Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 METODOLOGIE-CADRU din 19 ianuarie 2011 privind prevenirea şi intervenţia în echipă multidisciplinară şi în reţea în situaţiile de violenţă asupra copilului şi de violenţă în familie
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   METODOLOGIE-CADRU din 19 ianuarie 2011  privind prevenirea şi intervenţia în echipă multidisciplinară şi în reţea în situaţiile de violenţă asupra copilului şi de violenţă în familie    Twitter Facebook
Cautare document

 METODOLOGIE-CADRU din 19 ianuarie 2011 privind prevenirea şi intervenţia în echipă multidisciplinară şi în reţea în situaţiile de violenţă asupra copilului şi de violenţă în familie

EMITENT: Guvernul
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 117 din 16 februarie 2011
──────────
    Aprobată prin Hotărârea nr. 49 din 19 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 117 din 16.02.2011
──────────
    I. Introducere
    I.1. Preambul
    Scopul prezentului document este de a stabili un cadru metodologic comun pentru autorităţile responsabile cu protecţia copilului şi a familiei împotriva violenţei, pentru furnizorii de servicii din acest domeniu şi profesioniştii care lucrează direct cu copiii, familiile acestora şi presupuşii făptuitori/agresori.
    Documentul se adresează profesioniştilor din domeniul protecţiei copilului şi a familiei, asistenţei sociale în general, precum şi celorlalţi profesionişti care intră în contact direct cu copilul.
    Prezentul document reuneşte principalele aspecte ale metodologiilor şi procedurilor de lucru conforme cu legislaţia în vigoare şi cu specificul fiecărei instituţii implicate în prevenirea şi intervenţia în cazurile de violenţă asupra copilului.

    I.2. Obiectivele metodologiei-cadru:
    a) să ofere un instrument de lucru pentru toţi profesioniştii care intervin în prevenirea şi intervenţia în cazurile de violenţă asupra copilului şi de violenţă în familie;
    b) să susţină intervenţia interinstituţională şi multidisciplinară în acest domeniu;
    c) să promoveze activităţile de prevenire a tuturor formelor de violenţă asupra copilului, precum şi a violenţei în familie.

    I.3. Specificaţii
    Prezenta metodologie-cadru reflectă prevederile Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990, republicată, cu modificările ulterioare, ale Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, cu modificările ulterioare, şi ale Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, cu modificările şi completările ulterioare. Totodată se bazează pe recomandările Raportului ONU privind violenţa asupra copilului (2006). Documentul de faţă:
    a) reuneşte principiile de lucru care trebuie respectate în intervenţia din domeniul prevenirii şi combaterii violenţei asupra copilului şi a violenţei în familie;
    b) redă succint datele esenţiale despre principalele forme ale violenţei asupra copilului şi ale violenţei în familie pe baza literaturii de specialitate, studiilor şi experienţei câştigate în practica din serviciile de specialitate pe această problemă;
    c) descrie acţiunile necesare pentru protecţia copiilor şi a familiilor în caz de violenţă, în contextul larg al asistenţei sociale din România;
    d) subliniază rolul şi responsabilităţile diferitelor instituţii şi ale profesioniştilor implicaţi în prevenirea şi rezolvarea cazurilor;
    e) stabileşte proceduri de colaborare intra şi interinstituţională în acest domeniu;
    f) subliniază importanţa formării profesionale iniţiale şi continue pentru toţi profesioniştii care intervin în această problemă, precum şi a pregătirii acestora în echipe multidisciplinare şi interinstituţionale.

    Pe baza acestui cadru metodologic comun, fiecare direcţie generală de asistenţă socială şi protecţia copilului (DGASPC) va iniţia semnarea unor convenţii de parteneriat cu celelalte instituţii publice şi organisme private acreditate (OPA) relevante în domeniu din judeţul/sectorul municipiului Bucureşti, pentru implementarea, detalierea şi diseminarea prevederilor prezentei metodologii-cadru.
    În acest context, o atenţie specială trebuie acordată copiilor cu dizabilităţi şi celor aflaţi în protecţie specială, care sunt mai expuşi riscului de a deveni victime ale violenţei, întâmpinând, în acelaşi timp, dificultăţi în a semnala aceste situaţii sau în a obţine protecţie adecvată.
    Prezenta metodologie-cadru este complementară cu următoarele documente:
    a) Standardele minime obligatorii pentru telefonul copilului, pentru serviciul de consiliere pentru copilul abuzat, neglijat şi exploatat, pentru centrul de resurse comunitare pentru prevenirea abuzului, neglijării şi exploatării copilului (Ordinul secretarului de stat al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie nr. 177/2003 privind aprobarea standardelor minime obligatorii pentru telefonul copilului, standardelor minime obligatorii privind centrul de consiliere pentru copilul abuzat, neglijat şi exploatat, precum şi a standardelor minime obligatorii privind centrul de resurse comunitare pentru prevenirea abuzului, neglijării şi exploatării copilului);
    b) Standardele minime obligatorii privind centrul de primire în regim de urgenţă pentru copilul abuzat, neglijat şi exploatat (Ordinul secretarului de stat al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie nr. 89/2004 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind centrul de primire în regim de urgenţă pentru copilul abuzat, neglijat şi exploatat);
    c) Standardele minime obligatorii privind managementul de caz în domeniul protecţiei drepturilor copilului (Ordinul secretarului de stat al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului nr. 288/2006 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind managementul de caz în domeniul protecţiei drepturilor copilului);
    d) Standardele de calitate pentru serviciile sociale din domeniul protecţiei victimelor violenţei în familie (Ordinul ministrului muncii, solidarităţii sociale şi familiei privind aprobarea standardelor de calitate pentru serviciile sociale din domeniul protecţiei victimelor violenţei în familie nr. 383/2004);
    e) Metodologia de intervenţie multidisciplinară şi interinstituţională privind copiii exploataţi şi aflaţi în situaţii de risc de exploatare prin muncă, copiii victime ale traficului de persoane, precum şi copiii români migranţi victime ale altor forme de violenţă pe teritoriul altor state.



    II. Principii de lucru. Cadru conceptual
    II.1. Principii de lucru
    Particularităţile vieţii copilului implică respectarea unor principii şi valori de către persoanele care sunt responsabile cu creşterea, îngrijirea, protecţia şi educarea lui. În consecinţă, profesioniştii care intervin în situaţii de violenţă asupra copilului şi de violenţă în familie trebuie să respecte următoarele principii specifice:
    1. respectarea interesului superior al copilului în toate acţiunile şi deciziile care îl privesc pe acesta;
    2. evitarea şi combaterea intervenţiilor care revictimizează copilul;
    3. participarea copilului şi a părintelui sau, după caz, a persoanei de îngrijire, precum şi a adultului victimă şi, după caz, a tutorelui la procesul de rezolvare a situaţiei de violenţă;
    4. munca în echipă multidisciplinară, în reţea interinstituţională şi în parteneriat cu familia;
    5. asigurarea unei intervenţii unitare şi specializate pentru copil şi/sau adultul victimă, presupusul făptuitor/agresor din cadrul ori din afara familiei şi membrii familiei;
    6. asigurarea şi facilitarea accesului la servicii de sprijin şi de specialitate pentru toţi copiii din familie (victime, martori, fraţii victimei);
    7. asigurarea stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea, creşterea şi educarea copilului; sprijinirea adultului victimă în păstrarea domiciliului până la finalizarea procedurilor legale;
    8. respectarea confidenţialităţii şi a normelor deontologice profesionale, fără prejudicierea activităţii de semnalare a situaţiilor de violenţă sau a activităţii de instrumentare a cazurilor.


    II.2. Cadru conceptual
    Înţelegerea comună a semnificaţiei termenilor utilizaţi în acest domeniu de interferenţă este esenţială pentru o comunicare fluentă şi inteligibilă între profesioniştii care lucrează direct cu copilul şi familia, în domenii diferite de activitate, sau/şi cei care nu lucrează direct cu copilul (reprezentanţii massmediei, liderii comunităţii etc.), dar care, prin activitatea pe care o desfăşoară, au implicaţii asupra vieţii copilului şi familiei.
    În vederea stabilirii unui cadru conceptual comun, prezentul document:
    1. promovează utilizarea terminologiei recomandate de Raportul mondial cu privire la violenţa asupra copiilor, realizat de ONU în anul 2006;
    2. recomandă utilizarea definiţiilor existente în legislaţia internă;
    3. propune o serie de definiţii operaţionale pentru diferitele forme de violenţă asupra copilului.

    Astfel, violenţa asupra copilului reprezintă un concept complex şi integrator pentru diversele forme de abuz fizic, verbal, emoţional, sexual, neglijare, exploatare economică/exploatare prin muncă, exploatare sexuală, răpire şi/sau dispariţie, migraţie în situaţii de risc, trafic, violenţă prin internet etc., raportându-se la toate mediile cu care copilul se află în relaţie: familie, instituţii de învăţământ, medicale, de protecţie, medii de cercetare a infracţiunilor şi de reabilitare/detenţie, internet, mass-media, locuri de muncă, medii sportive, comunitate etc. În funcţie de particularităţile comiterii actului violent, respectiv de raportul dintre agresor şi copil, toate aceste forme de violenţă asupra copilului pot fi subsumate următoarelor tipuri de violenţă: violenţă asupra propriei persoane, violenţă interpersonală şi violenţă colectivă.
    Prezenta metodologie-cadru se aplică în cazul tuturor copiilor români, inclusiv copiii români migranţi victime ale violenţei pe teritoriul altor state, precum şi copiilor cetăţeni străini, cu sau fără statut de refugiat, aflaţi pe teritoriul României, conform prevederilor Legii nr. 272/2004, cu modificările ulterioare [art. 3 lit. c)-e)]. Astfel, în privinţa copiilor străini imigranţi pe teritoriul României există 3 aspecte care trebuie avute în vedere:
    a) imigraţia - acţiunea prin care o persoană îşi stabileşte reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui stat membru pentru o perioadă de cel puţin 12 luni, după ce, în prealabil, a avut reşedinţa obişnuită într-un alt stat membru sau într-o ţară terţă;
    b) azilul - toate aspectele legate de procedura de acordare a unei forme de protecţie, regimul juridic al străinilor pe parcursul procedurii de acordare a unei forme de protecţie, precum şi după obţinerea acesteia;
    c) refugierea - imigrare umanitară prin care se acordă statutul de refugiat, la cerere, cetăţeanului străin care, în urma unei temeri bine întemeiate de a fi persecutat pe motive de rasă, religie, naţionalitate, opinii politice sau apartenenţă la un anumit grup social, se află în afara ţării de origine şi care nu poate ori, datorită acestei temeri, nu doreşte protecţia acestei ţări, precum şi persoanei fără cetăţenie care, fiind în afara ţării în care îşi avea reşedinţa obişnuită datorită aceloraşi motive menţionate mai sus, nu poate sau, datorită respectivei temeri, nu doreşte să se reîntoarcă.

    Violenţa în familie cuprinde o parte comună cu violenţa asupra copilului, respectiv abuzul fizic, emoţional şi/sau psihologic, sexual şi neglijarea, înfăptuită de părinţi sau de reprezentantul legal, şi o parte specifică adultului victimă.
    II.2.1. Definiţii operaţionale
    Violenţa asupra copilului
    Violenţa asupra copilului reprezintă forme de rele tratamente produse de către părinţi sau de orice altă persoană aflată în poziţie de răspundere, putere ori în relaţie de încredere cu copilul, care produc vătămare actuală sau potenţială asupra sănătăţii acestuia şi îi pun în pericol viaţa, dezvoltarea, demnitatea şi moralitatea.
    În funcţie de caracteristicile şi de gravitatea faptei, violenţa asupra copilului antrenează răspunderea civilă, disciplinară sau penală a făptuitorului/agresorului.
    Principalele forme de violenţă asupra copilului sunt: abuzul, neglijarea, exploatarea şi traficul de copii.
    A. Abuzul
    Abuzul este definit în Legea nr. 272/2004, cu modificările ulterioare [art. 89 alin. (1)] şi poate îmbrăca diferite forme, fiind clasificat ca abuz fizic, emoţional, psihologic, sexual şi economic. Din punct de vedere criminologic, abuzul împotriva copilului este comis cu intenţie, directă sau indirectă.
    a) Abuzul fizic constă în vătămarea corporală a copilului în cadrul interacţiunii, singulară sau repetată, cu o persoană aflată în poziţie de răspundere, putere ori în relaţie de încredere cu acesta, fiind un rezultat al unor acte intenţionate care produc suferinţă copilului în prezent sau în viitor.
    b) Abuzul emoţional constă în expunerea repetată a copilului la situaţii al căror impact emoţional depăşeşte capacitatea sa de integrare psihologică. Abuzul emoţional vine din partea unui adult care se află în relaţie de încredere, răspundere sau putere cu copilul. În mod concret, aceste acte pot fi umiliri verbale şi nonverbale, intimidări, ameninţări, terorizări, restrângeri ale libertăţii de acţiune, denigrări, acuzaţii nedrepte, discriminări, ridiculizări şi alte atitudini ostile sau de respingere faţă de copil.
    Dacă abuzul emoţional este repetitiv şi susţinut, duce la afectarea diverselor paliere ale psihicului copilului (de exemplu, structura de personalitate, afectele, cogniţiile, adaptarea, percepţia), devenind abuz psihologic, care are consecinţe mai grave decât abuzul emoţional şi pe termen lung asupra dezvoltării copilului.
    Copilul care este martor al violenţei în familie suferă indirect un abuz emoţional şi/sau psihologic.

    c) Abuzul sexual reprezintă implicarea unui copil sau a unui adolescent minor dependent şi imatur din punctul de vedere al dezvoltării psihosexuale în activităţi sexuale pe care nu este în măsură să le înţeleagă, care sunt nepotrivite pentru vârsta sa ori pentru dezvoltarea sa psihosexuală, activităţi sexuale pe care le suportă fiind constrâns prin violenţă sau seducţie ori care transgresează tabuurile sociale legate de rolurile familiale; aceste activităţi includ, de regulă, contact fizic, cu sau fără penetrare sexuală.

    În această categorie pot intra:
    1. molestarea sexuală, expunerea copilului la injurii sau limbaj cu conotaţie sexuală, precum şi atingerea copilului în zonele erogene cu mâna sau prin sărut, indiferent de vârsta copilului;
    2. situaţiile care duc la satisfacerea nevoilor sexuale ale unui adult sau ale unui alt copil care se află într-o poziţie de responsabilitate, putere ori în relaţie de încredere cu copilul victimă;
    3. atragerea sau obligarea copilului la acţiuni obscene;
    4. expunerea copilului la materiale obscene sau furnizarea de astfel de materiale acestuia etc.;
    5. căsătoria timpurie sau logodna copiilor care implică relaţii sexuale (mai ales în comunităţile de romi);
    6. mutilarea genitală;
    7. hărţuirea sexuală, definită pentru locul de muncă, pentru copiii care lucrează în sistemul formal aflat fie sub incidenţa Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare, denumit în continuare Codul muncii, fie sub incidenţa Codului civil.


    B. Neglijarea
    Neglijarea este definită în Legea nr. 272/2004, cu modificările ulterioare [art. 89 alin. (2)].
    Neglijarea se poate prezenta sub mai multe forme:
    1. neglijarea alimentară - privarea de hrană, absenţa mai multor alimente esenţiale pentru creştere, mese neregulate, alimente nepotrivite sau administrate necorespunzător vârstei copilului;
    2. neglijarea vestimentară - haine nepotrivite pentru anotimp, haine prea mici, haine murdare, lipsa hainelor;
    3. neglijarea igienei - lipsa igienei corporale, mirosuri respingătoare, paraziţi;
    4. neglijarea medicală - absenţa îngrijirilor necesare, omiterea vaccinărilor şi a vizitelor de control, neaplicarea tratamentelor prescrise de medic, neprezentarea la programe de recuperare;
    5. neglijarea educaţională - substimulare, instabilitatea sistemului de pedepse şi recompense, lipsa de urmărire a progreselor şcolare;
    6. neglijarea emoţională - lipsa atenţiei, a contactelor fizice, a semnelor de afecţiune, a cuvintelor de apreciere.
    7. părăsirea copilului/abandonul de familie, care reprezintă cea mai gravă formă de neglijare.


    C. Exploatarea copiilor
    Exploatarea copiilor corespunde definiţiei exploatării unei persoane prevăzute în Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, cu modificările şi completările ulterioare (art. 2 pct. 2).
    a) Exploatarea sexuală a copiilor reprezintă o practică prin intermediul căreia o persoană, de regulă un adult, obţine o gratificaţie sexuală, un câştig financiar sau o avansare, abuzând de/exploatând sexualitatea unui copil, încălcând drepturile acestuia la demnitate, egalitate, autonomie şi bunăstare fizică şi psihică; exemple: prostituţia, turismul sexual, comerţul cu căsătorii (inclusiv prin poştă), pornografia, striptease-ul.
    Prostituţia copiilor şi pornografia infantilă sunt definite de Protocolul facultativ la Convenţia cu privire la drepturile copilului, referitor la vânzarea de copii, prostituţia copiilor şi pornografia infantilă, semnat la New York la 6 septembrie 2000, ratificat prin Legea nr. 470/2001 [art. 2 lit. b) şi c)].

    b) Exploatarea copilului prin muncă corespunde definiţiei celor mai grave forme de muncă a copilului prevăzute în Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 182/1999 privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor şi acţiunea imediată în vederea eliminării lor, adoptată la cea de-a 87-a sesiune a Conferinţei Generale a Organizaţiei Internaţionale a Muncii la Geneva la 17 iunie 1999, ratificată prin Legea nr. 203/2000 (art. 3), precum şi în Convenţia nr. 138/1973 privind vârsta minimă de încadrare în muncă, ratificată prin Decretul nr. 83/1975 (vezi glosar). Detalii privind prevenirea şi combaterea exploatării copilului prin muncă, complementare cu prezentul document, sunt prevăzute în anexa nr. 2 la hotărâre - Metodologia de intervenţie multidisciplinară şi interinstituţională privind copiii exploataţi şi aflaţi în situaţii de risc de exploatare prin muncă, copiii victime ale traficului de persoane, precum şi copiii români migranţi victime ale altor forme de violenţă pe teritoriul altor state.


    D. Traficul de copii
    Traficul de copii corespunde definiţiei traficului de minori prevăzute în Legea nr. 678/2001, cu modificările şi completările ulterioare [art. 13 alin. (1)]. Conform definiţiei, traficul de persoane, inclusiv de minori, se face cu scopul exploatării. Prezenta metodologie-cadru promovează sintagma "trafic de copii" în domeniul protecţiei copilului, al asistenţei sociale în general, în acord cu prevederile Convenţiei cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990, republicată, cu modificările ulterioare.
    Un alt aspect demn de menţionat este includerea exploatării sexuale în scop comercial (prostituţia şi pornografia infantilă) şi a traficului de copii printre cele mai grave forme de exploatare prin muncă (Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 182/1999, ratificată prin Legea nr. 203/2000).
    Observaţii:
    a) Prin definiţiile menţionate anterior, prezenta metodologiecadru recunoaşte că abuzul, neglijarea, exploatarea şi traficul de copii, precum şi celelalte forme de violenţă asupra copilului pot fi comise de către părinţi, persoane cunoscute de copil sau străine acestuia, precum şi de alţi copii decât copilul victimă. Astfel, aceste acte se pot produce atât în familie, cât şi în instituţii publice ori private, adresate copilului şi/sau familiei, precum şi în afara acestora, de exemplu la locul de muncă.
    b) Această delimitare între diferitele forme de violenţă asupra copilului este doar de ordin teoretic, deoarece, în realitate, frecvent, există o combinaţie între ele, de exemplu: abuzul fizic este însoţit de abuz emoţional, abuzul sexual presupune, de regulă, abuzul fizic şi emoţional.


    E. Forme particulare ale violenţei asupra copilului
    a) Intoxicaţii nonaccidentale ale copilului ca urmare a obligării acestuia de a bea băuturi alcoolice sau de a înghiţi tranchilizante pentru a obţine calmul ori somnul copilului, precum şi situaţia nou-născutului din mamă toxicomană.
    b) Sindromul copilului scuturat este o formă de abuz fizic asupra copilului cu vârsta sub un an şi se datorează scuturărilor bruşte şi brutale, voluntare sau datorate unor comportamente inadecvate ale părinţilor/altor persoane, unele dintre acestea fiind considerate o formă de joacă cu copilul. Aceste scuturări conduc la apariţia hemoragiilor intracraniene (cu precădere hematom subdural şi hemoragii retiniene).
    c) Sindromul Mⁿ'62nchausen prin transfer reprezintă crearea artificială de către părinte (de regulă, mama) a unei boli a copilului; boala este indusă prin administrarea voluntară a unor medicamente sau substanţe ori prin susţinerea existenţei unor simptome la copil care nu au fost niciodată confirmate de către specialişti. În ambele cazuri, părinţii solicită medicilor numeroase investigaţii medicale sau chirurgicale, victimizând repetat copilul. Orice semn funcţional poate fi invocat de către părinţi pentru a obţine investigaţii şi proceduri dureroase şi intruzive pentru copil.
    d) Sindromul Stockholm, cunoscut în psihologie ca fenomenul prin care victima exprimă adulaţie, gratitudine şi alte sentimente pozitive faţă de abuzator, aparent iraţional, în lumina pericolului şi a riscurilor suportate de către victimă (descoperit iniţial la ostatici). Acesta poate face dificilă identificarea abuzului.
    e) Violenţa prin internet se produce prin intermediul calculatorului sau al telefonului mobil şi cuprinde următoarele categorii:
    - conţinut ilegal şi/sau ofensator (pornografie, pornografie infantilă, imagini erotice tip fotografii sau desene cu copii - de exemplu, fenomenul Lolita, desene animate erotice şi/sau pornografice -, rasism şi xenofobie, discriminare, intimidare);
    – contacte on-line şi în lumea reală (prin chat şi e-mail, agresorul câştigă încrederea copilului, care furnizează informaţii ce pot duce la identificarea copilului şi/sau a adresei unde locuieşte, cu comiterea ulterioară de abuzuri şi infracţiuni, prin întâlnirea faţă în faţă cu copilul sau nu);
    – dependenţa de jocuri şi internet (utilizarea excesivă a calculatorului şi navigarea pe internet mai mult de 4 ore pe zi au efecte devastatoare asupra sănătăţii fizice, a performanţelor şcolare, capacităţii de socializare a copilului şi relaţiilor cu părinţii);
    – comerţ şi publicitate (comerţul electronic fără supravegherea părinţilor poate conduce la utilizarea frauduloasă a datelor personale, de exemplu, utilizarea ilegală a cărţilor de credit, furtul de identitate).




    Violenţa în familie
    Violenţa în familie este definită de Legea nr. 217/2003, cu modificările şi completările ulterioare (art. 2). Subliniem diferenţa dintre sintagma "violenţă domestică", referitoare la violenţa dintre parteneri, şi sintagma "violenţa în familie", care se referă la violenţa îndreptată împotriva oricărui membru al familiei. Cu alte cuvinte, conceptul de "violenţă domestică" este inclus în conceptul de "violenţă în familie", care cuprinde atât violenţa dintre parteneri, fie ei soţi sau concubini, cât şi violenţa asupra copiilor, persoanelor vârstnice sau altor rude din familie.
    Pentru operaţionalizare în vederea monitorizării, violenţa în familie se clasifică în:
    a) violenţa fizică - constă în atingeri sau contacte fizice dureroase, inclusiv intimidarea fizică îndreptată asupra victimei. Forme de manifestare: împingerea, plesnirea, trasul de păr, răsucirea braţelor, desfigurarea, provocarea de vânătăi, contuzii, arsuri, bătăi, lovituri cu pumnul, palma sau piciorul, aruncarea în victimă cu diverse obiecte, izbirea de pereţi şi mobilă, folosirea armelor. Violenţa fizică include şi distrugerea bunurilor care aparţin victimei sau pe care cei 2 parteneri le stăpânesc şi le utilizează împreună;
    b) violenţa psihologică - precedă şi acompaniază celelalte forme de violenţă/abuz, dar se poate manifesta şi izolat prin injurii, ameninţări, intimidări, uciderea animalelor domestice preferate, privarea de satisfacerea nevoilor personale esenţiale (mâncare, somn etc.). Acest tip de violenţă cuprinde 6 componente importante: frica, depersonalizarea, privarea, supraîncărcarea cu responsabilităţi, degradarea şi distorsionarea realităţii. Totodată, reprezintă un factor central în controlul şi manipularea partenerului;
    c) violenţa sexuală - constă în comentarii degradante la adresa victimei, atingeri neplăcute şi diverse injurii în timpul sau în legătură cu actul sexual, incluzând şi violul marital;
    d) violenţa prin deprivare/neglijare - reprezintă forma nonfizică a violenţei. Se manifestă prin incapacitatea sau refuzul agresorului de acordare a celor necesare persoanei pentru toate aspectele vieţii sale: sănătate, educaţie, dezvoltare emoţională, nutriţie, adăpost, siguranţa vieţii - în contextul în care familia sau îngrijitorul legal are acces la resursele necesare. Include nesupravegherea şi lipsa protecţiei/ajutorului persoanei în faţa pericolului, lipsirea de libertate, abandonul de familie, nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului, alungarea de la domiciliu etc.;
    e) violenţa economică - se manifestă prin controlul accesului victimei la bani sau lucruri personale, hrană, mijloace de transport, telefon şi alte surse de protecţie ori îngrijire de care ar putea beneficia. Duce la scăderea resurselor şi autonomiei victimei.




    III. Factorii de risc şi de protecţie. Cauzele violenţei.
    Tipologii. Consecinţele violenţei
    III.1. Factorii de risc şi de protecţie
    Dependenţele şi limitele sociale la care sunt supuşi copiii într-o lume a adulţilor creează o serie de situaţii care îi predispun la riscul de a fi victime ale violenţei. Pe lângă aceste situaţii, există şi factori care acţionează în favoarea copilului, în sens protector. De asemenea, ariile în care se manifestă riscurile pot constitui tot atâtea arii de intervenţie, iar situaţiile de risc pot fi şi factori de declanşare a semnalării. Factorii de risc şi de protecţie menţionaţi mai jos sunt valabili atât pentru violenţa asupra copilului, cât şi pentru violenţa în familie.
    III.1.1. Factorii de risc
    a) Caracteristici ale copilului: prematuritate sau greutate mică la naştere, probleme perinatale, de dezvoltare (de exemplu, tulburări de ataşament), de sănătate, dizabilităţi, probleme ori tulburări de comportament, copil din afara căsătoriei etc.
    Efectul Cenuşăresei defineşte incidenţa crescută a violenţei împotriva copiilor din afara căsătoriei comise de către mama vitregă/tatăl vitreg faţă de violenţa generală împotriva copiilor naturali. Conceptul a fost extins şi asupra copiilor adoptaţi sau aflaţi în plasament familial.

    b) Caracteristici ale adultului victimă/familiei: nivel educaţional scăzut, experienţă traumatică în copilărie, consum de alcool, droguri, vârsta mică a mamei la naşterea primului copil, probleme de sănătate mintală, privare de libertate a unuia dintre părinţi/a unui membru de familie, dizabilităţi sau boli cronice, empatie faţă de agresor, instabilitatea structurii familiale, număr mare de copii în familie, monoparentalitatea, violenţă în familia de origine, izolarea de familie şi de prieteni, niveluri înalte de exprimare a furiei şi impulsivităţii, aşteptări nerealiste în privinţa copiilor, reacţie agresivă la stres, frecvenţă ridicată a mutărilor dintr-un loc în altul, absenţa modelelor civice etc.
    c) Caracteristici socioculturale: sărăcie, şomaj, convingeri culturale privind autoritatea bărbaţilor, toleranţă crescută faţă de violenţa în familie, deţinerea de arme, violenţa instituţională, violenţa societală, violenţa din domeniul audiovizual.

    III.1.2. Factorii de protecţie
    Dezvoltarea copilului într-un mediu care oferă elemente protective poate duce la prevenirea consecinţelor abuzului, neglijării şi exploatării, mai ales a celor pe lungă durată, şi chiar a abuzului.
    a) Caracteristici ale copilului: starea bună a sănătăţii, rezilienţa, gradul de dezvoltare, ataşamentul securizant, abilităţile sociale, stima de sine etc.
    b) Factori protectivi ai adultului victimă/familiei: existenţa şi implicarea familiei lărgite, familie armonioasă afectiv, sprijinul, credibilitatea şi respectul familiei faţă de copil, interacţiuni diverse şi pozitive, activităţi comune în familie etc.
    c) Factori protectivi în comunitate: gradul de informare şi sensibilizare a comunităţii, reţeaua de suport social, valorizare personală, existenţa serviciilor comunitare de sprijin şi de specialitate şi accesibilitatea copiilor şi familiilor la acestea, aptitudini sociale puternice etc.

    Cunoaşterea factorilor de risc şi de protecţie este deosebit de importantă pentru profesioniştii care interacţionează cu copilul, pentru a putea evalua riscul expunerii la o situaţie de abuz, neglijare şi exploatare. De aceea, este de preferat utilizarea unor instrumente de evaluare a riscului.


    III.2. Tipologii
    Unii membri ai familiei sunt mai vulnerabili la violenţă decât ceilalţi, şi anume: femeile, copiii, tinerii şi adolescenţii, vârstnicii şi persoanele cu dizabilităţi. Totodată, se descriu portrete ale victimei şi agresorului, precum şi diverse tipologii ale agresorului, care sunt redate mai jos.
    III.2.1. Violenţa asupra femeii în familie
    Vulnerabilitatea femeii este dată de caracteristicile sale bioconstituţionale şi psihocomportamentale. Prin tradiţie, feminitatea desemnează o serie de trăsături de personalitate specifice femeii, precum: sensibilitate, activitate ordonată, preocupări pentru estetic, emotivitate, inteligenţă analitică, atitudini educaţionale. Dar, tot prin tradiţie, imaginea femeii în raport cu cea a bărbatului (locul şi rolul ei în sistemul activităţii familiale şi sociale) a fost în general defavorizată, bărbaţii, mai ales cei căsătoriţi, având drepturi depline de aplicare a sancţiunilor axate pe agresiune fizică. Femeia a trebuit să suporte de-a lungul timpului variate forme de umilire, desconsiderare şi chiar maltratare, toate acestea ca urmare a unor norme socioculturale acceptate şi promovate de grupurile şi macrogrupurile de apartenenţă. Formele de victimizare la care a fost supusă femeia au variat de la o cultură la alta, de la o etapă istorică la alta, de la forme de agresivitate redusă ca intensitate şi mod de manifestare şi până la forme violente, responsabile de producerea unor traume psihice şi fizice.
    Violenţa asupra femeii se manifestă în toate domeniile: social, cultural, politic, economic şi religios. Abuzul în sine este universal şi are loc în ţările dezvoltate, industrializate, cu aceeaşi frecvenţă ca în ţările în curs de dezvoltare, iar în spaţiul naţional se regăseşte la toate nivelurile sociale (atât cele defavorizate, cât şi cele de mijloc sau bine situate).
    Portretul femeii victimă a violenţei în familie:
    a) pierderea încrederii în sine, a valorii de sine şi a controlului;
    b) neglijenţă personală, mai ales în privinţa igienei şi nutriţiei;
    c) stres ridicat şi frică ducând la declanşarea unor boli psihosomatice (ulcer, migrene etc.);
    d) agravarea bolilor cronice (astm, boli coronariene etc.);
    e) creşterea consumului de droguri şi de alcool, mai ales în cazurile în care existau tendinţe de consum al acestora;
    f) posibilitatea deplasării furiei asupra copiilor, devenind violentă la rândul său.


    III.2.2. Violenţa asupra copilului în familie
    În plus faţă de formele clasice şi particulare descrise la cap. II, există o serie de aspecte specifice legate de violenţa asupra copilului în familie pe care profesioniştii este de dorit să le aibă în vedere la identificarea şi rezolvarea cazurilor:
    1. Perceperea negativă a copiilor de către propriii părinţi, uneori chiar de la naştere, conduce la diferite grade de respingere a copiilor: sunt trecuţi cu vederea, ridiculizaţi, respinşi sau văzuţi ca sursă a problemelor părinţilor.
    2. Ameninţarea repetată a copilului cu pedepse, cu părăsirea sau alungarea conduce la o stare de anxietate căreia copilul cu greu îi face faţă şi care lasă urme pe termen lung.
    3. Neglijarea copilului conduce adesea la asumarea de responsabilităţi cărora copiii, nefiind suficient de maturi, nu le pot face faţă. Drept consecinţă, nu le mai rămâne decât foarte puţină energie şi bucurie pe care să o investească în joacă, în relaţiile cu alţi copii şi în învăţătură. Mulţi ani mai târziu pot fi observate probleme de identitate ale acestor copii, ale conştientizării propriei valori şi ale identităţii sexuale.
    4. Copiii consumatorilor de droguri sunt afectaţi deja de la nivelul vieţii intrauterine. Sindromul de alcoolemie fetală se caracterizează prin: fizionomie specifică, malformaţii congenitale, tulburări de creştere şi retard mintal. În cazul mamelor care consumă droguri în timpul sarcinii, există, de asemenea, riscul ca nou-născutul să dezvolte simptome de abstinenţă: tremurături, agitaţie motorie, vomă, diaree, crampe abdominale. În cazul copiilor mai mari, aceştia observă că adulţii sunt prea preocupaţi de propria lume, de propriile lor nevoi şi probleme, încât nu mai pot avea grijă de ei şi de nevoile lor. Drept consecinţă, copiii îşi asumă responsabilităţi în locul părinţilor. În plus, consumatorii de droguri folosesc adesea negarea şi proiecţia ca mecanism de apărare. Astfel, neagă, minimalizează şi raţionalizează abuzul pe care îl săvârşesc. Se întâmplă adesea ca acela care consumă droguri să realizeze o proiecţie asupra copilului, pe care s-ar putea să îl facă să se simtă răspunzător de orice problemă care ar apărea. Un consumator de droguri poate distorsiona percepţia copilului asupra realităţii la fel de mult ca un părinte psihotic.
    5. Eşecul nonorganic de dezvoltare este definit ca o formă de neglijare emoţională a cărei consecinţă este retardul în creştere şi greutate. Este cunoscut în psihiatria copilului ca tulburare de ataşament primar, ce are drept consecinţă nanismul staturo-ponderal.
    6. Divorţul este un alt moment traumatizant pentru copil, care poate conduce la abuz emoţional. Astfel, copiii se văd aruncaţi în mijlocul unui conflict cronic în care unul dintre părinţi îl acuză pe celălalt, iar ei sunt forţaţi să "ia partea unuia dintre ei". Copilul devine anxios şi se întâmplă adesea să aibă sentimente confuze. El pierde un părinte fără să îi fie permis să fie necăjit sau să ceară şi să primească ajutor. Furia, asociată cu acestea, şi disperarea copilului deseori nu sunt exprimate direct, acesta devenind deprimat şi/sau dificil. El trece printr-un proces care îi poate afecta legăturile cu cei apropiaţi, într-un mod negativ şi pe timp îndelungat. Pot fi identificate ca abuz emoţional:
    a) cazul în care copilul dezvoltă o anxietate cronică de separare şi sentimentul de vină deoarece a fost de partea unuia dintre părinţi;
    b) cazul în care copilul a fost folosit în mod conştient sau inconştient spre a ajuta "funcţionarea" unuia dintre părinţi, de exemplu trimiterea de mesaje, spionare etc.; în asemenea situaţii copilul va dezvolta tulburări psihosomatice şi de comportament;
    c) cazul răpirii copilului sau al separării ilegale a acestuia de unul dintre părinţi;
    d) cazul în care părinţii se bat în prezenţa copilului.



    III.2.3. Violenţa asupra bărbatului în familie
    Violenţa femeilor asupra bărbaţilor poate la rândul ei să îmbrace diverse forme, în funcţie de împrejurările care au stat la apariţia unei astfel de situaţii, deşi în practică s-a constatat că aceasta se manifestă cu preponderenţă sub forma violenţei psihologice. Factorii care favorizează apariţia violenţei asupra bărbaţilor ţin atât de caracteristicile bărbatului, cât şi de cele ale femeii:
    a) frecvenţa actelor de violenţă ale bărbatului asupra femeii;
    b) severitatea abuzului produs asupra femeii;
    c) abuzuri sexuale asupra femeii;
    d) abuzuri repetate ale bărbatului asupra copiilor;
    e) abuzul de alcool şi alte substanţe;
    f) tendinţă de suicid a femeii.


    III.2.4. Violenţa asupra vârstnicului în familie
    Portretul vârstnicului victimă a violenţei în familie:
    a) persoană cu vârsta peste 65 de ani;
    b) cel mai adesea este o femeie singură;
    c) persoană fără roluri în societate, marginalizată şi exclusă social, discriminată pe criteriul vârstei;
    d) prezenţa afecţiunilor fizice, mintale şi senzoriale, cronice sau acute;
    e) capacitatea de apărare diminuată;
    f) mobilitate diminuată, pierderea autonomiei, incapacitatea de autoîngrijire, necesităţi de îngrijire care depăşesc capacităţile îngrijitorului;
    g) sociodependenţa.

    În cazul violenţei asupra vârstnicilor există o serie de aspecte specifice care trebuie luate în considerare:
    1. dificultăţile economice: adeseori, cuplurile care au în îngrijire persoane vârstnice trebuie să se ocupe în paralel şi de propriii copii, iar nevoile crescute (de exemplu, îngrijirile medicale) şi solicitările persoanei vârstnice, uneori în mod revendicativ şi stresant, contribuie la precipitarea actelor de violenţă împotriva ei. Asemenea acte apar, de cele mai multe ori, în familiile în care părinţii sunt complet dependenţi de propriii lor copii, în care nu există nicio posibilitate de a angaja persoane care să se ocupe de îngrijirea lor;
    2. mentalitatea: persoanele vârstnice sunt privite în societatea actuală ca fiind persoane fără ajutor, ale căror probleme impun măsuri medicale şi sociale distincte;
    3. pierderea statusului de persoană activă: prin pensionarea şi neimplicarea în alte tipuri de activităţi;
    4. transmiterea transgeneraţională a abuzului: studiile arată că o parte însemnată dintre cei care îşi violentează părinţii au fost ei înşişi victime ale violenţei exercitate de aceştia;
    5. determinarea persoanei vârstnice de a ceda bunuri, locuinţa, alte valori în schimbul promisiunii de a i se acordă îngrijire: unii dintre susţinători recurg la tot felul de acte de presiune şi violenţă pentru a obţine bunurile chiar înainte de decesul proprietarului;
    6. conflictul dintre generaţii şi tendinţa vârstnicilor de a-şi trata copiii adulţi ca şi cum ar fi încă copii, contestându-le dreptul de a lua decizii, manifestând irascibilitate în diferite situaţii, motiv pentru care se instalează un climat de tensiune. Acest climat este cu atât mai conflictual cu cât între copii şi părinţi există incompatibilităţi în ceea ce priveşte valorile, atitudinile religioase, politice, morale şi nu există preocuparea pentru achitarea reciprocă a unor obligaţii financiare;
    7. tipul de personalitate a vârstnicului: poate influenţa, în cea mai mare măsură, reacţiile anturajului familial, determinând, în cazul tipului pasiv-dependent şi al celui indiferent, tendinţe frecvente de violenţă, agresivitate sau abuz;
    8. internarea fără acordul vârstnicului într-un spital, azil, ospiciu reprezintă o altă formă de violenţă.


    III.2.5. Portretul victimei şi al agresorului, tipologii ale agresorului
    A. Portretul victimei violenţei în familie:
    1. acuzarea unor dureri cronice, vizite frecvente la medic;
    2. respect de sine scăzut;
    3. experimentarea unor episoade de violenţă în timpul copilăriei;
    4. dependenţă emoţională faţă de partenerul agresor;
    5. nevoile partenerului agresor mai presus decât propriile nevoi;
    6. asumarea responsabilităţii pentru conduita partenerului agresor;
    7. folosirea tranchilizantelor şi/sau abuzul de alcool;
    8. existenţa unor idei sau acte suicidare;
    9. prezenţa tulburărilor de somn: insomnii, coşmaruri violente;
    10. agitaţie severă, anxietate, stare de nervozitate permanentă;
    11. gândire confuză, incapacitatea de a lua decizii, lipsă de concentrare;
    12. opinii rigide cu privire la rolul femeii şi al bărbatului.

    B. Portretul agresorului familial:
    1. istorie personală cu abuz în copilărie;
    2. nemulţumiri la locul de muncă;
    3. consumul de alcool sau de droguri;
    4. atracţia pentru arme;
    5. neîncredere în sine;
    6. instabilitate emoţională, imaturitate emoţională;
    7. temperament coleric;
    8. atitudine critică, ironică, dominantă;
    9. schimbul frecvent de parteneri;
    10. învinovăţirea altora pentru eşecurile proprii;
    11. genul gelos, posesiv;
    12. abilităţi scăzute în viaţa intimă, viaţă intimă agresivă;
    13. opinii rigide cu privire la rolul femeii şi al bărbatului.

    C. Tipologii ale agresorilor familiali
    În funcţie de situaţie, există mai multe categorii de agresori familiali:
    1. după caracteristicile generale ale agresorilor:
    a) persoane violente/antisociale; acest grup cuprinde indivizii cei mai violenţi din punct de vedere fizic, manipulatori şi narcisişti, predispuşi la consumul de alcool şi droguri;
    b) personalităţi la limită; acest grup cuprinde indivizi cu ataşament deficitar, impulsivi, nesociabili, capricioşi, hipersensibili, care oscilează rapid între indiferenţă şi furie;
    c) persoane instabile emoţional; acest grup cuprinde 25% dintre persoanele violente şi este alcătuit din indivizi al căror comportament este agresiv din punct de vedere emoţional;

    2. după riscurile la care este supusă victima:
    a) agresorul cu risc scăzut - persoana pentru care ofensa prezentă reprezintă primul incident violent (confirmat de victimă); nu a abuzat emoţional în antecedent, nu a avut un comportament haotic sau disfuncţional, nu a comis ofense pe perioada de separaţie;
    b) agresorul cu risc mediu - persoana la care se regăsesc mai mult de 2 factori de risc, de exemplu: abuz asupra copiilor, separări multiple, partener care a abandonat familia, relaţii întâmplătoare multiple, plângeri ale victimei, amenzi sau arestări pe motiv de violenţă în familie, alte infracţiuni în antecedent, fără prieteni;
    c) agresorul cu risc înalt - persoana care prezintă unul dintre următorii factori de risc: ofense comise în perioada separării, probleme medicale, arestări pe motive de violenţă în familie, probe admise pe perioada arestării, tentative de suicid sau omor, abuz de substanţe în antecedent ori stări de intoxicaţie atunci când a fost comisă agresiunea, negarea oricărei agresiuni sau infracţiuni, refuzul de a-şi elibera partenerul;

    3. după implicaţiile tratamentului asociat:
    a) agresorii care pot fi opriţi cu metode psihoeducative legate de managementul furiei şi reajustarea atitudinii faţă de diferenţele de gen;
    b) agresorii care au probleme psihologice serioase (incluse fiind depresia, gândirea disfuncţională şi comportamentul obsesiv-compulsiv, disfuncţiile paranoice, alte disfuncţii mintale serioase) şi care necesită terapie individuală şi de grup;
    c) agresorii care au comis alte infracţiuni şi care ar putea fi diagnosticaţi ca având personalitate antisocială.





    III.3. Consecinţele violenţei
    III.3.1. Consecinţele violenţei asupra copilului
    Violenţa poate avea consecinţe imediate şi/sau pe termen lung asupra sănătăţii, dezvoltării şi bunăstării copilului. Pe termen lung, consecinţele se răsfrâng şi asupra vieţii de adult, fiind reflectate în dificultatea de a dezvolta sau de a menţine relaţii intime cu sexul opus ori chiar relaţii sociale în general, de a-şi găsi un loc de muncă stabil, de a avea atitudinile şi abilităţile necesare unui părinte suficient de bun etc.
    Nu numai actul în sine al violenţei are consecinţe, ci şi contextul în care aceasta se produce. De obicei are loc o interacţiune între mai mulţi factori de risc care conduc la apariţia consecinţelor şi creşterea impactului. Intervievarea/Audierea repetată a copilului ulterior descoperirii actului de violenţă poate, de asemenea, revictimiza copilul.
    Consecinţele se reflectă asupra dezvoltării copilului atât pe plan afectiv, cât şi asupra celorlalte aspecte ale dezvoltării şi asupra adaptării şcolare:
    a) pe plan afectiv: ataşament atipic (dezorganizat, de tip D), carenţe afective, afecte negative, agresivitate, stima de sine redusă etc.;
    b) pe planul celorlalte aspecte ale dezvoltării: retard al creşterii, întârzieri în dezvoltarea motorie, cognitivă şi de limbaj, competenţe sociale reduse etc.;
    c) pe planul adaptării şcolare: performanţe şcolare reduse, dificultăţi de învăţare etc.

    A. Consecinţele produse de abuzul fizic
    Abuzul fizic poate avea consecinţe fizice, neurologice şi poate conduce la boli, fracturi, dizabilităţi şi chiar la deces. De asemenea, conduce frecvent la instalarea unor comportamente agresive, probleme emoţionale şi de comportament, la dificultăţi de învăţare şi la diminuarea performanţelor şcolare. Contextul în care se produce abuzul fizic poate fi în familie, în diverse instituţii (de exemplu, şcoală, centru de reeducare, centru de plasament), în comunitate (de exemplu, pe stradă) şi chiar societal.

    B. Consecinţele produse de abuzul emoţional
    Abuzul emoţional susţinut are mai ales consecinţe pe termen lung asupra dezvoltării copilului, sănătăţii sale mintale, comportamentului şi stimei de sine. Contextele producerii acestui tip de abuz sunt de regulă cele legate de violenţa domestică/în familie, de adulţii cu probleme de sănătate mintală şi de părinţii cu abilităţile parentale scăzute.

    C. Consecinţele produse de abuzul sexual
    Abuzul sexual este deseori recunoscut prin comportamente autoagresive, depresii, pierderea stimei de sine şi comportament sexual inadecvat vârstei copilului. Severitatea impactului este cu atât mai mare cu cât abuzul are o durată şi intensitate mai mari, cu cât copilul este mai mare ca vârstă, dacă există o componentă de premeditare, ameninţare, coerciţie, sadism etc. În cazul abuzului sexual, odată ce copilul l-a recunoscut şi l-a dezvăluit, este vitală prezenţa unui adult, mai ales a unui părinte protector sau a unei persoane de îngrijire, în care copilul să aibă încredere şi care să îl ajute să facă faţă acestei experienţe dramatice şi să înţeleagă ce i s-a întâmplat, oferindu-i sprijin şi protecţie.

    D. Consecinţele produse de neglijare
    Neglijarea severă mai ales a copiilor de vârstă mică afectează major creşterea şi dezvoltarea fizică şi intelectuală a copilului, iar în cazurile extreme poate conduce la spitalizarea, instalarea unei dizabilităţi şi/sau decesul copilului.


    III.3.2. Consecinţele violenţei în familie. Sindromul posttraumatic ca rezultat al violenţei în familie
    Sindromul posttraumatic are două faze:
    a) faza acută nemijlocită, în perioada căreia victima se află în stare de criză, activitatea ei normală fiind dereglată;
    b) faza reorganizării, care are o durată mai mare, în care victima conştientizează importanţa şi urmările actului violent, a schimbărilor care au survenit în viaţa ei.

    Sindromul posttraumatic include reacţii fiziologice, emoţionale şi comportamentale drept rezultat al agresiunii trăite şi al periculozităţii recidivei.
    A. Faza acută nemijlocită
    Faza acută nemijlocită generează un şir de comportamente specifice:
    a) reacţia nemijlocită - imediat după actul agresiv victima poate manifesta un comportament isteric şi fobic. Totodată, reacţia fizică şi emoţională poate fi atât de intensă, încât victima poate fi marcată de şoc şi depresie. Se evidenţiază două tipuri principale de reacţii: exprimate şi controlate. În cazul stilului expresiv, în timpul interviului victima manifestă fobii, furie, iar în cazul stilului de control, reacţiile sunt dirijate şi controlate, victima se comportă de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, emoţiile reale sunt camuflate;
    b) reacţia fiziologică - dureri în tot corpul sau în unele părţi ale corpului, îndeosebi mâini, picioare, cap, piept etc. Totodată se înregistrează dereglarea somnului (insomnii, coşmaruri) şi dereglări ale instinctului alimentar (lipsa apetitului, dureri de burtă, stări de vomă, pierderea sau diminuarea simţului gustativ);
    c) reacţia emoţională - victima se simte vinovată, înjosită, ruşinată, este marcată de fobie, stres, depresie şi anxietate. Trăirile emoţionale variază de la remuşcări, degradare, vinovăţie, ruşine, disconfort, până la furie, dorinţa de a se răzbuna, ură faţă de partener. Varietatea trăirilor emoţionale determină modificarea frecventă a dispoziţiei;
    d) reacţia cognitivă - victimele încearcă să se debaraseze de gândurile negative, dureroase, dar conştientizează că acestea nu le dau pace. Se gândesc cum ar fi putut evita violenţa, ce ar fi trebuit să facă sau să nu facă pentru a nu o provoca. Se simt vinovate. Mult mai greu le este victimelor care încearcă să îşi controleze, să îşi camufleze reacţiile şi sentimentele. În exterior ele par a fi foarte calme, de parcă nu li s-ar fi întâmplat nimic, interiorul însă este perturbat de emoţii negative. Durata acestei faze are caracter individual, de la caz la caz, ea poate dura de la câteva zile la câteva săptămâni.


    B. Faza reorganizării
    Faza reorganizării poate dura luni sau ani întregi. Sunt mai multe circumstanţe care asigură ieşirea din criză: stilul personal al victimei, particularităţile ei psihologice, oamenii care o înconjoară, susţinerea şi ajutorul lor, precum şi atitudinea acestora faţă de ea după incident. Pe parcursul procesului de reorganizare victimele trebuie să depăşească următoarele momente:
    a) schimbări în stilul de viaţă - unele victime continuă să îndeplinească obligaţiile cotidiene, merg la lucru, studii, dar se simt incapabile de a se încadra în activitate. O altă categorie de victime aplică alt stil de viaţă: preferă să îşi petreacă timpul acasă, practic nu ies nicăieri, nu lucrează. Cel mai adesea, victima caută ajutor la familia de origine, de la care este sigură că va primi susţinere şi în cadrul căreia se simte în siguranţă. În alte cazuri, victimele simt nevoia de a se mişca, de a pleca undeva, de a schimba locul de trai. Probabil această dorinţă este generată de nevoia de a fi în siguranţă, de frica de partener şi de aceea îşi schimbă adresa şi numărul de telefon;
    b) visurile şi coşmarurile - reprezintă sindromul principal care continuă să se manifeste în perioada de reorganizare: coşmaruri care actualizează actul de violenţă în urma căruia victima a avut de suferit (visează agresorul de care încearcă să se apere, dar nu reuşeşte) şi visuri care reflectă faza terminală a actului de violenţă (apar mai târziu: victima este cea care săvârşeşte actul de violenţă);
    c) fobiile dezvoltate ca mecanism de autoapărare - victima se teme să rămână singură, să aibă relaţii sexuale, să se întâlnească cu agresorul. La evaluare este necesar a se constata dacă fobiile sunt generate de realitate sau de fantezii;
    d) reacţia complexă la violenţa în familie - depresia de lungă durată, abuzul de alcool sau utilizarea altor substanţe psihoactive, comportamentul suicidal sau psihopat, regresie, refuzul de a trăi o viaţă normală, dorinţa de a declanşa conflicte familiale;
    e) reacţia slabă la violenţa în familie - acest tip de reacţie apare la victimele care nu vorbesc cu nimeni despre cele întâmplate, nu îşi exteriorizează emoţiile. Ca rezultat, victima se închide în sine. De aceea, la evaluare este necesar să i se adreseze o serie de întrebări adecvate situaţiei, să i se insufle curaj şi optimism şi să se înţeleagă motivele care determină o victimă a violenţei să păstreze tăcerea.


    Tabelul nr. 1 - Reacţii generale conturate în comportamentul adulţilor victime ale violenţei în familie (exemple)

┌────────────┬─────────────────────────┐
│ │- de a rămână singur/ă - │
│ │că va fi găsit/ă şi │
│Frica │pedepsit/ă de agresor - │
│ │că se va afla ce s-a │
│ │întâmplat cu el/ea - de │
│ │propria-i furie │
├────────────┼─────────────────────────┤
│ │- că a greşit - că a │
│Vinovăţie │încălcat normele │
│ │religioase şi culturale │
├────────────┼─────────────────────────┤
│ │- faţă de sine pentru că │
│ │a "permis să se întâmple"│
│Furie │- faţă de alţii care nu │
│ │l-au ocrotit/au ocrotit-o│
│ │- faţă de societate - │
│ │faţă de partener │
├────────────┼─────────────────────────┤
│ │- se simte "murdar/ă" - │
│ │are impresia că oricine │
│Ruşine │poate afla ce i s-a │
│ │întâmplat, doar │
│ │uitându-se la el/ea │
├────────────┼─────────────────────────┤
│ │- din partea lui Dumnezeu│
│Trădare │- din partea statului - │
│ │din partea partenerului -│
│ │din partea familiei │
├────────────┼─────────────────────────┤
│ │- în sine - în │
│ │capacităţile proprii de a│
│ │aprecia oamenii şi │
│Neîncredere │evenimentele - faţă de │
│ │oameni, chiar faţă de cei│
│ │care nu "au trădat-o"/ │
│ │"l-au trădat" │
├────────────┼─────────────────────────┤
│ │- se gândeşte "că │
│ │niciodată nu va fi mai │
│Neputinţă │bine" - că nu îşi poate │
│ │dirija propria viaţă - că│
│ │a fi femeie înseamnă a fi│
│ │în permanenţă abuzată │
├────────────┼─────────────────────────┤
│ │- "oare într-adevăr │
│Îndoială │aceasta s-a întâmplat?" -│
│ │"de ce mi s-a întâmplat │
│ │tocmai mie asta?" │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Şoc │este intrigat/ă, dar nu │
│ │se poate plânge │
├────────────┼─────────────────────────┤
│ │- nu îşi găseşte locul - │
│Dezorientare│încurcă zilele - │
│ │memorizează slab │
└────────────┴─────────────────────────┘





    IV. Managementul de caz în situaţiile de violenţă asupra copilului şi violenţă în familie
    Metoda managementului de caz pentru situaţiile de violenţă asupra copilului se aplică conform prevederilor Ordinului secretarului de stat al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie nr. 288/2006, care se completează cu aspectele specifice menţionate în acest capitol.
    Managementul de caz este un proces care implică parcurgerea următoarelor etape principale, care sunt particularizate în cele ce urmează pentru situaţiile de violenţă asupra copilului şi violenţă în familie:
    1. identificarea, semnalarea, evaluarea iniţială şi preluarea cazurilor de copii victime ale violenţei, respectiv de adulţi şi/sau copii victime ale violenţei în familie;
    2. evaluarea detaliată, comprehensivă şi multidimensională a situaţiei copiilor victime ale violenţei, respectiv a adulţilor şi/sau a copiilor victime ale violenţei în familie, precum şi a familiei acestora şi a presupusului făptuitor/agresor;
    3. planificarea serviciilor specializate şi de sprijin, precum şi a altor intervenţii necesare pentru reabilitarea copiilor victime ale violenţei, respectiv a adulţilor şi/sau a copiilor victime ale violenţei în familie, inclusiv servicii sau intervenţii adresate familiei şi presupusului făptuitor/agresor;
    4. furnizarea serviciilor şi a intervenţiilor: asistarea copiilor victime ale violenţei, respectiv a adulţilor şi/sau a copiilor victime ale violenţei în familie, precum şi a familiei în obţinerea şi utilizarea serviciilor necesare şi declanşarea, la nevoie, a unor proceduri legale;
    5. monitorizarea şi reevaluarea periodică a progreselor înregistrate, a deciziilor şi a intervenţiilor specializate;
    6. etapa de încheiere sau etapa finală a procesului de furnizare a serviciilor şi intervenţiilor specializate, cu monitorizarea postservicii şi închiderea cazului.

    Aceste etape sunt interdependente, în unele cazuri se întrepătrund şi nu se desfăşoară în mod obligatoriu în ordinea prezentată mai sus. De asemenea, este foarte important ca profesioniştii să încurajeze şi să susţină implicarea şi participarea copilului şi a familiei în toate etapele acestui proces, atunci când acest lucru este posibil, ţinând cont de gradul de maturitate al copilului şi prin utilizarea unor modalităţi adecvate. Acelaşi lucru este valabil pentru adultul victimă a violenţei în familie, în funcţie de capacitatea de discernământ a acestuia.
    Etapele enumerate anterior sunt particularizate pentru echipa multidisciplinară a compartimentului de intervenţie în situaţii de abuz, neglijare, trafic, migraţie şi repatrieri din cadrul DGASPC, prevăzut de Hotărârea Guvernului nr. 1.434/2004 privind atribuţiile şi Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare a Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Aceste etape trebuie respectate în activitatea oricărui serviciu specializat pentru protecţia copilului împotriva violenţei asupra copilului. Se recomandă ca în structura compartimentului de intervenţie în situaţii de abuz, neglijare, trafic, migraţie şi repatrieri, denumit în continuare compartimentul specializat, să se regăsească: serviciul telefonul copilului cu echipa mobilă de intervenţie în cazurile de urgenţă, reprezentanţii DGASPC în echipa intersectorială locală pentru prevenirea şi combaterea exploatării copiilor prin muncă, serviciul social stradal pentru copiii străzii şi compartimentul violenţa în familie. Totodată, se recomandă ca serviciul telefonul copilului să îşi extindă activitatea pentru situaţiile de urgenţă referitoare la violenţa în familie, purtând denumirea de serviciul telefonul pentru copil şi familie şi având în componenţa echipei mobile de intervenţie specialişti în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei în familie. Echipa intersectorială locală (EIL) pentru prevenirea şi combaterea exploatării copiilor prin muncă poate avea atribuţii şi în domeniul violenţei asupra copilului şi al violenţei în familie. EIL nu se suprapune peste echipa multidisciplinară şi interinstituţională de evaluare şi/sau intervenţie pentru cazurile de violenţă asupra copilului şi de violenţă în familie. EIL are rol consultativ pentru managerii de caz, în ceea ce priveşte particularităţile cazurilor şi cooperarea dintre instituţiile participante la managementul de caz, precum şi pentru factorii de decizie, în ceea ce priveşte elaborarea de strategii, revizuirea acestora, înfiinţarea de servicii, realizarea de activităţi de prevenire prin formularea unor recomandări.
    Componenţa EIL este stabilită prin hotărâre a consiliului judeţean/local în cazul sectoarelor municipiului Bucureşti, EIL este coordonată de DGASPC, conform prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 867/2009 privind interzicerea muncilor periculoase pentru copii, iar membrii acesteia sunt reprezentanţi ai următoarelor instituţii:
    1. DGASPC;
    2. inspectoratul judeţean de poliţie/Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi unităţi de poliţie ale sectoarelor;
    3. inspectoratul de jandarmi judeţean/Direcţia Generală de Jandarmi a Municipiului Bucureşti;
    4. direcţia judeţeană de sănătate publică/Direcţia de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti;
    5. inspectoratul şcolar judeţean/Inspectoratul Şcolar General al Municipiului Bucureşti;
    6. inspectoratul teritorial de muncă;
    7. organizaţii neguvernamentale.

    Se recomandă totodată implicarea reprezentanţilor primăriilor, sindicatelor, patronatelor, bisericii, serviciilor de probaţiune, unităţilor de medicină legală, unităţilor de primire în regim de urgenţă şi centrelor regionale ale Ministerului Administraţiei şi Internelor - Agenţia Naţională împotriva Traficului de Persoane. Între instituţiile membre EIL se încheie convenţii de parteneriat pe o perioadă minimă de 3 ani.
    EIL are următoarele responsabilităţi:
    a) la solicitarea managerului de caz, oferă expertiză prin membrii săi (informaţii de specialitate, consultare pe caz, referiri către alţi specialişti, facilitarea implicării instituţiei în cazul respectiv);
    b) la solicitarea managerului de caz, facilitează cooperarea dintre instituţiile participante la managementul de caz;
    c) analizează anual datele statistice realizate de DGASPC privind: abuzul şi neglijarea copilului, copiii exploataţi şi aflaţi în situaţii de risc de exploatare prin muncă, copiii victime ale traficului de persoane, copiii victime ale altor forme de violenţă pe teritoriul altor state şi violenţa în familie;
    d) formulează recomandări privind îmbunătăţirea activităţii din domeniul prevenirii şi combaterii violenţei asupra copilului şi a violenţei în familie (planuri de acţiuni, propuneri de revizuire a strategiilor şi planurilor existente, înfiinţarea de noi servicii, derularea de acţiuni de prevenire, diseminarea de bune practici, informarea publicului, formarea profesioniştilor), pe care le înaintează factorilor de decizie de pe plan judeţean în cadrul raportărilor bianuale;
    e) întocmeşte rapoarte bianuale privind activitatea din domeniul prevenirii şi combaterii violenţei asupra copilului şi a violenţei în familie, în baza analizei datelor statistice, a bunelor practici colectate şi a altor informaţii relevante;
    f) identifică exemple de bune practici în domeniu, în vederea diseminării acestora către profesionişti;
    g) participă la activităţi de prevenire în şcoli şi comunităţi, precum şi de informare a publicului, inclusiv prin mass-media;
    h) informează colegii din instituţia proprie şi structurile din teritoriu cu privire la prezenta metodologie-cadru şi alte acte normative în domeniu;
    i) participă la programe de formare a profesioniştilor în domeniu;
    j) întocmeşte raportul anual privind activitatea din domeniul prevenirii şi combaterii violenţei asupra copilului şi a violenţei în familie, pe care îl înaintează Direcţiei generale protecţia copilului din cadrul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale (DGPC - MMFPS). Raportul anual cuprinde recomandări privind îmbunătăţirea legislaţiei, a mecanismelor de monitorizare şi bunele practici identificate.

    Responsabilităţile EIL sunt trecute în fişa de post a fiecărui membru.
    Pentru realizarea celor menţionate anterior se organizează lunar reuniuni de lucru, conform procedurilor interne ale fiecărei echipe, aprobate de fiecare instituţie.
    IV.1. Identificarea, semnalarea, evaluarea iniţială şi preluarea cazurilor de violenţă asupra copilului, respectiv de violenţă în familie
    IV.1.1. Identificarea situaţiilor de violenţă asupra copilului Identificarea situaţiilor de violenţă asupra copilului se realizează de către profesioniştii care interacţionează cu copilul în diverse domenii de activitate, în sistemul public sau privat: protecţia copilului, asistenţă socială, sănătate, educaţie, poliţie, justiţie etc.
    Indicii cu privire la existenţa unei situaţii de violenţă asupra copilului sunt identificate adesea în primul rând de către profesioniştii din sistemul educaţional, de sănătate sau din asistenţa socială. Aceştia au avantajul de a avea atât contact direct cu copilul, cât şi posibilitatea de a fi stabilit o relaţie cu copilul şi familia sa, cunoscând astfel bine situaţia acestuia.
    Pentru asigurarea unei intervenţii prompte şi eficiente în interesul copilului, obligaţia prevăzută de Legea nr. 272/2004, cu modificările ulterioare, de a semnala posibile situaţii de violenţă asupra copilului va fi promovată la nivelul tuturor instituţiilor care interacţionează cu copilul, ca şi procedura de semnalare a acestor situaţii şi de colaborare constantă cu instituţiile abilitate în investigare. Este deosebit de important să fie puse la îndemâna acestor persoane instrumentele care să le permită identificarea corespunzătoare a posibilelor cazuri de violenţă asupra copilului, precum şi posibilităţi de consultare promptă a altor experţi/specialişti (psihologi, medici, jurişti) în cazul în care suspectează că un copil este victimă. Colaborarea dintre diverşii profesionişti este esenţială şi pentru adunarea de informaţii necesare în vederea evaluării situaţiilor de violenţă asupra copilului.
    În anumite cazuri, o faptă care poate constitui infracţiune (de exemplu, copiii în conflict cu legea), dar nu abuz, neglijare sau exploatare per se, poate fi totuşi un posibil indiciu al existenţei unei situaţii de violenţă asupra copilului, dacă este coroborată cu informaţii suplimentare referitoare la contextul socio-familial al acestuia, precum şi cu unul sau mai multe dintre semnele evocatoare descrise mai jos. În cazul în care nu există suficiente informaţii, se recomandă consultarea unui expert, cu păstrarea confidenţialităţii asupra identităţii copilului.
    În vederea unei instrumentări adecvate a acestor cazuri, autorităţile locale pot constitui liste cu experţi, care pot fi consultaţi în situaţia în care acest lucru se impune.
    Există o serie de semne şi simptome care pot fi observate de către orice profesionist avizat şi format în acest sens şi care ridică un semnal de alarmă, mai ales când nu pot fi explicate îndeajuns sau justificate de părinţi, persoana de îngrijire sau reprezentantul legal.

    Tabelul nr. 2 - Semne evocatoare de violenţă asupra copilului

┌──────────────────────────────────────┐
│● Tulburări de comportament (apatie, │
│iritabilitate, impulsivitate, agresi- │
│vitate, minciună, fuga de acasă, │
│furtul, consumul de alcool, de droguri│
│etc.) ● Tulburări de somn (insomnii, │
│somnolenţă, somn agitat, coşmaruri │
│etc.) ● Tulburări de alimentaţie │
│(anorexie, bulimie) ● │
│Autostigmatizare, autoculpabilizare ● │
│Ticuri (clipit, rosul unghiilor etc.) │
│● Enurezis, encoprezis; ● Neglijenţă │
│în îndeplinirea sarcinilor şi │
│incapacitate de a respecta un program │
│impus ● Dificultăţi în relaţionare şi │
│comunicare ● Scăderea randamentului │
│şcolar, absenteism şi abandon şcolar ●│
│Stare depresivă, uneori cu tentative │
│de suicid ● Persistenţa unor senzaţii │
│olfactive sau cutanate obsedante ● │
│Modificarea rapidă a dispoziţiei │
│afective │
├──────────────────────────────────────┤
│a) Semne evocatoare specifice abuzului│
│fizic: ● Semne fizice (vânătăi, │
│leziuni, arsuri, hemoragii, fracturi │
│etc.) │
├──────────────────────────────────────┤
│b) Semne evocatoare specifice abuzului│
│sexual: ● Semne şi simptome ale │
│bolilor cu transmitere sexuală ● │
│Comportament sexual inadecvat vârstei │
│etc. ● Leziuni traumatice ale │
│organelor genitale ● Prezenţa unei │
│sarcini la o adolescentă (care nu │
│declară tatăl) ● Teama incontrolabilă │
│de bărbaţi (în cazul fetelor) │
├──────────────────────────────────────┤
│c) Semne evocatoare specifice │
│neglijării grave: ● Starea pielii │
│(murdărie, excoriaţii, dermite) ● │
│Stări de denutriţie, de insuficienţă │
│ponderală, carenţe alimentare ● │
│Hipotrofie staturo-ponderală │
│nonorganică ● Lipsa dezvoltării │
│limbajului, abilităţilor specifice │
│vârstei │
└──────────────────────────────────────┘

    Aceste semne nu sunt obligatoriu datorate unei situaţii de violenţă asupra copilului, însă ridică suspiciunea asupra unei astfel de situaţii şi trebuie corelate cu alte date (contextul în care s-a întâmplat abuzul, informaţii de la alţi profesionişti, eventuale probe etc.) pentru a afla cauza acestora. Indiferent de posibilităţile profesionistului de a afla cauza acestora, acesta este obligat să semnaleze la DGASPC şi verificările vor fi realizate ulterior pentru a stabili dacă este sau nu vorba despre violenţă asupra copilului. Cu alte cuvinte, se semnalează atât suspiciunea, cât şi cazul.

    IV.1.2. Identificarea situaţiilor de violenţă în familie
    Identificarea situaţiilor de violenţă în familie se realizează de către profesioniştii care intră primii în contact cu adultul victimă din următoarele domenii de activitate: sănătate, poliţie, jandarmerie şi asistenţă socială (unităţile de prevenire şi combatere a violenţei în familie publice sau private). Totodată, identificarea situaţiilor de violenţă în familie se realizează de către SPAS/persoanele cu atribuţii în asistenţă socială prin colectarea şi verificarea informaţiilor de la structurile comunitare consultative şi, acolo unde acestea nu sunt încă organizate, de la actorii sociali din comunitate: directorii unităţilor de învăţământ, şefii unităţilor/structurilor teritoriale ale Poliţiei Române, cadrele medico-sanitare (medicul de familie, asistenţa medicală comunitară, mediatorul sanitar), preoţii etc.
    Atât profesioniştii menţionaţi anterior, cât şi SPAS/persoanele cu atribuţii în asistenţă socială semnalează situaţiile de violenţă în familie la DGASPC.

    IV.1.3. Semnalarea/Sesizarea situaţiilor de violenţă asupra copilului şi de violenţă în familie
    Semnalarea este procesul prin care o situaţie de violenţă asupra copilului, respectiv de violenţă în familie este adusă la cunoştinţa autorităţilor abilitate să ia măsuri în interesul victimei, urmând ca acestea să asigure accesul acesteia la serviciile specializate din acest domeniu şi o atitudine potrivit legii faţă de presupusul făptuitor/agresor.
    A. Cine face semnalarea?
    Semnalarea suspiciunii sau a situaţiei de violenţă poate fi făcută de către:
    1. copilul/adultul victimă;
    2. orice persoană care intră în contact cu copilul/adultul victimă, în mediul familial, comunitar sau profesional. În consecinţă, această persoană poate fi un membru al familiei, o rudă, un vecin sau un alt cunoscut al familiei, un martor, dar şi profesionişti cu profiluri diferite, cum ar fi: personal medico-sanitar (medicul de familie, pediatrul, asistentul medical comunitar etc.), psihologi, psihoterapeuţi, cadre didactice (educatorii din creşe, grădiniţe, învăţătorii din ciclul primar, profesorii din şcoli, licee, şcoli profesionale etc.), poliţişti, jandarmi, personal din diverse instituţii (servicii rezidenţiale pentru copii, centre de reeducare şi penitenciare pentru minori şi tineri), asistenţii sociali din cadrul SPAS, persoanele cu atribuţii în asistenţa socială de la nivelul comunelor, preoţi, reprezentanţi a mass-mediei etc.

    În cazul în care există o îndoială cu privire la veridicitatea unor fapte şi, consecutiv, la oportunitatea semnalării, acest obstacol poate fi depăşit prin comunicarea cu alţi profesionişti, cu precădere cu experţii aflaţi în evidenţa DGASPC. Orice prezumţie de pericol pentru copil trebuie să declanşeze un proces de semnalare către autorităţile abilitate, chiar dacă acesta nu se va confirma.

    Observaţii
    a) Sunt frecvente situaţiile în care cazurile de violenţă asupra copilului ajung în dezbaterea mass-mediei înainte de a fi semnalate autorităţilor abilitate şi de a fi luate măsurile necesare şi corespunzătoare în acord cu interesul superior al copilului în cauză. Acest tip de semnalare are consecinţe negative pentru copil fie prin încălcarea dreptului său la intimitate şi imagine, fie prin luarea de măsuri urgente inadecvate de către autorităţile abilitate. Din acest motiv este necesar ca toţi profesioniştii, inclusiv din mass-media, să cunoască drepturile copilului şi obligativitatea semnalării acestor cazuri la DGASPC. Pe de altă parte, astfel de situaţii care nu sunt semnalate de reprezentanţii mass-mediei la DGASPC, dar sunt relevate în presă, trebuie să se impună ca autosesizări ale autorităţilor abilitate, cu precădere ale DGASPC. Autosesizarea DGASPC se realizează şi în cazul situaţiilor de violenţă în familie relevate de presă.
    b) Semnalările efectuate la alte autorităţi abilitate decât DGASPC se constituie ulterior, în mod obligatoriu, în referiri ale acestora către DGASPC.
    Orice instituţie ai cărei angajaţi, în cursul ducerii la îndeplinire a sarcinilor de serviciu, au contact direct cu copiii trebuie să prevadă, la nivelul regulamentului de ordine interioară, în plus faţă de procedurile de semnalare către autorităţile abilitate, procedura de semnalare internă a cazurilor de violenţă asupra copilului, inclusiv procedurile disciplinare de investigare. O asemenea procedură este recomandabil să respecte următoarele principii:
    a) semnalarea către autorităţile abilitate să ia măsuri nu poate fi condiţionată de parcurgerea procedurii interne/ierarhice obişnuite;
    b) procedura internă nu trebuie să întârzie nejustificat sau excesiv semnalarea către autorităţile abilitate, să îngreuneze sau să împiedice colectarea probelor;
    c) procedura internă nu trebuie să excludă sau să interzică în vreun fel semnalarea către autorităţile abilitate;
    d) procedura internă trebuie să respecte principiile de lucru enunţate de prezenta metodologie-cadru şi de Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990, republicată, cu modificările ulterioare;
    e) în situaţiile de urgenţă, de pericol grav, semnalarea către autorităţile abilitate va fi efectuată înaintea oricărei proceduri interne atât pentru cazurile de violenţă asupra copilului, cât şi pentru cele de violenţă în familie.

    Totodată, regulamentul de organizare şi funcţionare al fiecărei instituţii sau unităţi, publice ori private, care are ca obiect de activitate îngrijirea, protecţia, educarea sau acordarea de orice fel de servicii copiilor va cuprinde proceduri de semnalare de către angajaţii săi a cazurilor de violenţă asupra copilului identificate în cursul activităţii profesionale, în conformitate cu prevederile prezentei metodologii-cadru. În cazul instituţiilor publice sau private în care activează profesioniştii care intră în contact primii cu adultul victimă a violenţei în familie, precum şi în cazul SPAS şi al primăriilor în care activează persoanele cu atribuţii în asistenţa socială, regulamentul de organizare şi funcţionare va cuprinde proceduri de semnalare a cazurilor de violenţă în familie la autorităţile abilitate, în conformitate cu prevederile prezentei metodologii-cadru.

    B. Pe ce cale se face semnalarea?
    Semnalarea se poate face:
    1. direct - persoana care semnalează, inclusiv copilul/adultul victimă, se prezintă direct la una dintre autorităţile abilitate;
    2. prin intermediul telefonului - în această situaţie se pot utiliza următoarele tipuri de servicii telefonice: serviciul telefonic obişnuit al autorităţilor abilitate, serviciul telefonul copilului de la nivelul DGASPC (de exemplu, 983, 9852);
    3. cazurile de violenţă asupra copilului pot fi semnalate şi la Asociaţia Telefonul Copilului, care deţine licenţa pentru implementarea numărului unic european de asistenţă pentru copii (116.111). Prin intermediul acestui număr de telefon se oferă informaţii şi consiliere cu privire la promovarea şi respectarea drepturilor copiilor, îndrumare către instituţiile în măsură să acorde asistenţa necesară, urmărirea modului de soluţionare a cazurilor, monitorizarea respectării drepturilor copilului în urma cazurilor înregistrate şi informarea instituţiilor abilitate cu privire la problemele întâmpinate de copii. În baza protocoalelor încheiate, Asociaţia Telefonul Copilului semnalează cazurile de violenţă asupra copilului autorităţilor abilitate:
    a) cazurile de copii dispăruţi se semnalează la numărul de telefon 116.000 (numărul unic european pentru dispariţii de copii);
    b) în scris - persoana care semnalează face o sesizare scrisă a situaţiei presupuse sau existente de violenţă, pe care o înaintează autorităţilor abilitate;

    4. prin autosesizare de către autorităţile abilitate - profesioniştii din cadrul acestor autorităţi se pot întâlni cu situaţii care relevă sau ridică suspiciunea unui act de violenţă asupra copilului, respectiv de violenţă în familie, caz în care trebuie să iniţieze procedurile utilizate în mod obişnuit în astfel de situaţii. O situaţie particulară de autosesizare - generarea şi vehicularea violenţei prin internet (mai ales cazurile de pornografie şi prostituţie) - impune o instrumentare specifică şi o monitorizare a acestui fenomen din partea profesioniştilor din cadrul autorităţilor abilitate, cu precădere a celor din poliţie.

    Violenţa prin internet se poate sesiza la hotline-ul înfiinţat special pentru acest lucru, care cuprinde site-ul www.safernet.ro, e-mail-ul raportare@safernet.ro şi telefonul 021/310.31.16.
    Atunci când semnalarea la telefon sau în formă scrisă este anonimă, această situaţie nu se constituie într-un motiv de refuz al înregistrării semnalării ori al investigării situaţiei semnalate, dacă sunt destule elemente de identificare a copilului victimă (nume şi adresă).

    C. Unde se face semnalarea?
    Semnalarea situaţiilor de violenţă asupra copilului şi violenţă în familie se face la DGASPC.
    În situaţia în care semnalarea situaţiei de violenţă s-a făcut la SPAS, poliţie sau parchet, aceste autorităţi, în baza atribuţiilor ce le revin potrivit legislaţiei specifice care le reglementează activitatea, vor asigura informarea victimei cu privire la serviciile de specialitate ce pot fi oferite/asigurate de către DGASPC, având în vedere atribuţiile acesteia în ceea ce priveşte asigurarea/facilitarea accesului la servicii specializate pentru copilul victimă şi familia sa. De asemenea, în situaţia în care există acordul victimei adulte, cazul acesteia poate fi referit către DGASPC de către autorităţile mai sus menţionate.
    Referirea implică realizarea unui document, înregistrat în evidenţele instituţiei şi transmis la DGASPC atât direct, cât şi prin intermediul clientului (părintele/reprezentantul legal), iar în unele situaţii şi prin contactarea telefonică. Documentul scris va conţine cel puţin principalele informaţii despre cazul respectiv, conform modelului fişei de semnalare, şi date referitoare la acţiunile care urmează a fi întreprinse pe termen scurt şi persoanele care le vor efectua. În acest scop, DGASPC, SPAS, poliţia şi parchetul nominalizează persoane care să menţină contactul între aceste instituţii pe această problematică (date de contact).

    D. Tipuri de semnalare
    1. Semnalarea obligatorie a situaţiilor de violenţă asupra copilului la DGASPC. Rolul SPAS în cadrul procesului de semnalare şi luarea de măsuri
    Semnalarea obligatorie la DGASPC se face conform prevederilor Legii nr. 272/2004, cu modificările ulterioare [art. 85 alin. (3) şi art. 91 alin. (1)].
    Prezenta metodologie-cadru prevede semnalarea tuturor suspiciunilor sau situaţiilor de violenţă asupra copilului la DGASPC. Exploatarea şi traficul sunt, în esenţă, forme de abuz asupra copilului şi intră în categoria cazurilor care trebuie semnalate la DGASPC.
    După cum s-a precizat anterior, cazurile semnalate la SPAS [art. 48 alin. (4) din Legea nr. 272/2004, cu modificările ulterioare, referitor la semnalarea efectuată de cadrele didactice] sunt ulterior semnalate la DGASPC.
    În situaţiile urgente se recomandă contactarea imediată a DGASPC prin intermediul serviciului telefonul copilului. Informaţiile sunt înregistrate de consilierii din cadrul serviciului telefonul copilului într-o fişă care conţine datele din fişa de semnalare corespunzătoare. În lipsa serviciului telefonul copilului se poate apela telefonul obişnuit al DGASPC. În celelalte situaţii, transmiterea datelor se face prin intermediul fişelor de semnalare, completate în acest caz de către profesionistul de la SPAS/persoanele cu atribuţii de asistenţă socială în baza informaţiilor furnizate de profesioniştii care identifică situaţia (vezi lit. A "Cine face semnalarea").

    2. Semnalarea situaţiilor de urgenţă
    Se recomandă utilizarea serviciului telefonul copilului pentru semnalarea situaţiilor de violenţă asupra copilului, cu precădere a celor de urgenţă, şi nu utilizarea sa pentru furnizarea de informaţii, consiliere sau alt gen de solicitări către DGASPC.

    Tabelul nr. 3 - Situaţiile de urgenţă care trebuie semnalate imediat la serviciul telefonul copilului din cadrul DGASPC

┌──────────────────────────────────────┐
│1. Viaţa copilului este în pericol. 2.│
│Copilul este grav rănit. 3. Copilul a │
│suferit un abuz sexual. 4. Copilul sub│
│vârsta de 8 ani este lăsat singur în │
│casă. 5. Copilul solicită de urgenţă │
│ajutorul. 6. Copilul refuză să meargă │
│acasă. 7. Copilul este grav neglijat. │
│8. Copilul este implicat în munci │
│intolerabile. │
└──────────────────────────────────────┘

    Situaţiile de urgenţă semnalate prin intermediul serviciului telefonul copilului sunt evaluate iniţial de către echipa mobilă aflată în componenţa acestui serviciu. Atunci când timpul de deplasare a echipei mobile ar depăşi durata de o oră, consilierul contactează asistentul social de la nivelul SPAS/persoana cu atribuţii în asistenţă socială.
    Decizia cu privire la demersurile ulterioare evaluării iniţiale în caz de urgenţă (cu excepţia celor două situaţii menţionate anterior, în care se preia automat cazul) se ia de către/împreună cu consilierii din cadrul serviciului telefonul copilului şi conţine una dintre următoarele concluzii:
    (i) nu este necesară scoaterea copilului din familie; sau
    (ii) este necesară scoaterea copilului din familie (plasament în regim de urgenţă).


    Observaţii
    a) Se vor lua în considerare bunăstarea şi siguranţa tuturor copiilor din familie şi nu numai ale copilului pentru care s-a făcut semnalarea.
    b) În teren, verificările în situaţiile de urgenţă se fac împreună cu poliţia. Dacă datele obţinute în teren indică săvârşirea unei infracţiuni, lucrătorul de poliţie din echipă ia primele măsuri şi anunţă de îndată lucrătorul de poliţie desemnat în acest sens pentru intervenţie rapidă şi cercetarea faptei. Poliţiştii care investighează cazul pot face parte din echipa multidisciplinară aflată în coordonarea managerului de caz numit de DGASPC.




    Fişele pentru semnalarea obligatorie a cazurilor de violenţă asupra copilului
    SPAS/Persoanele cu atribuţii în asistenţă socială au obligaţia să completeze o fişă de semnalare obligatorie pe care o transmit la DGASPC în maximum 48 de ore de la identificarea cazului sau de la primirea sesizării din partea profesioniştilor care identifică situaţii de violenţă asupra copilului, respectiv de violenţă în familie. Transmiterea se face prin fax, poştă sau e-mail. Dat fiind faptul că fişa cuprinde date confidenţiale, DGASPC va preciza clar care sunt numărul de fax şi adresa de e-mail la care se transmit aceste fişe; totodată, va desemna persoanele care au acces la aceste mijloace de comunicare şi la acest tip de date.
    Fişele de semnalare sunt documente sintetice, cuprinzând date relevante despre copil şi familie, suspiciunea/situaţia de violenţă. Totodată, fişele conţin informaţii cu privire la regimul confidenţialităţii datelor şi conservarea probelor incriminatorii atunci când ele există.
    Pentru a putea identifica situaţii de violenţă asupra copilului, profesioniştii care interacţionează cu copiii vor fi informaţi cu privire la conţinutul fişelor de semnalare, chiar dacă nu completează ei înşişi aceste fişe. Fişele de semnalare constituie un bun material de informare-formare a profesioniştilor, iar EIL pot derula această activitate de informare-formare cu privire la conţinutul fişelor de semnalare, al prezentei metodologii-cadru şi metodologiilor specifice aferente.
    Persoana care a făcut semnalarea va fi apoi informată în legătură cu acţiunile care urmează a fi întreprinse pe termen scurt şi/sau va primi date de contact pentru obţinerea acestor informaţii ulterior. Informaţiile sunt comunicate în măsura în care nu sunt confidenţiale şi nu periclitează investigaţia.
    Obligativitatea semnalării situaţiilor de violenţă asupra copilului se va înscrie în fişele de post ale tuturor profesioniştilor care interacţionează cu copilul.

    IV.1.4. Evaluarea iniţială
    În timpul procesului de semnalare debutează subetapa evaluării iniţiale. Evaluarea iniţială reprezintă procesul prompt şi sumar prin care este colectată şi verificată, într-o primă instanţă, informaţia cu privire la suspiciunea sau situaţia de violenţă asupra copilului, respectiv de violenţă în familie. Modelul fişei de evaluare iniţială a situaţiilor de abuz şi neglijare urmează a fi aprobat prin ordin al ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale.
    Evaluarea iniţială va putea stabili dacă:
    a) este într-adevăr un caz de violenţă şi va fi preluat de către DGASPC;
    b) suspiciunea persistă (de exemplu, în cazul unui abuz sexual), dar nu poate fi probată, situaţie în care DGASPC îl va considera un caz activ, îl va prelua şi va iniţia evaluarea detaliată;
    c) este un copil aflat în situaţie de risc de violenţă/adult aflat în situaţie de risc de violenţă în familie şi DGASPC va referi cazul SPAS/persoanelor cu atribuţii în asistenţă socială;
    d) semnalarea este nejustificată şi/sau, dacă este cazul, se va face referire de către DGASPC către alte instituţii.

    Cine realizează evaluarea iniţială a cazului?
    Evaluarea iniţială se realizează de către asistenţii sociali din cadrul SPAS sau de către persoanele cu atribuţii în asistenţă socială de la nivelul primăriilor. În lipsa acestora, se recomandă utilizarea experţilor (asistenţi sociali, psihologi) din cadrul serviciilor, publice sau private, specializate pentru copilul abuzat, neglijat, exploatat şi/sau traficat, respectiv din cadrul unităţilor, publice sau private, pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie. Excepţia o reprezintă evaluarea în situaţii de urgenţă, care se realizează de către echipa mobilă de intervenţie a serviciului telefonul copilului. Situaţia semnalată se înregistrează la DGASPC şi se distribuie compartimentului specializat. Şeful compartimentului specializat va desemna o persoană pentru a efectua demersurile necesare cu privire la evaluarea iniţială. Aceasta va solicita, prin intermediul unei note telefonice, realizarea evaluării iniţiale de către persoanele menţionate anterior. În cazul în care este vorba despre o referire de la SPAS/persoane cu atribuţii în asistenţă socială (care au primit semnalarea), acestea vor trimite evaluarea iniţială fără o solicitare prealabilă din partea DGASPC. În anumite situaţii, cu acordul şefului de compartiment, se poate decide ca evaluarea iniţială să se realizeze de către SPAS/persoanele cu atribuţii în asistenţă socială împreună cu persoana desemnată din cadrul compartimentului DGASPC. La finalul evaluării iniţiale, această persoană va lua decizia de a se prelua sau nu cazul de către DGASPC.

    Pe parcursul evaluării iniţiale se vor respecta aceleaşi recomandări cu privire la principiile şi modalităţile efectuării interviului cu copilul şi cu persoanele de referinţă.


    IV.2. Evaluarea detaliată, comprehensivă şi multidimensională a situaţiei copiilor victime ale violenţei, respectiv a adulţilor şi/sau copiilor victime ale violenţei în familie, precum şi a familiei acestora şi a presupusului făptuitor/agresor
    Odată cu înregistrarea fişei de semnalare, situaţia copilului respectiv devine subiect de evaluare. La fel şi în cazul violenţei în familie, odată cu înregistrarea cazului la DGASPC, adultul şi/sau copilul victime/victimă ale/a violenţei în familie devin/devine subiect de evaluare. Directorul DGASPC desemnează/nominalizează un manager de caz, care poate să fie angajat al DGASPC, al unui organism privat acreditat (OPA)/organizaţii neguvernamentale acreditate sau al unor forme independente de exercitare a profesiei de asistent social recunoscute de lege.
    IV.2.1. Echipa multidisciplinară şi interinstituţională
    Situaţia unui copil victimă a violenţei poate prezenta aspecte complexe legate de copil, familie şi presupusul făptuitor/agresor, astfel încât nu este suficient şi nu este recomandabil ca un singur profesionist să o evalueze. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul adultului victimă a violenţei în familie, care poate pune probleme de locuit, reintegrare socioprofesională şi recuperare de lungă durată. Implicarea unei echipe multidisciplinare în evaluarea acestor situaţii reduce presiunea asupra copilului, respectiv a adultului şi creşte cantitatea şi calitatea datelor obţinute şi pertinenţa deciziei.
    Echipa multidisciplinară şi interinstituţională poate interveni atât în procesul de evaluare, cât şi în furnizarea serviciilor specializate.
    Nu există o formulă standard în ceea ce priveşte componenţa echipei în funcţie de obiectivele acesteia - evaluare sau intervenţie -, însă există câteva categorii de profesionişti care fac parte din componenţa minimă obligatorie:
    1. asistentul social, care de regulă este şi managerul de caz (dacă acesta are competenţele cerute de legislaţie);
    2. psihologul (de regulă dintr-un compartiment/serviciu specializat al DGASPC);
    3. medicul (de regulă dintr-un serviciu specializat al DGASPC). În cazul copilului victimă se recomandă includerea în echipă a unui medic pediatru specialist; în caz de nevoie, acesta poate solicita examinare medicală de specialitate sau/şi examinare medico-legală, în conformitate cu legislaţia în vigoare. În cazul adultului victimă se recomandă includerea în echipă a medicului din serviciul de urgenţă, în situaţiile care au necesitat o astfel de intervenţie, sau a medicului arondat unităţii de prevenire şi combatere a violenţei în familie; în funcţie de caz, vor fi consultaţi şi medici de alte specialităţi: ginecologie-obstetrică, psihiatrie etc.;
    4. poliţistul. În funcţie de tipologia cazului, se poate colabora cu unul sau mai mulţi poliţişti, cu predilecţie din cadrul următoarelor structuri: Investigaţii criminale, Ordine publică (poliţia de proximitate şi posturile de poliţie), Analiză, prevenire şi cercetare, Cercetare penală şi Combaterea crimei organizate, precum şi ofiţerul de poliţie care este membru desemnat în Comisia pentru Protecţia Copilului (CPC).
    5. juristul (de regulă, juristul DGASPC).

    Se recomandă ca asistentul social, psihologul şi juristul să fie angajaţi ai DGASPC, iar medicul şi poliţistul să participe la întâlnirile periodice ale echipei prin delegare din partea propriei instituţii şi la invitaţia managerului de caz. DGASPC poate încheia convenţii de colaborare cu instituţiile din care provin membrii echipei multidisciplinare, punându-i-se la dispoziţie o listă de persoane care pot face parte din echipă la un moment dat, în funcţie de caz. Participarea în cadrul echipei va fi parte a sarcinilor de serviciu şi responsabilităţile acestora în cadrul echipei vor fi incluse în fişele de post. După caz, în echipa multidisciplinară poate fi invitat cadrul didactic al copilului şi/sau consilierul şcolar (obligatoriu pentru cazurile de exploatare prin muncă, trafic de copii şi repatrierea copiilor români migranţi victime ale altor forme de violenţă pe teritoriul altor state).
    Pe lângă membrii unei echipe minim constituite pot fi implicaţi şi alţi profesionişti care, prin pregătirea profesională sau prin vocaţie, pot aduce un plus de calitate serviciilor oferite de echipa multidisciplinară. Astfel, aceşti profesionişti devin membri ai reţelei de intervenţie şi pot fi:
    a) cadre didactice;
    b) medici legişti;
    c) terapeuţi specializaţi;
    d) consilieri de probaţiune;
    e) avocaţi;
    f) preoţi;
    g) persoana de îngrijire;
    h) persoana de referinţă a copilului.

    Managerul de caz este cel care asigură coordonarea echipei multidisciplinare şi a furnizării serviciilor de către ceilalţi profesionişti din reţeaua de intervenţie şi va fi informat inclusiv cu privire la fiecare etapă procesuală a cazului.
    Pe parcursul managementului de caz se recomandă întâlniri cel puţin săptămânale ale echipei multidisciplinare, convocările fiind în sarcina managerului de caz. La aceste întâlniri, în funcţie de situaţie, pot participa şi profesioniştii din reţeaua de intervenţie.

    IV.2.2. Principiile evaluării
    a) Informaţiile cu privire la rezultatele evaluării sunt confidenţiale.
    b) Rezultatele evaluării nu sunt cu titlu definitiv; evaluarea trebuie reluată periodic.
    c) Evaluarea priveşte ansamblul nevoilor copilului, precum şi perspectivele sale de progres.
    d) Evaluarea trebuie să fie unitară, să urmărească şi să opereze cu aceleaşi obiective, criterii şi metodologii pentru toţi copiii.
    e) Evaluarea presupune o muncă în echipă multidisciplinară şi în reţea, cu participarea activă şi responsabilizarea tuturor profesioniştilor implicaţi.
    f) Evaluarea se bazează pe un parteneriat autentic cu beneficiarii direcţi ai acestei activităţi: copilul şi persoanele care îl au în ocrotire.

    Confidenţialitatea
    a) Profesionistul care evaluează copilul şi/sau adultul victimă, precum şi persoanele de referinţă dezvăluie managerului de caz şi echipei multidisciplinare acele informaţii relevante care pot duce la concluzii şi luarea de decizii pertinente.
    b) Rezultatele evaluării sunt documentate şi dezvăluite familiei şi copilului în funcţie de gradul său de maturitate, respectiv adultului victimă în funcţie de discernământ. Dezvăluirea acestor date se face după încheierea procesului de evaluare detaliată. Managerul de caz stabileşte împreună cu echipa dacă furnizarea informaţiilor se va face de către fiecare membru al echipei, în funcţie de tipul evaluării, sau de către managerul de caz.
    c) Managerul de caz poate dezvălui date din procesul de evaluare altor profesionişti din cadrul reţelei de intervenţie în cazul în care aceştia trebuie să participe la evaluarea detaliată sau la furnizarea de servicii pentru copil şi/sau adultul victimă, familie şi alte persoane de referinţă. Datele care pot fi dezvăluite sunt hotărâte de comun acord în echipa multidisciplinară.
    d) Toate informaţiile legate de caz sunt confidenţiale faţă de publicul larg, mass-media şi alţi profesionişti care nu sunt implicaţi în cazul respectiv, în conformitate cu prevederile Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţia echipelor de control/inspecţie prevăzute de lege.
    e) Există date care nu pot fi dezvăluite nici echipei multidisciplinare, nici celorlalţi profesionişti implicaţi în rezolvarea cazului, aşa cum este, de exemplu, numele persoanei care a semnalat suspiciunea sau situaţia de violenţă asupra copilului, respectiv de violenţă în familie. Acest tip de informaţii nu poate fi dezvăluit decât instanţei, la cererea expresă a acesteia.
    Întrebări la care trebuie să găsească răspuns membrii echipei multidisciplinare în evaluarea situaţiilor de violenţă asupra copilului:
    a) Este sau a fost, într-adevăr, copilul maltratat?
    b) Este situaţia copilului atât de dramatică încât necesită scoaterea din mediul său?
    c) Ce argumente se pot aduce pentru a susţine maltratarea copilului?
    d) Cum a reacţionat/reacţionează copilul la maltratare?
    e) Există vreun risc pentru siguranţa prezentă sau viitoare a copilului?
    f) Cât este de mare probabilitatea repetării acestei situaţii?
    g) Se poate presupune că persoanele care îngrijesc copilul ar putea fi îndrumate, prin intermediul unor servicii specializate, să îşi modifice comportamentul faţă de copil şi circumstanţele de viaţă ale acestuia, în condiţii care nu pun în primejdie imediată viaţa sau dezvoltarea copilului?
    h) Posibilităţile oferite copilului în cazul intervenţiei sunt într-adevăr superioare situaţiei în care se afla el înainte de intervenţie?
    i) Au fost sesizate organele de urmărire penală în situaţia în care se apreciază că a fost săvârşită o faptă penală?
    j) Abuzul săvârşit implică incriminarea legală a făptuitorilor/agresorilor?
    k) Ce fapte au comis cu adevărat presupuşii făptuitori/ agresori?


    IV.2.3. Interviul
    Contactul realizat de către asistentul social, psihologul sau poliţistul cu copilul/adultul victimă poate marca semnificativ desfăşurarea evaluării detaliate şi a investigaţiilor. Întrevederea cu copilul cere o adaptare constantă din partea adultului şi o bună cunoaştere a modalităţilor obişnuite de comunicare cu copilul.
    Paşii recomandaţi în intervievare sunt următorii:
    a) pregătirea interviului;
    b) stabilirea contactului cu copilul victimă a violenţei şi părintele/persoana protectoare, respectiv cu adultul şi/sau copilul victime/victimă ale/a violenţei în familie;
    c) cunoaşterea caracteristicilor copilului, respectiv ale adultului victimă;
    d) explorarea problemei şi a contextului;
    e) însumarea celor exprimate de persoana intervievată;
    f) formularea unui diagnostic prezumtiv multidimensional;
    g) acordarea sprijinului şi negocierea continuă a relaţiei cu copilul, respectiv cu adultul victimă.

    A. Interviul cu copilul
    Intervievarea este o metodă de evaluare folosită de către psiholog şi asistentul social (vezi pct. IV.2.4.) cu scopul de a identifica nevoile copilului şi ulterior necesarul de servicii de reabilitare şi reintegrare socială.
    Interviul cu copilul trebuie făcut într-un loc perceput de către acesta ca fiind sigur: acasă (numai dacă acesta nu este locul în care a avut loc abuzul/neglijarea/exploatarea/forma de violenţă), la şcoală, într-un cabinet etc. Cel mai indicat loc pentru intervievarea/audierea copilului este cabinetul psihologului, cabinet obligatoriu dotat cu oglindă unidirecţională şi sistem de înregistrare audiovideo. Aceste facilităţi trebuie furnizate obligatoriu în cadrul centrelor de consiliere pentru copilul abuzat, neglijat şi exploatat, publice şi private, conform prevederilor Ordinului secretarului de stat al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie nr. 177/2003. Prin intermediul acestor facilităţi se pot obţine următoarele:
    a) participarea altor profesionişti implicaţi în rezolvarea cazului, în spatele oglinzii unidirecţionale, cu posibilitatea nuanţării interviului în funcţie de informaţiile care sunt necesare, conform profilului profesional al fiecăruia;
    b) constituirea unor probe audiovideo, cu consimţământul copilului şi al familiei sale, care pot fi folosite în instanţă;
    c) prevenirea revictimizării repetate a copilului, în situaţia repovestirii faptelor de abuz de mai multe ori.

    În situaţia în care sunt şi alţi copii implicaţi în cazul respectiv, se poate pune în discuţie intervievarea lor în grup. Acest lucru are şi avantaje şi dezavantaje care trebuie cântărite bine de către evaluator. De exemplu, există avantajul ca investigarea să fie facilitată de interacţiunea dintre copii, dar şi dezavantajul inducerii unor răspunsuri eronate de la un copil la altul. De aceea, se recomandă abordarea iniţial individuală şi ulterior colectivă.
    Se recomandă realizarea unor protocoale de interviu (minimul întrebărilor necesare/relevante) adaptate formelor de violenţă asupra copilului. Protocoalele de interviu se realizează de către membrii cei mai implicaţi ai echipei multidisciplinare - psihologul şi poliţistul, la care se adaugă magistraţii (procuror, judecător) implicaţi în astfel de cazuri. Aceste protocoale vor avea avizul instituţiilor la care lucrează profesioniştii în cauză.
    Se recomandă ca luarea declaraţiei copilului să aibă loc într-un mediu în care copilul se simte confortabil şi în siguranţă, chiar dacă acesta nu este secţia de poliţie sau sediul parchetului competent. În acest caz, poliţistul sau procurorul se deplasează la cabinetul psihologului, dotat cu oglindă unidirecţională şi sistem de înregistrare audiovideo.
    Este preferabil ca luarea declaraţiei copilului să fie pregătită din timp, în colaborare cu managerul de caz. Atunci când este posibil, este recomandată consultarea copilului cu privire la planificarea audierii sale.
    Conform Legii nr. 272/2004, cu modificările ulterioare, la luarea declaraţiei vor lua parte obligatoriu psihologul care face parte din echipa multidisciplinară (de regulă, psihologul angajat al DGASPC), precum şi părinţii/reprezentantul legal pentru copiii cu vârsta sub 14 ani. În anumite situaţii, pe lângă persoanele prevăzute de lege, se recomandă să fie de faţă o persoană cu care copilul a dezvoltat o relaţie de încredere, cu rol de sprijin. La solicitarea copilului cu vârsta peste 14 ani, interviul poate avea loc fără acordul şi/sau prezenţa părinţilor/părintelui protector/reprezentantului legal.
    Toate înregistrările, inclusiv fotografierea, se realizează cu informarea şi acordul copilului, ţinând cont de gradul său de maturitate, precum şi cu informarea şi consimţământul scris al părinţilor/părintelui protector/reprezentantului legal.
    Totodată, se recomandă solicitarea în prealabil de informaţii de la managerul de caz cu privire la situaţia copilului şi oportunitatea luării unei declaraţii acestuia, consemnată în scris, precum şi identificarea altor mijloace de probă.
    Printre criteriile pe baza cărora se poate evalua dacă luarea directă a declaraţiei copilului în vederea utilizării ei ca probă este oportună şi în ce condiţii, enumerăm:
    a) circumstanţele personale ale copilului (de exemplu, vârsta, gradul de dezvoltare, posibile dizabilităţi, trauma suferită, dacă acum se găseşte în siguranţă etc.);
    b) dacă declaraţia astfel obţinută va fi o probă suficient de concludentă şi pertinentă;
    c) tipul şi gravitatea abuzului, neglijării, exploatării şi/sau traficului de copii şi posibilele consecinţe ale acestora;
    d) împrejurările în care a avut loc fapta (inclusiv relaţia copilului cu presupusul făptuitor);
    e) starea mintală a copilului (de exemplu, şoc sau stres posttraumatic);
    f) posibile temeri referitoare la intimidare sau incriminare;
    g) dacă copilul este dispus şi cooperant în vederea luării unei declaraţii.


┌──────────────────────────────────────┐
│Intervievarea repetată trebuie │
│evitată! │
└──────────────────────────────────────┘

    Înainte de luarea declaraţiei, copilului i se va explica, într-un limbaj pe care acesta îl înţelege, scopul audierii. Persoana care ia declaraţia se va prezenta şi va explica care este rolul său şi cum se va desfăşura interviul.
    Se recomandă ca primele întrebări să aibă ca scop stabilirea unei relaţii la nivel emoţional cu copilul audiat. În continuare, se vor solicita descrieri detaliate ale faptelor trăite de copil, prin:
    a) descriere liberă;
    b) întrebări deschise; şi
    c) întrebări specifice.

    Interviul cu copilul, respectiv audierea copilului trebuie să fie realizat/realizată de către profesionişti pregătiţi în acest sens.
    Evaluarea gradului de veridicitate a mărturiilor copilului Membrii echipei şi ai reţelei de intervenţie trebuie să fie preocupaţi de protejarea copilului şi îmbunătăţirea situaţiei sale şi, mai apoi, de aflarea adevărului cu privire la existenţa unui caz de violenţă. În vederea asigurării veridicităţii celor declarate sau identificate în interviul cu copilul şi pentru aceasta se pot folosi următoarele mijloace:
    a) descrierea verbală sau comportamentală a abuzului, neglijării şi exploatării, a altor forme de violenţă;
    b) colectarea informaţiei cu privire la context;
    c) verificarea concordanţei dintre reacţia emoţională a copilului şi comportamentul descris, starea funcţională a copilului şi circumstanţele interviului.

    Se pot explora ipoteze alternative abuzului prin găsirea inconsistenţelor în răspunsuri, relevarea elementelor neobişnuite sau improbabile ori găsirea altor explicaţii.
    În sprijinul afirmaţiilor făcute de copil pot veni:
    a) declaraţia din partea presupusului făptuitor/agresor;
    b) datele medicale;
    c) afirmaţiile unor martori;
    d) alte probe furnizate de poliţie.


    Alte tehnici de evaluare a copilului
    În cazul copiilor mici şi al celor cu dizabilităţi, cu precădere al celor cu dizabilităţi mintale, se vor utiliza tehnici adecvate, de exemplu folosirea păpuşilor anatomice, a desenului sau a jocului liber. Din cauza limitelor impuse de vârstă, respectiv de starea lor fizică şi/sau psihică, posibilitatea acestora de a da o declaraţie cu privire la abuzul ale cărui victime au fost poate fi limitată, dar în niciun caz nu trebuie să justifice respingerea afirmaţiilor care indică existenţa unei situaţii de abuz, neglijare, exploatare şi/sau trafic de copii ori alte forme de violenţă. Evaluarea medico-legală şi psihologică pentru identificarea semnelor indicatoare ale violenţei asupra copilului şi investigarea amănunţită a circumstanţelor sociofamiliale ale acestuia au o mare importanţă.
    a) Păpuşile anatomice se folosesc cu precădere pentru copiii cu vârsta între 5 şi 7 ani care au suferit abuzuri sexuale. Păpuşile reprezintă familia (mamă, tată, băiat, fată) şi sunt neacoperite de haine, având organele sexuale externe evidenţiate. Avantajul acestei metode este de a ajuta psihologul să clarifice părţile intime denumite de copil cu diverse nume şi, de asemenea, pot orienta atenţia asupra atingerilor şi/sau durerilor copilului la nivelul diferitelor segmente ale corpului. Cercetările au arătat că folosirea păpuşilor anatomice facilitează rememorarea evenimentelor petrecute în viaţa reală a copiilor şi nu stimulează fantezia lor sexuală.
    b) Desenul este un mijloc proiectiv nonverbal, utilizat adesea pentru diagnosticul copiilor care au suferit traume. Atât desenul liber, cât şi cel tematic oferă date privind trăirile psihice interioare ale copiilor care au dificultăţi în exprimarea directă a experienţelor lor. Exemple de desene tematice:
    1. desenul pe care copilul îşi aminteşte că îl desena când era mai mic;
    2. desenul mâinilor; desenul mâinii care deranjează;
    3. desenul propriei persoane; desenul unei persoane; desenul familiei;
    4. desene anatomice.

    c) Jocul liber este un mijloc de observare a preocupărilor copilului în timpul activităţilor cotidiene ale acestuia, cum ar fi luarea mesei, baia, statul pe oliţă, pregătirea pentru culcare. Jocul demonstrează existenţa abuzului numai atunci când copilul face demonstraţia abuzului la care este supus.


    B. Intervievarea părintelui/persoanei protectoare
    În cele mai multe cazuri părintele protector este mama, însă identificarea părintelui/persoanei protectoare se face doar după observarea ataşamentului copilului coroborată cu evaluarea ataşamentului adultului şi stabilirea adevărului asupra celor întâmplate.
    Indiferent cine este părintele/persoana protectoare, este necesară intervievarea mamei pentru:
    1. colectarea informaţiei privitoare la dezvoltarea copilului şi alte evenimente relevante;
    2. a determina dacă mama este protectivă faţă de copil;
    3. a elimina suspiciunea unei manipulări din partea mamei, deoarece de cele mai multe ori reacţia acesteia în faţa unui abuz asupra copilului, mai ales de către tată sau concubin, este aceea de negare;
    4. a înţelege dinamica evenimentelor din viaţa copilului.

    Factorii care trebuie evaluaţi pentru a vedea dacă mama acţionează în interesul copilului sunt:
    1. calitatea relaţiei dintre mamă şi copil;
    2. gradul de dependenţă a mamei, mai ales faţă de presupusul făptuitor/agresor, atunci când acesta este soţul sau concubinul;
    3. voinţa şi capacitatea ei de a proteja copilul.


    C. Interviul/Audierea adultului victimă a violenţei în familie
    Profesionistul care intervievează adultul victimă va ţine cont de următoarele recomandări:
    1. adultul victimă, precum şi membrii familiei acestuia vor fi intervievaţi separat;
    2. intervievarea este de preferat să aibă loc la sediul DGASPC;
    3. adultul victimă va fi asigurat cu privire la confidenţialitatea declaraţiilor sale în raport cu agresorul. Cu toate acestea, în cazul iniţierii unei acţiuni în justiţie, adultul victimă trebuie să ştie că informaţiile pe care le-a furnizat pot deveni publice;
    4. considerarea imposibilităţii de a vorbi cu adultul victimă drept un semnal de pericol ce poate avea legătură cu nivelul controlului exercitat de agresor asupra familiei, ceea ce poate impune oportunitatea protecţiei victimei în cadrul unui adăpost;
    5. interviul cu adultul victimă trebuie realizat de către profesionişti pregătiţi în acest sens.


    D. Interviul cu presupusul făptuitor/agresor
    Evaluarea calităţii relaţiei dintre presupusul făptuitor/agresor şi copil este utilă din următoarele perspective:
    a) obţinerea unei eventuale reconcilieri emoţionale între aceştia, chiar dacă făptuitorul/agresorul este pedepsit conform legii;
    b) evitarea unei traumatizări a copilului în cazul pedepsirii unui făptuitor/agresor faţă de care copilul este ataşat. În această situaţie, se recomandă consilierea şi suportul pentru copil.

    De reţinut că orice făptuitor/agresor are tendinţa de a ascunde anumite aspecte ale celor petrecute şi de aceea informaţia furnizată de acesta trebuie confruntată cu cea din alte surse.
    În urma stabilirii identităţii presupusului făptuitor/agresor, autorităţile abilitate îi pot cere să se implice atât în derularea investigării cazului, cât şi în propria recuperare prin terapie şi reinserţie socială. În consecinţă, lucrul cu presupusul făptuitor/agresor se va realiza numai de către un profesionist, de regulă psihoterapeut specializat pentru acest gen de activitate, angajat al serviciilor de probaţiune.
    O situaţie specială o constituie aceea în care presupusul făptuitor/agresor este la rândul lui copil şi măsurile recuperatorii trebuie să primeze asupra celor punitive.


    IV.2.4. Tipurile de evaluare
    Principalele tipuri de evaluare detaliată:
    A. medicală;
    B. psihologică;
    C. socială;
    D. juridică;
    E. evaluarea riscurilor.

    A. Evaluarea medicală
    Evaluarea medicală se face la solicitarea medicului sau a oricărui alt membru al reţelei de intervenţie, în conformitate cu legislaţia în vigoare. În vederea stabilirii unei relaţii de posibilă cauzalitate între situaţia semnalată şi semnele medicale constatate vor fi solicitate şi certificate medico-legale. În situaţii de urgenţă, evaluarea medicală se face şi la solicitarea victimei.
    În cazul copilului, evaluarea medicală se referă la identificarea semnelor şi simptomelor evocatoare şi specifice diferitelor forme de violenţă asupra copilului, cu formularea unui diagnostic medical şi evidenţierea legăturii cauzale potenţiale cu forma de abuz respectivă. În cazul adultului victimă, violenţa fizică este cel mai des întâlnită, iar evaluarea medicală poate releva următoarele răni/traumatisme: contuzii, zgârieturi, fracturi sau luxaţii, răni sângerânde, rupturi vaginale ori anale, leziuni interne, lovituri, perforaţie de timpan, ruptură de splină sau rinichi, plămân perforat, contuzii severe, urme de strangulare pe gât, fracturi ori fisuri ale mandibulei, braţelor, oaselor pelviene, coastelor, claviculei sau picioarelor, păr smuls, arsuri cu ţigara, la maşina de gătit sau cu lichid fierbinte. Violenţa asupra femeii gravide este, de asemenea, des întâlnită, cu consecinţe negative atât asupra femeii, cât şi asupra fătului (este una dintre principalele cauze de avort) şi, ulterior, asupra dezvoltării normale fizice şi psihice a copilului.
    De reţinut că tulburările emoţionale dezvoltate la copiii şi adulţii victime sunt adesea asociate cu abuzul fizic şi pot cauza probleme comportamentale serioase.
    Diagnosticul medical al sindromului de copil bătut, de copil neglijat sau de copil supus unor abuzuri sexuale, precum şi cel în relaţie cu violenţa în familie este dificil de stabilit, deoarece multe dintre semnele clinice pot fi cauzate şi de traumatisme accidentale sau de boli cu determinare organică. În plus, în timpul anamnezei şi al examinării, următorii indicatori comportamentali pot ridica suspiciuni cu privire la violenţa în familie:
    a) agresorul însoţeşte victima şi insistă să fie de faţă şi să răspundă la întrebări în locul ei;
    b) victima nu doreşte să vorbească cu agresorul sau este în dezacord cu el;
    c) negarea sau minimizarea rănilor de către victimă şi/sau agresor;
    d) sentimentul de vinovăţie al victimei faţă de violenţa agresorului;
    e) gelozie sau posesivitate exagerată mărturisită de victimă;
    f) discrepanţe între explicaţiile date de victimă şi natura rănilor pe care le prezintă;
    g) teama sau neîncrederea victimei; aceasta poate evita contactul vizual (atenţie, acest lucru poate fi şi o problemă culturală), se îndepărtează de persoana cu care vorbeşte sau respinge examinarea fizică;
    h) prezentarea cu întârziere la serviciile de specialitate pentru a primi îngrijiri medicale;
    i) dezacordul cu privire la tratament;
    j) neprezentarea la o consultaţie programată;
    k) imposibilitatea de a-şi procura sau de a utiliza medicaţia prescrisă;
    l) lipsa posibilităţilor de a se deplasa independent;
    m) lipsa banilor sau a accesului la telefon;
    n) eşec în utilizarea prezervativului sau a altei metode contraceptive.

    Echipa multidisciplinară stabileşte relaţia de (posibilă) cauzalitate dintre semnele medicale şi situaţia semnalată. În acest caz, prin corelarea tuturor datelor de evaluare, echipa va putea stabili un diagnostic complet medico-psiho-social care să ateste dacă este vorba despre o situaţie de violenţă asupra copilului, respectiv de violenţă în familie. Un rol important revine serviciilor medico-legale, care sunt responsabile de eliberarea certificatelor medico-legale, la cererea victimelor, sau a constatărilor şi expertizelor medico-legale, la cererea organelor de justiţie în cazul în care victima s-a adresat mai întâi organului de justiţie unde a depus plângere.
    Examinarea medicală a copilului/adultului victimă nu trebuie să constituie o traumă în plus, ci o modalitate profesională a consolidării stării lui de bine. Dacă nu există semne de boală acută sau de traumă severă, examinarea medicală poate să mai aştepte câteva ore, până când se ia legătura cu medicul specialist indicat în situaţia respectivă.

    B. Evaluarea psihologică
    Informaţiile privind situaţiile de violenţă asupra copilului, respectiv de violenţă în familie se obţin prin observarea şi adresarea directă (interviul) a copilului şi/sau adultului victimă, precum şi a celorlalte persoane relevante.
    a) Observarea se referă la urmărirea comportamentului nonverbal al copilului, care poate indica o posibilă situaţie de violenţă (vezi semnele evocatoare). În cazul violenţei în familie, se urmăreşte în plus relaţia părinte-copil, cum ar fi: receptivitatea părintelui la nevoile copilului, disponibilitatea de a-i răspunde, exprimarea atenţiei faţă de copil, dovedirea unei atitudini afectuoase, calde sau, dimpotrivă, a uneia reci, distante şi eventual ameninţătoare. La acestea se pot adăuga informaţii privind tonul şi exprimarea facială (mimica) în cadrul comunicării, precum şi atitudinile gestuale şi corporale manifestate de părinte/persoana de îngrijire, respectiv răspunsurile copilului la toate aceste manifestări nonverbale. În cazul adultului victimă, observarea se referă la urmărirea relaţiei cu agresorul, situaţie în care psihologul va evalua nivelul de putere şi control al agresorului asupra victimei (de exemplu, însoţirea permanentă a victimei, faptul că vorbeşte în locul ei, atitudinea umilă a victimei etc.).
    b) Intervievarea a fost relatată pe larg anterior.

    Rezultatele evaluării psihologice se vor constitui din datele obţinute prin observare şi intervievare, precum şi prin aplicarea unor tehnici speciale (vezi păpuşile anatomice, desenul şi jocul liber pentru copil) şi diverse teste psihologice. Informaţiile obţinute prin aplicarea testelor şi a chestionarelor, bazate de fapt pe autoevaluarea subiecţilor, sunt orientative şi nu sunt suficiente pentru a face aprecieri diagnostice. Informaţiile obţinute astfel trebuie integrate în diagnosticul multidimensional şi raportate în primul rând la ceea ce a exprimat copilul/adultul victimă despre experienţele sale.
    Totodată, trebuie menţionat că în anumite situaţii este nevoie de o evaluare psihiatrică a copilului/adultului victimă şi decizia efectuării acesteia revine echipei multidisciplinare.

    C. Evaluarea socială
    Evaluarea socială presupune analiza, cu precădere, a calităţii mediului de dezvoltare al copilului (locuinţă, hrană, îmbrăcăminte, igienă, asigurarea securităţii fizice şi psihice etc.). În plus, în cazul adultului victimă a violenţei în familie, se au în vedere următoarele:
    a) voinţa persoanei de a utiliza sprijinul profesioniştilor pentru îmbunătăţirea situaţiei sale sau eliminarea formelor de violenţă în familie;
    b) gradul de integrare al persoanei în comunitate (sentimentul de apartenenţă la grupurile sociale, responsabilităţile asumate în cadrul comunităţii, modul de utilizare a resurselor comunitare pentru a răspunde nevoilor personale sau familiale etc.);
    c) aspectele de natură intelectuală (modul de utilizare a informaţiilor pentru înţelegerea propriei persoane, a problemelor şi a celorlalţi, modalitatea de folosire a informaţiilor şi cunoştinţelor pentru a lua decizii etc.);
    d) aspectele economice (disponibilitatea resurselor şi capacitatea de a administra şi de a aloca banii necesari plăţii bunurilor şi serviciilor etc.).

    Aceste date se înscriu în ancheta socială. Ancheta socială adaptată pentru cazurile de violenţă asupra copilului şi de violenţă în familie urmează a fi aprobată prin ordin al ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale.
    Evaluarea psihosocială (a familiei)
    Evaluarea psihologică este deseori combinată cu cea socială şi poate duce, la rândul său, la evidenţierea legăturii potenţiale de cauzalitate dintre simptomatologia copilului şi situaţia de violenţă asupra copilului.
    Evaluarea familiei este sistemică şi centrată pe funcţionarea actuală a acesteia, vizând:
    a) comportamentele care duc la un risc de abuz în cadrul familiei;
    b) resursele familiei pentru a îndeplini sarcinile de bază, necesare vieţii de zi cu zi, sarcinile de asigurare a dezvoltării copilului şi sarcinile de protecţie;
    c) comunicarea în cadrul familiei;
    d) rolurile şi responsabilităţile membrilor familiei;
    e) relaţiile dintre membrii familiei;
    f) exprimarea şi implicarea afectivă;
    g) relaţia cu rudele;
    h) situaţiile în care membrii familiei au mai beneficiat de suportul serviciilor sociale şi modul în care au fost folosite;
    i) controlul comportamentului.


    D. Evaluarea juridică
    Evaluarea juridică priveşte identificarea problemelor de drept relevante în speţă, iar când sunt implicaţi copii, priveşte în plus identificarea drepturilor şi obligaţiilor copilului şi reprezentanţilor săi legali, ale altor persoane fizice sau juridice, precum şi a modurilor de exercitare a acestor drepturi şi obligaţii. Ea are drept scop planificarea unor intervenţii adecvate interesului superior al copilului, respectiv interesului adultului victimă, din punct de vedere juridic, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Acestea pot privi:
    a) situaţia familială: cine exercită drepturile părinteşti şi în ce condiţii; este cazul decăderii din drepturi a părinţilor; este cazul luării unei măsuri de protecţie; dacă familia a beneficiat de servicii de prevenire sau ce servicii şi prestaţii pot fi acordate, potrivit legii;
    b) situaţia şcolară/profesională şi socială: copil integrat şcolar; nivelul educaţional al victimei; discriminare sau lipsa accesului la anumite servicii; ce servicii pot fi acordate, potrivit legii;
    c) situaţia economică: există surse de venit ale copilului şi/sau familiei; primeşte prestaţiile sociale la care are dreptul; dacă adultul victimă are loc de muncă; ce servicii pot fi acordate, potrivit legii;
    d) iniţierea procedurilor judiciare atunci când fapta poate constitui o infracţiune, identificarea încadrării juridice corecte, oferirea de asistenţă juridică, în situaţia în care acest lucru se impune, inclusiv prin îndrumarea părinţilor/reprezentanţilor legali/victimei în ceea ce priveşte formularea unei sesizări către autorităţile competente (plângere, plângere prealabilă sau denunţ).

    Evaluarea juridică se efectuează, de regulă, de către juristul angajat al DGASPC.

    E. Evaluarea riscurilor
    Concomitent cu tipurile majore de evaluare, în situaţiile de violenţă asupra copilului şi de violenţă în familie este necesară şi evaluarea riscurilor.
    Evaluarea riscurilor începe de la primul contact cu situaţia de violenţă şi continuă pe tot parcursul intervenţiei. Se recomandă utilizarea unor instrumente pentru evaluarea riscurilor pentru a putea preveni apariţia de noi forme de abuz şi repetarea acestor acte, precum şi pentru ajustarea intervenţiei în acest sens.
    Riscul producerii unei noi forme de abuz
    În cazul în care un copil a fost supus violenţei într-un anumit mediu, este necesară evaluarea riscului de a suporta noi forme sau situaţii de acest gen prin rămânerea în acel mediu. Aceste remarci nu se referă la situaţiile de urgenţă care presupun plasamentul în regim de urgenţă şi care se referă în primul rând la siguranţa copilului şi la supravieţuirea sa.
    După dezvăluirea situaţiei de violenţă se amplifică frecvent abuzul emoţional din cauza următoarelor fapte:
    a) copilul/adultul victimă este supus la interviuri şi investigaţii repetate;
    b) copilul nu este crezut de către cei de care este ataşat/adultul victimă nu este crezut şi sprijinit de familia lărgită;
    c) copilul/adultul victimă este acuzat sau responsabilizat pentru cele petrecute sau dezvăluite;
    d) copilul/adultul victimă începe să fie respins de către persoanele apropiate;
    e) copilul/adultul victimă este supus unor presiuni pentru a retracta declaraţiile;
    f) copilul/adultul victimă este expus public prin încălcarea confidenţialităţii;
    g) sunt luate măsuri nepotrivite, cu impact asupra mediului protectiv al copilului etc.

    Trebuie menţionat că, atât timp cât factorii psihologici, sociali şi economici care au favorizat violenţa asupra copilului, respectiv violenţa în familie rămân prezenţi în mediul de viaţă al victimei, riscul ivirii unei noi forme de violenţă, precum şi al repetării abuzului se menţine.
    Riscul de repetare (recădere)
    Următorii factori trebuie luaţi în considerare pentru a evalua riscul de repetare a actelor de violenţă:
    a) forma de violenţă;
    b) caracteristicile situaţiei de violenţă: gravitate, frecvenţă, durată, factori agravanţi (ameninţarea, şantajul etc.);
    c) vârsta copilului: de exemplu, pentru abuzul fizic, cu cât vârsta copilului este mai mică, cu atât riscul este mai mare, iar pentru abuzul sexual, invers;
    d) relaţia dintre presupusul făptuitor/agresor şi copilul victimă: cu cât este mai apropiată relaţia, cu atât este mai probabilă recăderea;
    e) numărul de victime ale presupusului făptuitor/agresor: cu cât sunt mai multe victime, cu atât este mai dificil pentru presupusul făptuitor/agresor să se oprească din repetarea actelor fără ajutor specializat;
    f) numărul presupuşilor făptuitori/agresori: cu cât sunt mai mulţi şi mai ales din familie, presupuşii făptuitori/agresori reprezintă o ameninţare continuă la adresa copilului/adultului victimă;
    g) reacţia părintelui protector: cunoştinţele sale despre violenţă, relaţia cu copilul, gradul de dependenţă faţă de posibilul făptuitor/agresor, voinţa de acţiune;
    h) reacţia presupusului făptuitor/agresor: când acesta neagă sau refuză să colaboreze, riscul recăderii este mai mare;
    i) existenţa altor probleme în familie: de exemplu, bolile psihice, abuzul de substanţe etc. sunt factori de risc pentru repetarea actelor de violenţă; violenţa domestică/în familie reprezintă un factor de risc pentru violenţa asupra copilului;
    j) calitatea muncii echipei multidisciplinare: de exemplu, monitorizare slabă, măsuri terapeutice discontinue sau inadecvate etc.




    IV.3. Planificarea serviciilor specializate şi de sprijin, precum şi a altor intervenţii necesare pentru reabilitarea copiilor victime ale violenţei, respectiv a adulţilor şi/sau copiilor victime ale violenţei în familie, inclusiv servicii sau intervenţii adresate familiei şi presupusului făptuitor/agresor
    Odată cu finalizarea evaluării detaliate a situaţiei de violenţă asupra copilului, respectiv de violenţă în familie, echipa multidisciplinară formulează o diagnoză clară cu privire la:
    1. forma de violenţă asupra copilului/este un caz de violenţă în familie;
    2. nevoile copilului/adultului victimă în contextul larg al familiei şi comunităţii;
    3. priorităţile intervenţiei pentru copil/adultul victimă, familie şi presupusul făptuitor/agresor.
    Toate aceste aspecte sunt consemnate de managerul de caz în raportul de evaluare detaliată, care va fi întocmit în maximum 30 de zile de la înregistrarea cazului la DGASPC. Modul de întocmire trebuie să respecte prevederile standardelor minime obligatorii privind managementul de caz în domeniul protecţiei drepturilor copilului, aprobate prin Ordinul secretarului de stat al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului nr. 288/2006.
    Raportul de evaluare detaliată conţine obligatoriu propuneri documentate referitoare la:
    a) decizia cu privire la luarea unei măsuri de protecţie specială pentru copil/găzduirea împreună a mamei şi copilului victime ale violenţei în familie sau a adultului victimă a violenţei în familie;
    b) serviciile necesare copilului/adultului victimă, familiei şi persoanelor apropiate copilului;
    c) intervenţia necesară pentru presupusul făptuitor/agresor atât de natură judiciară, cât şi în ceea ce priveşte serviciile de care acesta are nevoie.

    Toate aceste propuneri vor lua forma unui plan de reabilitare şi/sau reintegrare socială, care este anexă la raportul de evaluare detaliată.
    IV.3.1. Decizia luării unei măsuri de protecţie pentru copilul victimă a violenţei
    Cu excepţia situaţiilor declarate urgente încă de la preluare şi pentru care se instituie plasamentul în regim de urgenţă, după evaluarea iniţială, managerul de caz se poate confrunta cu situaţii care să impună decizia unei măsuri de protecţie pentru copil după evaluarea detaliată, dar şi pe parcursul întregului proces de rezolvare a cazului. De exemplu:
    a) ambii părinţi sunt decăzuţi din drepturi sau în imposibilitatea acordării îngrijirilor necesare copilului (de exemplu, sunt deţinuţi preventiv ori execută o pedeapsă privativă de libertate, sunt internaţi într-o unitate spitalicească);
    b) intervine pe parcurs o situaţie de urgenţă, apreciată pe baza aceloraşi criterii menţionate în prezentul document;
    c) situaţia de violenţă asupra copilului continuă în ciuda implementării şi adaptării repetate a planului de reabilitare şi/sau reintegrare socială etc.


    IV.3.2. Găzduirea împreună a mamei şi copilului victime ale violenţei în familie. Găzduirea adultului victimă a violenţei în familie
    În cazul violenţei în familie, copilul poate fi victimă, împreună cu mama, alţi fraţi sau adulţi membri ai familiei, ori martor. În fapt, situaţia de martor a copilului nu este neutră, el suferind un abuz emoţional/psihologic indirect. De aceea, în situaţia în care copilul este victimă sau martor, iar mama este, de asemenea, victimă a violenţei în familie, regula generală este de a proteja copilul împreună cu mama sa.
    Găzduirea victimelor violenţei în familie se face în cazurile în care este necesară separarea victimei de agresor şi există două alternative:
    a) centre pentru adăpostirea victimelor violenţei în familie (adăposturi);
    b) centre de recuperare pentru victimele violenţei în familie.

    a) Găzduirea victimelor violenţei în familie în adăposturi publice sau private se face numai în caz de urgenţă. Serviciile minime oferite în cadrul unui adăpost sunt următoarele: găzduire (între 7 şi 60 de zile), asistenţă socială, consiliere psihologică, consiliere juridică şi îngrijire medicală.
    Adăposturile trebuie să asigure securitatea şi siguranţa victimelor, să aibă paza asigurată, în cazul adăposturilor publice aceasta fiind de competenţa poliţiei locale. De asemenea, fiecare adăpost are obligaţia de a încheia o convenţie de colaborare cu un spital sau cu o altă unitate sanitară, în vederea asigurării îngrijirii medicale şi, după caz, psihiatrice.
    Locaţia adăposturilor este secretă, atât angajaţii centrului, cât şi ceilalţi specialişti care intră în contact cu victimele având obligaţia de a păstra confidenţialitatea cu privire la locaţia adăpostului şi la datele de identificare ale victimelor şi copiilor acestora.

    b) Găzduirea victimelor violenţei în familie în centre publice sau private de recuperare pentru victimele violenţei în familie se face în situaţiile în care victimele necesită intervenţie de lungă durată. Inclusiv victimele care au fost găzduite iniţial în adăposturi pot fi găzduite ulterior în centrele de recuperare. Serviciile minime oferite în cadrul unui centru de recuperare sunt următoarele: găzduire (maximum 90 de zile; în situaţii excepţionale, maximum 180 de zile), asistenţă socială, consiliere psihologică, consiliere juridică, reinserţie socială şi educaţională/profesională, asistenţă şi îngrijire.

    IV.3.3. Planul de reabilitare şi/sau de reintegrare socială pentru copilul victimă a violenţei, respectiv pentru adultul şi/sau copilul victime/victimă ale/a violenţei în familie
    Pe baza raportului de evaluare detaliată, managerul de caz întocmeşte un plan individualizat de protecţie (PIP) pentru copiii cu măsură de protecţie, respectiv un plan de reabilitare şi/sau de reintegrare socială pentru copiii rămaşi în familie ori găzduiţi împreună cu mama lor în adăpost sau centru de recuperare şi pentru adulţii victimă a violenţei în familie care rămân sau nu în familie. În fapt, PIP conţine aceleaşi informaţii ca şi planul de reabilitare, având în plus specificată măsura de protecţie pentru copil. Ambele planuri se întocmesc în colaborare cu echipa multidisciplinară, cu alţi profesionişti colaboratori şi cu participarea nemijlocită a familiei/părintelui protector/reprezentantului legal şi, după caz, a copilului. Participarea adultului victimă a violenţei în familie este, de asemenea, o condiţie necesară pentru întocmirea planului de reabilitare, în funcţie de discernământul acestuia.
    Prestaţiile şi serviciile din aceste două tipuri de planuri se adresează atât copilului, cât şi familiei/reprezentantului legal, persoanelor importante pentru copil şi presupusul lui făptuitor/agresor. În cazul adultului victimă a violenţei în familie, prestaţiile şi serviciile se adresează atât acestuia, cât şi familiei şi presupusului făptuitor/agresor.
    Pentru întocmirea planurilor se recomandă respectarea prevederilor Normelor metodologice privind întocmirea Planului individualizat de protecţie, aprobate prin Ordinul secretarului de stat al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului nr. 286/2006.
    În ceea ce priveşte copilul cu măsură de protecţie, se recomandă ca reintegrarea acestuia în familie să se realizeze numai după ce obiectivele PIP au fost îndeplinite, iar instanţei îi sunt furnizate suficiente probe care să dovedească faptul că pericolul pentru copil a trecut. Acest fapt nu se poate realiza decât în urma unor servicii de informare şi, după caz, de educare şi/sau de reabilitare pentru familie, documentate de către DGASPC în PIP.
    În ceea ce priveşte planul de reabilitare şi/sau de reintegrare socială pentru copilul victimă a violenţei, respectiv pentru copilul şi mama victime ale violenţei care sunt găzduiţi împreună, se recomandă avizarea lui de către CPC.
    Fiecare specialist implicat în implementarea planului îşi dezvoltă propriul program de intervenţie, conform standardelor în vigoare, specific domeniului său de activitate, şi raportează periodic managerului de caz progresele şi dificultăţile întâmpinate în implementarea acestuia. Se recomandă ca raportarea să fie în scris, iar periodicitatea să fie stabilită de comun acord cu managerul de caz. În situaţii urgente se comunică imediat cu managerul de caz.
    Planul acoperă mai multe niveluri:
    a) individual, prin tratarea copilului/adultului victimă ca un întreg în relaţie cu persoanele pe care el le consideră importante;
    b) comunitar, prin implicarea managerului de caz, care asigură furnizarea serviciilor şi intervenţiilor cât mai aproape de domiciliul copilului şi cu sprijinul reţelei sociale a copilului şi familiei;
    c) interinstituţional, prin intermediul managerului de caz care facilitează comunicarea şi coordonarea activităţilor circumscrise cazului, prestate de profesioniştii aparţinând de instituţii cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului.




    IV.4. Furnizarea serviciilor
    Managerul de caz are responsabilitatea facilitării accesului copilului/adultului victimă şi familiei la serviciile cuprinse în plan, prin sprijinul permanent acordat acestora, inclusiv acompaniere atunci când este cazul, comunicare cu membrii echipei şi restul profesioniştilor din reţea, medierea conflictelor etc.
    În cazul serviciilor de reabilitare propuse pentru presupuşii făptuitori/agresori care nu sunt în urmărire penală, managerul de caz va asigura negocierea cu aceştia şi legătura cu profesioniştii care oferă aceste servicii. Aceste situaţii sunt în general valabile pentru presupuşii făptuitori/agresori din rândul părinţilor. În cazul în care copilul şi familia doresc iniţierea procedurilor legale pentru pedepsirea presupusului făptuitor/agresor sau în situaţiile grave care impun acest lucru, profesionistul abilitat va prezenta instanţei propunerile de servicii de reabilitare şi/sau de reinserţie socială, care sunt consemnate tot în planul de reabilitare şi/sau de reintegrare socială.
    Îndeplinirea cu succes a obiectivelor planului de reabilitare şi/sau de reintegrare socială presupune implicarea şi responsabilizarea nu numai a profesioniştilor implicaţi, ci şi a familiei. Oferirea serviciilor se va face în baza unui contract cu familia în cazul copilului victimă, respectiv în baza unui contract pentru acordarea de servicii sociale în cazul adultului victimă, care oferă posibilitatea participării la luarea deciziei şi a responsabilizării părţilor implicate. Modelul contractului pentru acordarea de servicii sociale este prevăzut în Ordinul ministrului muncii, solidarităţii sociale şi familiei nr. 73/2005 privind aprobarea modelului Contractului pentru acordarea de servicii sociale, încheiat de furnizorii de servicii sociale, acreditaţi conform legii, cu beneficiarii de servicii sociale şi se recomandă adaptarea acestuia şi pentru contractul cu familia.
    Rolul instituţiilor implicate în managementul de caz şi serviciile care pot fi oferite în caz de violenţă în familie sunt detaliate în cap. VI.
    Contractul cu familia
    Contractul cu familia este un document scris încheiat între managerul de caz şi unul sau ambii părinţi ori reprezentantul legal al copilului, în care se menţionează condiţiile în care se vor oferi serviciile şi responsabilităţile specifice pe care fiecare parte implicată le are de îndeplinit în perioada de timp stabilită.
    Managerul de caz are responsabilitatea de a prezenta şi de a explica familiei şi, după caz, copilului:
    a) scopul acestui contract;
    b) responsabilităţile părţilor;
    c) posibilităţile şi condiţiile în care acest contract se poate modifica sau rezilia.

    Contractul cu familia este revizuit periodic şi modificat de către managerul de caz ori de câte ori este nevoie, în funcţie de progresele care intervin ori schimbările survenite în derularea planului. Familia şi profesioniştii implicaţi în derularea intervenţiilor specifice de caz vor comunică managerului de caz orice schimbare care intervine şi care poate aduce modificări ale planului şi implicit ale contractului cu familia.

    IV.5. Monitorizarea şi reevaluarea periodică a cazului
    Monitorizarea cazului este tot în responsabilitatea managerului de caz şi presupune următoarele:
    1. urmărirea îndeplinirii celor înscrise în planul de reabilitare şi/sau de reintegrare socială, respectiv în planul individualizat de protecţie şi adaptarea acestora în funcţie de progresele sau dificultăţile întâmpinate pe parcurs. Acest lucru implică în subsidiar şi adaptarea contractului cu familia/contractului pentru acordarea de servicii sociale, precum şi raportările din partea profesioniştilor responsabili menţionate anterior;
    2. evaluarea riscurilor - prezentată anterior - contribuie şi ea la adaptarea planului. Mai mult, se poate pune problema la un moment dat de a separa copilul de familie, dacă, în ciuda implementării şi adaptării repetate a planului, copilul continuă să se afle într-o situaţie de violenţă. Acelaşi lucru este valabil şi pentru adultul victimă care iniţial a rămas în familie;
    3. organizarea întâlnirilor de caz în mod special pentru reevaluarea cazului. Se recomandă organizarea cel puţin a unei întâlniri la mijlocul implementării planului, dacă nu sunt semnalate probleme care implică adaptarea acestuia, şi ori de câte ori este necesară reajustarea majoră a planului. Acest lucru presupune schimbarea a mai mult de jumătate din plan sau necesitatea unei măsuri de protecţie specială pentru copil;
    4. reevaluarea situaţiei copilului se realizează o dată la 3 luni, conform legii, şi managerul de caz, împreună cu echipa multidisciplinară, decide, la nevoie, revizuirea planului. Se recomandă aceeaşi perioadă de reevaluare pentru situaţia adultului victimă a violenţei în familie;
    5. documentarea cazului.


    IV.6. Închiderea cazului
    În situaţia în care furnizarea serviciilor s-a încheiat şi copilul urmează să fie reintegrat în familie, şcoală şi comunitate, respectiv adultul victimă urmează să fie reintegrat socioprofesional, responsabilul de caz prevenire elaborează planul postservicii. Monitorizarea postservicii se realizează pe o perioadă de 6 luni pentru a preveni recidiva, timp în care responsabilul de caz prevenire efectuează vizite periodice la familie în cazul reintegrării copilului/la (noul) domiciliu al adultului care a fost victimă a violenţei în familie. După terminarea acestei perioade, cazul este considerat închis.
    În situaţia copilului/adultului victimă care se constituie ca parte vătămată sau ca martor în cadrul procesului penal, monitorizarea postservicii se prelungeşte pe toată durata procesului şi 6 luni după ce decizia instanţei devine definitivă şi irevocabilă. În cazul în care copilul/adultul victimă beneficiază de măsuri speciale de protecţie a martorilor, monitorizarea postservicii se prelungeşte până la decizia Oficiului Naţional pentru Protecţia Martorilor privind înlăturarea oricăror situaţii de pericol.

    IV.7. Supervizarea
    Supervizarea este deseori confundată sau limitată la îndatorirea şefului ierarhic de a supraveghea activitatea subalternului, de a-l ghida sau sprijini atunci când este nevoie etc. Însă, supervizarea este o metodă bine definită pentru sprijinirea profesioniştilor care lucrează direct cu clienţii în general, cu scopul de a evita sau de a ameliora efectele sindromului de epuizare profesională (burn-out), şi care este realizată de specialişti în acest domeniu.
    Interacţiunea profesională care are loc în procesul supervizării se bazează pe confruntarea unor motivaţii conştiente şi inconştiente ale tuturor celor implicaţi, confruntarea unor istorii personale diferite, a sarcinilor organizaţiilor din care provin, a scopurilor acestora. Supervizarea este un proces dinamic, care presupune schimbări şi achiziţii care au drept rezultat ameliorarea condiţiilor de muncă în sensul creşterii eficienţei şi a satisfacţiei personalului.
    Obiectivele supervizării sunt următoarele:
    1. ameliorarea transparenţei şi a înţelegerii sarcinilor şi acţiunilor proprii în cadrul organizaţiei şi în afara acesteia;
    2. creşterea capacităţii de acţiune în propriul domeniu profesional, precum şi a potenţialului de conduită autonomă şi de colaborare;
    3. ameliorarea calităţii muncii şi, în acelaşi timp, a gradului de satisfacţie în muncă;
    4. analiza limitelor personale şi structurale, ale competenţelor, sarcinilor care trebuie îndeplinite şi abilităţilor;
    5. identificarea şi reprezentarea propriei poziţii şi a capacităţii de intervenţie în cadrul unor probleme sau conflicte.

    Competenţele supervizorului sunt următoarele:
    1. competenţe de relaţionare - capacitatea empatică, grija, flexibilitatea şi manifestarea unui stil suportiv de supervizare;
    2. competenţe de coordonare - persoană de încredere, care acordă atenţie amănuntelor şi se concentrează pe rezultate;
    3. competenţe de orientare - stil directiv în sensul acţionării spre realizarea unui obiectiv, a unui rezultat dorit;
    4. competenţe de dezvoltare - creativitate, asumare de riscuri, caracter novator, spirit de colaborare şi îndrăzneală politică (la nivel comunitar).

    În concluzie, un supervizor eficient trebuie să fie capabil să îşi exprime propria viziune despre echipă, dar şi să prezinte personalului perspectiva organizaţiei. Trebuie să fie capabil de interacţiune cu alte servicii din sistemul de asistenţă socială şi de protecţie a drepturilor copilului şi să colaboreze cu acestea.


    V. Managementul informaţiei
    Monitorizarea copiilor victime ale violenţei/adulţilor şi/sau copiilor victime ale violenţei în familie presupune un flux organizat de informaţie de la nivel local (comunitate) către nivelul judeţean şi naţional şi invers, de la nivel naţional către cel judeţean, respectiv local.
    a) La nivel local, SPAS/persoanele cu atribuţii de asistenţă socială au următoarele obligaţii:
    1. completează şi transmit fişele de semnalare corespunzătoare (de exemplu, fişa pentru semnalarea cazurilor de abuz şi/sau de neglijare a copilului, fişa pentru semnalarea cazurilor de exploatare a copiilor prin muncă) la DGASPC în baza semnalărilor/sesizărilor de la profesioniştii din comunitate sau prin autosesizare;
    2. în cazul în care realizează evaluarea iniţială la solicitarea DGASPC, completează fişa de evaluare iniţială a situaţiilor de abuz şi/sau de neglijare a copilului, pe care o trimit la DGASPC;
    3. în vederea identificării copiilor aflaţi în situaţii de risc de exploatare prin muncă, exploatare sexuală şi trafic de copii, completează matricea riscurilor şi transmit trimestrial fişa centralizatoare corespunzătoare la DGASPC.

    b) La nivel judeţean, profesioniştii implicaţi în managementul de caz şi monitorizarea cazurilor de violenţă asupra copilului şi violenţă în familie au următoarele obligaţii:
    1. consilierii serviciului telefonul copilului din cadrul DGASPC completează fişa de evaluare iniţială a situaţiilor de abuz şi de neglijare a copilului, parte a dosarului copilului;
    2. managerul de caz numit de DGASPC întocmeşte raportul de evaluare detaliată, care include şi planul aferent, în baza muncii depuse de echipa multidisciplinară;
    3. angajaţii compartimentului de monitorizare din cadrul DGASPC completează fişele centralizatoare corespunzătoare (de exemplu, fişa centralizatoare a cazurilor de abuz şi de neglijare a copilului, fişa centralizatoare a cazurilor de exploatare prin muncă şi a copiilor aflaţi în situaţii de risc de exploatare prin muncă, exploatare sexuală, trafic de copii, fişa centralizatoare a cazurilor de trafic de copii, intern şi transfrontalier) şi le trimit la MMFPS-DGPC; în baza fişelor centralizatoare, realizează datele statistice privind situaţiile de violenţă asupra copilului şi de violenţă în familie;
    4. EIL coordonată de DGASPC întocmeşte rapoartele anuale privind violenţa asupra copilului şi violenţa în familie, cu anexe specifice privind exploatarea copilului prin muncă, traficul de copii şi copiii români migranţi victime ale altor forme de violenţă pe teritoriul altor state (vezi responsabilităţile EIL prevăzute în cap. IV).

    c) La nivel central, MMFPS-DGPC are următoarele obligaţii:
    1. centralizează datele primite de la DGASPC privind întreaga problematică a violenţei asupra copilului, în baza fişelor centralizatoare menţionate anterior;
    2. întocmeşte rapoartele anuale privind violenţa asupra copilului şi violenţa în familie, în baza raportărilor EIL şi ale compartimentelor de monitorizare din cadrul DGASPC;
    3. contribuie la întocmirea rapoartelor de ţară referitoare la diferitele forme de violenţă asupra copilului şi violenţă în familie;
    4. formulează propuneri pentru modificarea legislaţiei şi a politicilor din domeniu.

    Instrumentele de lucru (fişele de semnalare, evaluare iniţială, centralizatoarele, planul de reabilitare şi/sau de reintegrare socială, ancheta socială adaptată, matricea riscurilor) menţionate în prezenta metodologie-cadru urmează a fi aprobate prin ordin al ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale.
    Un alt aspect care trebuie avut în vedere, mai ales cu scopul prevenirii violenţei, îl constituie informarea, conştientizarea şi formarea profesioniştilor din diverse sisteme care interacţionează cu copiii, respectiv a profesioniştilor care intervin în soluţionarea cazurilor de violenţă în familie şi în prevenirea acestora, cu privire la prezenta metodologie-cadru.


    VI. Prevenirea situaţiilor de violenţă asupra copilului şi a situaţiilor de violenţă în familie
    În vreme ce intervenţia în cazurile de violenţă asupra copilului se axează în principal pe copilul victimă sau traumatizat, prevenirea se adresează în principal adulţilor: părinţii, persoanele care îngrijesc copilul, profesioniştii din serviciile pentru copii şi familie, politicienii şi administratorii comunităţii. Prin acţiunile care oferă sprijin şi asistă familiile în sarcina lor de creştere a copiilor, mai mult decât prin cele menite doar să întărească supravegherea şi depistarea cazurilor, prevenirea rămâne cea mai viabilă strategie pentru diminuarea extinderii şi a severităţii problemei violenţei asupra copilului. În ceea ce priveşte violenţa în familie, acţiunile de prevenire se adresează familiilor şi comunităţii.
    Gravitatea fenomenului de violenţă asupra copilului şi de violenţă în familie, prin consecinţele lui care durează în timp, traversând generaţiile, impune o urgentă şi bună organizare a prevenirii în acest domeniu. Este evident că o bună prevenire presupune mobilizarea de resurse în societate. Este mai eficient să previi decât să combaţi fenomenul.
    Avantajele prevenirii situaţiilor de violenţă asupra copilului şi de violenţă în familie:
    a) reducerea cheltuielilor guvernamentale/locale; costurile programelor se compensează prin reducerea cheltuielilor publice, de exemplu a celor implicate, mai târziu, în sistemul judiciar şi de recuperare a victimelor;
    b) profitul societăţii este mai mare decât economiile realizate de Guvern/autorităţile locale, acest lucru referindu-se cu precădere la scăderea delincvenţei şi la sănătatea (inclusiv mintală) a populaţiei.

    Prevenirea presupune următoarele:
    1. blocarea manifestării cauzelor;
    2. întreruperea legăturilor dintre cauze şi subiecţi;
    3. reducerea influenţei cauzelor (consecinţelor);
    4. repararea răului produs.

    VI.1. Tipuri de prevenire
    În mod tradiţional, prevenirea se împarte în 3 categorii:
    1. primară (universală);
    2. secundară (selectivă);
    3. terţiară (de indice).

    VI.1.1. Prevenirea primară
    Prevenirea primară are ca scop împiedicarea apariţiei problemelor. Se adresează populaţiei generale de regulă sub formă de măsuri de informare-educare-comunicare, urmărind sensibilizarea copiilor şi a familiilor la riscurile pe care le presupune violenţa asupra copilului, respectiv violenţa în familie.
    Exemple de activităţi de prevenire primară:
    a) campanii de sensibilizare a opiniei publice;
    b) programe de prevenire timpurie (pentru copiii preşcolari şi şcolari);
    c) programe de educaţie a populaţiei (de exemplu, educaţie pentru sănătate, educaţie parentală - "şcoli pentru părinţi", completarea studiilor/formare profesională, programe pentru preşcolari şi şcolari) - eficiente mai ales pentru prevenirea abuzului fizic/violenţei fizice;
    d) programe pentru părinţi (de exemplu, programe informative, consiliere profesională);
    e) programe de vizite la domiciliul familiilor;
    f) programe de prevenire a sărăciei;
    g) programe de informare, formare şi dezvoltare profesională.

    Avantajele programelor de prevenire timpurie:
    a) câştiguri ale copilului pentru dezvoltarea emoţională şi cognitivă;
    b) îmbunătăţirea rezultatelor şcolare;
    c) mai mare autonomie economică a adulţilor.


    Disciplina pozitivă
    Legat de educaţia parentală, dar şi de formarea profesională, conceptul de disciplină pozitivă a copiilor ocupă un loc important.
    Disciplinarea copilului reprezintă o serie de măsuri folosite de adulţi pentru a contura comportamentul unui copil şi a impune anumite norme, pentru a stabili limite şi a educa. Ea nu presupune folosirea violenţei. Disciplina poate include impunerea unor sancţiuni, dar care să fie nonviolente.
    Pedeapsa nu este o formă eficientă de disciplinare a copilului pentru că ea elimină doar pentru moment un comportament nedorit al acestuia, nu îl învaţă cum să realizeze un comportament pozitiv constant. Disciplinarea eficientă îl învaţă pe copil să realizeze comportamente pozitive, adecvate, constante pentru tot restul vieţii.
    Disciplinarea eficientă are consecinţe benefice:
    a) îl ajută pe copil să se dezvolte într-un mod echilibrat şi sănătos din punct de vedere emoţional şi social;
    b) îl ajută să devină responsabil, autonom şi independent;
    c) îl ajută pe copil să aibă încredere în sine şi să fie mulţumit de el.

    Exemple de metode de disciplinare pozitivă, care se adaptează vârstei copilului: stabilirea de reguli, oferirea de recompense, oferirea de alternative, implicarea în activităţi comune etc. Exemple de sancţiuni nonviolente: restricţionarea unor activităţi dorite de copii în mod excesiv (de exemplu, jocuri video, televizor), reguli noi în susţinerea regulilor încălcate.

    Formarea profesională
    Formarea profesională reprezintă un factor-cheie în prevenirea primară a violenţei asupra copilului. Pe lângă metodele de disciplinare pozitivă, profesioniştii trebuie să deprindă atitudini, abilităţi şi comportamente nonviolente. Acestea vizează aplicarea profesiei din perspectiva protecţiei copilului împotriva violenţei, atât în ceea ce priveşte relaţia cu copilul, cât şi metodele specifice profesiei. De exemplu:
    a) cadrele didactice ar fi de dorit să aleagă metodele de disciplinare pozitivă a copilului şi nu pedepsele corporale sau psihologice, ambele interzise prin lege [art. 28, art. 48 alin. (2) şi art. 90 din Legea nr. 272/2004, cu modificările ulterioare];
    b) personalul medico-sanitar ar fi de dorit să aleagă metodele noninvazive de intervenţie, precum şi modalitatea nonviolentă de aplicare a metodelor invazive atunci când acestea sunt necesare (de exemplu, voce calmă, gesturi blânde, explicaţii privind procedura);
    c) personalul judiciar ar fi de dorit să aibă un comportament nonviolent în relaţia cu presupusul făptuitor/agresor minor, conform prevederilor Convenţiei cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990, republicată, cu modificările ulterioare, şi ale Legii nr. 272/2004, cu modificările şi completările ulterioare.


    VI.1.2. Prevenirea secundară
    Prevenirea secundară are ca scop identificarea timpurie a factorilor de risc şi prevenirea dezvoltării ulterioare a problemelor. Acest tip de prevenire are ca ţintă grupele vulnerabile (cu risc, în dificultate). Prevenirea secundară este benefică pentru copii şi familiile acestora prin impactul imediat şi prin consecinţele pe termen lung - reducerea posibilităţii de apariţie a tulburărilor de comportament, reducerea riscurilor de maltratare şi delincvenţă. În prevenirea secundară activităţile sunt menite să prevină dezmembrarea şi disfuncţiile în rândul familiilor identificate ca prezentând risc de violenţă.
    Un exemplu elocvent de prevenire secundară îl constituie grupurile de sprijin pentru familiile aflate în situaţii de risc. Multe dintre activităţi sunt aceleaşi ca cele prevăzute în cadrul prevenirii primare, dar sunt destinate familiilor şi copiilor aflaţi în situaţii de risc. Riscul se identifică de către asistenţii sociali din cadrul SPAS/persoanele cu atribuţii în asistenţă socială sau de către experţii din comunitate, prin utilizarea unor instrumente specifice.
    Programele de prevenire secundară sunt importante şi din perspectiva creşterii rezilienţei copilului. Rezilienţa este un concept care descrie adaptarea reuşită după expunerea la factori de risc psihosociali sau la evenimente stresante şi care implică expectaţia unei uşoare susceptibilităţi la viitori factori de stres. Rezilienţa este o caracteristică individuală în care intervin factorii de protecţie (vezi cap. III).

    VI.1.3. Prevenirea terţiară
    Prevenirea terţiară are ca scop reducerea posibilităţilor de repetare a situaţiei de violenţă asupra copilului, respectiv de violenţă în familie, precum şi a consecinţelor acesteia. În prevenirea terţiară eforturile de tratare sunt menite să rezolve situaţii în care maltratarea a avut deja loc, cu scopul de a împiedica maltratări viitoare şi de a evita efectele dăunătoare ale violenţei. Programele constau în tratamentul efectiv pentru diminuarea efectelor violenţei şi în estimarea gradului de risc sau siguranţă pentru a confirma condiţiile de securitate în care trăieşte copilul.
    Exemple de activităţi de prevenire terţiară:
    a) serviciile de reabilitare a copilului/adultului victimă a violenţei;
    b) serviciile de reabilitare a presupusului făptuitor/agresor;
    c) monitorizarea reintegrării în familie.

    Serviciile de reabilitare trebuie să dispună de:
    a) personal specializat şi cu experienţă în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei asupra copilului şi violenţei în familie, conform legislaţiei în vigoare, inclusiv standardelor minime obligatorii şi standardelor de calitate;
    b) protocoale de lucru;
    c) sistem de înregistrare a datelor privind cazurile de violenţă;
    d) mecanism clar de colaborare cu celelalte servicii din reţea.



    VI.2. Activităţi de prevenire
    VI.2.1. Campanii de sensibilizare a opiniei publice
    Campaniile trebuie evaluate atât prin sondaje ale opiniei publice, cât şi prin interpelarea unor practicieni (educatori, profesori, psihologi, asistenţi sociali, jurişti, poliţişti etc.) implicaţi în rezolvarea cazurilor de violenţă asupra copilului, respectiv de violenţă în familie, precum şi a unor administratori/decidenţi locali. Sondajele de opinie pot avea loc pe stradă, prin telefon şi prin chestionare diseminate prin poştă sau în locuri publice, în mod aleatoriu. Aceste evaluări vor îndeplini un rol de feedback, permiţând ajustarea campaniei în curs pentru o maximă eficientizare a ei. De asemenea, ele pot evidenţia nevoia unor noi subiecte sau noi zone de sensibilitate publică.
    Pentru asigurarea unei bune strategii a campaniilor se va colabora, atunci când este posibil, cu universităţile şi celelalte structuri avizate pentru formarea şi dezvoltarea profesională, în sensul structurării unor programe educative comunitare eficiente.
    În colaborare cu profesioniştii din serviciul specializat, precum şi cu universităţile şi inspectoratele şcolare, utilizând şi materiale similare de provenienţă străină, dar dispunând de dreptul de utilizare a lor, se vor crea materiale informative de popularizare pe tema campaniei (broşuri, pliante, cursuri practice, afişe).
    Campaniile vor beneficia de o intensă publicitate prin massmedia în vederea atât a lansării, cât şi a desfăşurării acţiunii.
    Campaniile se pot desfăşura sub forma unor întâlniri, conferinţe, diseminare de materiale scrise (broşuri, pliante, afişe etc.) şi prin implicarea mass-mediei în funcţie de posibilităţile comunităţii.
    În relaţie cu campania, în serviciile pentru copii (grădiniţe, şcoli, spitale, centre de plasament etc.) pot funcţiona cutii de colectare a mesajelor copiilor. Totodată, cutii de colectare pentru mesajele venite din comunitate pot funcţiona, de regulă în permanenţă, în locuri publice ca: săli de aşteptare, oficii poştale, magazine alimentare etc. Prin intermediul mesajelor primite în aceste cutii se asigură un feedback eficient, spontan din partea beneficiarilor.
    La nivel comunitar se recomandă implicarea structurii comunitare consultative, care, chemată să analizeze barierele, să caute soluţii, să investigheze nevoile şi resursele comunitare în domeniul prevenirii violenţei asupra copilului şi violenţei în familie, va sprijini căutarea şi generarea resurselor (umane, materiale, financiare) necesare desfăşurării unor acţiuni preventive utile în comunitate (întâlniri, sărbători, evenimente speciale cu părinţii şi copiii, tabere tematice cu părinţii etc.).
    La nivel judeţean, naţional sau internaţional se recomandă organizarea de mese rotunde, seminare, conferinţe, care vor fi amplu mediatizate. Participanţii invitaţi la acest gen de acţiuni vor fi profesionişti, politicieni, administratori/decidenţii locali şi naţionali care vor prezenta rapoarte şi lucrări ştiinţifice.

    VI.2.2. Educaţia parentală - "şcolile pentru părinţi"
    Părinţii trebuie să fie ajutaţi să înţeleagă rolul familiei în "naşterea" psihologică a copilului. Pentru a realiza acest obiectiv, în cadrul "şcolilor pentru părinţi", temele vor fi atât de ordin teoretic (dezvoltarea copilului, interacţiunea cu copilul dificil, tipul de ataşament şi dezvoltarea copilului, comunicarea emoţională cu copilul etc.), cât şi practic (sărbătorirea copilului, organizarea timpului liber în familie, organizarea sărbătorilor, organizarea bugetului familiei, alcătuirea priorităţilor în viaţa familiei, participarea la acţiuni cultural-sportive, popularizarea altor resurse pentru bunăstarea familiei existente în comunitate).
    "Şcolile pentru părinţi" pot fi utilizate atât în prevenirea primară, cât şi în cea secundară. Aceste programe de educaţie parentală subliniază unicitatea de a fi părinte şi îi ajută pe aceştia să înţeleagă că abilităţile parentale se învaţă şi nu sunt instinctive. Conceptul-cheie este acela de "părinte suficient de bun" (good enough) - nu este nevoie să fii un părinte perfect, ci un părinte suficient de bun.
    Programa de formare trebuie să cuprindă cel puţin noţiuni despre etapele de dezvoltare a copilului, psihologia copilului şi metodele alternative pedepselor fizice ca metode de disciplinare a copilului. Programa poate fi adaptată în funcţie de vârsta copiilor, respectiv se poate axa pe informaţii despre copilăria timpurie sau pe problemele specifice adolescenţilor.
    Astfel de programe oferă ajutor direct părinţilor, dar şi oportunităţi de socializare, şansa de a avea noi prieteni şi de a urmări noi interese/scopuri în viaţă. Aceste oportunităţi sunt mai importante în cazul prevenirii secundare, deoarece părinţii aflaţi în situaţie de risc dezvoltă un comportament parental de izolare care trebuie să fie înlăturat.
    Metodologia pentru organizarea educaţiei parentale în afara sistemului educaţional, precum şi curriculumul-cadru aferent vor fi elaborate de MMFPS-DGPC şi aprobate prin ordin al ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale. În baza curriculumului-cadru MMFPS-DGPC va aviza programele de formare din acest domeniu.

    VI.2.3. Programe pentru preşcolari şi şcolari
    Programele pentru preşcolari se pot structura sub forma atelierelor. Atelierele de prevenire a abuzului/violenţei sunt eficace pentru creşterea nivelului de cunoştinţe şi a abilităţilor copiilor de a face faţă unei situaţii de abuz/violenţă. Acest tip de activitate se adresează preşcolarilor şi şcolarilor din clasele primare, precum şi adulţilor de lângă ei - părinţilor şi personalului din grădiniţe, respectiv şcoli. Atelierele vor avea în vedere:
    1. scăderea vulnerabilităţii copiilor prin informare referitoare la drepturile lor, prin învăţarea de strategii care să le permită să facă faţă abuzurilor;
    2. deprinderea unor tehnici de autoapărare prin intermediul cărora copiii vor fi capabili să se apere verbal şi fizic de presupusul făptuitor/agresor;
    3. organizarea unor piese de teatru tematice, prin intermediul cărora copiii vor putea să povestească faptele prin care au trecut sau pe care trebuie să le prevină;
    4. informarea adulţilor implicaţi prin descrierea detaliată a atelierului copiilor înainte de începerea acestuia, folosind o abordare şi un limbaj simplu pentru a discuta problema violenţei şi răspunzând la eventualele întrebări;
    5. sensibilizarea adulţilor în legătură cu responsabilităţilor lor prin oferirea de informaţii referitoare la violenţă şi prevenirea acesteia, prezentând activităţi de prevenire pentru şcoală şi pentru acasă şi definind rolul fiecăruia în prevenire;
    6. sprijinirea adulţilor să recunoască situaţii de violenţă; de exemplu: identificarea unui copil abuzat, informaţii privind semnalarea unui caz etc.;
    7. oferirea de ajutor copiilor victime ale violenţei. În timpul atelierului animatorii sunt atenţi la semnele de anxietate ale copiilor şi le oferă posibilitatea de a sta de vorbă, individual, după atelier. Aceste întâlniri copil-animator oferă posibilitatea schimbului de idei în legătură cu situaţiile trăite sau despre care copiii au auzit vorbindu-se, experimentarea unei soluţii pentru problemele care apar, punerea în practică a tehnicilor învăţate în timpul atelierului şi alegerea persoanelor cărora li se poate cere ajutorul (copiilor li se oferă o listă de persoane-resursă ale comunităţii). Dacă este cazul, animatorii vor orienta copiii către specialişti care vor continua să îi ajute.

    Se recomandă organizarea succesivă a următoarelor tipuri de ateliere de prevenire, animate de profesionişti special formaţi:
    1. un atelier de două ore şi jumătate, cu 2 animatori, care se va adresa personalului din grădiniţe şi/sau şcoli. Accentul se va pune pe prevenirea şi identificarea situaţiilor posibile de violenţă asupra copilului, precum şi pe intervenţia în situaţii de criză;
    2. un atelier de 3 ore, cu 2 animatori, care se va adresa părinţilor. Se va pune accentul pe prevenirea situaţiilor de violenţă asupra copilului şi pe importanţa bunei comunicări cu copilul;
    3. un atelier cu 3 animatori, care se va adresa copiilor şi care întotdeauna va avea loc după primele două amintite mai sus; atelierul se va realiza prin discuţii de grup, prin puneri în situaţie cu marionete, jocuri de rol; atelierul se va desfăşura astfel:
    - pe durata a 3 zile consecutive, câte 30 de minute pe zi, pentru preşcolari (copiii de la grupele pregătitoare);
    – o oră şi un sfert pentru şcolari (copiii din clasele primare).



    VI.2.4. Grupuri de sprijin
    Un exemplu de intervenţie pentru familiile aflate în situaţii de risc sunt grupurile de sprijin, de regulă familii de sprijin din comunitate, capabile şi dornice să îşi ofere sprijinul moral pentru una sau două familii aflate în situaţie de risc (cu violenţă, alcoolism, boli psihice etc.). Găsirea unor astfel de familii-resursă şi implicarea lor în prevenirea secundară va conduce în final la autogenerarea unor pârghii comunitare pentru abordarea situaţiilor de dificultate prin care trec unele familii, va recrea spiritul de solidaritate.
    Organizarea grupurilor de sprijin se va realiza în funcţie de specificul fiecărui grup de familii aflate în situaţie de risc. Mai jos sunt redate câteva dintre caracteristicile grupurilor de sprijin în funcţie de grupul-ţintă:
    a) mame singure, mame adolescente. Întâlnirile acestor grupuri vor avea ca scop nu doar abilităţile lor parentale, ci mai ales creşterea stimei de sine, a sentimentului de competenţă. Întâlnirile vor trebui să fie momente în care să se simtă bine, să iasă din izolare şi să se simtă valorizate. Întâlnirile acestor grupuri, deşi având teme fixate dinainte, vor avea în acelaşi timp un grad mai mare de flexibilitate, în funcţie de interesele particulare ale familiilor, urmărindu-se scopurile mai sus menţionate. Aşadar, scopul acestor întâlniri va fi sporirea abilităţilor parentale prin însuşirea unor tehnici adecvate de interacţiune cu copilul, dar şi prin desfăşurarea unor acţiuni în grup care să le facă să se simtă valorizate (de exemplu, pregătirea împreună a unei mese pentru o sărbătoare, sărbătorirea cuiva din grup etc.);
    b) părinţi şi copii provenind din medii defavorizate. În aceste grupuri activităţile se vor desfăşura atât în comun, părinţii fiind încurajaţi să interacţioneze pozitiv, sub formă de joc, să se joace cu copiii lor, să se bucure de ei, cât şi separat, timp în care părinţii vor fi ajutaţi să găsească cele mai adecvate conduite în situaţiile dificile, iar copiii vor desfăşura jocuri, într-o altă încăpere. Se vor organiza tabere tematice pentru părinţii şi copiii din program, astfel încât, pe perioada unui an, fiecare familie din program să aibă ocazia de a beneficia de o săptămână petrecută într-o astfel de tabără. Se recomandă solicitarea sprijinului şi a participării bisericii;
    c) copii aflaţi în situaţii de risc. Aceste grupuri vor funcţiona în grădiniţe, şcoli, servicii rezidenţiale. Întâlnirile grupului de copii, cu vârste asemănătoare, vor avea loc săptămânal. Scopul întâlnirilor va fi de a-i face pe copii să nu se mai simtă singuri în situaţia lor dificilă şi să poată comunică despre suferinţa lor (de exemplu, pregătirea copiilor din serviciile rezidenţiale în vederea integrării sau a reintegrării în familie, sprijinirea copiilor ai căror părinţi sunt în proces de a se separa sau care s-au separat, iar copilul continuă să sufere);
    d) copii provenind din familii dezorganizate (violente, pe cale de a se separa sau care s-au separat, cu părinţi cu boli mintale sau aflaţi în închisoare). Se va iniţia şi sprijini dezvoltarea în comunitate a unor programe de tipul "big brother". Se vor organiza cu aceşti copii vulnerabili, în măsura posibilităţilor, tabere tematice, în timpul vacanţelor. Scopul acestor variate acţiuni destinate copiilor aflaţi în situaţii de risc este acela de a face să crească rezilienţa lor, capacitatea de a face faţă situaţiilor dificile/suferinţei, fără a înregistra scăderi prea mari ale stării de sănătate sau în dezvoltarea lor.





    ABREVIERI

┌──────────┬───────────────────────────┐
│ │Autoritatea Naţională │
│ │pentru Protecţia Copilului │
│ │şi Adopţie │
│ │Autoritatea Naţională │
│ │pentru Protecţia │
│ │Drepturilor Copilului │
│ │Comisia pentru protecţia │
│ │copilului │
│ANPCA │Direcţia generală de │
│ANPDC │asistenţă socială şi │
│CPC │protecţia copilului │
│DGASPC │Echipa intersectorială │
│EIL │pentru prevenirea şi │
│ │combaterea │
│MMFPS-DGPC│exploatării copiilor prin │
│ │muncă │
│ONU │Ministerul Muncii, Familiei│
│OPA │şi Protecţiei Sociale │
│PIP │-Direcţia │
│SPAS │generală protecţia │
│ │copilului │
│ │Organizaţia Naţiunilor │
│ │Unite │
│ │Organism privat acreditat │
│ │Plan individualizat de │
│ │protecţie │
│ │Serviciu public de │
│ │asistenţă socială │
└──────────┴───────────────────────────┘


    GLOSAR

    Definiţiile Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii:
    1. Abuzul asupra copilului sau maltratarea lui reprezintă toate formele de rele tratamente fizice şi/sau emoţionale, abuz sexual, neglijare ori tratament neglijent, exploatare comercială sau de alt tip, trafic, ale căror consecinţe sunt daune actuale ori potenţiale aduse sănătăţii copilului, supravieţuirii, dezvoltării sau demnităţii lui, în contextul unei relaţii de răspundere, încredere sau putere.
    2. Abuzul fizic reprezintă acţiunea sau lipsa de acţiune (singulară ori repetată) din partea unui părinte sau a unei persoane aflate în poziţie de răspundere, putere ori încredere, care are drept consecinţă vătămarea fizică actuală sau potenţială.
    3. Abuzul emoţional reprezintă eşecul adultului de care copilul este foarte legat de a oferi un mediu de dezvoltare corespunzător sau/şi acte comportamentale care pot dăuna dezvoltării fizice, mintale, spirituale, morale sau sociale.
    4. Abuzul sexual este implicarea unui copil într-o activitate sexuală pe care el nu o înţelege, pentru care nu are capacitatea de a-şi da încuviinţarea informată, pentru care nu este pregătit din punctul de vedere al dezvoltării sau care încalcă legile ori tabuurile sociale. Abuzul sexual asupra copilului presupune antrenarea copilului într-o activitate realizată cu intenţia de a produce plăcere sau de a satisface nevoile unui adult ori ale unui alt copil care, prin vârstă şi dezvoltare, se află faţă de el într-o relaţie de răspundere, încredere sau putere.
    5. Neglijarea este incapacitatea adultului de a asigura dezvoltarea copilului în toate sferele: sănătate fizică şi psihică, educaţie, nutriţie, condiţii adecvate şi sigure de viaţă, în situaţia în care există resurse acceptabile.
    6. Violenţa domestică reprezintă abuzul fizic, psihologic sau sexual asupra partenerului adult cu care se întreţin relaţii intime.
    Alte definiţii:
    1. Bullying defineşte intimidarea în şcoală de către un alt coleg.
    2. Fenomenul Lolita se referă la legătura posibilă dintre modeling şi erotografia infantilă avansată atunci când fetiţele modele pozează cu expresivitatea fizică şi vestimentaţia cu tentă erotică a femeilor din modeling, iar pozele acestora ajung pe internet, fiind exploatate - unele state o subsumează pornografiei infantile.
    3. Grooming reprezintă un mod de acţiune prin care o persoană cu înclinaţii pedofile pregăteşte transferul relaţiei cu un minor de pe ecranul calculatorului în lumea reală, în scopul săvârşirii faţă de acel minor a unei infracţiuni privind viaţa sexuală.
    4. Intervenţia reprezintă acţiunile şi activităţile derulate de profesioniştii din echipa multidisciplinară şi din reţeaua de intervenţie cu scopul evaluării, formulării unei diagnoze multidimensionale şi implementării PIP/planului de reabilitare şi/sau reintegrare socială.
    5. Lolicon reprezintă desene animate erotice şi/sau pornografice care folosesc imagini ale fetiţelor.
    6. Mobbing reprezintă forma de abuz emoţional asupra unui copil care este în mod constant discreditat, intimidat psihologic, agresat psihic, jignit, luat în derâdere, batjocorit, izolat, persecutat, terorizat de către un grup de colegi în şcoală sau la locul de muncă.
    7. Părinte protector este părintele care nu este implicat în situaţia de violenţă asupra copilului şi care doreşte să se implice în reabilitarea copilului.
    8. Părinte suficient de bun - la origine, conceptul se referă la "mama suficient de bună", respectiv mama care se află permanent lângă copil când este mic şi lasă "spaţiu" între ea şi copil când e mai mare, astfel încât acesta să îşi poată dezvolta autonomia şi încrederea. În contextul violenţei în familie şi al altor forme de violenţă îndreptate împotriva propriului copil, părintele suficient de bun reuşeşte să îşi stăpânească violenţa şi să nu o exteriorizeze asupra copilului, iar momentele în care nu reuşeşte sunt situaţii de criză cărora copilul le face faţă rămânând rezilient.
    9. Persoana de îngrijire reprezintă adultul care asigură îngrijirea copilului, cu acordul părinţilor (de exemplu, rudă, babysitter) sau din punct de vedere legal (de exemplu, asistentul maternal).
    10. Persoana de referinţă este persoana faţă de care copilul este ataşat în cadrul serviciilor rezidenţiale.
    11. Experţii din domeniul prevenirii şi combaterii violenţei asupra copilului sunt acei specialişti cu pregătire în acest domeniu care activează în instituţii/servicii publice şi private şi fac parte din reţeaua de intervenţie. Conform prezentei metodologii-cadru, DGASPC întocmeşte o listă cu aceşti experţi în baza unor criterii aprobate de MMFPS-DGPC în consultare cu organizaţiile neguvernamentale din domeniu. Experţii pot fi consultaţi şi pot interveni în orice moment al managementului de caz.
    12. Reabilitarea copilului reprezintă procesul prin care un copil victimă şi/sau care a suferit o traumă ca urmare a violenţei atinge parametrii dezvoltării armonioase, profesioniştii care intervin urmărind rezilienţa copilului.
    13. Rezilienţa este tendinţa pe care o are un copil/adult de a-şi reveni după circumstanţe sau evenimente stresante în vederea reluării activităţilor obişnuite.
    14. Shotacon reprezintă desene animate erotice şi/sau pornografice care folosesc imagini ale băieţilor.


    Corespondenţa dintre formele de violenţă asupra copilului şi de violenţă în familie, pe de o parte, şi Codul penal şi alte legi, pe de altă parte

┌────────────┬──────────────┬─────────────┐
│ │Poate │ │
│Forma de │constitui │Textul │
│violenţă │infracţiunea │incriminator │
│ │de: │ │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│Abuzul fizic│ │ │
│asupra │ │ │
│copilului/ │Omor │Art. 174 din │
│Violenţa │ │Codul penal │
│fizică în │ │ │
│familie │ │ │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Omor calificat│Art. 175 din │
│ │ │Codul penal │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Omor deosebit │Art. 176 din │
│ │de grav │Codul penal │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Pruncucidere │Art. 177 din │
│ │ │Codul penal │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Ucidere din │Art. 178 din │
│ │culpă │Codul penal │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Lovire sau │Art. 180 din │
│ │alte violenţe │Codul penal │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Vătămare │Art. 181 din │
│ │corporală │Codul penal │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Vătămare │Art. 182 din │
│ │corporală │Codul penal │
│ │gravă │ │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Loviri sau │ │
│ │vătămări │Art. 183 din │
│ │cauzatoare de │Codul penal │
│ │moarte │ │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Vătămare │Art. 184 din │
│ │corporală din │Codul penal │
│ │culpă │ │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Rele │ │
│ │tratamente │Art. 306 din │
│ │aplicate │Codul penal │
│ │minorului │ │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│Exclusiv │ │ │
│abuzul fizic│Purtare │Art. 250 din │
│asupra │abuzivă │Codul penal │
│copilului │ │ │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │ │Art. 267^1 │
│ │Tortură │din Codul │
│ │ │penal │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│Abuzul │ │ │
│emoţional │ │ │
│asupra │Determinare │Art. 179 din │
│copilului/ │sau înlesnire │Codul penal │
│Violenţa │a sinuciderii │ │
│psihologică │ │ │
│în familie │ │ │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Ameninţare │Art. 193 din │
│ │ │Codul penal │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Şantaj │Art. 194 din │
│ │ │Codul penal │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Violare a │Art. 195 din │
│ │secretului │Codul penal │
│ │corespondenţei│ │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Bigamie │Art. 303 din │
│ │ │Codul penal │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Rele │ │
│ │tratamente │Art. 306 din │
│ │aplicate │Codul penal │
│ │minorului │ │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Nerespectare a│ │
│ │măsurilor │Art. 307 din │
│ │privind │Codul penal │
│ │încredinţarea │ │
│ │minorului │ │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Împiedicare a │Art. 318 din │
│ │libertăţii │Codul penal │
│ │cultelor │ │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Ultraj contra │ │
│ │bunelor │ │
│ │moravuri şi │Art. 321 din │
│ │tulburarea │Codul penal │
│ │liniştii │ │
│ │publice │ │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│Exclusiv │ │ │
│abuzul │Lipsire de │Art. 189 din │
│emoţional │libertate în │Codul penal │
│asupra │mod ilegal │ │
│copilului │ │ │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Abandon de │Art. 305 din │
│ │familie │Codul penal │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│Abuzul │ │ │
│sexual │ │ │
│asupra │ │Art. 197 din │
│copilului/ │Viol │Codul penal │
│Violenţa │ │ │
│sexuală în │ │ │
│familie │ │ │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Act sexual cu │Art. 198 din │
│ │un minor │Codul penal │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Seducţie │Art. 199 din │
│ │ │Codul penal │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Perversiune │Art. 201 din │
│ │sexuală │Codul penal │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Corupţie │Art. 202 din │
│ │sexuală │Codul penal │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Incest │Art. 203 din │
│ │ │Codul penal │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Contaminare │ │
│ │venerică şi │ │
│ │transmiterea │Art. 309 din │
│ │sindromului │Codul penal │
│ │imunodeficitar│ │
│ │dobândit │ │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│Exclusiv │ │ │
│abuzul │Hărţuire │Art. 203^1 │
│sexual │sexuală │din Codul │
│asupra │ │penal │
│copilului │ │ │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│Neglijarea │ │ │
│copilului/ │ │ │
│Violenţa │Abandon de │Art. 305 din │
│prin │familie │Codul penal │
│deprivare/ │ │ │
│neglijare în│ │ │
│familie │ │ │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Rele │ │
│ │tratamente │Art. 306 din │
│ │aplicate │Codul penal │
│ │minorului │ │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Punere în │ │
│ │primejdie a │ │
│ │unei persoane │Art. 314 din │
│ │în neputinţă │Codul penal │
│ │de a se │ │
│ │îngriji │ │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Lăsare fără │Art. 315 din │
│ │ajutor │Codul penal │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Lăsare fără │ │
│ │ajutor prin │Art. 316 din │
│ │omisiunea de │Codul penal │
│ │înştiinţare │ │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │ │Legea nr. 61/│
│ │ │1991 pentru │
│ │ │sancţionarea │
│ │ │faptelor de │
│ │ │încălcare a │
│ │ │unor norme de│
│ │ │convieţuire │
│ │ │socială, a │
│ │Alungare de la│ordinii şi │
│ │domiciliu │liniştii │
│ │ │publice, │
│ │ │republicată, │
│ │ │cu │
│ │ │modificările │
│ │ │şi completă- │
│ │ │rile │
│ │ │ulterioare, │
│ │ │art. 2 pct. │
│ │ │30 │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│Exclusiv │ │ │
│violenţa │ │ │
│prin │Lipsire de │ │
│deprivare/ │libertate în │Art. 189 din │
│neglijare în│mod ilegal │Codul penal │
│familie │ │ │
│împotriva │ │ │
│adultului │ │ │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Sclavie │Art. 190 din │
│ │ │Codul penal │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Supunere la │ │
│ │muncă forţată │Art. 191 din │
│ │sau │Codul penal │
│ │obligatorie │ │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│Violenţa │Violare de │Art. 192 din │
│economică în│domiciliu │Codul penal │
│familie │ │ │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Furturi la │Art. 210 din │
│ │plângerea │Codul penal │
│ │prealabilă │ │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Tâlhărie │Art. 211 din │
│ │ │Codul penal │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Abuz de │Art. 213 din │
│ │încredere │Codul penal │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Distrugere │Art. 217 din │
│ │ │Codul penal │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Tulburare de │Art. 220 din │
│ │posesie │Codul penal │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Nerespectare a│Art. 271 din │
│ │hotărârii │Codul penal │
│ │judecătoreşti │ │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Tulburare a │Art. 320 din │
│ │folosinţei │Codul penal │
│ │locuinţei │ │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│Exploatarea │ │ │
│copiilor │ │ │
│prin muncă, │ │ │
│inclusiv │ │ │
│exploatarea │ │ │
│sexuală şi │ │ │
│traficul de │ │ │
│copii │ │ │
├────────────┴──────────────┴─────────────┤
│a) sclavie şi practici similare, ca │
│vânzarea de sau comerţul cu copii, │
│servitutea pentru datorii şi munca de │
│servitor, precum şi munca forţată sau │
│obligatorie, inclusiv recrutarea forţată │
│ori obligatorie a copiilor în vederea │
│utilizării lor în conflictele armate │
├────────────┬──────────────┬─────────────┤
│ │Sclavie │Art. 190 din │
│ │ │Codul penal │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │ │Art. 13 din │
│ │ │Legea nr. 678│
│ │ │/2001 privind│
│ │ │prevenirea şi│
│ │Trafic de │combaterea │
│ │minori │traficului de│
│ │ │persoane, cu │
│ │ │modificările │
│ │ │şi │
│ │ │completări- │
│ │ │le ulterioare│
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│(servitutea │Rele │ │
│pentru │tratamente │Art. 306 din │
│datorii şi │aplicate │Codul penal │
│munca de │minorului │ │
│servitor) │ │ │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Supunere la │ │
│ │muncă forţată │Art. 191 din │
│ │sau │Codul penal │
│ │obligatorie │ │
├────────────┴──────────────┴─────────────┤
│b) utilizarea, recrutarea sau oferirea │
│unui copil în scopul prostituării, │
│producţiei de material pornografic sau │
│spectacole pornografice │
├────────────┬──────────────┬─────────────┤
│(prostituţia│Proxenetism │Art. 329 din │
│infantilă) │ │Codul penal │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │ │Art. 10 din │
│ │ │Legea nr. 196│
│ │Pornografie │/2003 privind│
│ │infantilă │prevenirea şi│
│ │ │combaterea │
│ │ │pornografiei,│
│ │ │republicată │
├────────────┴──────────────┴─────────────┤
│c) utilizarea, recrutarea sau oferirea │
│unui copil în scopul unor activităţi │
│ilicite, mai ales pentru producţia şi │
│traficul de stupefiante │
├────────────┬──────────────┬─────────────┤
│ │ │Art. 132 din │
│ │ │Legea nr. 272│
│ │Cerşetorie │/2004, cu │
│ │ │modificările │
│ │ │ulterioare │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Încadrare în │ │
│ │muncă a │ │
│(munca fără │minorilor cu │ │
│o formă │nerespectarea │Art. 280^1 │
│contractuală│condiţiilor │din Codul │
│reglementată│legale de │muncii │
│de lege) │vârstă sau a │ │
│ │regimului de │ │
│ │muncă al │ │
│ │minorilor │ │
├────────────┼──────────────┼─────────────┤
│ │Trafic de │Art. 312 din │
│ │stupefiante │Codul penal │
├────────────┴──────────────┴─────────────┤
│d) muncile care, prin condiţiile în care │
│se desfăşoară, precum şi prin durata │
│muncii, sunt susceptibile să dăuneze │
│sănătăţii, securităţii sau moralităţii │
│copilului (munci periculoase) │
├────────────┬──────────────┬─────────────┤
│ │ │Hotărârea │
│ │Contravenţii │Guvernului │
│ │ │nr. 867/2009 │
└────────────┴──────────────┴─────────────┘


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016