusiv pentru acestea nu reduc în mod necorespunzător setul de date folosit pentru elaborarea modelului. În cazurile în care se dispune de puţine date, poate fi oportun ca, în anumite circumstanţe, instituţia de credit să nu aloce exclusiv un set de date în afara eşantionului - out-of-sample -, ci să aştepte noile alocări de rating din anul următor, iar acestea să fie utilizate drept eşantion "în afara orizontului de timp" - out of time.

    3.5 Modelele obţinute de la furnizori externi
    ART. 442
    Procesul de rating al instituţiei de credit, în totalitatea sa, trebuie să fie un proces intern de rating, dar nu este necesar ca toate părţile acestuia să fie elaborate intern, instituţia de credit putând utiliza modele obţinute de la furnizori externi, cum ar fi modele statistice.

    3.5.1 Transparenţa modelelor obţinute de la furnizori externi
    ART. 443
    (1) În vederea îndeplinirii cerinţelor părţii a treia titlul II capitolul 3 secţiunea a 6-a subsecţiunea a 5-a din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, pentru modelele obţinute de la furnizori externi, instituţia de credit trebuie să demonstreze o bună înţelegere a modelelor respective, sub toate aspectele.
    (2) Instituţia de credit trebuie să dispună de o documentaţie referitoare la elaborarea modelelor şi la fundamentele procesului de validare aferent acestora, întocmită de către furnizorii externi într-o manieră care să permită terţelor părţi - cum ar fi auditul intern, Banca Naţională a României - o înţelegere detaliată a metodologiei aplicate, precum şi evaluarea gradului de adecvare a funcţionării modelului la nivelul instituţiei de credit.
    (3) Instituţia de credit trebuie să demonstreze că dispune pe plan intern de cunoştinţele necesare pentru înţelegerea metodologiei şi pentru evaluarea gradului de adecvare a funcţionării modelului. Aceasta trebuie, în special, să aibă cunoştinţă despre toate limitele modelului, precum şi despre circumstanţele în care modelul nu funcţionează conform aşteptărilor.
    (4) Instituţia de credit trebuie să se asigure că utilizatorii vor fi formaţi profesional corespunzător pentru folosirea modelului respectiv şi că vor fi disponibili instructori interni.
    (5) Instituţia de credit trebuie să prezinte planuri în vederea asigurării validării şi, dacă este necesar, a dezvoltării modelului în viitor.
    (6) Instituţiile de credit trebuie să se asigure de faptul că performanţa modelului poate fi evaluată şi, dacă este necesar, ajustată, chiar şi în cazul în care furnizorul extern întrerupe oferirea de suport sau în alte cazuri similare.

    3.5.2 Legătura cu informaţiile interne utilizate în cadrul procesului de rating
    ART. 444
    (1) Instituţia de credit trebuie să cunoască care sunt informaţiile - datele - prelucrate în cadrul modelului obţinut de la un furnizor extern şi cum sunt legate aceste informaţii de cele care sunt prelucrate pe plan intern - spre exemplu, dacă definiţiile date de furnizor factorilor de intrare, precum cifra de afaceri şi datoria, sunt în concordanţă cu cele utilizate pe plan intern.
    (2) Instituţia de credit trebuie să se asigure că agregarea diferitelor părţi ale modelului de rating nu conduce la o metodă de rating necoerentă, în special în situaţiile în care părţi elaborate pe plan extern sunt utilizate simultan cu părţi elaborate pe plan intern.
    (3) Instituţia de credit trebuie să verifice dacă există o dublă înregistrare a informaţiilor în părţile interne şi externe ale modelului de rating.
    (4) În cazul combinării părţilor elaborate separat ale sistemului de rating, instituţia de credit trebuie să deruleze un exerciţiu suplimentar cu privire la cuantificarea riscului, respectiv parametrii de risc trebuie să fie estimaţi pe baza unui set de date corespunzător, precum în cazul unui sistem de rating elaborat în totalitate pe plan intern.

    SECŢIUNEA a 4-a
    Cerinţele cu privire la date
    ART. 445
    Bazele de date fizice construite pentru conformarea cu cerinţele referitoare la colectarea şi păstrarea datelor pentru diferite scopuri, prevăzute de partea a 3-a titlul II capitolul 3 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, pot conţine date referitoare la mai multe scopuri. Sursele de date pot fi, de asemenea, diferite, şi anume:
    a) în vederea creării modelului de alocare, pentru a determina ponderea variabilelor de intrare, pot fi utilizate date interne, externe şi centralizate;
    b) în vederea calibrării modelului de estimare pot fi utilizate date interne, externe şi centralizate - potrivit art. 178 alin. (4), art. 180 alin. (1) lit. h), art. 180 alin. (2) lit. c) şi e), art. 181 alin. (1) lit. j) şi art. 181 alin. (2) al doilea paragraf din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 -, respectiv date externe şi centralizate cu anumite restricţii - potrivit art. 179 alin. (2), art. 180 alin. (1) lit. f), art. 180 alin. (2) lit. c), art. 185 lit. c), art. 188 lit. d), art. 190 alin. (3) şi art. 191 din regulamentul menţionat;
    c) pentru datele cu privire la rezultate şi performanţă se pot folosi date interne generate pe parcursul elaborării şi utilizării modelului;
    d) pentru calcularea cerinţelor minime de capital curente se pot utiliza date interne.


    4.1 Acurateţea, exhaustivitatea şi pertinenţa datelor
    ART. 446
    În sensul art. 174 lit. b) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, termenii de mai jos au următoarele semnificaţii:
    a) acurateţe se referă la gradul de încredere care poate fi atribuit datelor de intrare. Aceste date trebuie să fie suficient de exacte pentru a se evita distorsiunea semnificativă a rezultatului;
    b) exhaustivitate semnifică faptul că bazele de date furnizează informaţii cuprinzătoare pentru instituţia de credit - respectiv datele pentru toate liniile de activitate şi variabilele relevante. Lipsa datelor pentru anumite câmpuri sau înregistrări poate fi inevitabilă, dar instituţiile de credit trebuie să încerce să minimizeze apariţia acestor situaţii şi să urmărească reducerea acestora în timp;
    c) pertinenţă semnifică faptul că datele nu conţin distorsiuni - biases - care să le facă nepotrivite pentru scopul respectiv.


    4.1.1 Sistemele IT pentru tratamentul riscului de credit potrivit abordării bazate pe modele interne de rating
    ART. 447
    (1) Instituţia de credit trebuie să dispună de o infrastructură IT solidă în vederea asigurării integrităţii calculării cerinţelor de capital. Bazele de date utilizate pentru reproducerea calculelor trebuie arhivate în mod adecvat, iar instituţia de credit trebuie să realizeze copii de siguranţă - backup - corespunzătoare ale acestora. Instituţiile de credit trebuie să formalizeze fluxurile de desfăşurare a activităţii - work-flows -, procedurile şi sistemele aferente colectării şi stocării datelor.
    (2) Instituţiile de credit trebuie să dispună de sisteme IT care să asigure disponibilitatea continuă şi mentenanţa tuturor bazelor de date relevante, precum şi reproducerea, pentru scopurile validării, a bazelor de date şi a rezultatelor sistemelor de rating. Pentru a se asigura recuperarea informaţiilor, aceste sisteme IT trebuie incluse în planurile generale pentru situaţii neprevăzute. Instituţia de credit trebuie să stabilească controale corespunzătoare pentru a se preveni accesul persoanelor neautorizate la informaţii.
    (3) Instituţiile de credit trebuie să aloce resurse suficiente pentru ca bazele de date să poată fi extinse fără riscul de a pierde informaţii şi trebuie să urmărească reducerea riscului de eroare umană prin creşterea gradului de automatizare al tuturor procedurilor semnificative utilizate la cuantificarea cerinţelor de capital. Prin suport IT suficient pentru datele aferente abordării bazate pe modele interne de rating trebuie să se înţeleagă faptul că toate datele trebuie stocate într-o manieră potrivită şi trebuie să poată fi accesate într-un orizont de timp adecvat.

    4.1.2 Examinarea întreprinsă de către audit
    ART. 448
    Examinarea calităţii datelor de către auditul intern trebuie să includă cel puţin următoarele: o examinare anuală a controalelor interne, eşantionarea periodică a datelor şi examinarea reconcilierilor aferente sistemului. Pentru datele externe şi cele centralizate, examinarea calităţii datelor trebuie efectuată pe cât de extins posibil.

    4.2 Standardele de calitate a datelor şi concordanţa cu datele contabile
    ART. 449
    (1) Instituţiile de credit trebuie să îşi definească propriile standarde pentru asigurarea calităţii datelor, să urmărească îmbunătăţirea în timp a acestor standarde şi să îşi cuantifice performanţa prin raportare la aceste standarde.
    (2) Instituţiile de credit trebuie să se asigure în mod continuu că datele acestora au o calitate suficient de ridicată pentru a fi în sprijinul proceselor de administrare a riscului şi calculării cerinţelor de capital. Aceasta poate include examinarea structurii datelor de intrare pentru a se identifica valorile extreme - outliers - sau neverosimile, modificările faţă de perioadele trecute şi cantitatea de date lipsă. Examinarea trebuie, de asemenea, să indice dacă este păstrată integritatea datelor.

    ART. 450
    (1) Instituţiile de credit trebuie să identifice şi să explice divergenţele semnificative evidenţiate de către procesul de reconciliere, desfăşurat cu regularitate, în raport cu datele contabile. Reconcilierea completă nu este posibilă întotdeauna, datele referitoare la risc putând să difere, din motive întemeiate, de datele contabile - spre exemplu, "factorul de conversie" nu are echivalent în contabilitate -, dar trebuie efectuată atunci când este posibil.
    (2) Instituţiile de credit trebuie să efectueze verificări ale concordanţei, care să includă piste de audit privind sursele de date, verificări de total şi de număr de înregistrări atunci când datele trec dintr-un sistem în altul, înregistrarea datelor care sunt excluse sau introduse la diferite etape ale manipulării datelor etc. Instituţia de credit trebuie să investigheze discrepanţele semnificative.

    ART. 451
    Datele trebuie să facă obiectul unor controale adecvate ale calităţii, în funcţie de importanţa acestora. Instituţia de credit este responsabilă pentru efectuarea de verificări minime, incluzând o examinare independentă periodică pentru a se confirma acurateţea, exhaustivitatea şi pertinenţa datelor. Calitatea datelor poate fi examinată, de exemplu, prin reproducerea procesului de pregătire a datelor - incluzând colectarea şi transformarea - şi a rezultatelor modelelor, utilizând aceleaşi baze de date şi aceiaşi algoritmi folosiţi de către instituţia de credit. Examinarea poate fi efectuată pe baza unui eşantion.

    ART. 452
    Sistemele de alocare a ratingurilor deţinute de către instituţiile de credit trebuie să conţină o politică justificată corespunzător cu privire la toleranţa faţă de discontinuităţile - gaps - în datele pentru un anumit debitor şi cu privire la abordările prudente de tratare a datelor lipsă, cum ar fi prin substituirea valorilor. Instituţiile de credit trebuie să urmărească minimizarea în timp a cantităţii de date lipsă.

    ART. 453
    Instituţiile de credit trebuie să dispună de un set adecvat de documentaţie cu privire la standardele de calitate a datelor, care să vizeze următoarele aspecte:
    a) politica cu privire la date şi declaraţia de responsabilitate: instituţiile de credit trebuie să stabilească o politică explicită cu privire la date, care poate face parte dintr-o politică generală cu privire la date. Instituţiile de credit sunt responsabile pentru asigurarea calităţii datelor şi trebuie să fie capabile să demonstreze Băncii Naţionale a României că îndeplinesc standarde potrivite scopului;
    b) directorul de date: instituţiile de credit trebuie să dispună de directoare - dicţionare - clare de date care să furnizeze definiţiile elementelor de date;
    c) descrierile bazelor de date: documentaţia aferentă bazelor de date trebuie să permită evaluarea solidităţii bazelor de date. Această documentaţie poate conţine:

    (i) o descriere generală a bazelor de date - de exemplu, informaţii privind modelul relaţional al bazei de date, incluzând tabelele, cheile, declanşatorii (triggers), procedurile stocate; datele cu privire la performanţă, cum ar fi dimensiunea maximă totală; informaţii de securitate, cum ar fi proprietarul, utilizatorii cu drept de scriere şi citire şi responsabilităţile legate de mentenanţă;
    (îi) sursa de date;
    (iii) procesele utilizate pentru obţinerea şi încărcarea datelor;
    (iv) filtrele utilizate pentru a crea baza de date, precum şi pentru a localiza şi corecta erorile în legătură cu aceasta - de exemplu, valorile maxime şi minime şi tratamentul valorilor lipsă;
    (v) controale ale accesului, concordanţei etc.;
    (vi) o descriere specifică a variabilelor incluse.

    ART. 454
    Instituţiile de credit trebuie să pregătească o descriere globală a tuturor punctelor slabe cu privire la date şi la sistemele IT, identificate în procesul intern de examinare - cum ar fi lipsa automatizării -, însoţită de o evaluare a impactului acestora asupra calculelor finale. Instituţiile de credit trebuie, de asemenea, să precizeze cum intenţionează să corecteze punctele slabe.

    4.3 Reprezentativitatea datelor utilizate pentru elaborarea şi validarea modelului
    4.3.1 Cerinţe cu privire la date
    ART. 455
    (1) Pentru îndeplinirea cerinţelor cu privire la calitatea datelor, stabilite de partea a 3-a titlul II capitolul 3 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, orice incertitudini - în cazul în care sunt admisibile conform prevederilor regulamentului respectiv - trebuie însoţite de un grad sporit de prudenţă în estimări sau în procesele de alocare, potrivit art. 171 alin. (2) şi 179 alin. (1) lit. f) din regulamentul menţionat. Instituţiile de credit nu trebuie însă să trateze folosirea prudenţei drept substitut pentru neîndeplinirea integrală a cerinţelor. În cazurile în care se recurge la folosirea prudenţei, aceasta trebuie să se bazeze pe practicile interne ale instituţiei de credit.
    (2) Cerinţele cu privire la date pentru perioada de observare, stipulate la art. 180 alin. (1) lit. h), art. 180 alin. (2) lit. e), art. 181 alin. (2) al doilea paragraf primele două teze, art. 182 alin. (3) al doilea paragraf primele două teze din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, precum şi posibila relaxare specificată la art. 180 alin. (1) lit. h), art. 180 alin. (2) lit. e), art. 181 alin. (2) al doilea paragraf ultimele două teze şi art. 182 alin. (3) al doilea paragraf ultimele două teze din regulamentul respectiv, trebuie satisfăcute complet, nefiind permisă compensarea perioadelor de observare mai scurte prin folosirea prudenţei.

    4.3.2 Seturile de date utilizate pentru estimarea parametrilor de risc (comparabilitatea)
    ART. 456
    Pentru scopurile art. 179 alin. (1) lit. d) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, instituţiile de credit trebuie să demonstreze comparabilitatea seturilor de date utilizate pentru estimare - fie că este vorba de date interne, externe, centralizate sau de o combinaţie a unor astfel de surse de date - cu portofoliul curent deţinut de către instituţia de credit. În acest context, interpretarea termenului de comparabilitate trebuie să includă cel puţin următoarele:
    a) demonstrarea comparabilităţii trebuie să fie bazată pe analizarea caracteristicilor relevante, cum ar fi populaţia de expuneri reprezentată în datele utilizate pentru estimare, standardele de creditare utilizate atunci când au fost generate datele şi alte caracteristici relevante, în raport cu proprietăţile corespondente ale portofoliului curent deţinut de către instituţia de credit. Alte caracteristici relevante pot include, spre exemplu, distribuţia debitorilor de-a lungul diferitelor industrii, distribuţia mărimii expunerilor şi similaritatea distribuţiei geografice a expunerilor, în măsura în care acestea se aplică seturilor de date respective;
    b) la analizarea comparabilităţii populaţiilor trebuie luate în considerare caracteristicile-cheie - caracteristicile cantitative şi calitative ale debitorilor şi ale tranzacţiilor - care pot fi puse în legătură cu intrarea în stare de nerambursare - pentru estimarea probabilităţii de nerambursare -, cu pierderea - pentru estimarea pierderii în caz de nerambursare - sau cu tragerile adiţionale - pentru estimarea factorului de conversie. Analizarea trebuie să se bazeze pe aceste caracteristici sau pe punerea în corespondenţă între un set de caracteristici şi alt set - de exemplu, analizarea poate lua în considerare distribuţia populaţiei potrivit caracteristicilor-cheie, precum şi nivelul şi intervalul de variaţie aferente acestora. În toate cazurile, în special pentru eşantioane externe şi transfrontaliere, orice diferenţe existente cu privire la înţelesul caracteristicilor-cheie trebuie formalizate şi luate în considerare la construirea modelului sau la cuantificarea riscului. Distribuţia populaţiei, precum şi nivelul şi intervalul de variaţie aferente acestor caracteristici-cheie trebuie să le aproximeze pe cele aferente portofoliului curent al instituţiei de credit. Instituţia de credit trebuie să se asigure că distribuţiile sunt apropiate într-o măsură rezonabilă, chiar dacă o potrivire perfectă nu este posibilă în fiecare caz;
    c) diferenţele semnificative observate cu privire la caracteristicile-cheie utilizate pentru estimare sunt informaţii relevante în sensul art. 179 alin. (1) lit. a) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, şi trebuie luate în considerare la estimare prin realizarea de ajustări corespunzătoare. Dacă ajustările sunt dificil de cuantificat, instituţiile de credit trebuie să ia în considerare utilizarea altor seturi de date;
    d) instituţiile de credit pot utiliza instrumente statistice pentru scopurile cuantificării şi justificării.


    4.3.3 Datele utilizate pentru elaborarea modelelor de alocare a expunerilor sau de estimare a parametrilor de risc (reprezentativitatea)
    ART. 457
    (1) În sensul art. 174 lit. c) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, interpretarea termenului de reprezentativitate în contextul elaborării modelelor de alocare a expunerilor include următoarele aspecte:
    a) reprezentativitatea trebuie interpretată similar, indiferent de sursa datelor - seturi de date interne, externe, centralizate sau o combinaţie a acestora;
    b) pentru scopurile alocării debitorilor, reprezentativitatea nu necesită ca proporţia expunerilor intrate în stare de nerambursare şi cea a expunerilor neintrate în stare de nerambursare din setul de date să fie egale cu proporţia expunerilor intrate în stare de nerambursare şi, respectiv, cu cea a expunerilor neintrate în stare de nerambursare din portofoliul respectiv al instituţiei de credit;
    c) pentru analizarea reprezentativităţii eşantionului în raport cu populaţia de debitori sau de expuneri efective ale instituţiei de credit trebuie luate în considerare toate caracteristicile-cheie - caracteristicile cantitative şi calitative ale debitorilor şi tranzacţiilor - care pot fi puse în legătură cu intrarea în stare de nerambursare - pentru estimarea probabilităţii de nerambursare -, cu pierderea - pentru estimarea pierderii în caz de nerambursare - sau cu tragerile adiţionale - pentru estimarea factorului de conversie. Analizarea trebuie să se bazeze pe aceste caracteristici sau pe punerea în corespondenţă între un set de caracteristici şi alt set - de exemplu, analizarea poate include luarea în considerare a distribuţiei populaţiei potrivit caracteristicilor-cheie, precum şi nivelul şi intervalul de variaţie aferente acestora. Diferenţele semnificative observate cu privire la caracteristicile-cheie trebuie evitate, de exemplu, prin utilizarea altui eşantion;
    d) pentru a demonstra reprezentativitatea, dacă este cazul, trebuie utilizate metodologii statistice - cum ar fi analiza grupărilor (cluster analysis) sau tehnici asemănătoare;
    e) pentru scopurile elaborării modelului de alocare a debitorilor sau a expunerilor claselor de rating sau grupelor de risc, instituţiile de credit pot utiliza propriile definiţii ale stării de nerambursare şi ale pierderii, în condiţiile în care acestea sunt formalizate, aplicate consecvent şi este îndeplinită cerinţa referitoare la buna putere de previzionare, prevăzută la art. 174 lit. a) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.

    (2) Prevederile alin. (1) lit. a), c) şi d) sunt aplicabile şi pentru scopurile estimării parametrilor de risc prin utilizarea de modele statistice de previzionare a stărilor de nerambursare, potrivit art. 180 alin. (1) lit. g) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.

    4.3.4 Seturile de date centralizate
    ART. 458
    În sensul art. 179 alin. (2) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, interpretarea termenului de reprezentativitate include următoarele aspecte:
    a) reprezentativitatea trebuie demonstrată pe baza unor criterii plauzibile, stabilite în prealabil în cadrul unei politici generale. Aceste criterii pot include comparabilitatea populaţiilor de expuneri din părţile relevante ale grupării (pool);
    b) în cazul datelor centralizate, definiţia stării de nerambursare utilizată de către o instituţie de credit pentru oricare parte a grupării (pool) trebuie să fie similară definiţiei utilizate de către celelalte instituţii de credit din cadrul grupării pentru respectiva parte. Instituţia de credit trebuie să evite orice subapreciere a riscului care poate proveni din aplicarea unor definiţii similare ale stării de nerambursare. În acest sens, pentru a obţine similaritatea definiţiilor stării de nerambursare, instituţiile de credit trebuie să evite, în special, utilizarea într-o măsură mai redusă a indiciilor improbabilităţii de plată;
    c) pentru a demonstra reprezentativitatea datelor centralizate, dacă este cazul, trebuie utilizate metode statistice adecvate.


    4.3.5 Utilizarea istoricului datelor
    ART. 459
    În sensul art. 179 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, prin reprezentativitate se înţelege faptul că estimările pentru un orizont de timp viitor de un an reflectă cel puţin evenimentele relevante cu care instituţia de credit s-a confruntat în trecut, pe o perioadă de timp îndelungată.

    4.4 Sursele de date şi definiţia stării de nerambursare
    ART. 460
    (1) În cazul seturilor de date centralizate colectate de pe aceeaşi piaţă, instituţia de credit poate verifica similaritatea definiţiei stării de nerambursare prin examinarea formulării definiţiei şi a modului de utilizare internă a acesteia sau prin analizarea utilizării practice a definiţiei pentru acea piaţă.
    (2) În cazul seturilor de date centralizate transfrontaliere, instituţia de credit trebuie să verifice semnificaţia stării de nerambursare - aceeaşi formulare a definiţiei putând avea semnificaţii diferite sau putând fi interpretată diferit de la o jurisdicţie la alta, cum ar fi semnificaţia încetării de a mai calcula dobânzi (non-accrued status), respectiv definiţiile stării de nerambursare putând avea formulări diferite, dar aceeaşi semnificaţie, cum ar fi în cazul identificării unor indicii adiţionale ale improbabilităţii de plată specifice unei anumite ţări - şi să demonstreze similaritatea definiţiilor stării de nerambursare utilizate de către instituţiile de credit din cadrul grupării.

    SECŢIUNEA a 5-a
    Validarea cantitativă şi calitativă şi evaluarea acesteia
    5.1 Principii fundamentale privind validarea
    ART. 461
    (1) Validarea unui sistem de rating cuprinde o serie de procese şi activităţi care contribuie la evaluarea capacităţii ratingurilor de a diferenţia în mod adecvat riscul, precum şi a capacităţii estimărilor parametrilor de risc de a descrie în mod corespunzător aspectele relevante ale riscului.
    (2) Fără a aduce atingere cerinţelor aferente testului de utilizare, potrivit cărora instituţiile de credit trebuie să justifice diferenţele dintre cuantificările utilizate pentru parametrii de risc reglementaţi şi cele utilizate pentru scopuri interne, validarea efectuată de către instituţiile de credit trebuie să ia în considerare scopul sau scopurile specifice pentru care este utilizat un sistem de rating, inclusiv dacă au fost aduse amendamente adecvate pentru fiecare scop.
    (3) Validarea efectuată de către instituţiile de credit trebuie să respecte principiile generale prevăzute la art. 462-476.

    5.1.1 Evaluarea capacităţii predictive a estimărilor de risc şi evaluarea utilizării ratingurilor în procesele de creditare
    ART. 462
    (1) Estimările de risc realizate de către instituţia de credit se bazează pe experienţa istorică, dar trebuie să fie în egală măsură anticipative.
    (2) Sistemele de rating trebuie să diferenţieze în mod eficace riscul - şi anume creditele care au un rating mai scăzut trebuie să aibă un risc de pierdere mai mare - şi să îl calibreze în mod eficace - respectiv sistemele de rating trebuie să cuantifice cu acurateţe riscul de pierdere. Sistemele de rating trebuie, de asemenea, să fie coerente.
    (3) Validarea efectuată de către instituţiile de credit trebuie să vizeze în mod esenţial evaluarea capacităţii predictive a estimărilor de risc, precum şi evaluarea utilizării ratingurilor în procesele de creditare.
    (4) În sensul alin. (3), validarea trebuie să se concentreze pe evaluarea acurateţei anticipative a estimărilor de risc, pe evaluarea proceselor de alocare a acestor estimări, a procedurilor de control şi monitorizare implementate pentru a asigura menţinerea în timp a acurateţei anticipative a estimărilor.
    (5) În cazul în care rezultatele efective diferă în mod semnificativ de cele aşteptate, procesul de validare trebuie să determine efectuarea unei reevaluări a parametrilor abordării bazate pe modele interne de rating.

    ART. 463
    (1) Pentru a asigura acurateţea predictivă a estimărilor de risc, precum şi discriminarea şi calibrarea eficace a riscului, instituţia de credit trebuie în primul rând să evalueze gradul de adecvare la nivel general al fiecărui sistem de rating, evaluare care să acopere cel puţin următoarele aspecte:
    a) verificarea măsurii în care fiecare sistem de rating este caracterizat de un echilibru adecvat între obiectivitate, acurateţe, stabilitate şi prudenţă;
    b) evaluarea caracterului adecvat al filozofiei fiecărui sistem de rating.

    (2) În sensul alin. (1) lit. a), în ceea ce priveşte obiectivitatea unui sistem de rating, instituţiile de credit trebuie să adopte politici şi standarde care să asigure alocarea, în mod coerent, a ratingurilor şi estimărilor, debitorilor şi tranzacţiilor cu caracteristici similare şi cu un nivel similar de risc. Instituţiile de credit trebuie să dispună de capacitatea de a verifica modul în care este administrată utilizarea raţionamentului profesional pentru a se obţine rezultate coerente. Pentru scopurile comparării rezultatelor în raport cu performanţa aşteptată, instituţiile de credit trebuie să fie capabile să identifice modul în care estimările lor au fost ajustate plecând de la rezultatul cel mai probabil.
    (3) În sensul alin. (1) lit. a), în ceea ce priveşte acurateţea unui sistem de rating, instituţia de credit trebuie să adopte politici şi standarde referitoare la performanţa aşteptată a sistemului de rating - rezultate în raport de previziuni -, la integritatea datelor de intrare în sistemul de rating şi transformarea acestora în rezultate.
    (4) În sensul alin. (1) lit. a), în ceea ce priveşte stabilitatea unui sistem de rating, instituţia de credit trebuie să adopte politici şi standarde care să asigure faptul că ratingurile şi estimările rămân în linii mari neschimbate în condiţiile în care riscul aferent nu s-a modificat. Acest aspect nu trebuie să împiedice modificările care sunt inerente filozofiei de rating a sistemului.
    (5) În sensul alin. (1) lit. a), în ceea ce priveşte prudenţa unui sistem de rating, instituţia de credit trebuie să adopte politici şi standarde care să identifice sursele şi marja de incertitudine în ratinguri şi în estimări, precum şi gradul de prudenţă. În particular, politicile trebuie să identifice unde este aplicat principiul de prudenţă şi să explice modul în care acesta este aplicat de către instituţiile de credit în concordanţă cu cerinţele relevante ale părţii a 3-a, titlul II, cap. 3 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.
    (6) În sensul alin. (1) lit. b), filozofia unui sistem de rating se caracterizează prin două componente: filozofia care stă la baza alocării pe clase de rating sau grupe de risc - respectiv modul în care instituţiile de credit alocă expunerile, debitorii sau tranzacţiile grupărilor de risc (risk buckets) potrivit determinanţilor de risc corespunzători - şi metoda utilizată pentru cuantificarea parametrilor de risc asociaţi fiecărei clase de rating sau grupe de risc.
    (7) În sensul alin. (6), fiecare filozofie care stă la baza alocării pe clase de rating sau grupe de risc determină o dinamică specifică a ratingurilor, putând fi caracterizată prin măsura în care o modificare a condiţiilor economice este susceptibilă să determine:
    a) o migraţie netă a unui număr ridicat de expuneri, debitori sau tranzacţii către alte clase de rating sau grupe de risc, în condiţiile în care instituţia de credit nu ar lua nicio măsură compensatorie; sau
    b) în opoziţie cu situaţia descrisă la lit. a), migraţia anumitor expuneri, debitori sau tranzacţii către alte clase de rating sau grupe de risc, exclusiv datorită caracteristicilor individuale ale acestora, în timp ce numărul de expuneri, debitori sau tranzacţii din fiecare clasă de rating sau grupă de risc rămâne, în mod substanţial, neschimbat; sau
    c) o combinaţie între cele două extreme menţionate la lit. a) şi b).


    ART. 464
    Pentru a evalua caracterul adecvat al filozofiei unui sistem de rating, instituţia de credit trebuie:
    a) să aibă o bună înţelegere asupra filozofiei care stă la baza alocării pe clase de rating sau grupe de risc şi, în particular, asupra determinanţilor de risc, precum şi a faptului dacă aceştia creează grupări de risc omogene în raport cu estimatorul vizat - un exemplu pentru parametrul de probabilitate de nerambursare este următorul: dacă grupările sunt omogene în raport cu probabilitatea ca fiecare debitor din fiecare grupare de risc să între în stare de nerambursare pe parcursul anului următor, ţinând cont de toate informaţiile curente disponibile, incluzând informaţii despre debitor şi informaţii economice; sau, alternativ, dacă grupările sunt omogene în raport cu probabilitatea ca fiecare debitor din fiecare grupare de risc să între în stare de nerambursare pe parcursul următorului an, ţinând cont de toate informaţiile disponibile şi de condiţiile economice ale scenariilor de criză ipotetice;
    b) să evalueze dacă metoda utilizată pentru cuantificarea parametrului de risc este adecvată filozofiei care stă la baza alocării pe clase de rating şi grupe de risc;
    c) să aibă o bună înţelegere asupra caracteristicilor, inclusiv a dinamicii, aferente ratingurilor şi estimărilor parametrilor de risc;
    d) să evalueze gradul de adecvare al caracteristicilor rezultante, inclusiv a dinamicii, aferente ratingurilor şi estimărilor parametrilor de risc în raport cu diferitele utilizări ale acestora;
    e) să aibă o bună înţelegere a impactului caracteristicilor, inclusiv a dinamicii, aferente ratingurilor şi estimărilor parametrilor de risc asupra dinamicii şi volatilităţii cerinţelor de capital.


    ART. 465
    Instituţia de credit trebuie, cel puţin, să adopte şi să formalizeze politici care să explice atât filozofia fiecărui sistem de rating, cât şi variaţia aşteptată a claselor de rating, grupelor de risc şi a parametrilor de risc în raport cu modificările ciclului economic general sau ale ciclurilor mai specifice, relevante pentru fiecare parametru de risc. Aceste politici trebuie să includă descrierea, dacă este cazul, a modului în care alocările ratingului şi estimările parametrilor de risc sunt afectate de aplicarea principiului de prudenţă.

    ART. 466
    (1) În cazul în care o instituţie de credit utilizează diferite sisteme de rating caracterizate de filozofii diferite, aceasta trebuie să acorde o atenţie deosebită utilizării informaţiilor - fie pentru alocarea ratingurilor, fie pentru estimări - provenind dintr-un alt sistem de rating, intern sau extern, cu o filozofie de rating diferită - un exemplu în acest sens este utilizarea informaţiilor de rating sau a experienţei cu privire la intrarea în stare de nerambursare obţinute de la agenţiile de rating.
    (2) În cazul în care o instituţie de credit utilizează diferite sisteme de rating cu caracteristici diferite - cum ar fi filozofii, niveluri de obiectivitate, acurateţe, stabilitate sau prudenţă diferite -, aceasta trebuie să se asigure că sistemele respective au un nivel adecvat de coerenţă şi/sau că diferenţele dintre ele sunt bine înţelese. Înţelegerea diferenţelor existente trebuie, cel puţin, să permită instituţiei de credit, atunci când este necesar, să definească o manieră adecvată de combinare/agregare a informaţiilor furnizate de către diferitele sisteme de rating. Ipotezele şi potenţialele inexactităţi care apar dintr-o astfel de combinare/agregare trebuie să fie pe deplin înţelese de către instituţia de credit.
    (3) Instituţia de credit trebuie, cel puţin, să descrie modul în care combinarea informaţiilor care provin din sisteme de rating caracterizate de filozofii diferite influenţează dinamica şi volatilitatea cerinţelor de capital.

    ART. 467
    Estimările frecvenţelor viitoare de nerambursare şi ale pierderilor viitoare, realizate de către instituţia de credit, trebuie să se bazeze pe datele istorice, dar aceste date reprezintă numai un punct de plecare şi trebuie ajustate cu atenţie. Perioadele minime de observare a datelor - 5 sau 7 ani - determină experienţa istorică minimă necesară ca date de intrare pentru estimările anticipative şi nu implică faptul că o medie a experienţei efective este o măsură suficientă pentru estimările respective. În cazul în care o instituţie de credit poate demonstra că experienţa istorică este probabil să fie o estimare precisă pentru acestea, efectuarea de ajustări poate fi necesară doar într-o măsură redusă sau chiar poate să nu mai fie necesară.

    ART. 468
    Estimările anticipative pot fi mai scăzute decât experienţa istorică efectivă. Astfel de situaţii pot apărea din cauza unei dimensiuni reduse a eşantionului, a unei experienţe istorice care include un număr disproporţionat de ani extrem de nefavorabili sau din cauza modificării practicilor. Instituţia de credit trebuie să justifice în mod corespunzător cazurile în care ignoră sau atribuie o pondere semnificativ mai redusă unei părţi din datele disponibile.

    ART. 469
    Pentru scopurile estimării probabilităţii de nerambursare pe baza mediei pe termen lung a ratelor de nerambursare din fiecare clasă de rating sau grupă de risc, experienţa istorică trebuie să includă o combinaţie reprezentativă de ani favorabili şi nefavorabili pentru economie, în ansamblul său, precum şi să ia în considerare ciclurile mai specifice - cum ar fi cele la nivel de industrie -, care sunt semnificative pentru nivelul şi volatilitatea intrărilor în stare de nerambursare corespunzătoare expunerilor acoperite de către sistemul de rating. Instituţiile de credit trebuie să demonstreze că estimările utilizate sunt reprezentative pentru ratele probabile pe termen lung. În cazul în care sunt utilizate modele statistice de previzionare - interne sau externe -, acest aspect poate necesita o ajustare a calibrării aferente acestor modele.

    ART. 470
    Prevederile art. 469 se aplică în mod corespunzător pentru scopurile estimării pierderii în caz de nerambursare şi factorului de conversie pe baza mediilor ponderate în funcţie de numărul stărilor de nerambursare.

    ART. 471
    Instituţiile de credit trebuie să dispună de politici şi standarde referitoare la nivelurile de acurateţe - şi, unde este relevant, la puterea de discriminare -, la nivelurile acceptabile de divergenţă de la performanţa aşteptată, precum şi la acţiunile care trebuie întreprinse în situaţiile în care aceste niveluri sunt depăşite. Instituţiile de credit trebuie să dispună, de asemenea, de politici clare privind circumstanţele în care aceste standarde pot fi modificate.

    5.1.2 Responsabilitatea cu privire la validare
    ART. 472
    (1) Instituţia de credit are responsabilitatea primară cu privire la validarea sistemelor sale de rating.
    (2) Instituţia de credit trebuie să valideze sistemele de rating deţinute de aceasta în vederea demonstrării modului în care au fost obţinute estimările de risc şi a confirmării existenţei unei probabilităţi ridicate ca procesele de alocare a estimărilor de risc să funcţioneze conform planificărilor şi să continue să realizeze performanţa aşteptată.

    5.1.3 Procesul iterativ de validare
    ART. 473
    (1) Instituţiile de credit trebuie să îşi rafineze periodic instrumentele de validare ca răspuns la modificarea condiţiilor de piaţă şi a celor de operare. Instituţiile de credit şi Banca Naţională a României trebuie să poarte un dialog iterativ cu privire la punctele tari şi slabe ale sistemelor de rating respective.
    (2) Instituţiile de credit trebuie să îşi ajusteze şi să îşi perfecţioneze tehnicile de validare ca răspuns la modificarea practicilor industriei şi pe măsură ce devin disponibile mai multe date.

    5.1.4 Metodele de validare
    ART. 474
    (1) Pentru scopurile validării sistemelor de rating, întreprinsă de către instituţiile de credit, acestea trebuie să aibă în vedere faptul că nu există un instrument de validare cantitativ sau calitativ universal, care să poată fi utilizat pentru toate portofoliile deţinute de către toate instituţiile de credit - spre exemplu, testarea ex-post (back-testing) poate fi dificil de aplicat pentru portofoliile în care numărul de intrări istorice în stare de nerambursare este scăzut. Tehnicile de validare pot, de asemenea, prezenta diferenţe de la un portofoliu la altul - cum ar fi credite retail în raport cu credite wholesale - şi de la o piaţă la alta.
    (2) Instituţia de credit trebuie să aibă o bună înţelegere a filozofiei care stă la baza sistemului de rating şi să o ia în considerare în mod adecvat la determinarea instrumentelor şi tehnicilor de validare care trebuie aplicate, atât în ceea ce priveşte alegerea metodelor de validare pentru evaluarea acurateţei şi stabilităţii sistemului de rating, cât şi în ceea ce priveşte alegerea metodelor pentru evaluarea gradului de adecvare al simulărilor de criză aplicate sistemului respectiv.
    (3) Procesul de validare trebuie să integreze o combinaţie între analizarea detaliilor conceptuale şi a elaborării (developmental evidence) sistemului de rating - evaluarea logicii abordării, a solidităţii conceptuale a acesteia, testarea statistică realizată anterior utilizării -, compararea cu elemente de referinţă şi verificarea procesului - comparaţii în raport cu alternative relevante, verificarea aplicării procesului conform planificărilor - şi analiza rezultatelor - testarea ex-post (backtesting). Echilibrul în utilizarea necesară a acestor instrumente este diferit de la un sistem de rating la altul, în funcţie, spre exemplu, de măsura în care analiza rezultatelor este de încredere.

    5.1.5 Validarea cantitativă şi calitativă
    ART. 475
    (1) Validarea sistemelor de rating, întreprinsă de către instituţia de credit, trebuie să cuprindă elemente atât de ordin cantitativ, cât şi de ordin calitativ - spre exemplu, derularea de către instituţia de credit a unei validări numai sub forma unui exerciţiu pur tehnic/matematic, în care rezultatele sunt comparate cu estimările utilizând tehnici statistice, tehnici care pot avea, în anumite circumstanţe, un rol vital în astfel de evaluări, se poate dovedi insuficientă.
    (2) În sensul alin. (1), în cadrul evaluării performanţei globale a sistemului de rating, instituţia de credit trebuie să evalueze componentele sistemului de rating - date, modele etc. -, precum şi structurile şi procesele pe care se bazează sistemul de rating. Această evaluare trebuie să includă o evaluare a controalelor - inclusiv în ceea ce priveşte gradul de independenţă -, a documentaţiei, a utilizării interne şi a altor factori calitativi relevanţi.
    (3) În măsura în care analiza rezultatelor susţine în mod puternic estimările, instituţia de credit poate să se bazeze într-un grad mai redus pe alte elemente, dar chiar şi în aceste cazuri aceasta trebuie să examineze posibilitatea unor schimbări viitoare în mediul economic, în structura debitorilor, în practicile sale etc., care pot conduce la pierderea în viitor a validităţii estimărilor. În cazul în care analiza rezultatelor este mai puţin fiabilă, instituţia de credit trebuie să acorde o atenţie sporită modului de implementare şi de utilizare în practică a sistemului de rating, caracterului rezonabil al altor proceduri de validare utilizate şi modului în care acestea sunt monitorizate, precum şi existenţei unui mediu tehnologic şi de control adecvat.
    (4) Pentru completarea tehnicilor în întregime cantitative, instituţiile de credit trebuie să dispună de capacitatea de a utiliza raţionament profesional şi experienţă suficiente la elaborarea, ajustarea, interpretarea şi validarea sistemelor de rating şi a estimărilor.
    (5) Etapa calitativă a evaluării realizate de către instituţia de credit trebuie să se concentreze asupra modului în care diferitele informaţii sunt interpretate pentru a se obţine alocări finale de clase de rating sau grupe de risc, precum şi estimări finale ale parametrilor.

    5.1.6 Examinarea independentă
    ART. 476
    (1) Procesele de validare şi rezultatele acesteia trebuie să fie supuse unei examinări independente.
    (2) În sensul alin. (1), procesele de validare şi rezultatele acesteia trebuie să fie examinate din perspectiva integrităţii de către părţi din cadrul instituţiei de credit care sunt independente de cele responsabile cu conceperea şi implementarea procesului de validare. Activităţile procesului de examinare pot fi distribuite de-a lungul mai multor unităţi ale instituţiei de credit sau centralizate în cadrul unei singure unităţi, în funcţie de cadrul de administrare a activităţii instituţiilor de credit.
    (3) Indiferent de structura de control a instituţiei de credit, auditul intern are o responsabilitate de monitorizare în vederea asigurării implementării proceselor de validare conform planificărilor.

    5.2 Compararea cu elemente de referinţă şi testarea expost (back-testing)
    ART. 477
    Procesul de validare al instituţiei de credit trebuie să asigure îndeplinirea pe bază continuă a cerinţelor de furnizare a unor estimări solide, robuste, anticipative şi cu o acurateţe predictivă ale parametrilor de risc, precum şi a cerinţelor de a dispune de un sistem de segmentare a riscului care să diferenţieze cu acurateţe riscul şi de un proces de cuantificare care să estimeze cu acurateţe parametrii respectivi.

    ART. 478
    (1) Instituţiile de credit trebuie să utilizeze în cadrul procesului de validare desfăşurat de acestea, ca instrumente de validare cantitative, testarea ex-post (backtesting) şi compararea cu elemente de referinţă.
    (2) În cazurile în care lipsa datelor interne sau externe împiedică utilizarea adecvată a tehnicilor menţionate la alin. (1), instituţiile de credit trebuie să aplice estimărilor realizate o marjă de prudenţă adecvată. Dacă lipsa datelor este consecinţa eforturilor instituţiei de credit de a utiliza numai date care au fost colectate în condiţii de declin economic, instituţia de credit trebuie să evalueze cu atenţie utilizarea unui nivel adiţional de prudenţă.

    5.2.1 Testarea ex-post (back-testing)
    ART. 479
    (1) Testarea ex-post (back-testing) constă în verificarea de către instituţia de credit a calităţii estimărilor de risc furnizate de către sistemele sale de rating, prin compararea parametrilor de risc efectivi - ex-post - cu parametrii de risc estimaţi - ex-ante - pentru fiecare clasă de rating sau grupă de risc.
    (2) Testarea ex-post (back-testing) poate fi realizată de către instituţia de credit prin utilizarea de metode statistice, în vederea implementării de teste statistice pentru definirea de niveluri acceptabile ale discrepanţei potenţiale dintre valorile aşteptate - ex-ante - şi valorile efective - ex-post.

    ART. 480
    Evaluarea efectuată de către instituţia de credit a rezultatelor testării ex-post (back-testing) trebuie să se concentreze cel puţin asupra următoarelor aspecte:
    a) filozofia de rating care stă la baza elaborării sistemelor de rating - cum ar fi dacă probabilităţile de nerambursare sunt obţinute din ratingurile corespunzătoare unui moment de timp (point-în-time) sau ciclului economic (through-the-cycle). În vederea prevenirii atribuirii diferenţelor existente între filozofiile de rating, în mod eronat, inexactităţilor din estimările raportate, instituţiile de credit care utilizează sisteme de rating diferite trebuie să ia în considerare orice diferenţe existente între filozofiile de rating ale acestor sisteme atunci când supun testării ex-post (back-testing) estimările parametrilor de risc;
    b) instituţiile de credit trebuie să dispună de o politică care să precizeze, cel puţin în termeni generali, acţiuni de remediere, de exemplu, în cazurile în care rezultatele testării ex-post (backtesting) depăşesc pragurile interne de toleranţă aferente validării, dacă sunt utilizate astfel de praguri;
    c) atunci când testarea ex-post (back-testing) este afectată de lipsa datelor sau de insuficienţa informaţiilor cantitative -, cum ar fi în cazul estimărilor corespunzătoare unor condiţii de declin economic observate cu raritate -, instituţiile de credit trebuie să se bazeze într-o mai mare măsură pe elemente calitative adiţionale, precum testele de control al calităţii, compararea cu informaţii externe etc.;
    d) identificarea cauzelor specifice ale discrepanţelor existente între valorile previzionate şi rezultatele observate - de exemplu, variaţiile înregistrate în timp care ar putea afecta analiza riscului desfăşurată de către instituţiile de credit şi, în consecinţă, rezultatele testării ex-post (back-testing) efectuate de acestea;
    e) instituţiile de credit trebuie să adopte şi să formalizeze politici care să explice obiectivele şi logica care stau la baza exerciţiilor acestora de testare ex-post (back-testing).


    5.2.2 Compararea cu elemente de referinţă
    ART. 481
    (1) Compararea cu elemente de referinţă permite instituţiei de credit să evalueze acurateţea cuantificării parametrilor de risc prin evaluarea concordanţei parametrilor estimaţi în raport cu cei obţinuţi prin alte tehnici de estimare - precum alte sisteme de rating - şi, în mod potenţial, în raport cu cei provenind din alte surse de date relevante - precum alte instituţii de credit sau instituţii externe de evaluare a creditului -, cu condiţia ca datele respective să fie adecvate pentru portofoliul instituţiei de credit.
    (2) În cazul în care se compară estimările de risc proprii în raport cu cele care provin din alte surse, interne sau externe, instituţiile de credit trebuie să investigheze cauzele discrepanţelor substanţiale dintre valorile parametrilor de risc rezultate din sistemul intern de rating al riscului şi cele obţinute din celelalte surse.
    (3) Indiferent de metoda de comparare cu elemente de referinţă utilizată, instituţiile de credit trebuie să demonstreze Băncii Naţionale a României că sistemele de rating ale acestora funcţionează în conformitate cu cerinţele minime prevăzute de partea a 3-a, titlul II, capitolul 3, secţiunea a 6-a din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.

    ART. 482
    Evaluarea de către instituţia de credit a rezultatelor comparării cu elemente de referinţă trebuie să se concentreze cel puţin asupra următoarelor aspecte:
    a) filozofia de rating care stă la baza elaborării sistemelor de rating - cum ar fi dacă probabilităţile de nerambursare sunt obţinute din ratingurile corespunzătoare unui moment de timp (point-în-time) sau ciclului economic (through-the-cycle). În vederea prevenirii atribuirii diferenţelor existente între filozofiile de rating, în mod eronat, inexactităţilor din estimările raportate, instituţiile de credit care utilizează sisteme de rating diferite trebuie să ia în considerare orice diferenţe existente între filozofiile de rating ale acestor sisteme atunci când supun comparării cu elemente de referinţă estimările parametrilor de risc;
    b) procedura de stabilire a pragurilor de toleranţă aferente validării, precum şi lista - cel puţin în termeni generali - tipurilor de răspunsuri posibile în cazurile în care aceste praguri sunt depăşite;
    c) elementele calitative adiţionale ale implementării de către instituţia de credit a comparării cu elemente de referinţă;
    d) identificarea schimbărilor în timp neanticipate care ar putea afecta rezultatele comparării cu elemente de referinţă;
    e) instituţiile de credit trebuie să adopte şi să formalizeze politici care să explice obiectivele şi logica care stau la baza exerciţiilor acestora de comparare cu elemente de referinţă.


    5.3 Portofolii cu frecvenţă de nerambursare scăzută
    ART. 483
    Portofoliile cu frecvenţă de nerambursare scăzută - respectiv portofoliile cu un număr redus sau fără intrări în stare de nerambursare observate - pot să apară în circumstanţe diferite şi pot fi clasificate astfel:
    a) portofolii pe termen lung, care conţin debitori cu o calitate ridicată - cum ar fi instituţii - sau un număr mic de debitori - cum ar fi administraţii centrale sau bănci centrale -, faţă de portofolii pe termen scurt - cum ar fi portofoliile care includ noi intraţi pe piaţă; sau
    b) portofolii sistemice - portofolii cu date indisponibile pentru toate instituţiile de credit -, faţă de portofolii specifice instituţiei de credit - portofolii cu date indisponibile pentru instituţia de credit respectivă, unul dintre motive putând fi insuficienţa eforturilor depuse în direcţia extinderii bazei de date cu date externe adecvate.


    ART. 484
    Principiile enunţate în prevederile subsecvente ale acestei subsecţiuni vizează portofoliile sistemice cu frecvenţă de nerambursare scăzută şi, în general, nu sunt aplicabile celor specifice instituţiei de credit.

    ART. 485
    Instituţiile de credit pot include la aplicarea abordării bazate pe modele interne de rating expunerile din cadrul portofoliilor cu frecvenţă de nerambursare scăzută chiar în cazul lipsei de date suficiente pentru derularea validării, pe bază statistică, a estimărilor probabilităţii de nerambursare, ale pierderii în caz de nerambursare şi ale factorului de conversie, dacă demonstrează că metodele şi tehnicile aplicate pentru estimarea şi validarea parametrilor de risc enumeraţi reprezintă un proces solid şi eficace de administrare a riscului şi sunt utilizate într-o manieră coerentă. Instituţiile de credit trebuie să utilizeze o marjă de prudenţă adecvată la estimarea parametrilor de risc.

    ART. 486
    (1) Procesele instituţiei de credit de estimare a probabilităţii de nerambursare, a pierderii în caz de nerambursare şi a factorului de conversie în cazul portofoliilor cu frecvenţă de nerambursare scăzută trebuie să fie sprijinite de metodologii adecvate. Instituţiile de credit trebuie să ia în considerare în procesul de estimare, acolo unde este posibil, informaţii adiţionale - ratinguri, preţuri etc.
    (2) Procesul de validare în cazul portofoliilor cu frecvenţă de nerambursare scăzută poate prezenta unele similitudini cu procesul de validare pentru portofoliile care nu au frecvenţă de nerambursare scăzută, instituţiile de credit având obligaţia să asigure conformitatea cu cerinţele minime prevăzute de partea a 3-a, titlul II, capitolul 3 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, în special cu cele privind marjele de prudenţă adecvate.

    ART. 487
    Instituţiile de credit trebuie să acorde o atenţie deosebită implementării, utilizării, precum şi asigurării adecvării mediului de control, celui tehnologic şi procedurilor interne de validare.

    ART. 488
    (1) Instituţiile de credit trebuie să întărească validarea calitativă a portofoliilor cu frecvenţă de nerambursare scăzută în raport cu cea aferentă portofoliilor care nu au frecvenţă de nerambursare scăzută. În cazul portofoliilor cu frecvenţă de nerambursare scăzută, aspectele conceptuale ale modelelor de rating, calitatea datelor folosite la elaborarea şi utilizarea modelelor, precum şi utilizarea internă a sistemului de rating trebuie să reprezinte domenii-cheie ale procesului de validare.
    (2) În cazul portofoliilor cu frecvenţă de nerambursare scăzută, instituţia de credit trebuie să trateze îndeplinirea testului de utilizare cu prudenţă deosebită, dată fiind dificultatea inerentă a demonstrării acurateţei estimărilor probabilităţii de nerambursare, a pierderii în caz de nerambursare şi a factorului de conversie.
    (3) În vederea alocării ratingurilor în cazul portofoliilor cu frecvenţă de nerambursare scăzută, instituţiile de credit trebuie să aplice proceduri standardizate, ca şi în cazul portofoliilor care nu au frecvenţă de nerambursare scăzută. Aceste proceduri pot fi bazate pe raţionament profesional şi/sau pe date externe. Instituţia de credit trebuie, în toate cazurile, să monitorizeze calitatea, obiectivitatea şi credibilitatea surselor de date, precum şi să întărească transparenţa şi caracterul complet al documentaţiei.

    5.3.1 Validarea cantitativă
    ART. 489
    (1) Instituţiile de credit trebuie să asigure îndeplinirea cerinţei de a derula o validare cantitativă pentru portofoliile cu frecvenţă de nerambursare scăzută, chiar în condiţiile limitărilor aferente setului de date. În situaţiile în care sunt observate puţine intrări în stare de nerambursare sau nu sunt observate astfel de intrări, validarea cantitativă poate fi aproximată - cum ar fi prin evaluarea migraţiei ratingurilor, prin utilizarea, dacă este cazul, a marjelor de credit (credit spreads).
    (2) Instituţiile de credit trebuie să utilizeze metode sănătoase şi adecvate pentru a se asigura o evaluare şi o cuantificare solidă şi eficace a riscului. Criteriile care trebuie examinate în cadrul validării cantitative trebuie să includă cel puţin calibrarea - a cărei validare este susceptibilă a se baza mai mult pe raţionamentul profesional, utilizând experienţa extinsă, internă şi/sau externă, cu privire la un anumit tip de activitate -, puterea de discriminare şi stabilitatea.

    ART. 490
    Instituţiile de credit trebuie să examineze puterea de discriminare a modelelor prin utilizarea de analize calitative şi cantitative - spre exemplu, în funcţie de cantitatea de date, pot fi utilizate diferite tehnici, precum compararea cu elemente de referinţă interne, compararea cu alte ratinguri şi modele, compararea cu alte informaţii externe.

    SECŢIUNEA a 6-a
    Cadrul de administrare a activităţii
    6.1 Responsabilităţile organului de conducere al instituţiei de credit şi raportarea internă
    6.1.1 Responsabilităţile organului de conducere al instituţiei de credit
    ART. 491
    (1) Organul de conducere al unei instituţii de credit are responsabilitatea finală pentru administrarea sănătoasă a cadrului aferent abordării bazate pe modele interne de rating.
    (2) În vederea îmbunătăţirii gradului de înţelegere a membrilor organului de conducere în funcţia sa de supraveghere cu privire la sistemul de rating şi pentru creşterea eficienţei, organul de conducere în funcţia sa de supraveghere al unei instituţii de credit poate constitui, dacă este cazul, un comitet care să îl asiste în îndeplinirea atribuţiilor care îi revin cu privire la cadrul aferent abordării bazate pe modele interne de rating - cum ar fi un comitet de administrare a riscurilor.
    (3) Conducerea superioară poate delega anumite atribuţii către persoanele cu funcţie de conducere de nivel mediu din cadrul instituţiei de credit, rămânând responsabile pentru elaborarea, dezvoltarea şi implementarea cadrului aferent abordării bazate pe modele interne de rating, precum şi pentru cunoaşterea generală a acestui cadru.

    ART. 492
    În sensul art. 189 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, aspectele semnificative ale proceselor de rating şi de estimare includ, printre altele, următoarele:
    a) strategiile şi politicile de administrare a riscului privind sistemul intern de rating - incluzând toate aspectele semnificative ale proceselor de alocare a ratingurilor şi de estimare a parametrilor de risc;
    b) structura organizatorică a funcţiilor de control;
    c) specificarea nivelului de risc acceptabil - utilizarea rezultatelor abordării bazate pe modele interne de rating pentru a defini profilul de risc de credit al instituţiei de credit respective.


    ART. 493
    Organul de conducere al unei instituţii de credit este responsabil pentru luarea de decizii formale cu privire la implementarea abordării bazate pe modele interne de rating, incluzând aprobarea generală a proiectului, specificarea obiectivelor, desemnarea componentelor structurii organizatorice responsabile cu implementarea şi stabilirea unui program al etapelor necesare implementării.

    ART. 494
    Organul de conducere în funcţia sa de supraveghere al unei instituţii de credit trebuie să exercite o monitorizare efectivă şi trebuie să fie implicat pe bază continuă în monitorizarea procedurilor de control ale auditului intern.

    ART. 495
    (1) Conducerea superioară a unei instituţii de credit trebuie să se asigure, pe bază continuă, că mecanismele de control şi sistemele de cuantificare adoptate de către unitatea de control al riscului de credit sunt adecvate şi că întregul sistem aferent abordării bazate pe modele interne de rating rămâne eficace în timp.
    (2) Conducerea superioară a unei instituţii de credit trebuie să aibă o bună înţelegere a politicilor de creditare, a standardelor de acordare a creditelor, a practicilor de creditare, a practicilor de recuperare şi colectare şi trebuie să înţeleagă modul în care aceşti factori afectează estimarea parametrilor de risc relevanţi.
    (3) Conducerea superioară a unei instituţii de credit trebuie să se asigure că următoarele atribuţii sunt realizate:
    a) asigurarea solidităţii proceselor de asumare a riscului, chiar şi într-un mediu supus schimbărilor rapide;
    b) determinarea modului de utilizare a ratingurilor interne în procesele de asumare a riscului;
    c) identificarea şi evaluarea determinanţilor de risc principali, pe baza informaţiilor furnizate de către unitatea de control al riscului de credit;
    d) stabilirea atribuţiilor unităţii de control al riscului de credit şi evaluarea adecvării nivelurilor de competenţă profesională ale acesteia;
    e) monitorizarea şi administrarea tuturor surselor de conflicte potenţiale de interese;
    f) stabilirea de canale de comunicaţie eficace pentru a asigura faptul că întregul personal are cunoştinţă despre politicile şi procedurile relevante;
    g) stabilirea conţinutului minim al raportărilor către organul de conducere în funcţia sa de supraveghere sau către comitetul care le asistă în îndeplinirea atribuţiilor care le revin cu privire la cadrul aferent abordării bazate pe modele interne de rating - cum ar fi comitetul de administrare a riscurilor; şi
    h) examinarea rapoartelor auditului intern.


    ART. 496
    Conducerea superioară a unei instituţii de credit trebuie să verifice, de asemenea, cu regularitate, că procedurile de control şi sistemele de cuantificare adoptate de către unitatea de control al riscului de credit şi de către auditul intern sunt adecvate şi că întregul sistem aferent abordării bazate pe modele interne de rating rămâne eficace în timp.

    ART. 497
    Unitatea de control al riscului de credit este responsabilă pentru funcţionarea adecvată a sistemelor de rating şi supune aprobării organului de conducere sistemele de rating.

    ART. 498
    (1) Auditul intern trebuie să furnizeze o evaluare a adecvării generale a cadrului de control intern şi a funcţiei de administrare a riscului de credit.
    (2) Organul de conducere al instituţiei de credit este responsabil pentru examinările efectuate de auditul intern pentru scopurile părţii a 3-a, titlul II, capitolul 3 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 şi ale prezentului regulament şi deţine un control deplin şi independent asupra acestor examinări.
    (3) Organul de conducere al instituţiei de credit trebuie să comunice direct cu auditul intern în toate etapele, iar acesta trebuie să raporteze direct organului de conducere pe durata examinării.
    (4) Instituţia de credit care utilizează o metodologie obţinută de la un furnizor extern trebuie să realizeze, de asemenea, o examinare prin intermediul auditului intern sau prin intermediul unei alte unităţi interne de evaluare, pentru a se asigura o înţelegere completă a metodologiilor furnizorului. O astfel de examinare poate fi considerată de încredere doar în măsura în care este realizată de către o unitate internă care este suficient de familiarizată cu toate aspectele sistemelor şi metodologiilor examinate.

    6.1.2 Raportarea internă
    ART. 499
    (1) Analiza bazată pe modele interne de rating a profilului de risc de credit al instituţiei de credit trebuie să fie o parte esenţială a sistemului de raportare internă. Destinatarii raportării trebuie să includă nu numai organul de conducere al instituţiei de credit sau, după caz, comitetul care asistă organul de conducere în funcţia sa de supraveghere în îndeplinirea atribuţiilor care le revin cu privire la cadrul aferent abordării bazate pe modele interne de rating, ci şi toate funcţiile interne responsabile cu iniţierea şi monitorizarea riscurilor de credit. Frecvenţa şi conţinutul raportării trebuie să fie aprobate formal de către organul de conducere al instituţiei de credit.
    (2) Frecvenţa şi sfera raportării trebuie să fie stabilite în concordanţă cu tipul destinatarului şi cu nivelul de risc. Nivelul de risc poate depinde, de exemplu, de ratingurile sau de dimensiunea expunerilor.

    ART. 500
    Raportarea către conducerea superioară a instituţiei de credit trebuie să permită acesteia monitorizarea evoluţiei riscului de credit la nivelul întregului portofoliu. Sfera informaţiei - cum ar fi clasele de rating, grupele de risc, intervalele probabilităţii de nerambursare - care se include în raportarea internă poate varia în funcţie de natura, dimensiunea şi gradul de complexitate al activităţii instituţiei de credit.

    ART. 501
    (1) Pentru îndeplinirea cerinţelor minime privind raportarea precizate la art. 189 alin. (3) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, pot fi furnizate următoarele informaţii:
    a) o descriere a portofoliilor cărora le-a fost atribuit un rating - sume, număr de debitori, probabilităţi de nerambursare pe clase de rating sau pe grupe de risc, procent de acoperire a întregului portofoliu prin abordarea bazată pe modele interne de rating, cu descompunere pe entităţi, sectoare, subportofolii şi unităţi operaţionale;
    b) distribuţia întregului portofoliu potrivit claselor de rating sau grupelor de risc, respectiv potrivit intervalelor probabilităţii de nerambursare şi claselor de rating ale pierderii în caz de nerambursare, precum şi o comparaţie cu anul precedent;
    c) o comparaţie a ratelor de nerambursare efective - inclusiv a pierderii în caz de nerambursare şi a factorilor de conversie pentru instituţiile de credit care utilizează abordarea pe modele interne de rating avansată - în raport cu cele previzionate;
    d) rezultatele simulărilor de criză;
    e) o estimare a cerinţelor de capital reglementat şi a capitalului economic; şi
    f) migraţia portofoliului de-a lungul claselor de rating sau grupelor de risc.

    (2) Pe lângă cerinţele de raportare menţionate la alin. (1), unitatea de control al riscului de credit trebuie să elaboreze rapoarte specifice, destinate conducerii superioare, referitoare la procesul de examinare a sistemului de rating. Furnizarea de raportări coerente cu privire la variabilele-ţintă constituie responsabilitatea unităţii de control al riscului de credit.

    6.2 Unitatea de control al riscului de credit independentă
    6.2.1 Sfera de activitate
    ART. 502
    (1) Unitatea de control al riscului de credit a instituţiei de credit trebuie, în principal, să se asigure cu regularitate că sistemul de rating şi toate componentele sale - alocarea ratingurilor, estimarea parametrilor, colectarea datelor şi monitorizarea - funcţionează conform planificărilor. Unitatea de control al riscului de credit trebuie să îndeplinească, printre altele, următoarele atribuţii:
    a) conceperea/selectarea sistemului de rating - elaborare sau examinare;
    b) examinarea continuă a criteriilor de rating şi dezvoltarea modelului;
    c) verificarea acurateţei tuturor claselor de rating şi grupelor de risc;
    d) evaluarea coerenţei de-a lungul industriilor, portofoliilor şi regiunilor geografice;
    e) evaluarea utilizării modelului;
    f) analiza considerentelor care au stat la baza corecţiilor (overrides) şi excepţiilor;
    g) procesul de cuantificare - elaborare sau examinare;
    h) testarea ex-post (back-testing);
    i) analiza tranziţiilor efective şi previzionate ale ratingurilor; şi
    j) compararea cu surse de date terţe.

    (2) Rezultatele examinării efectuate de către unitatea de control al riscului de credit trebuie să fie raportate conducerii superioare a instituţiei de credit cel puţin de două ori pe an.

    ART. 503
    (1) Pentru scopurile la art. 190 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, expresia unitatea de control al riscului de credit trebuie interpretată exclusiv în sensul aspectelor funcţionale ale acesteia - ca funcţie de administrare a riscului de credit -, respectiv nu în sensul de componentă a structurii organizatorice.
    (2) Orice lipsă potenţială de obiectivitate rezultată din coexistenţa în cadrul aceleaşi unităţi organizatorice a funcţiilor de examinare a modelului şi de elaborare/selectare a acestuia trebuie să fie compensată prin controale administrate de către auditul intern. Coexistenţa celor două funcţii în cadrul aceleiaşi unităţi organizatorice trebuie făcută transparentă.

    6.2.2 Poziţionarea funcţiei de administrare a riscului de credit în cadrul structurii organizatorice a instituţiei de credit
    ART. 504
    Funcţia de administrare a riscului de credit trebuie să fie subordonată funcţional în mod direct conducerii superioare, indiferent de poziţionarea unităţii în cadrul structurii organizatorice a instituţiei de credit. Auditul intern trebuie să examineze dacă poziţionarea respectivei funcţii poate reduce independenţa acesteia.

    ART. 505
    Funcţia de administrare a riscului de credit trebuie să deţină întotdeauna o poziţie importantă în cadrul structurii organizatorice a instituţiei de credit şi trebuie să dispună de personal cu calităţi, abilităţi şi experienţă necesare.

    6.2.3 Independenţa funcţiei de administrare a riscului de credit în raport cu funcţiile responsabile cu iniţierea sau reînnoirea expunerilor
    ART. 506
    Auditul intern trebuie să determine gradul real de independenţă al funcţiei de administrare a riscului de credit, indiferent de modalitatea la care recurge instituţia de credit pentru asigurarea independenţei funcţiei de administrare a riscului de credit - cum ar fi subordonarea directă a unităţii de control al riscului de credit conducerii superioare, menţinerea unei separaţii între funcţiile de control şi funcţia comercială/personalul responsabil cu relaţia cu clienţii, până la nivelul membrului responsabil din cadrul conducerii superioare.

    ART. 507
    (1) În vederea prevenirii potenţialelor efecte negative ale unei separări stricte între funcţia comercială şi unitatea de control al riscului de credit, fără a face referire prin aceasta la funcţia de administrare a riscului de credit, - spre exemplu, modelele elaborate de către personalul însărcinat cu administrarea riscului fără contribuţia personalului responsabil cu relaţia cu clienţii pot fi respinse de către cel din urmă sau personalul din cadrul liniilor comerciale poate fi tentat să forţeze unele date de intrare ale modelului, în special cele de ordin calitativ, pentru a ajusta rezultatele modelului la evaluările efectuate de către respectivul personal, afectând astfel testul de utilizare -, personalul din cadrul unităţii de control al riscului de credit şi din cadrul departamentului comercial trebuie să coopereze în mod activ la elaborarea modelului.
    (2) În vederea asigurării independenţei necesare după finalizarea elaborării modelului, schimbul de informaţii poate fi realizat prin intermediul unor comitete.

    6.3 Rolul auditului intern
    ART. 508
    (1) În vederea examinării robusteţii sistemelor de control pentru ratingurile interne, precum şi a parametrilor aferenţi acestora, funcţia de audit intern trebuie să aibă o înţelegere adecvată a tuturor proceselor sistemelor de rating, inclusiv a proceselor care generează estimări ale parametrilor de risc.
    (2) Ca parte a examinării de către acesta a mecanismelor de control, auditul intern trebuie să evalueze profunzimea, sfera şi calitatea activităţii desfăşurate de către funcţia de administrare a riscului de credit. Auditul intern poate, de asemenea, să deruleze teste pentru a se asigura că funcţia de administrare a riscului de credit a formulat concluzii bine întemeiate.
    (3) Auditul intern trebuie să examineze gradul de adecvare al infrastructurii IT şi al mentenanţei datelor.
    (4) În cazul instituţiilor de credit care utilizează modele statistice, auditul intern trebuie să deruleze teste - de exemplu, care să vizeze unităţi operaţionale specifice - pentru a verifica procesele de introducere a datelor.

    ART. 509
    Auditul intern trebuie să raporteze cel puţin anual organului de conducere cu privire la conformitatea instituţiei de credit cu cerinţele aferente abordării bazate pe modele interne de rating.

    ART. 510
    (1) Pentru întărirea independenţei sale, auditul intern nu trebuie să fie implicat în mod direct în conceperea/selectarea modelului.
    (2) Auditul intern trebuie să dispună de personal cu calităţi, abilităţi şi experienţă necesare pentru realizarea atribuţiilor prevăzute de prezentul regulament.

    ART. 511
    (1) Fără a aduce atingere cerinţei privind independenţa, este permisă o anumită cooperare între auditul intern şi funcţia de administrare a riscului de credit, cum ar fi în vederea tratării potenţialelor puncte slabe sau distorsiuni (biases) ale sistemului de rating.
    (2) În sensul alin. (1), informaţiile privind corecţiile (overrides) identificate de către funcţia de administrare a riscului de credit în cazul unui portofoliu sau al unei unităţi operaţionale specifice trebuie transmise auditului intern pentru ca acesta să poată evalua dacă aceste corecţii rezultă din distorsiunile modelului - de exemplu, din cauza faptului că modelul nu este adecvat producerii de ratinguri pentru activităţi specifice - sau din lipsa de independenţă a personalului responsabil cu relaţia cu clienţii. Funcţia de administrare a riscului de credit are însă responsabilitatea exclusivă cu privire la performanţa sistemelor de rating. Funcţia de audit nu trebuie să fie implicată în operaţiuni zilnice, precum examinarea fiecărei alocări de rating individual.

    6.4 Independenţa în alocarea ratingurilor
    ART. 512
    (1) Instituţiile de credit trebuie să asigure independenţa în procesul de alocare a ratingurilor, cu luarea în considerare a structurii organizatorice a acestora şi a modului de desfăşurare a activităţilor de creditare.
    (2) În situaţiile în care instituţiile de credit recurg la una dintre următoarele abordări de alocare a ratingurilor, respectiv:
    a) alocarea ratingurilor de către personalul responsabil cu relaţia cu clienţii;
    b) alocarea ratingurilor prin intermediul modelelor ale căror rezultate nu pot fi modificate de către utilizatori;
    c) alocarea ratingurilor de către ofiţerii de credit independenţi sau de către comitetele de rating independente; sau
    d) alocarea ratingurilor pe baza abordării mixte, instituţiile de credit trebuie să respecte cerinţele aferente abordării utilizate care sunt conţinute de prevederile subsecvente ale acestei subsecţiuni.


    6.4.1 Alocarea ratingurilor de către personalul responsabil cu relaţia cu clienţii
    ART. 513
    (1) În cazul adoptării unei abordări bazate pe raţionament profesional pentru scopurile alocării ratingurilor, respectiv atribuirea de sarcini pe linia alocării şi aprobării ratingurilor personalului responsabil cu relaţia cu clienţii, instituţiile de credit trebuie să compenseze potenţiala lipsă de independenţă în alocarea ratingurilor - cum ar fi conflictele de interese rezultate prin remunerarea personalului respectiv în funcţie de volumul de activitate generat sau potenţiala pierdere a obiectivităţii acestuia în cazul dezvoltării unei relaţii strânse cu debitorul - cu controale interne menite să împiedice afectarea de către aceasta a procesului de rating.
    (2) Controalele menţionate la alin. (1) trebuie să opereze în practică şi trebuie să includă, cel puţin, o examinare completă şi independentă a ratingurilor de către funcţiile de administrare a riscului - spre exemplu, monitorizarea de la distanţă realizată de către controlorii de credit, analiza performanţelor ratingurilor de către unitatea de control al riscului de credit şi examinarea la faţa locului de către auditul intern.
    (3) Pentru a asigura independenţa alocării ratingurilor, instituţiile de credit pot recurge, ca modalitate adiţională, la remunerarea personalului responsabil cu relaţia cu clienţii în funcţie de cuantificările performanţei ajustate în funcţie de risc - precum rata de rentabilitate a capitalului ajustată în funcţie de risc -, cuantificări care să se întemeieze pe rezultatele sistemului aferent abordării bazate pe modele interne de rating.
    (4) În cazul activităţilor non-retail, instituţiile de credit nu trebuie să delege integral responsabilitatea cu privire la rating - alocare sau examinare - personalului responsabil cu relaţia cu clienţii, acesta urmând să realizeze doar o evaluare preliminară a creditului care este validată ulterior de ofiţeri independenţi.

    6.4.2 Alocarea ratingurilor prin intermediul modelelor ale căror rezultate nu pot fi modificate de către utilizatori
    ART. 514
    (1) În cazul adoptării soluţiei de alocare a ratingurilor prin intermediul modelelor ale căror rezultate nu pot fi modificate de către utilizatori - respectiv evaluarea bonităţii, în esenţă, prin intermediul unui model -, instituţiile de credit trebuie să asigure examinarea independentă a datelor de intrare deoarece distorsiunile (biases) în alocările ratingurilor pot proveni exclusiv din erori sau fraude la introducerea datelor relevante.
    (2) Funcţia de administrare a riscului de credit trebuie să verifice, în mod continuu, păstrarea capacităţii de previzionare a riscului aferente modelului, prin intermediul sesiunilor de validare specifice bazate, de exemplu, pe testarea ex-post (back-testing) sau pe compararea cu elemente de referinţă a rezultatelor modelului.

    6.4.3 Alocarea ratingurilor de către ofiţerii de credit independenţi sau de către comitetele de rating independente
    ART. 515
    (1) În vederea realizării unei delimitări clare a persoanelor responsabile cu relaţia cu clienţii de cele care deţin răspunderea finală cu privire la alocarea ratingurilor, instituţiile de credit pot atribui ofiţerilor de credit sau comitetelor de rating, care raportează unei funcţii de creditare independente, responsabilitatea exclusivă cu privire la alocarea şi aprobarea ratingurilor. În situaţia în care instituţiile de credit recurg la această abordare de alocare a ratingurilor, pe lângă atribuţiile legate de alocarea şi aprobarea ratingurilor, ofiţerii de credit trebuie să monitorizeze cu regularitate situaţia debitorilor şi să actualizeze, dacă este necesar, ratingurile.
    (2) Având în vedere dificultatea evaluării în practică a gradului real de independenţă al ofiţerului de credit/comitetului de rating - în special în cazul contrapartidelor de dimensiune mare pentru care limitele de aprobare sunt stabilite la nivelul organului de conducere -, în cazul utilizării acestei abordări, instituţia de credit trebuie să acorde o atenţie deosebită structurii organizatorice şi relaţiei dintre personalul responsabil cu relaţia cu clienţii şi ofiţerii de credit, inclusiv în ceea ce priveşte accesul ofiţerilor de credit la informaţiile legate de debitori, care, în situaţia în care este limitat, poate afecta puterea de discriminare şi de previzionare a ratingurilor.
    (3) Funcţia de administrare a riscului de credit trebuie să aibă o contribuţie esenţială la depăşirea dezavantajelor potenţiale ale acestei abordări, specificate la alin. (2), în special cu privire la evaluarea performanţei ratingurilor şi examinarea continuă a sistemului de rating.

    6.4.4 Alocarea ratingurilor pe baza abordării mixte
    ART. 516
    (1) În vederea alocării ratingurilor, instituţiile de credit pot utiliza o abordare mixtă - de exemplu, alocarea ratingului este realizată iniţial prin intermediul modelelor statistice sau al celor bazate pe raţionament profesional; dacă personalul responsabil cu relaţia cu clienţii, care răspunde şi pentru datele de intrare, este satisfăcut de rezultatul furnizat de către model, atunci ratingul final va fi ratingul furnizat de către model; dacă respectivul personal nu este de acord cu rezultatul furnizat de către model, atunci acesta poate propune o corecţie (override) unui superior sau, în funcţie de dimensiunea expunerii, unui comitet de rating care deţine răspunderea finală cu privire la confirmarea ratingului furnizat de către model sau cu privire la modificarea lui.
    (2) În cazul în care instituţia de credit recurge la o abordare mixtă, aceasta trebuie să acorde o atenţie deosebită caracteristicilor modelelor utilizate şi structurii organizatorice - de exemplu, dacă modelul de rating nu este adecvat pentru o anumită categorie de debitori sau de tranzacţii, pot să apară numeroase corecţii (overrides), iar personalul responsabil cu relaţia cu clienţii poate fi, de asemenea, tentat să forţeze unele date de intrare ale modelului pentru a ajusta rezultatele acestuia la propriile evaluări.
    (3) În sensul alin. (2), instituţiile de credit trebuie să se asigure că, în cadrul procesului de alocare a ratingului, sunt luate în considerare toate informaţiile relevante şi trebuie să întreprindă demersurile necesare pentru identificarea potenţialelor erori de rating. Controalele interne trebuie, de asemenea, să asigure acurateţea datelor de intrare. Toate corecţiile (overrides) trebuie să fie motivate în mod corespunzător de către personalul responsabil cu relaţia cu clienţii şi toate deciziile relevante - atât confirmarea, cât şi respingerea corecţiilor propuse - trebuie să fie păstrate, pentru a permite funcţiei de administrare a riscului de credit derularea în mod corect a testării ex-post (back-testing).

    TITLUL VII
    Notificarea prealabilă a utilizării abordării standard, aprobarea utilizării standard alternative şi aprobarea utilizării abordării avansate de evaluare (riscul operaţional)
    CAP. I
    Notificarea prealabilă a utilizării abordării standard şi aprobarea abordării standard alternative
    SECŢIUNEA 1
    Dispoziţii generale
    ART. 517
    În aplicarea prevederilor art. 312 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, prezentul capitol stabileşte cerinţele ce trebuie respectate în vederea notificării prealabile a Băncii Naţionale a României pentru utilizarea abordării standard pentru riscul operaţional şi cele în vederea acordării de către Banca Naţională a României a aprobării de utilizare abordării standard alternative pentru riscul operaţional, precum şi documentaţia solicitată instituţiilor de credit în aceste scopuri.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Notificarea prealabilă a utilizării abordării standard
    2.1 Cerinţe pentru notificarea prealabilă a abordării standard
    ART. 518
    O instituţie de credit care intenţionează să determine cerinţa de capital pentru riscul operaţional potrivit abordării standard trebuie să notifice în prealabil Banca Naţională a României în legătură cu intenţia de a utiliza această abordare, cu precizarea momentului de la care doreşte utilizarea acesteia.

    ART. 519
    (1) Cererea de notificare prealabilă trebuie însoţită de următoarele documente:
    a) un document în care să fie descris procesul de autoevaluare şi să fie prezentate concluziile acestuia, prin care să se certifice respectarea de către instituţia de credit a cerinţelor specifice pentru abordarea standard, respectiv a prevederilor părţii a 3-a, titlul III, capitolul 3 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, precum şi un raport de audit intern;
    b) documentaţia prin care sunt stabilite procedurile menite să asigure respectarea prevederilor art. 320 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, precum şi politicile şi criteriile instituţiei de credit pentru încadrarea activităţilor pe cele 8 linii prevăzute în tabelul 2 de la art. 317 din acelaşi regulament;
    c) formularul C 16.00 - OPR - Riscul operaţional prevăzut în anexa nr. I la Standardul tehnic de implementare emis în aplicarea Regulamentului (UE) nr. 575/2013, însoţit de prezentarea modalităţii în care sunt determinaţi indicatorii relevanţi pentru liniile de activitate;
    d) o notă în care să se specifice, dacă este cazul, momentul de la care instituţia de credit a început folosirea abordării standard pentru scopuri interne.

    (2) Instituţiile de credit trebuie să comunice Băncii Naţionale a României persoana responsabilă cu menţinerea relaţiei cu Banca Naţională a României şi înlocuitorul acesteia.

    ART. 520
    (1) Documentul prin care se face certificarea, menţionat la art. 519 alin. (1) lit. a), trebuie să fie semnat de o persoană autorizată să angajeze instituţia de credit.
    (2) Documentul prevăzut la alin. (1) este necesar inclusiv în cazul în care Banca Naţională a României efectuează o evaluare proprie pentru a stabili dacă instituţia de credit este conformă cu cerinţele impuse prin prevederile părţii a 3-a, titlul III, cap. 3 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 pentru abordarea standard.

    ART. 521
    (1) În cadrul procesului de autoevaluare trebuie avute în vedere aspectele la care se face referire în cadrul subsecţiunii 2.2, aspecte ce vor fi vizate în cadrul documentului prevăzut la art. 519 alin. (1) lit. a).
    (2) În măsura în care este necesar, autoevaluarea poate fi realizată cu sprijinul echipelor de auditori externi.
    (3) La întocmirea raportului de audit intern prevăzut la art. 519 alin. (1) lit. a) vor fi avute în vedere adecvarea sistemului de administrare a riscului operaţional şi a procesului de autoevaluare, fiind urmărită conformitatea cu cerinţele specifice.

    ART. 522
    (1) În cazul în care o instituţie de credit persoană juridică română este societate-mamă şi la nivelul grupului se intenţionează utilizarea abordării standard pentru determinarea cerinţei de capital pentru riscul operaţional, cererea de notificare prealabilă la nivel de grup trebuie depusă de către instituţia de credit-mamă la Banca Naţională a României.
    (2) În cazul în care o instituţie de credit persoană juridică română este filială a unei instituţii de credit-mamă la nivelul Uniunii Europene, iar la nivelul grupului se intenţionează utilizarea abordării standard pentru determinarea cerinţei de capital pentru riscul operaţional, instituţia de credit persoană juridică română trebuie să notifice în prealabil Banca Naţională a României, chiar dacă instituţia de credit-mamă a depus deja o notificare scrisă în acest sens pentru întregul grup la autoritatea competentă responsabilă cu supravegherea ei.
    (3) În cazurile indicate la alin. (2), Banca Naţională a României poate accepta, de la caz la caz, ca autoevaluarea să fie realizată la nivel de grup, şi nu la nivel individual, dacă este respectat principiul proporţionalităţii, respectiv dacă dimensiunea şi complexitatea activităţilor derulate de filiala persoană juridică română sunt adecvat considerate în cadrul analizei grupului.
    (4) Instituţiile de credit vor comunică Băncii Naţionale a României, odată cu informaţiile furnizate potrivit art. 519, structura grupului din care fac parte, autorităţile competente responsabile de supravegherea membrilor acestuia, precum şi abordările utilizate de aceştia.

    ART. 523
    (1) Cererea de notificare depusă de instituţiile de credit va fi însoţită de informaţii exacte şi complete.
    (2) Instituţiile de credit sunt responsabile de îndeplinirea cerinţelor prevăzute la alin. (1).
    (3) În cazul în care informaţiile furnizate odată cu cererea de notificare devin inexacte sau incomplete în mod semnificativ în raport cu activitatea instituţiei de credit, aceasta trebuie să notifice Banca Naţională a României asupra acestui fapt şi să furnizeze informaţii actualizate.

    ART. 524
    (1) Instituţia de credit trebuie să transmită Băncii Naţionale a României orice documente suplimentare solicitate de aceasta.
    (2) În cazul în care instituţia de credit apreciază că documentele suplimentare de care dispune prezintă un grad ridicat de relevanţă pentru evaluarea de către Banca Naţională a României a cererii de notificare a utilizării abordării standard pentru determinarea cerinţei de capital pentru riscul operaţional, le poate transmite împreună cu documentele solicitate la art. 519.

    2.2 Aspecte ce trebuie avute în vedere de către instituţiile de credit în cadrul autoevaluării
    ART. 525
    Instituţia de credit comunică Băncii Naţionale a României definiţia stabilită pe plan intern pentru riscul operaţional, precum şi aprecierea conformităţii acesteia cu definiţia de la art. 4 pct. 52 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.

    ART. 526
    (1) Autoevaluarea va avea în vedere politicile şi criteriile stabilite de instituţia de credit în vederea încadrării activităţilor pe cele 8 linii prevăzute în tabelul 2 de la art. 317 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, cu accent pe gradul de conformitate al acestora cu alin. (1) şi principiile redate în alin. (2) ale art. 318 din acelaşi regulament.
    (2) Autoevaluarea va avea în vedere politicile şi criteriile stabilite de instituţia de credit în vederea determinării indicatorilor relevanţi pentru cele 8 linii de activitate prevăzute în tabelul 2 de la art. 317 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, cu accent pe gradul de conformitate al acestora cu principiile redate în alin. (2) al art. 318 din acelaşi regulament, precum şi abordarea instituţiei de credit cu privire la supunerea procesului de alocare a indicatorului relevant pe linii de activitate examinării independente.

    ART. 527
    În ceea ce priveşte cerinţele specifice calitative pentru abordarea standard, procesul de autoevaluare va avea în vedere adecvarea sistemului de evaluare şi administrare a riscului operaţional al instituţiei de credit, cu responsabilităţi clare şi bine definite, cu accent pe gradul de conformitate cu criteriile specifice pentru abordarea standard prevăzute la art. 320 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.

    SECŢIUNEA a 3-a
    Aprobarea utilizării abordării standard alternative
    ART. 528
    (1) O instituţie de credit care intenţionează să determine cerinţa de capital pentru riscul operaţional potrivit abordării standard alternative trebuie să solicite Băncii Naţionale a României aprobare pentru utilizarea abordării, cu precizarea momentului de la care doreşte utilizarea acesteia.
    (2) În vederea obţinerii aprobării menţionate la alin. (1) instituţia de credit trebuie să furnizeze odată cu cererea de aprobare documentele prevăzute la art. 519 alin. (1).
    (3) Prevederile art. 519 alin. (2) şi cele ale art. 520-527 se aplică în mod corespunzător.

    ART. 529
    Pentru obţinerea aprobării de aplicare a abordării standard alternative, în cadrul procesului de autoevaluare vor fi avute în vedere, suplimentar celor indicate la art. 526-527, dispoziţiile art. 319 alin. (2) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, inclusiv justificarea modului în care utilizarea abordării standard alternative conduce la o evaluare mai justă a riscului operaţional la care este expusă instituţia de credit.

    ART. 530
    Instituţiile de credit care nu mai îndeplinesc cerinţele specifice suplimentare pentru abordarea standard alternativă, dar sunt conforme cu cerinţele specifice pentru abordarea standard, vor aplica abordarea standard în vederea determinării cerinţei de capital pentru riscul operaţional, urmând să notifice în scris Banca Naţională a României în acest sens, fără însă a mai furniza alături de notificare documentele şi informaţiile solicitate la art. 519.

    ART. 531
    Banca Naţională a României va notifica instituţiilor de credit acordarea aprobării pentru utilizarea abordării standard alternative. Notificarea de aprobare poate cuprinde cerinţe suplimentare cu care instituţiile de credit trebuie să se conformeze până la data de la care raportează cerinţa de capital pentru riscul operaţional potrivit abordării standard alternative.

    ART. 532
    Constatarea de către Banca Naţională a României, în cadrul verificărilor întreprinse în procesul de aprobare, a unor neconcordanţe semnificative în informaţiile furnizate de instituţiile de credit, respectiv în concluziile procesului de autoevaluare, conduce la refuzul acordării aprobării de utilizare a abordării standard alternative pentru determinarea cerinţei de capital pentru riscul operaţional.

    CAP. II
    Aprobarea utilizării avansate de evaluare
    SECŢIUNEA 1
    Dispoziţii generale
    ART. 533
    Prezentul capitol stabileşte standarde şi cerinţe ce trebuie respectate în vederea utilizării abordării avansate de evaluare pentru determinarea cerinţei de capital pentru riscul operaţional în conformitate cu prevederile părţii a 3-a, titlul III, cap. 4 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, precum şi în vederea obţinerii de la Banca Naţională a României a aprobării necesare în acest sens.

    ART. 534
    În sensul prezentului capitol, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
    a) clasă de risc operaţional - categorie a riscului operaţional omogenă din punct de vedere al riscurilor acoperite şi al datelor disponibile pentru analiza acestora;
    b) estimare de risc operaţional - distribuţia pierderilor identificate în cadrul unei clase de risc operaţional;
    c) cuantificare a riscului operaţional - statistică singulară sau parametru singular extrase din estimarea de risc operaţional;
    d) set de date pentru calcul - partea din datele privind riscul operaţional ale instituţiei de credit utilizată pentru generarea estimărilor şi cuantificărilor de risc operaţional reglementate;
    e) eveniment cu pierdere recuperată prompt - eveniment din riscul operaţional soldat cu pierdere recuperată complet într-un interval scurt;
    f) eveniment nesoldat cu pierdere - eveniment din riscul operaţional care nu s-a soldat cu pierdere sau câştig;
    g) eveniment din riscul operaţional soldat cu un câştig - eveniment din riscul operaţional care a generat un câştig;
    h) pierderi secvenţiale - ansamblu de pierderi succesive produse în perioade diferite, dar relaţionate cu acelaşi eveniment din riscul operaţional;
    i) pierderi cu efect multiplu - ansamblu de pierderi asociate care au afectat entităţi sau linii de activitate, unităţi etc. diferite, dar care sunt relaţionate cu acelaşi eveniment cauzal;
    j) corelaţie - orice formă de dependenţă, liniară sau non-liniară, relaţionată cu toate datele (reale ori construite) sau doar cu extremitatea ori restul distribuţiei, dintre două sau mai multe clase de risc operaţional, cauzată de prezenţa unor factori comuni de natură diferită, interni ori externi instituţiei de credit, factori care pot influenţa frecvenţa sau impactul pierderilor observate în mai mult de o singură clasă de risc operaţional;
    k) tehnici de transfer al riscului operaţional - instrumente de transfer al riscului operaţional utilizate de instituţia de credit pentru administrarea şi diminuarea riscului la care este expusă; acestea sunt contracte de asigurare la riscul operaţional şi alte mecanisme de transfer al acestui risc.


    SECŢIUNEA a 2-a
    Solicitarea aprobării de utilizare a abordării avansate de evaluare
    ART. 535
    În cazul instituţiilor de credit care intenţionează să utilizeze abordarea avansată de evaluare în vederea determinării cerinţei de capital pentru riscul operaţional la nivel individual, cererea de aprobare propriu-zisă trebuie să precizeze că instituţia de credit solicită aprobarea la care se face referire la art. 312 alin. (2) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, avânduse în vedere detaliile din documentaţia ce însoţeşte cererea.

    ART. 536
    (1) Documentaţia minimă ce trebuie furnizată Băncii Naţionale a României odată cu cererea de aprobare a utilizării abordării avansate de evaluare se constituie din următoarele:
    a) documentaţia privind sistemele de cuantificare a riscului operaţional;
    b) documentaţia privind mediul de control al sistemului de cuantificare a riscului operaţional, procedurile de implementare şi infrastructura aferentă tehnologiei informaţiei (IT);
    c) planul de implementare (incluzând implementarea graduală) şi, dacă este cazul, detalii privind utilizarea parţială permanentă;
    d) documentul în care este descris procesul de autoevaluare şi în care sunt prezentate concluziile acestuia prin care să se certifice conformitatea cu standardele şi cerinţele impuse de Banca Naţională a României în vederea utilizării abordării avansate de evaluare, documentul în care sunt descrise concluziile programului de validare internă derulat în vederea solicitării aprobării de utilizare a abordării avansate de evaluare şi raportul de audit; se vor include rezultatele examinării independente solicitate la art. 553 alin. (1), precum şi descrierea urmării rezultatelor programului de validare internă;
    e) Formularul C16.00 - OPR - Riscul operaţional şi Formularul C17.00 - OPR Details - Riscul operaţional: valori brute ale pierderilor pe linii de activitate şi categorii de evenimente în ultimul an, prevăzute în anexa nr. I la Standardul tehnic de implementare emis în aplicarea Regulamentului (UE) nr. 575/2013.

    (2) Cu excepţia cazurilor în care se indică altfel, documentaţia minimă ce însoţeşte cererea de aprobare, la care se face referire la alin. (1), trebuie să conţină informaţii generale privind aplicarea abordării avansate de evaluare.

    ART. 537
    (1) Cererea de aprobare trebuie semnată de către un membru executiv al organului de conducere a fiecărei entităţi juridice dintre cele care solicită aprobarea, membru care este împuternicit să angajeze legal entitatea respectivă.
    (2) Semnatarul sau, după caz, semnatarii trebuie să confirme în cadrul cererii de aprobare că documentaţia însoţitoare reprezintă un rezumat adevărat şi just al subiectelor acoperite.
    (3) Pentru scopurile alin. (2), prin rezumat se înţelege faptul că documentaţia furnizează o prezentare pe scurt - care redă doar aspectele principale - a subiectului în cauză, prin adevărat faptul că informaţiile cuprinse în rezumat nu sunt false şi/sau nu induc în eroare, iar prin just faptul că informaţiile prezintă un rezumat de ansamblu rezonabil, fără a omite aspecte semnificative; documentaţia minimă ce însoţeşte cererea de aprobare, la care se face referire la art. 536 alin. (1), trebuie să ofere un rezumat al practicilor curente sau planificate ale instituţiei de credit/instituţiilor suficient de detaliat pentru a permite Băncii Naţionale a României să facă o evaluare iniţială a solicitării de acordare a aprobării de utilizare a abordării avansate de evaluare şi să stabilească, pe baza riscului, un plan pentru o evaluare mai aprofundată.
    (4) Instituţiile de credit trebuie să comunice Băncii Naţionale a României persoana responsabilă cu menţinerea relaţiei cu Banca Naţională a României şi înlocuitorul acesteia.

    ART. 538
    Pe parcursul perioadei de observare istorică de cel puţin 5 ani, respectiv de minimum 3 ani, prevăzute la art. 322 alin. (3) lit. a) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, instituţiile de credit care intenţionează să utilizeze abordarea avansată de evaluare în scopul determinării cerinţei de capital pentru riscul operaţional trebuie să poată completa şi transmite Băncii Naţionale a României, la solicitarea acesteia, Formularul C17.00 OPR Details - Riscul operaţional: valori brute ale pierderilor pe linii de activitate şi categorii de evenimente în ultimul an, prevăzut în anexa nr. I la Standardul tehnic de implementare emis în aplicarea Regulamentului (UE) nr. 575/2013.

    ART. 539
    (1) Pentru scopurile art. 536 alin. (1) lit. a), documentaţia privind sistemele de cuantificare a riscului operaţional trebuie să includă cel puţin următoarele:
    a) un plan cu modelele ce vor fi utilizate - o declaraţie prin care sunt explicate care operaţiuni şi/sau riscuri operaţionale sunt acoperite de fiecare model şi prin care este justificată utilizarea de modele diferite;
    b) o descriere generală a tuturor modelelor;
    c) în cazul în care instituţia de credit utilizează instrumente de diminuare a cerinţei de capital pentru riscul operaţional, documentaţia privind acoperirea şi cuantificarea pierderilor aşteptate, documentaţia cuprinzând politica instituţiei de credit cu privire la asigurarea la riscul operaţional sau alte mecanisme de transfer al acestui risc, precum şi documentaţia privind examinarea şi recunoaşterea de corelaţii.

    (2) Pentru scopurile alin. (1) lit. b), documentaţia aferentă descrierii generale a modelului/modelelor trebuie să cuprindă cel puţin următoarele:
    a) o listă cu definiţiile stabilite de instituţia de credit pentru riscul operaţional, pierderile din riscul operaţional, liniile de activitate, categoriile de evenimente şi orice alţi termeni utilizaţi şi consideraţi de instituţia de credit ca prezentând relevanţă;
    b) o descriere generală a modelului/modelelor, respectiv atât o descriere nonmatematică, cât şi o descriere matematică, precum şi justificarea alegerii acestuia/acestora; pentru fiecare model vor fi avute în vedere cel puţin următoarele:

    (i) prezentarea claselor de risc operaţional identificate utilizate la calculul cerinţei de capital, inclusiv a legăturii dintre acestea şi liniile de activitate şi categoriile de evenimente de risc operaţional stabilite prin partea a 3-a titlul III din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;
    (îi) descrierea modului în care se asigură generarea cuantificării riscului operaţional la un standard de rigurozitate comparabil cu un nivel de încredere de 99,9% şi, dacă este cazul, precizarea nivelului de încredere la care este calculată cuantificarea iniţială, precum şi a metodei de ajustare de tip scaling utilizate;
    (iii) rezultatele evaluării acurateţei cerinţei de capital pentru riscul operaţional;
    c) politica instituţiei de credit privind datele aferente riscului operaţional - documentaţia aferentă trebuie să cuprindă cel puţin următoarele aspecte:

    (i) perioada de observare istorică folosită;
    (îi) o descriere a fluxurilor operaţionale, procedurilor şi sistemelor legate de colectarea şi stocarea datelor, inclusiv a celor privind colarea datelor relevante pentru calculul cerinţei de capital pentru riscul operaţional, cu indicarea oricăror intervenţii manuale; se includ de asemenea descrierea caracteristicilor pierderilor înregistrate în bazele de date şi descrierile bazelor de date utilizate în cadrul abordării avansate de evaluare - formalizarea bazelor de date semnificative trebuie să fie suficientă pentru a permite instituţiilor de credit să furnizeze Băncii Naţionale a României informaţiile necesare în vederea determinării solidităţii bazelor de date, precum o descriere generală a bazelor de date (mărime aproximativă, data la care baza de date a fost construită, "proprietarul" etc.), sursa datelor, procesele utilizate pentru obţinerea şi încărcarea datelor, filtrele utilizate pentru a crea şi depana baza de date (precum valori minime şi maxime), controale ale transparenţei, accesului, coerenţei etc.;
    (iii) pragurile de pierdere minimă folosite pentru colectarea de date interne şi prezentarea de dovezi ale îndeplinirii prevederilor art. 590 alin. (3);
    (iv) informaţii pertinente cu privire la politica de identificare a pierderilor, criteriile de repartizare a pierderilor pe linii de activitate şi categorii de evenimente de pierdere, incluzând criteriile la care se face referire la art. 322 alin. (3) lit. e) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, şi politica la care se face referire la art. 591 alin. (1), incluzând tratamentul evenimentelor cu pierdere recuperată prompt;
    (v) politica instituţiei de credit privind pierderile din riscul operaţional legate de riscul de credit şi riscul de piaţă;
    (vi) dacă este cazul, fundamentarea faptului că activităţile sau expunerile excluse, luate atât individual, cât şi în combinaţie, nu au impact semnificativ asupra estimărilor de risc globale;
    (vii) descrierea procedurilor pentru evaluarea relevanţei în timp a datelor interne privind pierderile din riscul operaţional;
    (viii) descrierea datelor externe: descrierea naturii datelor externe utilizate şi indicarea surselor de date externe; descrierea condiţiilor şi practicilor de utilizare a datelor externe, inclusiv descrierea oricărei ajustări pentru a le face relevante pentru instituţia de credit; evaluarea relevanţei datelor externe; politica instituţiei de credit cu privire la revizuirea cu regularitate a condiţiilor şi practicilor de utilizare a datelor externe şi la supunerea acestora unei examinări independente;
    (ix) descrierea analizelor de scenarii: procedurile privind construirea de scenarii, evaluarea, validarea şi revizuirea lor; descrierea modului şi a gradului în care analizele de scenarii sunt utilizate;
    (x) descrierea factorilor legaţi de mediul de afaceri şi controlul intern: descrierea modului în care factorii importanţi legaţi de mediul de afaceri şi controlul intern sunt aleşi şi luaţi în considerare în cadrul sistemului de cuantificare a riscului operaţional; justificarea senzitivităţii estimărilor de risc operaţional la modificările intervenite în factorii legaţi de mediul de afaceri şi controlul intern consideraţi, precum şi a ponderării relative a acestora; procedurile de validare şi revizuire ale factorilor legaţi de mediul de afaceri şi controlul intern ale instituţiei de credit; prezentarea celor mai importanţi determinanţi de risc operaţional şi evaluarea abilităţii sistemului de cuantificare de surprindere a acestora;
    (xi) descrierea modului în care se asigură evitarea luării în considerare de mai multe ori a rezultatelor pozitive ale evaluărilor calitative sau a tehnicilor de diminuare a riscului operaţional;
    (xii) descrierea modului în care cele patru elemente utilizate în cadrul abordării avansate de evaluare, indicate la art. 322 alin. (2) lit. b) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, sunt combinate şi/sau ponderate, cu indicarea, dacă este cazul, a variaţiei acestui mod de la o clasă de risc operaţional la alta, incluzând descrierea importanţei elementelor calitative în cadrul sistemului de cuantificare;
    (xiii) planul global cuprinzând punctele slabe ale datelor şi sistemelor IT descoperite în timpul procesului de examinare şi validare internă, precum şi descrierea modului în care instituţia de credit planifică să corecteze sau să diminueze punctele slabe.
    (3) Pentru scopurile alin. (1) lit. d), documentaţia privind acoperirea şi cuantificarea pierderilor aşteptate, ce trebuie să însoţească cererea de aprobare, trebuie să cuprindă cel puţin următoarele:
    a) descrierea modului de cuantificare a pierderilor aşteptate, justificarea alegerii lui, precum şi tratarea consecvenţei acestuia cu modul în care este calculată cerinţa de capital în cadrul modelului aferent abordării avansate de evaluare; şi
    b) descrierea practicilor interne ale instituţiei de credit care reflectă în mod adecvat pierderile aşteptate, a modului în care acoperirile pierderilor aşteptate îndeplinesc principiile generale prevăzute de art. 580 alin. (3)-(6) şi, după caz, demonstraţia solicitată la art. 580 alin. (9).

    (4) Pentru scopurile alin. (1) lit. d), documentaţia cuprinzând politica instituţiei de credit cu privire la asigurarea la riscul operaţional sau alte mecanisme de transfer al acestui risc, ce trebuie să însoţească cererea de aprobare, trebuie să cuprindă cel puţin următoarele:
    a) demonstrarea caracterului semnificativ al reducerii expunerii la pierderi din riscul operaţional ca urmare a asigurărilor la acest risc şi a altor mecanisme de transfer al acestuia şi precizarea gradului de diminuare a cerinţei de capital ca urmare a recunoaşterii impactului acestora;
    b) descrierea politicii instituţiei de credit privind utilizarea de asigurări sau alte mecanisme de transfer al riscului operaţional, inclusiv, dacă este cazul, descrierea condiţiilor avute în vedere pentru recunoaşterea efectului acestora în sensul diminuării cerinţei de capital; şi
    c) descrierea metodologiei pentru recunoaşterea efectului asigurărilor şi altor mecanisme de transfer al riscului operaţional în calculul cerinţei de capital.

    (5) Pentru scopurile alin. (1) lit. d), documentaţia privind examinarea şi recunoaşterea de corelaţii, ce trebuie să însoţească cererea de aprobare, trebuie să cuprindă cel puţin următoarele:
    a) justificarea luării în considerare a corelaţiilor la determinarea cerinţei de capital pentru riscul operaţional;
    b) descrierea şi justificarea alegerii metodei/metodelor de calcul al corelaţiilor, prezentarea ipotezelor aferente şi descrierea procesului de validare şi asigurare a fiabilităţii, relevanţei şi acurateţei acestora pe bază continuă; şi
    c) descrierea modului în care corelaţiile sunt recunoscute în cadrul modelului la determinarea cerinţei de capital pentru riscul operaţional.


    ART. 540
    Banca Naţională a României poate solicita unei instituţii de credit să întreprindă analize suplimentare celor indicate în cadrul art. 539 în vederea facilitării evaluării sistemului de cuantificare a riscului operaţional.

    ART. 541
    Pentru scopurile art. 536 alin. (1) lit. b), documentaţia privind mediul de control, procedurile de implementare şi infrastructura IT trebuie să cuprindă cel puţin următoarele:
    a) o prezentare de ansamblu a cadrului de administrare a activităţii instituţiei de credit, respectiv:

    (i) o prezentare a rolului şi responsabilităţilor organului de conducere în ceea ce priveşte administrarea riscului operaţional, cu indicarea, dacă este cazul, a delegării anumitor atribuţii;
    (îi) o prezentare a rolului şi responsabilităţilor funcţiei de administrare a riscului operaţional, incluzând o descriere a modului în care este asigurată independenţa acesteia;
    (iii) o prezentare a rolului auditului intern;
    (iv) după caz, o prezentare a rolului oricăror altor comitete implicate în cadrul de administrare a activităţii în ceea ce priveşte riscul operaţional;
    (v) o prezentare a structurilor de raportare aferente riscului operaţional, incluzând modul şi frecvenţa de raportare pe cale ierarhică; şi
    (vi) o scurtă prezentare de ansamblu a procesului de luare a deciziilor aferente riscului operaţional şi a modului în care acesta se desfăşoară la diferite niveluri organizaţionale;
    b) descrierea modului şi a gradului în care instituţia de credit integrează sistemele interne de cuantificare a riscului operaţional în procesele curente de administrare a acestui risc, prin raportare la prevederile art. 557 alin. (2)-(5);
    c) prezentarea responsabilităţilor părţilor implicate în modelare;
    d) documentaţia privind validarea, cuprinzând descrierea şi justificarea metodologiei de validare internă adoptate de către instituţia de credit, formalizarea validării interne a sistemului de cuantificare a riscului operaţional la care se face referire la art. 617 alin.

    (4) , precum şi o prezentare generală a procesului de validare;
    e) informaţii generale privind structura IT a instituţiei de credit, în ceea ce priveşte abordarea avansată de evaluare.


    ART. 542
    Pentru scopurile art. 536 alin. (1) lit. c), instituţiile de credit trebuie să furnizeze Băncii Naţionale a României o prezentare de ansamblu a ariei de cuprindere a abordării în cauză vizate de cererea de aprobare, respectiv:
    a) o listă a membrilor grupului, inclusiv structura juridică şi modul de stabilire a cerinţei de capital pentru riscul operaţional pentru fiecare dintre aceştia, cu indicarea, dacă este cazul, a excepţiilor de la aplicarea abordării avansate de evaluare, prevăzute a rămâne după implementarea graduală, şi a raţionamentului pentru utilizarea permanentă parţială; pentru fiecare sucursală situată într-un stat terţ se va indica autoritatea responsabilă cu supravegherea ei;
    b) o prezentare a structurii organizaţionale a grupului - linii de activitate şi cadrul de administrare a activităţii; şi
    c) informaţii generale privind modificările structurale sau organizaţionale semnificative planificate care pot avea impact asupra cererii de aprobare a utilizării abordării avansate de evaluare.


    ART. 543
    (1) Pentru scopurile art. 536 alin. (1) lit. c), instituţiile de credit care intenţionează să utilizeze abordarea avansată de evaluare a riscului operaţional trebuie să întocmească un plan de implementare clar, realist şi adecvat, care să acopere atât perioada de timp până la obţinerea aprobării, cât şi perioada de implementare graduală - respectiv implementarea ulterioară obţinerii aprobării, şi să îl furnizeze Băncii Naţionale a României odată cu cererea de aprobare.
    (2) Prin planul de implementare la care se face referire în cadrul alin. (1), o instituţie de credit se angajează să implementeze abordarea avansată de evaluare, la datele prevăzute, în ceea ce priveşte toate operaţiunile pentru care solicită aprobare de utilizare a abordării avansate de evaluare.
    (3) Pentru scopurile alin. (1), instituţiile de credit trebuie să stabilească norme interne cu prevederi detaliate privind planificarea în timp şi conţinutul, pentru următoarele:
    a) organizarea implementării (distribuirea responsabilităţilor etc.);
    b) dezvoltarea proceselor de administrare a riscului operaţional, în special pentru colectarea de date;
    c) dezvoltarea metodologiei de cuantificare;
    d) implementarea infrastructurii IT utilizate în scopurile administrării şi cuantificării riscului operaţional;
    e) instruirea personalului, inclusiv a personalului de conducere;
    f) testul de utilizare - utilizarea planificată a diferitelor sisteme de cuantificare a riscului operaţional, respectiv modul în care, concret, se intenţionează să se utilizeze în activitatea curentă diferitele modele.


    ART. 544
    (1) Instituţiile de credit trebuie să formalizeze, în sensul descrierii şi justificării, modul în care asigură îndeplinirea prevederilor art. 314 alin. (3) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, precum şi acoperirea tuturor operaţiunilor de către una dintre abordările prevăzute de regulamentul menţionat şi trebuie să transmită Băncii Naţionale a României documentaţia aferentă.
    (2) Banca Naţională a României decide, de la caz la caz, asupra îndeplinirii prevederilor art. 314 alin. (3) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.

    ART. 545
    (1) Politica privind implementarea graduală trebuie să trateze cel puţin aspectele prevăzute la alin. (2) şi (3).
    (2) Planul de implementare graduală trebuie să prevadă un termen de implementare stabilit, termen ce trebuie să fie, pe de o parte, suficient de apropiat pentru ca instituţia de credit să îşi impună disciplina necesară pentru a putea aplica, într-o perioadă rezonabilă, abordarea avansată de evaluare într-o măsură extinsă şi, pe de altă parte, suficient de îndepărtat pentru ca instituţia de credit să asigure calitatea continuă a cadrului de administrare a activităţii, datelor, metodologiei şi rezultatelor; termenul de implementare trebuie să fie mai mic de 7 ani şi doar în situaţii excepţionale, precum cea a unui grup deosebit de complex, poate fi de până la 10 ani.
    (3) Instituţia de credit trebuie să stabilească succesiunea includerii operaţiunilor în abordarea avansată de evaluare; planul de implementare graduală trebuie stabilit în baza unor considerente practice şi de fezabilitate, un factor important în acest sens fiind nivelul de risc al operaţiunilor care nu sunt încă acoperite de abordarea avansată de evaluare; succesiunea includerii operaţiunilor în aria de cuprindere a abordării avansate de evaluare face obiectul acordului Băncii Naţionale a României.
    (4) Planul de implementare trebuie să cuprindă justificarea succesiunii stabilite pentru includerea operaţiunilor în abordarea avansată de evaluare.

    ART. 546
    (1) Pe parcursul implementării graduale, anterior implementării abordării avansate de evaluare asupra unor operaţiuni adiţionale sau riscuri operaţionale adiţionale, instituţiile de credit trebuie să realizeze o autoevaluare pentru a asigura conformitatea cu standardele şi cerinţele minime impuse de Banca Naţională a României în vederea utilizării abordării avansate de evaluare.
    (2) După caz, pentru scopurile alin. (1), în documentul prin care Banca Naţională a României comunică instituţiei de credit decizia de aprobare a utilizării abordării avansate de evaluare, se vor indica, de la caz la caz, obligaţiile ce revin instituţiei de credit pe parcursul implementării graduale.

    ART. 547
    Instituţiile de credit trebuie să dispună de sisteme şi proceduri de monitorizare în mod oportun şi adecvat ale coerenţei şi consecvenţei utilizărilor combinate de abordări diferite şi a aspectelor ce ţin de semnificativitate, substanţialitate şi planificare în timp ale planului de implementare graduală.

    ART. 548
    (1) Instituţiile de credit trebuie să notifice în scris, în timp util, Banca Naţională a României cu privire la orice modificări relevante în mediul organizaţional sau de afaceri, datorate fie unor circumstanţe normale sau excepţionale, precum o achiziţie sau vânzare majoră ori o modificare majoră în acţionariat, conducere sau organizare, care ar putea avea impact semnificativ asupra planurilor iniţiale de implementare graduală şi utilizare parţială ale instituţiilor de credit.
    (2) Instituţiile de credit trebuie să discute cu Banca Naţională a României asupra oricăror modificări ale planului de implementare graduală ce ar putea fi necesare.

    ART. 549
    O instituţie de credit care ulterior obţinerii aprobării de utilizare a abordării avansate de evaluare achiziţionează o instituţie ce nu utilizează această abordare şi/sau nu a obţinut aprobare în acest sens trebuie să notifice în acest sens Banca Naţională a României în scris şi, după caz, va trebui fie să depună un plan de aducere în conformitate cu standardele şi cerinţele minime impuse de Banca Naţională a României în vederea utilizării abordării avansate de evaluare, fie să depună o nouă cerere de aprobare în sensul art. 312 alin. (2) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, însoţită de o politică privind implementarea graduală şi utilizarea parţială nouă.

    ART. 550
    (1) Pentru scopurile art. 536 alin. (1) lit. d), instituţiile de credit trebuie să realizeze o autoevaluare a stadiului de conformitate cu standardele şi cerinţele minime impuse de Banca Naţională a României în vederea utilizării abordării avansate de evaluare în contextul riscului operaţional.
    (2) Autoevaluarea trebuie să înceapă cu o evaluare globală, dintr-o perspectivă consolidată, a modului în care diversele modele se îmbină şi se armonizează în cadrul instituţiei sau al grupului, evaluare globală ce trebuie să acopere gradul de adecvare a structurii organizaţionale în ceea ce priveşte cadrul de administrare a activităţii, gradul de adecvare a resurselor alocate sistemului de cuantificare a riscului operaţional, comparabilitatea în cadrul grupului cu privire la date şi metodologie şi coerenţa şi consecvenţa în organizarea IT.
    (3) Autoevaluarea trebuie să acopere toate aspectele sistemului de cuantificare a riscului operaţional: metodologie, calitate a datelor, proceduri cantitative şi calitative de validare, cadru de administrare a activităţii şi mediu tehnologic.
    (4) După caz, instituţiile de credit trebuie să stabilească un plan de acţiune în vederea remedierii omisiunilor şi deficienţelor identificate, precum şi o planificare pentru obţinerea conformităţii; omisiunile şi deficienţele identificate nu trebuie să fie semnificative.

    ART. 551
    În cadrul documentului în care este descris procesul de autoevaluare şi în care sunt cuprinse concluziile acestuia trebuie prezentate dovezi ale îndeplinirii art. 321 lit. a) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, prin raportare la prevederile art. 557 alin. (2)-(5), începând cu cel puţin un an înainte de data la care cererea de aprobare a utilizării abordării avansate de evaluare este transmisă Băncii Naţionale a României.

    ART. 552
    Autoevaluarea poate fi realizată de personalul unei funcţii independente de evaluare a riscului, cu sprijinul, în cazul în care este necesar, al auditorilor interni.

    ART. 553
    (1) Anterior depunerii cererii de aprobare a utilizării abordării avansate de evaluare, respectiv în etapa de dezvoltare a modelului, instituţiile de credit trebuie să deruleze un program complet de validare internă, iar procesele de validare internă şi rezultatele validării trebuie supuse unei examinări independente.
    (2) Instituţiile de credit trebuie să realizeze periodic o autoevaluare a stadiului de conformitate cu standardele şi cerinţele minime impuse de Banca Naţională a României în vederea utilizării abordării avansate de evaluare.

    ART. 554
    (1) Cererea de aprobare trebuie redactată în limba română.
    (2) Documentaţia ce însoţeşte cererea de aprobare trebuie întocmită într-o limbă sau în mai multe limbi stabilită/stabilite de comun acord de către Banca Naţională a României, autorităţile competente din statele gazdă şi instituţia de credit. Pentru documentele redactate într-o limbă străînă se va prezenta şi traducerea legalizată a acestora. Pentru documentele redactate într-o limbă străînă de circulaţie internaţională, Banca Naţională a României poate excepta, de la caz la caz, aplicarea cerinţei privind traducerea legalizată.

    ART. 555
    (1) Atât în contextul cererii iniţiale, cât şi ulterior, instituţia de credit trebuie să pună la dispoziţia Băncii Naţionale a României orice informaţii mai detaliate, inclusiv documentele rezultate în contextul art. 540, ca şi toată documentaţia internă, la solicitarea acesteia din urmă.
    (2) În cazul în care o instituţie de credit apreciază că dispune de documente interne suplimentare celor menţionate în prezenta secţiune, relevante pentru obţinerea aprobării, aceasta trebuie să transmită Băncii Naţionale a României lista documentelor respective, odată cu cererea de aprobare.

    ART. 556
    (1) În cazul în care o instituţie de credit nu furnizează Băncii Naţionale a României o parte din documentaţia solicitată în baza art. 536 sau documentaţia şi/sau cererea de aprobare transmise acesteia nu îndeplinesc cerinţele prevăzute în prezenta secţiune, Banca Naţională a României consideră solicitarea instituţiei de credit ca incompletă.
    (2) Banca Naţională a României şi, după caz, autorităţile competente implicate realizează o evaluare preliminară a întregii solicitări, respectiv a cererii de aprobare şi a documentaţiei însoţitoare, imediat după primire. Banca Naţională a României notifică instituţia de credit cu privire la caracterul complet al solicitării.
    (3) În cazul cererilor de aprobare formulate în condiţiile prevăzute la art. 20 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, şi în condiţiile în care Banca Naţională a României este autoritatea responsabilă cu supravegherea pe bază consolidată, perioada de 6 luni stabilită la art. 20 alin. (2) din regulamentul menţionat începe să curgă de la data primirii de către Banca Naţională a României a unei solicitări - respectiv, cerere de aprobare şi documentaţie însoţitoare - complete potrivit prezentului regulament.
    (4) În situaţia prevăzută la alin. (3), Banca Naţională a României confirmă începerea curgerii termenului de 6 luni.

    SECŢIUNEA a 3-a
    Standarde de utilizare a abordării avansate de evaluare în aplicarea dispoziţiilor părţii a 3-a, titlul III, capitolul 4 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013
    3.1 Standarde calitative
    ART. 557
    (1) Pentru îndeplinirea testului de utilizare prevăzut la art. 321 lit. a) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, o instituţie de credit trebuie să ia în considerare cel puţin principiile generale prevăzute de alin. (2)-(5).
    (2) Scopul şi utilizarea abordării avansate de evaluare nu trebuie să fie limitate la determinarea cerinţei de capital reglementate.
    (3) Abordarea avansată de evaluare trebuie să evolueze pe măsură ce instituţia de credit dobândeşte experienţă în soluţiile şi tehnicile de administrare a riscului operaţional.
    (4) Abordarea avansată de evaluare trebuie să sprijine şi să îmbunătăţească administrarea riscului operaţional în cadrul instituţiei de credit.
    (5) Utilizarea abordării avansate de evaluare trebuie să furnizeze instituţiei de credit beneficii în administrarea şi controlul riscului operaţional.
    (6) Instituţiile de credit trebuie să poată demonstra Băncii Naţionale a României modul şi gradul de îndeplinire a testului de utilizare la toate nivelurile organizaţionale, prin prezentarea de dovezi convingătoare.
    (7) Instituţiile de credit trebuie să îndeplinească prevederile art. 321 lit. a) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 pe bază continuă, inclusiv pe o perioadă de cel puţin un an înainte de data la care cererea de aprobare a utilizării abordării avansate de evaluare este transmisă Băncii Naţionale a României.

    ART. 558
    (1) Pentru un cadru de administrare a activităţii solid, procesul de luare a deciziilor aferente administrării riscului operaţional trebuie formalizat în mod clar în cadrul fiecărei instituţii de credit, în ceea ce priveşte ierarhia şi nivelul de responsabilitate.
    (2) Organul de conducere al unei instituţii de credit trebuie să aibă o înţelegere generală a sistemelor de cuantificare a riscului operaţional şi o înţelegere detaliată a rapoartelor de management aferente care i-au fost predate, precum şi a modului în care riscul operaţional are impact asupra instituţiei de credit.
    (3) Fără a aduce atingere prevederilor alin. (4), în vederea îmbunătăţirii înţelegerii sistemului de cuantificare a riscului operaţional de către membrii organului de conducere în funcţia sa de supraveghere şi a îmbunătăţirii eficienţei, organul de conducere în funcţia sa de supraveghere pot, acolo unde este adecvat, să stabilească comitete care să le asiste cu privire la anumite aspecte ale cadrului aferent abordării avansate de evaluare; conducerea superioară, la rândul ei, poate delega anumite atribuţii.
    (4) Organul de conducere în funcţia sa de supraveghere poartă răspunderea finală pentru cadrul aferent abordării avansate de evaluare utilizat de către instituţia de credit şi trebuie să aibă o cunoaştere şi o conştientizare generale ale cadrului; conducerea superioară poartă responsabilitatea dezvoltării şi implementării cadrului şi, de asemenea, trebuie să aibă o cunoaştere şi o conştientizare generale ale acestuia.

    ART. 559
    Organul de conducere este responsabil de aprobarea tuturor aspectelor semnificative ale cadrului de ansamblu aferent riscului operaţional, printre care se regăsesc următoarele:
    a) activităţile direcţionate către identificarea, evaluarea şi/sau cuantificarea, monitorizarea, controlul şi diminuarea riscului operaţional;
    b) politicile şi strategiile de administrare proactivă a riscului operaţional;
    c) structura organizaţională a funcţiilor de control şi
    d) stabilirea nivelurilor de risc acceptabil.


    ART. 560
    (1) Organul de conducere este responsabil pentru luarea de decizii formale cu privire la implementarea abordării avansate de evaluare.
    (2) Pentru scopurile alin. (1) se includ aprobarea de ansamblu a proiectului, specificarea obiectivelor şi desemnarea structurilor organizaţionale responsabile cu implementarea; o planificare în timp a etapelor necesare şi o estimare a costurilor şi beneficiilor aferente trebuie furnizate odată cu aprobarea proiectului.

    ART. 561
    În vederea exercitării de către organul de conducere în funcţia sa de supraveghere a supravegherii efective, conducerea superioară trebuie să notifice organul de conducere în funcţia sa de supraveghere sau un comitet desemnat al acestuia din urmă cu privire la modificările sau excepţiile semnificative de la politicile stabilite, care vor avea impact semnificativ asupra proceselor de administrare şi a sistemelor de cuantificare ale riscului operaţional ale instituţiei de credit.

    ART. 562
    (1) Atât organul de conducere în funcţia sa de supraveghere, cât şi conducerea superioară trebuie să se implice, pe bază continuă, în supravegherea procedurilor de control şi a sistemelor de cuantificare adoptate de funcţia de administrare a riscului operaţional, pentru a asigura că acestea sunt adecvate şi că procesele şi sistemele de administrare şi cuantificare ale riscului operaţional în ansamblu rămân eficace în timp.
    (2) Pentru obiectivul indicat la alin. (1), organul de conducere în funcţia sa de supraveghere trebuie să se implice, pe bază continuă, în supravegherea procedurilor de control ale auditului intern.

    ART. 563
    Conducerea superioară trebuie să asigure că următoarele sarcini sunt îndeplinite:
    a) asigurarea solidităţii proceselor de administrare a riscului operaţional;
    b) informarea organelor cu funcţie de supraveghere - sau a unui comitet desemnat al acestora - asupra modificărilor semnificative sau excepţiilor de la politicile stabilite, care vor avea impact semnificativ asupra operaţiunilor şi profilului de risc operaţional ale instituţiei de credit;
    c) identificarea şi evaluarea principalilor determinanţi ai riscului, pe baza informaţiilor furnizate de către funcţia de administrare a riscului operaţional;
    d) stabilirea atribuţiilor funcţiei de administrare a riscului operaţional şi evaluarea adecvării abilităţilor şi competenţelor profesionale ale personalului aferent acesteia;
    e) monitorizarea şi administrarea tuturor surselor de potenţiale conflicte de interese;
    f) stabilirea de canale de comunicaţie eficace în vederea asigurării familiarizării întregului personal cu procedurile şi politicile relevante;
    g) definirea conţinutului raportărilor către organele cu funcţie de supraveghere sau către diferite structuri desemnate ale acestora;
    h) examinarea de rapoarte de audit intern cu privire la sistemele şi procesele de cuantificare şi administrare ale riscului operaţional şi
    i) evaluarea în mod adecvat, anterior introducerii, a riscului operaţional inerent ariilor noi - produse, activităţi, procese şi sisteme - şi identificarea riscurilor legate de dezvoltarea unui produs nou şi alte modificări semnificative în vederea asigurării că profilurile de risc ale liniilor de produs sunt actualizate cu regularitate.


    ART. 564
    (1) Raportarea aferentă riscului operaţional trebuie să constituie o parte esenţială a sistemului de raportare internă şi trebuie să sprijine administrarea proactivă a riscului operaţional.
    (2) Conducerea superioară trebuie să asigure adecvarea continuă a cadrului de raportare.

    ART. 565
    Destinatarii raportării aferente riscului operaţional trebuie să fie organul de conducere în funcţia sa de supraveghere, conducerea superioară, auditul intern, comitetele care asistă organul de conducere în funcţia sa de supraveghere şi, dacă este cazul, funcţiile interne responsabile cu identificarea, evaluarea, monitorizarea şi diminuarea/controlul riscului operaţional, funcţii interne ce pot include, spre exemplu, funcţii operative, funcţii centralizate - cum ar fi funcţia IT sau funcţia contabilă - şi funcţii de risc.

    ART. 566
    (1) Frecvenţa şi conţinutul raportării trebuie aprobate în mod formal de organul de conducere.
    (2) Frecvenţa, conţinutul şi formatul raportării trebuie să depindă de destinatar şi de modul în care informaţiile vor fi utilizate; informaţiile furnizate trebuie să fie suficient de clare şi exacte pentru ca destinatarii acestora să le interpreteze corect, în special în ceea ce priveşte rezultatele generate de model.
    (3) Sfera de cuprindere a informaţiilor incluse în raportarea internă poate varia în funcţie de natura, dimensiunea şi gradul de complexitate ale activităţii, ca şi ale instituţiei de credit, cu respectarea regulii generale potrivit căreia cu cât o activitate prezintă un risc mai ridicat, cu atât informaţiile furnizate trebuie să fie mai detaliate; frecvenţa şi formatul raportării interne trebuie să fie corespunzătoare nivelului de risc.

    ART. 567
    (1) Instituţia de credit este responsabilă de proiectarea cadrului de raportare.
    (2) Raportarea poate include:
    a) estimări ale capitalului reglementat şi ale celui economic;
    b) practici, proceduri şi politici de administrare noi sau îmbunătăţite;
    c) strategii de transfer al riscului şi de diminuare a acestuia;
    d) expunerea la riscul operaţional;
    e) istoricul de pierderi interne şi, în cazul în care prezintă relevanţă, istoricul de pierderi externe;
    f) identificarea şi evaluarea ariilor de vulnerabilitate şi
    g) îmbunătăţirea calităţii sistemelor şi proceselor de cuantificare şi administrare ale riscului operaţional.


    ART. 568
    (1) Funcţia de administrare a riscului operaţional trebuie să conceapă, să dezvolte, să implementeze şi să execute procesele şi sistemele de administrare şi cuantificare ale riscului operaţional.
    (2) Funcţia de administrare a riscului operaţional trebuie să asigure cu regularitate că procesele de cuantificare şi sistemele de administrare a riscului operaţional, precum şi toate componentele acestora funcţionează conform planificărilor.
    (3) Funcţia de administrare a riscului operaţional trebuie să dispună de suficiente resurse şi competenţe în metodele de cuantificare şi administrare ale riscului operaţional şi trebuie să cunoască procesele instituţiei.

    ART. 569
    Funcţia de administrare a riscului operaţional trebuie să asigure că următoarele atribuţii şi arii, printre altele, sunt îndeplinite sau acoperite pe bază continuă:
    a) procesele relaţionate cu definirea, formalizarea şi colectarea celor 4 elemente ale abordării avansate de evaluare;
    b) metodologia de cuantificare;
    c) sistemele de monitorizare şi raportare;
    d) verificarea îndeplinirii standardelor şi cerinţelor minime impuse de Banca Naţională a României în vederea utilizării abordării avansate de evaluare şi, îndeosebi, a testului de utilizare;
    e) procesele de cuantificare a riscului operaţional şi de alocare, incluzând calculul oricăror ajustări (pierdere aşteptată, dependenţă, asigurare), în cazul în care se dispune de date suficiente - testare ex-post (back-testing) şi analiză tip referinţă (benchmarking) şi metodologia pentru cheile de alocare.


    ART. 570
    (1) Ori de câte ori este posibil, personalul responsabil cu validarea internă a sistemelor de cuantificare şi a proceselor de administrare nu trebuie să fie acelaşi cu personalul responsabil cu proiectarea acestora.
    (2) Rolul de validare a proceselor de administrare şi a sistemelor de cuantificare aferente abordării avansate de evaluare poate fi îndeplinit de către aceeaşi funcţie cu cea implicată în proiectarea, dezvoltarea şi implementarea cadrului aferent riscului operaţional doar în mod excepţional şi/sau temporar.
    (3) Orice lipsă potenţială de obiectivitate trebuie compensată printr-o examinare independentă în conformitate cu art. 614 alin. (1) lit. e).
    (4) Instituţiile de credit trebuie să treacă la un proces de validare internă independent imediat ce este posibil.

    ART. 571
    În cazul general al instituţiilor de credit care dispun de o unitate centrală pentru riscul operaţional şi de personal alocat riscului operaţional în entităţile locale, instituţiile de credit trebuie să asigure faptul că acesta din urmă respectă instrucţiunile stabilite de către unitatea centrală pentru riscul operaţional; responsabilităţile şi liniile de raportare trebuie stabilite în mod clar.

    ART. 572
    (1) Auditul intern trebuie să dezvolte un program pentru examinarea cadrului aferent riscului operaţional, care să acopere toate activităţile semnificative - inclusiv activităţile externalizate - ce expun instituţia de credit la risc operaţional semnificativ.
    (2) Examinarea cadrului de administrare a riscului operaţional de către auditul intern trebuie să aibă ca rol principal asigurarea eficacităţii proceselor de administrare şi a sistemelor de cuantificare a riscului operaţional ale instituţiei de credit şi a activităţii desfăşurate de funcţia de administrare a riscului operaţional, precum şi verificarea conformităţii cu standardele şi cerinţele minime impuse de Banca Naţională a României în vederea utilizării abordării avansate de evaluare.
    (3) Auditul intern trebuie să furnizeze o evaluare a gradului de adecvare în ansamblu a cadrului aferent riscului operaţional, precum şi a funcţiei de administrare a riscului operaţional; auditul intern trebuie să desfăşoare examinări proprii în vederea evaluării gradului real de independenţă al funcţiei de administrare a riscului operaţional.
    (4) Programul la care se face referire la alin. (1) trebuie actualizat cu regularitate în ceea ce priveşte dezvoltarea de procese interne pentru identificarea, evaluarea, monitorizarea şi controlul/diminuarea riscului operaţional şi implementarea de produse, procese şi sisteme noi care expun instituţia de credit la risc operaţional semnificativ.

    ART. 573
    (1) Este permisă o colaborare limitată între funcţia de audit intern şi funcţia de administrare a riscului operaţional, în special în cazul unor procese şi activităţi relaţionate cu riscul operaţional în care auditul intern dispune de experienţă bogată, abilităţi şi competenţe bine dezvoltate, precum analiza proceselor, colectările de date privind pierderile, evaluările riscului şi controlului.
    (2) Colaborarea cu funcţia de administrare a riscului operaţional permisă în conformitate cu alin. (1) nu trebuie să afecteze independenţa auditului intern; indiferent de recomandările sau informaţiile furnizate de auditul intern, proiectarea, implementarea şi actualizarea cadrului aferent riscului operaţional rămân responsabilitatea exclusivă a funcţiei de administrare a riscului operaţional, iar funcţia de audit intern nu trebuie să fie implicată în activităţile curente legate de riscul operaţional.

    ART. 574
    Activitatea auditului intern trebuie să acopere aspecte precum adecvarea infrastructurii IT, a colectărilor de date şi a mentenanţei datelor; trebuie derulate teste special pentru verificarea procesului de introducere de date.

    ART. 575
    Personalul dedicat funcţiei de audit intern trebuie să posede abilităţile, competenţele şi experienţa necesare şi trebuie, în mod deosebit, să fie familiarizat cu strategia şi procesele de identificare, evaluare, monitorizare şi control/diminuare ale riscului operaţional ale instituţiei de credit.

    3.2 Standarde cantitative
    ART. 576
    (1) Modelul aferent abordării avansate de evaluare trebuie aplicat în mod consecvent claselor de risc operaţional comparabile ale instituţiei de credit.
    (2) Datele de intrare şi modul în care acestea sunt tratate trebuie să fie transparente şi uşor de verificat.
    (3) Modelul trebuie să fie robust, în sensul includerii tuturor determinanţilor semnificativi ai profilului de risc operaţional al instituţiei de credit, şi trebuie să prezinte senzitivitate la modificările semnificative în profilul de risc operaţional al instituţiei de credit.

    ART. 577
    (1) Modelul trebuie formalizat în detaliu, iar documentaţia aferentă trebuie să fie oportună şi actualizată; documentaţia internă a instituţiei de credit trebuie îndeosebi să specifice în detaliu modul în care cele 4 elemente ale abordării avansate de evaluare sunt combinate şi/sau ponderate şi să includă o descriere a procesului de modelare care să ilustreze utilizarea celor 4 elemente.
    (2) Documentaţia internă privind aspectele cantitative ale abordării avansate de evaluare a unei instituţii de credit trebuie să cuprindă aspectele prevăzute în anexa nr. 3.

    ART. 578
    (1) Instituţiile de credit trebuie să adopte metode şi proceduri adecvate pentru a garanta consecvenţa, coerenţa şi calitatea etapelor de introducere de date, execuţie şi obţinere de rezultate ale modelului.
    (2) Instituţiile de credit trebuie să depună eforturi pentru identificarea claselor de risc operaţional în cadrul cărora valorile pierderilor sunt distribuite identic şi independent.
    (3) Ca alternativă la dispoziţiile alin. (2), în baza justificării, instituţiile de credit îşi pot ajusta datele în funcţie de determinanţii cunoscuţi, în vederea simplificării procesului de modelare.
    (4) Execuţia modelelor pentru generarea cerinţelor de capital reglementate pentru riscul operaţional trebuie să fie sprijinită de un proces coerent şi transparent.
    (5) În vederea stabilirii unei cerinţe de capital de ansamblu pentru riscul operaţional credibile şi justificabile, modelul trebuie construit astfel încât să se asigure producerea de rezultate cât mai stabile posibil; instituţiile de credit trebuie să fie capabile să evalueze acurateţea cerinţelor de capital pentru riscul operaţional.

    ART. 579
    (1) Pentru a genera o cuantificare a riscului operaţional la un standard de rigurozitate comparabil cu un nivel de încredere de 99,9%, în situaţiile în care realizarea unui calcul direct la nivelul de încredere de 99,9% afectează fiabilitatea şi stabilitatea cuantificării riscului operaţional, în vederea obţinerii unei cuantificări mai stabile şi mai fiabile, o instituţie de credit poate calcula o cuantificare iniţială la un nivel de încredere mai redus, pe care apoi să o transpună printr-o tehnică de ajustare de tip scaling la nivelul de încredere de 99,9% utilizând metode adecvate.
    (2) În cazul în care se utilizează o tehnică de ajustare de tip scaling, instituţiile de credit trebuie să poată demonstra soliditatea, adecvarea şi fiabilitatea tehnicii de ajustare de tip scaling şi analiza acurateţea de ansamblu a mecanismului de ajustare de tip scaling.
    (3) Instituţia de credit trebuie să demonstreze că metoda de ajustare de tip scaling conduce la un rezultat plauzibil şi fiabil; nivelul de încredere folosit nu trebuie interpretat în mod obligatoriu ca o demarcaţie între extremitate şi restul distribuţiei.
    (4) Nivelul de încredere la care poate fi calculată cuantificarea iniţială a riscului operaţional trebuie să fie localizat în extremitatea dreaptă a distribuţiei pierderilor şi trebuie să fie adecvat.

    ART. 580
    (1) Pentru a demonstra că pierderile aşteptate sunt reflectate în mod adecvat în practicile interne pentru scopurile art. 322 alin. (2) lit. a) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, o instituţie de credit trebuie să respecte principiile generale prevăzute la alin. (2)-(6).
    (2) Modul în care instituţia de credit estimează pierderile aşteptate trebuie să fie consecvent cu modul în care cerinţa de capital, însumare a pierderilor aşteptate şi a pierderilor neaşteptate, este calculată prin utilizarea modelului aferent abordării avansate de evaluare, pentru care a fost obţinută aprobare.
    (3) Acoperirile pentru pierderile aşteptate trebuie să fie substitute clare de capital sau elemente care sunt, într-un alt mod, disponibile pentru a acoperi pierderile aşteptate cu un nivel ridicat de certitudine pe un orizont de timp de un an.
    (4) În cazul în care acoperirea nu constă în capital deţinut sau provizioane constituite în acest scop, aceasta este disponibilă doar pentru acele operaţiuni cu pierderi cu natură de rutină, ce au un grad ridicat de previzibilitate şi sunt rezonabil de stabile.
    (5) Acoperirea maximă trebuie să fie mai mică decât pierderea aşteptată calculată pe baza distribuţiei complete a pierderilor prin utilizarea modelului aferent abordării avansate de evaluare pentru care a fost obţinută aprobare.
    (6) Rezervele special constituite pentru pierderile cu impact negativ major din riscul operaţional nu reprezintă acoperire acceptabilă pentru pierderile aşteptate.
    (7) Instituţiile de credit trebuie să formalizeze cu claritate modul în care pierderile aşteptate sunt cuantificate şi reflectate în practicile lor interne, inclusiv modul în care oricare acoperiri pentru pierderile aşteptate îndeplinesc principiile generale prevăzute la alin. (3)-(6).
    (8) Instituţiile de credit trebuie să justifice alegerea modului de estimare a pierderilor aşteptate folosit, având în vedere natura distribuţiilor ce caracterizează riscul operaţional.
    (9) În cazul indicat la alin. (4), instituţiile de credit trebuie să poată demonstra că procesul de estimare este aplicat în mod coerent şi este consecvent în timp.

    ART. 581
    Instituţiile de credit care examinează şi recunosc corelaţii în modelele aferente abordării avansate de evaluare pentru scopurile art. 322 alin. (2) lit. d) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
    a) fiecare estimare de risc operaţional trebuie construită pe baza unui set de evenimente de pierdere şi valori ale pierderilor (reale sau construite) care sunt în cea mai ridicată măsură posibil independente;
    b) dependenţele dintre evenimentele cu frecvenţă redusă şi impact negativ major, situate la extremitatea distribuţiei, de obicei principalii determinanţi ai estimărilor de risc operaţional, trebuie studiate cu deosebită atenţie;

    c)dată fiind natura diferită a evenimentelor situate în extremitatea distribuţiei şi a celor situate în restul distribuţiei, trebuie avută în vedere posibila necesitate a utilizării unor instrumente calitative şi cantitative diferite pentru determinarea şi estimarea impactului structurilor efective de dependenţă asupra cerinţei de capital;
    d) în cazul dependenţelor dintre evenimentele situate în extremitatea distribuţiei pentru care este dificilă sau puţin pertinentă aplicarea validării cu tehnici cantitative dezvoltate pentru corelaţiile dintre evenimentele cu frecvenţă ridicată şi impact redus, soliditatea ipotezelor aferente dependenţelor care au impact semnificativ asupra cuantificării de ansamblu aferente abordării avansate de evaluare trebuie demonstrată, cel puţin, prin tehnici calitative de validare şi, unde este posibil, tehnici cantitative şi/sau o formă de analiză prin simulare de criză (stress-test analysis);
    e) dependenţele trebuie, în cea mai mare măsură posibilă, identificate şi tratate direct în informaţiile de introdus; procedurile de minimizare a impactului unor astfel de dependenţe trebuie aplicate şi formalizate cât mai clar posibil;
    f) în cadrul documentaţiei aferente modelului trebuie identificate şi justificate ipotezele aferente corelaţiilor şi trebuie inclusă evaluarea senzitivităţii modelului la aceste ipoteze.


    ART. 582
    Instituţiile de credit care nu examinează corelaţii în cadrul modelelor aferente abordării avansate de evaluare trebuie să calculeze cerinţa de capital de ansamblu ca sumă a cuantificărilor de risc operaţional individuale rezultând din estimări de risc operaţional diferite.

    ART. 583
    (1) Instituţiile de credit trebuie să stabilească modul în care cele 4 elemente esenţiale la care se face referire la art. 322 alin. (2) lit. b) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 sunt ponderate şi combinate.
    (2) Procesele de evaluare a disponibilităţii celor patru elemente trebuie să fie consecvente cadrului general de administrare a riscului al instituţiei de credit.

    ART. 584
    (1) Instituţiile de credit trebuie să asigure calitatea datelor.
    (2) Instituţiile de credit trebuie să lucreze pe bază continuă pentru a asigura o calitate a datelor de care dispun suficient de ridicată pentru sprijinirea proceselor de administrare a riscului operaţional şi calculului cerinţelor de capital.
    (3) Instituţiile de credit trebuie să stabilească standarde proprii pentru asigurarea calităţii datelor, standarde pe care trebuie să urmărească să le dezvolte şi să le îmbunătăţească în timp.
    (4) Instituţiile de credit trebuie să poată demonstra că respectă standarde ridicate în ceea ce priveşte integralitatea, adecvarea şi acurateţea datelor colectate peste pragurile stabilite.
    (5) Instituţiile de credit trebuie să stabilească o politică explicită privind datele relaţionate cu riscul operaţional, politică ce ar putea face parte dintr-o politică generală privind datele.
    (6) Instituţiile de credit trebuie să formalizeze fluxurile operaţionale, procedurile şi sistemele legate de colectarea şi stocarea datelor.

    ART. 585
    (1) Instituţiile de credit trebuie să dispună de politici privind toleranţa faţă de orice date lipsă din cadrul datelor lor interne; instituţiile de credit trebuie să poată justifica integral abordările proprii privind ajustarea valorilor.
    (2) Instituţiile de credit care utilizează date calitative trebuie să poată furniza Băncii Naţionale a României dovezi care să ateste faptul că sunt suficient de abilitate în utilizarea de date calitative, că au întreprins toate demersurile posibile pentru eliminarea distorsiunilor (biases), că datele calitative sunt relevante pentru variabile de risc stabilite exact şi pentru obiectivele de risc proiectate.

    ART. 586
    (1) Instituţiile de credit trebuie să dispună de sisteme IT care să asigure următoarele:
    a) disponibilitate şi mentenanţă adecvată ale tuturor bazelor de date relevante;
    b) capacitate de modelare şi calcul adecvată; şi
    c) controale adecvate asupra procesului de colectare de date.

    (2) Sistemele IT ale instituţiilor de credit la care se face referire la alin. (1) trebuie incluse în planurile generale pentru situaţii neprevăzute, pentru a garanta recuperarea informaţiilor; controalele implementate trebuie să prevină accesul persoanelor neautorizate şi să asigure integritatea datelor.
    (3) Instituţiile de credit trebuie să întocmească un plan global cu toate punctele slabe ale datelor şi sistemelor IT descoperite în timpul procesului de examinare şi validare internă; instituţiile de credit trebuie să precizeze modul în care intenţionează să corecteze sau să reducă punctele slabe.

    ART. 587
    (1) O funcţie independentă trebuie să realizeze verificări minime pentru a asigura integralitatea datelor interne şi relevanţa datelor externe.
    (2) Pentru a asigura calitatea datelor, examinarea independentă realizată de către instituţiile de credit trebuie să cuprindă cel puţin următoarele:
    a) o examinare periodică a controalelor;
    b) o examinare a sistemelor prin care instituţiile de credit asigură îndeplinirea standardelor de calitate a datelor.

    (3) Instituţiile de credit trebuie să realizeze verificări ale coerenţei, care să includă trasabilitatea surselor de date; discrepanţele trebuie investigate.

    ART. 588
    (1) Fără a aduce atingere prevederilor art. 322 alin. (3) lit. a) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, instituţiile de credit trebuie să ia în considerare faptul că o clasă de risc operaţional caracterizată prin evenimente cu frecvenţă redusă poate necesita o perioadă de observare istorică mai mare de 5 ani în vederea colectării de date suficiente pentru a genera cuantificări ale riscului operaţional fiabile.
    (2) Instituţiile de credit pot utiliza metode pentru a obţine date suficiente, care să reflecte profilul actual de risc operaţional, cum ar fi:
    a) reducerea impactului celor mai vechi şi puţin relevante date interne prin tehnici de ponderare adecvate, prin utilizarea de indicatori cantitativi sau factori calitativi care să reflecte schimbările intervenite în mediul intern/extern al instituţiei de credit;
    b) suplimentarea datelor interne aferente celor mai recenţi ani cu date externe aferente aceloraşi ani, provenind de la instituţii/grupuri similare, ajustate în mod corespunzător;
    c) construirea de date privind pierderi din riscul operaţional pentru anii trecuţi prin intermediul datelor generate prin scenarii sau prin ajustare de tip scaling retrogradă a observaţiilor interne/externe aferente celor mai recenţi ani prin tehnici sau indicatori adecvaţi.

    (3) În cazul în care datele nu sunt suficiente, instituţiile de credit trebuie să facă estimări de risc prudente.

    ART. 589
    (1) Pentru scopul art. 322 alin. (3) lit. b) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, instituţiile de credit trebuie să stabilească un tratament pentru pierderile din riscul operaţional legate de riscul de credit şi să formalizeze acest tratament în vederea evitării reducerii necorespunzătoare a cerinţei de capital totale.
    (2) Pentru scopul art. 322 alin. (3) lit. b) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, instituţiile de credit trebuie să formalizeze criteriile de identificare a pierderilor din riscul operaţional care sunt legate de riscul de piaţă; în cazul evenimentelor şi/sau pierderilor din riscul operaţional legate de riscul de piaţă care fac parte din aria de cuprindere a riscului operaţional, valoarea întreagă a pierderii înregistrate, incluzând partea de pierdere datorată condiţiilor de piaţă adverse, trebuie considerată ca pierdere din riscul operaţional.

    ART. 590
    (1) Instituţiile de credit sunt responsabile pentru stabilirea pragului pentru o clasă de risc operaţional, în conformitate cu art. 322 alin. (3) lit. c) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.
    (2) În stabilirea pragului pentru o clasă de risc operaţional instituţiile de credit trebuie să dea dovadă de acurateţe, având în vedere faptul că acesta poate influenţa rezultatele modelului în mod considerabil, şi pot întreprinde analize cost-beneficiu ale colectării de date privind pierderile aflate sub prag, fără a omite faptul că acesta este determinat de riscul şi complexitatea inerente clasei.
    (3) Pragurile stabilite pentru clasele de risc operaţional trebuie să fie rezonabile, nu trebuie să conducă la excluderea de date importante privind evenimentele de pierdere şi nu trebuie să afecteze credibilitatea şi acurateţea cuantificărilor riscului operaţional.
    (4) Instituţiile de credit trebuie să poată furniza Băncii Naţionale a României dovezi ale îndeplinirii prevederilor alin. (3).
    (5) Instituţiile de credit trebuie să evite distorsiuni (biases) posibile în estimarea de parametri ai modelului, luând în considerare în mod explicit în cadrul modelului faptul că setul de date pentru calcul este incomplet datorită prezenţei pragurilor.

    ART. 591
    (1) O instituţie de credit trebuie să dispună de o politică de identificare a pierderilor sau evenimentelor înregistrate în baza de date interne privind evenimentele de pierdere care trebuie incluse în setul de date pentru calcul, politică ce trebuie să asigure un tratament consecvent al datelor privind pierderile în cadrul întregii instituţii de credit.
    (2) Instituţiile de credit trebuie să fie capabile să separe în setul de date pentru calcul evenimentele din riscul operaţional relaţionate cu poliţele de asigurare şi alte mecanisme de transfer al riscului existente.
    (3) Pentru scopul alin. (1), instituţiile de credit trebuie să decidă cu privire la includerea evenimentelor cu pierdere recuperată prompt în setul de date pentru calcul; în cazul instituţiilor de credit care decid să nu includă evenimentele cu pierdere recuperată prompt în setul de date pentru calcul, dacă nu s-a produs decât o recuperare parţială, în setul de date pentru calcul se va include valoarea netă de recuperări.
    (4) Pierderile secvenţiale trebuie incluse în setul de date pentru calcul ca sume ale pierderilor succesive înregistrate în perioade diferite.
    (5) Pierderile cu efect multiplu trebuie incluse în setul de date pentru calcul ca sume ale pierderilor asociate relaţionate cu acelaşi eveniment cauzal; instituţiile de credit trebuie să formalizeze eventualele excepţii şi să le trateze în mod adecvat pentru a preveni diminuarea nenecesară a cerinţelor de capital.
    (6) Evenimentele soldate cu câştiguri nu pot fi incluse în setul de date pentru calcul în sensul diminuării nenecesare a cerinţei de capital.
    (7) Instituţiile de credit trebuie să stabilească proceduri pentru identificarea incidentelor sau evenimentelor nesoldate cu pierderi în vederea unei conştientizări mai bune a profilului de risc operaţional al instituţiei de credit şi a îmbunătăţirii proceselor de administrare a riscului operaţional.
    (8) Datele aferente evenimentelor cu pierdere recuperată prompt şi evenimentelor soldate cu câştiguri pot fi utilizate în vederea unei conştientizări mai bune a profilului de risc operaţional al instituţiei de credit şi a îmbunătăţirii proceselor de administrare a riscului operaţional.

    ART. 592
    Îndeosebi în situaţiile în care instituţiile de credit dispun de date interne limitate, precum cazul unor activităţi noi, acestea pot utiliza ca date externe pentru determinarea capitalului pentru riscul operaţional informaţii obţinute de la consorţii care colectează date privind pierderile aflate peste praguri joase, apropiate de cele stabilite pe plan intern de către instituţiile participante, către care instituţiile participante au furnizat date clasificate omogen şi care cuprind informaţii complete şi fiabile.

    ART. 593
    (1) În cazul în care datele externe provenind de la consorţii conforme cu cerinţele stabilite în acest sens la art. 592 sunt insuficiente pentru obţinerea de informaţii privind evenimentele cu impact negativ major situate la extremitatea distribuţiei, în special privind cauzele acestora, instituţiile de credit pot recurge la surse publice pentru obţinerea de informaţii suplimentare folositoare.
    (2) O instituţie de credit care foloseşte numai date din surse publice trebuie să manifeste prudenţă deosebită pentru a se asigura că acestea sunt adecvate, nedistorsionate (unbiased) şi relevante pentru activităţile şi profilul de risc operaţional ale instituţiei.

    ART. 594
    Diferenţele în dimensiunile instituţiilor sau alţi factori individuali trebuie luaţi în considerare la includerea de date externe în sistemul de cuantificare, de exemplu, prin formularea de ipoteze cu privire la care evenimente de pierdere externe sunt relevante şi la măsura în care datele trebuie ajustate printr-o tehnică de tip scaling sau în vreun alt mod.

    ART. 595
    (1) Instituţiile de credit pot utiliza analize de scenarii şi pentru alte scopuri decât cel prevăzut de art. 322 alin. (5) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, precum furnizarea de informaţii asupra expunerii de ansamblu a instituţiei de credit la riscul operaţional.
    (2) Pentru a genera date verosimile şi fiabile, instituţiile de credit trebuie să asigure un grad ridicat de repetabilitate a procesului de generare de date din scenarii, prin pregătire riguroasă şi aplicare consecventă a rezultatelor cantitative şi calitative.
    (3) Instituţiile de credit trebuie să se asigure că procesul prin care scenariile sunt stabilite este menit să minimizeze în cea mai mare măsură posibilă subiectivitatea şi distorsiunile (biases), în acest sens fiind necesară îndeplinirea îndeosebi a următoarelor cerinţe:
    a) ipotezele folosite în scenarii trebuie să se bazeze cât mai mult posibil pe dovezi empirice; în construirea scenariului trebuie utilizate date interne şi externe disponibile relevante;
    b) la alegerea numărului de scenarii de aplicat, instituţiile de credit trebuie să poată explica raţionamentul care stă la baza stabilirii nivelului la care scenariile sunt analizate şi/sau unităţilor în care acestea sunt analizate;
    c) ipotezele pentru generarea de analize de scenarii şi procesul prin care scenariul este construit trebuie formalizate riguros.


    ART. 596
    (1) Factorii legaţi de mediul de afaceri şi controlul intern trebuie, prin natura lor, să fie anticipativi (forward-looking) şi în concordanţă strânsă cu calitatea mediului de control intern şi de operare al instituţiei de credit, trebuie să reflecte sursele potenţiale de risc operaţional şi trebuie să furnizeze informaţii cu privire la modul în care riscul este diminuat sau amplificat de mediul intern şi/sau extern şi trebuie surprinşi în mod adecvat în sistemul de cuantificare a riscului operaţional.
    (2) Instituţiile de credit trebuie să formalizeze unde în cadrul sistemului de cuantificare a riscului operaţional folosesc indicatori legaţi de mediul de afaceri şi controlul intern, precum şi raţionamentul aferent.
    (3) Sistemul de cuantificare a riscului al unei instituţii de credit trebuie să încorporeze cel puţin acei factori legaţi de mediul de afaceri şi controlul intern care au o influenţă semnificativă asupra profilului de risc operaţional al instituţiei de credit.
    (4) Fără a aduce atingere alin. (3) şi, implicit, art. 322 alin. (6) lit. a) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, dacă la implementarea pentru prima dată a sistemului de cuantificare nu este posibilă justificarea adecvării senzitivităţii estimărilor de risc datorită lipsei de dovezi empirice cu privire la relaţia dintre factorii legaţi de mediul de afaceri şi controlul intern şi expunerea la riscul operaţional, instituţiile de credit trebuie să justifice cel puţin în mod calitativ adecvarea metodelor utilizate pentru încorporarea factorilor în sistemul de cuantificare.

    3.3 Asigurarea la riscul operaţional şi alte mecanisme de transfer al acestui risc
    ART. 597
    (1) Instituţiile de credit pot recunoaşte impactul altor mecanisme de transfer al riscului dacă acestea sunt de o calitate comparabilă cu cea a protecţiei prin asigurare conformă cu art. 323 alin. (2)-(3) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, respectiv dacă acestea îndeplinesc cerinţe similare celor aplicabile asigurării.
    (2) Instituţiile de credit trebuie să monitorizeze uzul de asigurare şi alte mecanisme de transfer al riscului operaţional, respectiv eficacitatea protecţiei prin acestea, şi să recalculeze cerinţa de capital pentru riscul operaţional dacă este cazul cu ocazia unei modificări semnificative în natura asigurării sau a protecţiei prin alte mecanisme de transfer al riscului.
    (3) Instituţiile de credit trebuie să notifice în scris Banca Naţională a României cu privire la modificările substanţiale în protecţia prin asigurare sau alte mecanisme de transfer al riscului operaţional şi, dacă este cazul, la implicaţiile acestora asupra cerinţei de capital pentru riscul operaţional.
    (4) Activităţile externalizate nu trebuie considerate ca făcând parte din alte mecanisme de transfer al riscului operaţional pentru scopurile art. 323 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.

    ART. 598
    (1) În sensul art. 597 alin. (2), dacă se înregistrează o pierdere semnificativă care afectează protecţia prin asigurare sau dacă modificări în contractele de asigurare ori în contractele aferente altor mecanisme de transfer al riscului operaţional creează incertitudine majoră cu privire la eficienţa protecţiei prin acestea, aşa cum această incertitudine este definită în cadrul politicilor instituţiei de credit cu privire la asigurarea la riscul operaţional sau alte mecanisme de transfer ale acestui risc, instituţiile de credit trebuie să recalculeze cerinţa de capital aferentă abordării avansate de evaluare cu o marjă suplimentară de prudenţă, de exemplu, prin aplicarea de ajustări în exerciţiul de modelare.
    (2) În sensul art. 597 alin. (2), o instituţie de credit trebuie să recalculeze cerinţa de capital aferentă abordării avansate de evaluare dacă există o modificare majoră în profilul său de risc operaţional.

    ART. 599
    O instituţie de credit trebuie să identifice şi să administreze eventualele riscuri suplimentare, precum riscul de credit şi riscul de piaţă, pe care, în funcţie de modul în care sunt structurate şi de modul în care sunt clasificate în situaţiile financiare ale instituţiei de credit, mecanismele de transfer al riscului operaţional, altele decât contractele de asigurare, le pot implica şi trebuie să stabilească implicaţiile proprii acestor mecanisme în ceea ce priveşte cerinţele de capital reglementate.

    ART. 600
    Dacă o instituţie de credit demonstrează că o entitate furnizoare, autorizată într-un stat terţ, îndeplineşte cerinţe prudenţiale echivalente celor aplicate în cadrul Uniunii Europene, efectul de diminuare a riscului operaţional aferent contractelor de asigurare furnizate de respectiva entitate poate fi recunoscut, de la caz la caz, cu aprobarea Băncii Naţionale a României, dacă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute la art. 323 alin. (2)-(5) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.

    ART. 601
    În sensul art. 323 alin. (2) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, ratingul disponibil pentru furnizorul de protecţie trebuie să se bazeze pe capacitatea acestuia de plată a despăgubirilor pe termen lung.

    ART. 602
    (1) În sensul art. 323 alin. (3) lit. d) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 repartizarea contractelor de asigurare pe pierderi din riscul operaţional (sau sub categorii ale riscului operaţional) trebuie realizată la un nivel suficient de granular pentru a reflecta relaţia dintre probabilitatea şi dimensiunea efective şi potenţiale ale pierderilor din riscul operaţional şi nivelul de protecţie prin asigurare.
    (2) Pentru scopul prevăzut la alin. (1) o instituţie de credit trebuie să folosească toate sursele de informaţii care îi sunt disponibile, incluzând datele interne şi externe privind pierderile şi analizele de scenarii.
    (3) Calculele la care se face referire la art. 323 alin. (3) lit. d) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, trebuie să reflecte nivelul de protecţie, inclusiv prin determinarea unei probabilităţi de asigurare a unei protecţii efective.

    ART. 603
    În sensul art. 323 alin. (3) lit. e) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, o instituţie de credit trebuie să ia măsuri rezonabile pentru a se asigura că nici ea şi nici vreo filială a ei nu preiau în cunoştinţă de cauză riscurile acoperite de contracte care furnizează protecţie împotriva unor evenimente de risc operaţional ce au făcut obiectul acordului iniţial de asigurare încheiat de ea.

    ART. 604
    În sensul art. 323 alin. (4) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, instituţiile de credit care utilizează instrumente de asigurare pentru a transfera riscul operaţional trebuie să analizeze factorii diverşi care creează incertitudine în ceea ce priveşte eficacitatea transferului riscului; acestea trebuie să reflecte aceste incertitudini în calculul cerinţei de capital prin ajustări corespunzătoare, determinate într-o manieră prudentă, cu respectarea prevederilor art. 605-608.

    ART. 605
    (1) Ajustările prevăzute la art. 323 alin. (3) lit. a) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, pentru reflectarea riscului apropierii de momentul încetării răspunderii asigurătorului, trebuie aplicate în cadrul fiecărui calcul al cerinţei de capital sub abordarea avansată de evaluare.
    (2) Dacă o instituţie de credit are încheiat un alt contract de asigurare, în condiţii echivalente celui ce urmează a înceta prin ajungere la termen, sau în cazul în care contractul în curs are o clauză de reînnoire automată şi nu a fost denunţat în mod expres, aceasta poate solicita Băncii Naţionale a României derogare de la obligativitatea îndeplinirii cerinţei amintite la alin. (1) în cazul poliţei respective.
    (3) Derogarea menţionată la alin. (2) poate fi acordată dacă instituţia de credit demonstrează Băncii Naţionale a României că manifestă prudenţă în aprecierea capacităţii de reînnoire a poliţelor în termeni, condiţii şi protecţie echivalente, dat fiind că anumite riscuri acoperite de poliţă ar putea să nu fie incluse la reînnoirea poliţei.

    ART. 606
    În cazul poliţelor reînnoibile, ajustările prevăzute la art. 323 alin. (4) lit. c) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 trebuie să reflecte premisele de reînnoire, incluzând posibilitatea asigurătorului de a înceta relaţia contractuală în intervalul reprezentat de perioada de valabilitate a poliţei sau la data reînnoirii acesteia.

    ART. 607
    (1) În sensul art. 323 alin. (4) lit. c) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, incertitudinea legată de plată despăgubirilor reprezintă riscul ca furnizorul asigurării să nu facă plăţile aşteptate de instituţia de credit în timp util. În cazul în care există incertitudine legată de plată despăgubirilor, instituţiile de credit trebuie să ia în considerare şi să înregistreze în bazele lor de date privind pierderile, după tipul de pierdere, toate datele referitoare la despăgubirile din asigurări şi trebuie să stabilească ajustări în consecinţă.
    (2) În sensul alin. (1), o instituţie de credit trebuie să evalueze ajustarea pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către contrapartidă pe baza ratingului societăţii de asigurări răspunzătoare conform contractului în cauză, chiar dacă societatea-mamă a acesteia are un rating mai bun sau riscul este transferat unei terţe părţi; astfel, instituţiile de credit trebuie să atribuie o ajustare mai ridicată asigurătorilor cu o capacitate de plată a despăgubirilor mai scăzută decât asigurătorilor cu un rating mai ridicat.

    ART. 608
    În sensul art. 323 alin. (4) lit. c) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, o neconcordanţă în protecţie are loc atunci când protecţia oferită de contractul de asigurare nu se potriveşte cu profilul de risc operaţional al instituţiei de credit, astfel că protecţia nu oferă efectul de diminuare dorit şi anumite evenimente rămân neacoperite; prin utilizarea tuturor surselor de date disponibile - date privind pierderile şi analize de scenarii - şi anumite analize de date şi exerciţii de simulare, instituţiile de credit trebuie să surprindă în mod corect şi să încorporeze în mod adecvat în cadrul modelului aferent abordării avansate de evaluare în special neconcordanţele în protecţia la pierderi de la nivel mediu la nivel mare datorate, spre exemplu, limitelor şi francizelor mari sau epuizării limitelor poliţei.

    ART. 609
    În sensul art. 323 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, diminuarea cerinţei de capital pentru riscul operaţional ca urmare a protecţiei obţinute prin achiziţionarea de către o instituţie de credit a unor mecanisme de transfer al riscului operaţional, altele decât asigurarea, poate fi recunoscută doar în măsura în care aceste mecanisme sunt utilizate pentru administrarea riscului operaţional fără a fi deţinute sau utilizate de instituţia de credit pentru scopuri de tranzacţionare.

    ART. 610
    (1) Pentru recunoaşterea altor mecanisme de transfer al riscului operaţional în calculul cerinţei de capital în cadrul abordării avansate de evaluare, instituţiile de credit trebuie să aibă experienţă în utilizarea acestor produse.
    (2) În sensul alin. (1), instituţiile de credit pot să colecteze date din surse interne şi externe privind probabilitatea asigurării unei protecţii efective şi oportunitatea efectuării plăţii pentru instrumentele aferente altor mecanisme de transfer al riscului operaţional, în special pentru clasele sau tipurile de produse având caracteristici inovatoare.

    ART. 611
    Furnizorul de protecţie trebuie să fie solid din punct de vedere financiar, în ceea ce priveşte atât solvabilitatea, cât şi lichiditatea.

    ART. 612
    (1) În sensul art. 597 alin. (1), la îndeplinirea cerinţelor prevăzute la art. 323 alin. (2)-(3) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 trebuie luate în considerare dispoziţiile relevante ale art. 600-608.
    (2) Metodologia pentru recunoaşterea efectului altor mecanisme de transfer al riscului operaţional trebuie să ia în considerare, prin analogie, elementele prevăzute la art. 323 alin. (4) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, cu aplicarea prevederilor relevante ale art. 600-608.

    3.4 Validarea internă a abordării avansate de evaluare
    ART. 613
    (1) O instituţie de credit trebuie să dispună de un proces de validare internă.
    (2) Procesul de validare internă trebuie să includă verificarea fiabilităţii calculului cerinţei de capital pentru riscul operaţional, precum şi verificarea faptului că sistemul de cuantificare este utilizat în procesele decizionale şi în administrarea riscului operaţional.

    ART. 614
    (1) O instituţie de credit trebuie să respecte următoarele principii generale de validare:
    a) validarea internă este responsabilitatea instituţiei de credit; instituţia de credit trebuie să depună "cel mai bun efort" pentru a valida intern cadrul aferent abordării avansate de evaluare;
    b) instituţia de credit trebuie să stabilească o metodologie clară pentru validarea internă; această metodologie trebuie să fie adecvată instituţiei şi cadrului aferent abordării avansate de evaluare al acesteia şi trebuie să fie formalizată în mod clar;
    c) tehnicile de validare internă trebuie să fie proporţionale şi să ia în considerare condiţiile de operare şi de piaţă în schimbare;
    d) validarea internă trebuie să cuprindă atât elemente cantitative, cât şi elemente calitative;
    e) procesele de validare internă şi rezultatele acesteia trebuie să facă obiectul unei examinări independente pentru a asigura că implementarea acestora este eficace; în cazul în care validarea internă este realizată de către persoane sau unităţi implicate în derularea sistemelor de cuantificare şi a proceselor de administrare ale riscului operaţional, examinarea va trata în mod expres obiectivitatea procesului şi a rezultatelor acestuia.

    (2) Instituţiile de credit trebuie să aibă în vedere faptul că nu există o metodă de validare universală.

    ART. 615
    Frecvenţa validării interne trebuie stabilită în ultimă instanţă în funcţie de obiectul validării şi importanţa acestuia în cadrul sistemelor de cuantificare sau al proceselor de administrare ale riscului operaţional ale instituţiei de credit.

    ART. 616
    Instituţiile de credit trebuie să analizeze periodic propriile metodologii de validare internă pentru a se asigura că acestea rămân adecvate; în particular, anumite secţiuni ale sistemelor de cuantificare şi ale proceselor de administrare ale riscului operaţional trebuie revalidate, cel puţin dacă există o modificare semnificativă în profilul de risc operaţional al instituţiei şi/sau în metodologia/ipotezele modelului ori în procesele de administrare.

    ART. 617
    (1) Procesul de validare internă al instituţiilor de credit trebuie să fie proporţional şi să ia în considerare scopul specific pentru care sistemele de cuantificare a riscului operaţional sunt utilizate.
    (2) Instituţiile de credit trebuie să se asigure că informaţiile introduse în sistemele de cuantificare a riscului operaţional sunt exacte şi complete într-o măsură rezonabil de ridicată.
    (3) O instituţie de credit trebuie să adopte o abordare robustă cu privire la validare şi trebuie să poată explica şi justifica propria metodologie.
    (4) Validarea internă a sistemelor de cuantificare a riscului a unei instituţii de credit trebuie să cuprindă atât elemente cantitative, cât şi elemente calitative şi trebuie să fie formalizată în mod clar; documentaţia aferentă trebuie să cuprindă un plan detaliat al metodologiei de validare, incluzând frecvenţa, şi trebuie să evidenţieze orice puncte slabe identificate.

    ART. 618
    Instituţiile de credit trebuie să respecte următoarele cerinţe minime de validare în ariile relevante ale sistemelor de cuantificare a riscului operaţional:
    a) instituţiile de credit trebuie să dispună de standarde clare pentru introducerea de date în propriile modele, standarde pe care trebuie să le respecte, în acest sens fiind avute în vedere art. 584, art. 585 alin. (1), art. 586 şi art. 587;
    b) toate datele semnificative peste pragurile stabilite trebuie validate pentru atestarea faptului că sunt complete, adecvate şi exacte; validarea trebuie să cuprindă toate tipurile de date: date reale, date construite, numere generate prin analize de scenarii, factori legaţi de mediile de afaceri şi factori legaţi de controlul intern; îndeosebi pentru datele construite, validarea trebuie să ateste faptul că ipotezele sunt nedeplasate (unbiased) şi că rezultatele sunt verosimile;
    c) instituţiile de credit trebuie să fie capabile să asigure validitatea datelor de introdus în model pe bază continuă;
    d) validarea modelului trebuie să asigure că relaţia dintre datele de introdus şi rezultatele modelului este stabilă şi că tehnicile aflate la baza modelului sunt transparente şi intuitive; modelul trebuie să fie logic: la îmbunătăţirea controlului, pierderea aşteptată şi/sau pierderea neaşteptată ar trebui să se micşoreze, iar, ca urmare, ceteris paribus, ar trebui să existe o reducere aferentă a cerinţei de capital reglementate;
    e) instituţiile de credit trebuie să poată asigura validitatea metodologiei modelului în etapa de dezvoltare şi ulterior modificărilor semnificative în metodologie/ipoteze şi trebuie să poată asigura validitatea rezultatelor modelului pe bază continuă.


    ART. 619
    Pentru a se asigura adecvarea cadrului de administrare a riscului operaţional în vederea îndeplinirii scopurilor acestuia, ca şi operarea cadrului conform aşteptărilor conducerii, instituţiile de credit trebuie, ca parte a procesului de validare internă, să evalueze adecvarea proceselor de administrare a riscului.

    ART. 620
    (1) Validarea proceselor de administrare a riscului operaţional trebuie să reprezinte un exerciţiu continuu.
    (2) Instituţiile de credit trebuie să fie capabile să justifice Băncii Naţionale a României modul în care îndeplinesc cerinţa prevăzută la alin. (1).
    (3) Tehnicile de validare utilizate de instituţiile de credit trebuie să includă verificarea următoarelor aspecte:
    a) integralitatea documentaţiei aferente administrării riscului operaţional;
    b) respectarea procedurilor de raportare de informaţii către conducere;
    c) îndeplinirea de către datele privind pierderile colectate a standardelor impuse privind datele;
    d) derularea de acţiuni subsecvente în mod eficace şi oportun;
    e) urmărirea procedurilor de examinare şi actualizare a cadrului de administrare a riscului operaţional;
    f) concordanţa rapoartelor de conformitate/cuprinzând date privind pierderile/cuprinzând indicatori-cheie ai riscului şi a estimărilor de risc cu rezultatele autoevaluărilor calitative.


    ART. 621
    Organul de conducere al fiecărei instituţii de credit este responsabil de realizarea unei evaluări proprii a riscului operaţional, a mediului de activitate şi a mediului de control ale instituţiei de credit şi de asigurarea unei capitalizări adecvate a acesteia pentru riscul operaţional, inclusiv prin luarea în considerare a eventualelor obstacole în transferul de capital dintre societatea-mamă şi aceasta.

    SECŢIUNEA a 4-a
    Metodologia de alocare a capitalului
    ART. 622
    (1) În cazurile indicate la art. 20 alin. (1) al 3-lea paragraf din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, instituţiile de credit trebuie să respecte prevederile alin. (2)-(6).
    (2) Metodologia la care se face referire în cadrul art. 20 alin. (1) al 3-lea paragraf din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 trebuie să realizeze alocarea capitalului deţinut la nivelul consolidat al grupului pentru riscul operaţional descendent către entităţile juridice implicate în procesul de calcul la nivel consolidat aferent abordării avansate de evaluare.
    (3) Instituţiile de credit trebuie să dispună de metodologii solide şi raţionale de alocare pe care să le implementeze în mod consecvent, just şi cu integritate.
    (4) Instituţiile de credit trebuie să adopte mecanisme de alocare care să reflecte în mod corect nivelul de risc operaţional al entităţilor juridice şi în cadrul grupului, precum şi contribuţia efectivă a acestora la cerinţa de capital determinată la nivel consolidat.
    (5) Instituţiile de credit trebuie să depună eforturi pentru îmbunătăţirea senzitivităţii la risc a tehnicilor de alocare a capitalului aferent riscului operaţional, inclusiv ulterior obţinerii aprobării de utilizare a abordării avansate de evaluare.
    (6) Instituţiile de credit trebuie să poată demonstra îndeplinirea prevederilor alin. (3).

    SECŢIUNEA a 5-a
    Cerinţă de notificare
    ART. 623
    În cazul în care o instituţie de credit care a obţinut aprobare de utilizare a abordării avansate de evaluare din partea Băncii Naţionale a României nu mai îndeplineşte cerinţele şi standardele relevante, aceasta trebuie să notifice Banca Naţională a României în acest sens.

    TITLUL VIII
    Aprobarea anumitor elemente aferente modelelor interne utilizate pentru determinarea cerinţelor de capital pentru riscul de piaţă
    CAP. I
    Determinarea valorii la risc în condiţii de criză
    SECŢIUNEA 1
    Numărul perioadelor de criză utilizate în scopurile calibrării valorii la risc în condiţii de criză
    ART. 624
    Instituţiile de credit, persoane juridice române, trebuie să supună spre aprobare Băncii Naţionale a României abordarea menţionată la art. 365 alin. (2) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, în condiţiile în care Banca Naţională a României este autoritatea responsabilă cu supravegherea pe bază consolidată.

    ART. 625
    Instituţiile de credit, persoane juridice române, filiale ale unei instituţii de credit-mamă la nivelul Uniunii Europene, trebuie să procedeze similar celor menţionate la art. 624 în condiţiile în care Banca Naţională a României este autoritatea responsabilă cu supravegherea la nivel individual, iar modelul intern este recunoscut la nivelul acestei filiale.

    ART. 626
    Instituţiile de credit trebuie să definească la nivel de grup o singură perioadă de criză în condiţiile în care Banca Naţională a României în colaborare cu alte autorităţi competente aprobă perioada în cauză conform prevederilor art. 20 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.

    ART. 627
    Fără a aduce atingere art. 626, Banca Naţională a României solicită unei instituţii de credit, persoană juridică română, filială a unei instituţii de credit-mamă la nivelul Uniunii Europene, să determine o perioadă de criză diferită la nivel individual în condiţiile în care perioada de criză definită la nivel de grup nu este relevantă pentru portofoliul acestei filiale.

    ART. 628
    În situaţia în care instituţia de credit menţionată la art. 627 utilizează un model pentru determinarea valorii la risc aprobat la nivelul filialei şi foloseşte perioada de criză definită la nivel de grup, aceasta trebuie să demonstreze că respectiva perioadă este relevantă totodată pentru portofoliul său.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Determinarea cerinţelor de capital pentru riscurile de nerambursare şi de migraţie adiţionale
    2.1 Poziţii pe titluri de capital şi pe instrumente financiare derivate pe titluri de capital
    ART. 629
    Cu aprobarea Băncii Naţionale a României, instituţiile de credit pot să includă în calculul cerinţei de capital pentru riscurile de nerambursare şi de migraţie adiţionale poziţiile pe titluri de capital listate şi pe instrumente financiare derivate pe titluri de capital listate care îndeplinesc următoarele condiţii:
    a) poziţiile pe titluri de capital şi instrumente de credit sunt administrate împreună de o unitate de tranzacţionare identificată (de exemplu, poate exista arbitraj între obligaţiunile convertibile şi titlurile de capital);
    b) existenţa unor proceduri pentru cuantificarea şi administrarea atât a riscului de credit, cât şi a riscului legat de titlurile de capital în cadrul unităţii de tranzacţionare relevante; şi
    c) includerea tuturor poziţiilor pe titluri de capital ale unităţii de tranzacţionare relevante în vederea evitării arbitrajului de reglementare.


    2.2 Criterii calitative
    ART. 630
    (1) Instituţiile de credit trebuie să formalizeze în mod detaliat toate aspectele abordării utilizate în vederea determinării cerinţei de capital pentru riscurile de nerambursare şi de migraţie adiţionale.
    (2) În acest sens, instituţiile de credit trebuie să formalizeze orice analiză efectuată pentru a justifica ipoteze, tehnici de estimare, substituenţi sau simplificări. La cererea Băncii Naţionale a României, instituţiile de credit trebuie să justifice orice decizie cu privire la aceste elemente.

    ART. 631
    În situaţia în care o instituţie de credit a obţinut aprobarea Băncii Naţionale a României de a utiliza propriile estimări pentru probabilitatea de nerambursare sau pentru probabilitatea de nerambursare şi pentru pierderea în caz de nerambursare în cadrul abordării bazate modele interne de rating, aceasta poate utiliza respectivele date ca sursă în vederea obţinerii unor estimări pentru probabilităţile de nerambursare şi pierderile în caz de nerambursare utilizate pentru scopurile determinării cerinţei de capital pentru riscurile de nerambursare şi de migraţie adiţionale.

    ART. 632
    (1) În situaţia în care instituţia de credit nu a obţinut aprobarea de a utiliza propriile estimări pentru probabilitatea de nerambursare şi/sau pierderea în caz de nerambursare, sau în situaţia în care nu există o probabilitate de nerambursare şi/sau o pierdere în caz de nerambursare în cadrul abordării bazate ratinguri interne pentru un emitent sau un titlu din portofoliul de tranzacţionare, instituţia de credit calculează aceşti parametri pe baza unei metodologii care să fie consecventă cu metodologia aferentă abordării bazate pe modele interne de rating.
    (2) Pentru scopurile alin. (1), instituţia de credit trebuie să obţină o aprobare separată din partea Băncii Naţionale a României pentru utilizarea parametrilor menţionaţi în cadrul determinării cerinţei de capital pentru riscurile de nerambursare şi de migraţie adiţionale.
    (3) Instituţia de credit are obligaţia de a demonstra Băncii Naţionale a României faptul că abordarea în cauză este în măsură să facă suficientă distincţie între poziţiile cu diferite caracteristici de evaluare. Cu titlu de exemplu, un instrument de tip credit default swap şi obligaţiunea-suport trebuie să facă obiectul unei evaluări separate.

    ART. 633
    Instituţia de credit trebuie să estimeze impactul migrării ratingului asupra preţurilor de piaţă fie prin utilizarea datelor de piaţă observate în mod curent, cum ar fi marjele de credit, fie prin utilizarea mediei datelor de piaţă istorice observate de-a lungul unei perioade maxime de un an sau dea lungul oricărei altei perioade, sub rezerva aprobării Băncii Naţionale a României.

    ART. 634
    Pentru scopurile art. 633, instituţia de credit are obligaţia de a demonstra Băncii Naţionale a României că estimarea este diferenţiată în mod corespunzător pe categorii diverse de debitori şi instrumente. În plus, instituţia de credit trebuie să asigure consecvenţa calculelor între instrumente.

    2.3. Abordările pentru determinarea cerinţei de capital aferente riscurilor de nerambursare şi de migraţie adiţionale bazate pe diferiţi parametri
    ART. 635
    În vederea surprinderii riscurilor de nerambursare şi de migraţie adiţionale, instituţia de credit poate utiliza o abordare care îndeplineşte parţial prevederile art. 372 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, în condiţiile în care:
    a) abordarea în cauză este consecventă cu metodologiile interne aplicate de instituţia de credit în vederea identificării, cuantificării şi administrării riscurilor;
    b) instituţia de credit este capabilă să demonstreze că abordările sale conduc la o cerinţă de capital care este cel puţin la fel de mare ca în cazul în care aceasta ar fi bazată pe o abordare în conformitate deplină cu dispoziţiile privind cerinţele de capital pentru riscurile de nerambursare şi de migraţie adiţionale, prevăzute în Regulamentul (UE) nr. 575/2013.


    ART. 636
    Instituţia de credit are obligaţia de a furniza toate informaţiile necesare referitoare la elementele din abordarea utilizată pentru determinarea cerinţei de capital aferente riscurilor de nerambursare şi de migraţie adiţionale care sunt considerate, fie de instituţia de credit însăşi, fie de Banca Naţională a României, ca fiind conforme parţial cu dispoziţiile relevante prevăzute în Regulamentul (UE) nr. 575/2013.

    ART. 637
    Pe baza informaţiilor furnizate de instituţia de credit, Banca Naţională a României decide măsura în care abordarea utilizată în vederea determinării cerinţei de capital aferente riscurilor de nerambursare şi de migraţie adiţionale - sau abordarea care urmează să fie utilizată - poate fi considerată ca fiind neconformă sau ca fiind conformă parţial cu dispoziţiile relevante prevăzute în Regulamentul (UE) nr. 575/2013. În situaţia în care abordarea utilizată în vederea determinării cerinţei de capital aferente riscurilor de nerambursare şi de migraţie adiţionale este conformă parţial cu aceste dispoziţii, instituţia de credit trebuie să aplice abordarea standard pentru riscul specific aferent poziţiilor care fac obiectul abordării considerate ca fiind neconformă cu dispoziţiile respective.

    ART. 638
    Banca Naţională a României decide recunoaşterea abordării utilizate pentru determinarea cerinţei de capital aferente riscurilor de nerambursare şi de migraţie adiţionale ca fiind conformă parţial.

    ART. 639
    Pentru a obţine din partea Băncii Naţionale a României recunoaşterea menţionată la art. 638, instituţia de credit demonstrează că utilizarea abordării respective conduce la o cerinţă de capital cel puţin egală cu cea care s-ar obţine din aplicarea unei abordări conforme integral.

    TITLUL IX
    Alte prevederi
    CAP. I
    Cerinţe de publicare pentru Banca Naţională a României
    ART. 640
    Pentru scopurile Părţii a cincea din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, Banca Naţională a României publică următoarele informaţii:
    a) criteriile generale şi metodologiile adoptate pentru a revizui conformitatea cu dispoziţiile art. 405-409 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;
    b) fără a aduce atingere dispoziţiilor de la titlul VII capitolul 1 secţiunea II din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, o descriere succintă a rezultatului obţinut în urma procesului de supraveghere şi o prezentare a măsurilor impuse în cazurile de neconformare cu dispoziţiile art. 405-409 din respectivul regulament, identificate pe bază anuală.


    ART. 641
    În situaţia în care Banca Naţională a României exercită opţiunea prevăzută la art. 7 alin. (3) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, aceasta publică următoarele informaţii:
    a) criteriile pe care le aplică pentru a stabili că nu există niciun impediment practic sau legal semnificativ, existent sau potenţial, în calea transferului prompt de fonduri proprii sau a rambursării rapide a datoriilor;
    b) numărul de instituţii de credit-mamă care beneficiază de exercitarea opţiunii menţionate la art. 7 alin. (3) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, precum şi numărul unor astfel de instituţii de credit-mamă care au filiale într-un stat terţ;
    c) pe bază agregată, la nivelul României:

    (i) valoarea deţinută la filiale din state terţe din fondurile proprii pe bază consolidată ale instituţiei de credit-mamă la nivelul României, care beneficiază de exercitarea opţiunii prevăzute la art. 7 alin. (3) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;
    (îi) procentajul reprezentat de fondurile proprii deţinute la filiale din state terţe în fondurile proprii pe bază consolidată ale instituţiilor de credit-mamă la nivelul României, care beneficiază de exercitarea opţiunii menţionate la art. 7 alin. (3) din regulamentul menţionat;
    (iii) procentajul reprezentat de fondurile proprii deţinute la filiale din state terţe în fondurile proprii totale necesare în temeiul art. 92 din regulamentul menţionat, pe baza situaţiei consolidate a instituţiilor de credit-mamă la nivelul României, care beneficiază de exercitarea opţiunii prevăzute la art. 7 alin. (3) din respectivul regulament.

    ART. 642
    În situaţia în care Banca Naţională a României exercită opţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, aceasta publică informaţiile prevăzute la art. 641, care se aplică în mod corespunzător.

    CAP. II
    Deţineri calificate în entităţi din afara sectorului financiar
    ART. 643
    Pentru deţinerile calificate în entităţi din afara sectorului financiar, care depăşesc limitele prevăzute de art. 89 alin. (1) şi (2) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, se aplică tratamentul prevăzut de art. 89 alin. (3) lit. a) din regulamentul anterior menţionat.

    CAP. III
    Raportarea pentru fiecare ţară în parte
    ART. 644
    (1) Fiecare instituţie de credit trebuie să publice anual, începând cu data de 1 ianuarie 2015, următoarele informaţii pe bază consolidată pentru exerciţiul financiar, defalcate pentru fiecare stat membru şi pentru fiecare stat terţ în care respectiva instituţie de credit s-a stabilit:
    a) denumirea, natura activităţilor şi localizarea geografică;
    b) cifra de afaceri;
    c) numărul de angajaţi în echivalent normă întreagă;
    d) profitul sau pierderea înainte de impozitare;
    e) impozitul pe profit sau pierderea;
    f) subvenţiile publice primite.

    (2) Fără a aduce atingere prevederilor alin. (1), instituţiile de credit trebuie să publice informaţiile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) şi c) pentru prima dată la 1 iulie 2014.
    (3) În măsura în care sunt identificate la nivel internaţional ca instituţii globale de importanţă sistemică, instituţiile de credit autorizate în România transmit informaţiile prevăzute la alin. (1) lit. d), e) şi f) Comisiei Europene, pe bază de confidenţialitate, până la 1 iulie 2014.
    (4) Informaţiile prevăzute la alin. (1) trebuie să fie supuse auditului în conformitate cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2008 privind auditul statutar al situaţiilor financiare anuale şi al situaţiilor financiare anuale consolidate, cu modificările şi completările ulterioare, şi trebuie publicate, în cazul în care este posibil, ca anexă la situaţiile financiare anuale sau la situaţiile financiare consolidate ale instituţiei de credit respective, după caz.

    CAP. IV
    Publicarea rentabilităţii activelor
    ART. 645
    Instituţiile de credit trebuie să publice în rapoartele lor anuale, printre indicatorii-cheie, rentabilitatea activelor lor, calculată ca raport între profitul net realizat şi valoarea totală a activului.

    CAP. V
    Prevederi în aplicarea Regulamentului UE nr. 575/2013
    SECŢIUNEA 1
    Calculul cerinţelor de capital pentru riscul de credit potrivit abordării standard
    ART. 646
    În aplicarea art. 124 alin. (2), primul, al 2-lea şi al 4-lea paragraf din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, expunerilor sau părţii unei expuneri deplin garantate cu ipoteci asupra proprietăţilor imobiliare comerciale prevăzute la art. 126 alin. (1) lit. (a) şi (b) din acelaşi regulament, situate pe teritoriul României, li se aplică ponderea de risc de 100%.

    ART. 647
    În aplicarea art. 496 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, până la data de 31 decembrie 2017, limita de 10% pentru unităţile cu rang superior emise de fondurile comune de securitizare franceze sau de organismele de securitizare echivalente acestora prevăzute la art. 129 alin. (1) lit. (d) şi (e) din respectivul regulament nu se aplică în condiţiile respectării cerinţelor de la art. 496 alin. (1) lit. a) şi b) din acelaşi regulament.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Riscul de lichiditate
    ART. 648
    În aplicarea art. 416 alin. (1) lit. (a) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, depozitele la bănci centrale nu includ rezervele minime impuse de Banca Naţională a României.

    TITLUL X
    Dispoziţii tranzitorii şi finale
    CAP. I
    Dispoziţii tranzitorii
    SECŢIUNEA 1
    Fonduri proprii
    1.1 Cerinţe minime de fonduri proprii
    ART. 649
    Potrivit art. 465 alin. (1) şi (2) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, pe parcursul anului 2014 se aplică următoarele cerinţe minime de fonduri proprii:
    a) o rată a fondurilor proprii de nivel 1 de bază de 4,5%;
    b) o rată a fondurilor proprii de nivel 1 de 6%.


    1.2 Câştiguri şi pierderi nerealizate rezultate din evaluarea la valoarea justă
    ART. 650
    Pierderile nerealizate rezultate din evaluarea la valoarea justă, prevăzute de art. 467 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 se iau în calcul la determinarea fondurilor proprii de nivel 1 de bază, potrivit art. 467 alin. (2) şi (3) din acelaşi regulament, element cu element, în procent de 100% pe întreaga perioadă 01.01.2015 - 31.12.2017, prevăzută de respectivul articol.

    ART. 651
    Câştigurile nerealizate rezultate din evaluarea la valoarea justă, prevăzute de art. 468 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, se exclud la calculul fondurilor proprii de nivel 1 de bază, potrivit art. 468 alin (2) şi (3) din acelaşi regulament, element cu element, în următoarele procente:
    a) 60% în perioada 01.01.2015 - 31.12.2015;
    b) 40% în perioada 01.01.2016 - 31.12.2016;
    c) 20% în perioada 01.01.2017 - 31.12.2017.


    1.3 Aplicarea elementelor deductibile prevăzute de Regulamentul (UE) nr. 575/2013
    ART. 652
    (1) Potrivit art. 478 alin. (1) şi alin. (3), lit. a), b), c) şi d) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, pentru efectuarea calculelor prevăzute la art. 478 alin. (1) din respectivul regulament se au în vedere următoarele procente:
    a) 20% în perioada 01.01.2014 - 31.12.2014;
    b) 40% în perioada 01.0