Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   LEGEA nr. 302 din 26 iunie 2004 (*republicată*)  privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală    Twitter Facebook
Cautare document

 LEGEA nr. 302 din 26 iunie 2004 (*republicată*) privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală

EMITENT: Parlamentul
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 411 din 27 mai 2019
    *) Republicată în temeiul art. II din Legea nr. 236/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 993 din 14 decembrie 2017, dându-se textelor o nouă numerotare.
    Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală a mai fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011, iar ulterior modificată şi completată prin:
    - Legea nr. 300/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea juridică internaţională în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 11 decembrie 2013;
    – Legea nr. 318/2015 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 961 din 24 decembrie 2015.


    TITLUL I
    Dispoziţii generale
    CAP. I
    Domeniul de aplicare şi principii generale ale cooperării judiciare internaţionale în materie penală
    ART. 1
    Domeniul de aplicare
    (1) Prezenta lege se aplică următoarelor forme de cooperare judiciară internaţională în materie penală:
    a) extrădarea;
    b) predarea în baza unui mandat european de arestare;
    c) transferul de proceduri în materie penală;
    d) recunoaşterea şi executarea hotărârilor;
    e) transferarea persoanelor condamnate;
    f) asistenţa judiciară în materie penală;
    g) alte forme de cooperare judiciară internaţională în materie penală.

    (2) Prezenta lege nu se aplică modalităţilor specifice de cooperare poliţienească internaţională, dacă, potrivit legii, acestea nu se află sub control judiciar.

    ART. 2
    Definirea unor termeni şi expresii
    În sensul prezentei legi, termenii şi expresiile următoare se definesc astfel:
    a) stat solicitant - statul care formulează o cerere în domeniile reglementate de prezenta lege;
    b) stat solicitat - statul căruia îi este adresată o cerere în domeniile reglementate de prezenta lege;
    c) autoritate centrală - acea autoritate astfel desemnată de statul solicitant sau de statul solicitat, în aplicarea dispoziţiilor unor convenţii internaţionale;
    d) autoritate judiciară - instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea, stabilite potrivit legii române, precum şi autorităţile care au această calitate în statul solicitant, conform declaraţiilor acestuia din urmă la instrumentele internaţionale aplicabile;
    e) persoană urmărită - persoana care a fost dată în urmărire internaţională;
    f) persoană extrădabilă - persoana care formează obiectul unei proceduri de extrădare;
    g) extrădat sau persoană extrădată - persoana a cărei extrădare a fost aprobată;
    h) extrădare activă - procedura de extrădare în care România are calitatea de stat solicitant;
    i) extrădare pasivă - procedura de extrădare în care România are calitatea de stat solicitat;
    j) persoana solicitată - persoana care face obiectul unui mandat european de arestare;
    k) pedeapsă - pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu închisoarea ori măsura privativă de libertate aplicată, printr-o hotărâre judecătorească sau ordonanţă penală, ca urmare a unei acţiuni penale;
    l) stat emitent - statul în care a fost pronunţată o hotărâre judecătorească sau a fost emisă ordonanţa penală, după caz;
    m) stat de executare - statul căruia urmează sau i-a fost transmisă o hotărâre judecătorească în scopul recunoaşterii şi executării acesteia;
    n) persoană condamnată în străinătate - cetăţeanul român, precum şi cetăţeanul altui stat membru al Uniunii Europene, apatridul sau străinul care beneficiază în România de un drept de şedere permanentă, condamnat într-un alt stat;
    o) drept de şedere permanentă -
    (i) drept de rezidenţă permanentă în conformitate cu dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene, Spaţiului Economic European şi a cetăţenilor Confederaţiei Elveţiene, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; sau
    (ii) drept de şedere pe termen lung în conformitate cu dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

    p) statul pe teritoriul căruia trăieşte persoana - statul cu care aceasta are legături strânse în baza reşedinţei obişnuite şi a altor elemente de tipul relaţiilor familiale, sociale, profesionale şi culturale;
    q) în sensul titlului III din prezenta lege, autoritate judiciară emitentă este autoritatea judiciară a unui stat membru al Uniunii Europene, competentă să emită un mandat european de arestare, potrivit legii acelui stat;
    r) în sensul titlului III din prezenta lege, autoritate judiciară de executare este autoritatea judiciară a unui stat membru al Uniunii Europene, competentă să execute un mandat european de arestare, potrivit legii acelui stat;
    s) în sensul titlului III din prezenta lege, stat membru emitent este statul membru al Uniunii Europene în care s-a emis un mandat european de arestare;
    ş) în sensul titlului III din prezenta lege, stat membru de executare este statul membru al Uniunii Europene căruia îi este adresat un mandat european de arestare.


    ART. 3
    Limitele cooperării judiciare
    Aplicarea prezentei legi este subordonată protecţiei intereselor de suveranitate, securitate, ordine publică şi a altor interese ale României, definite prin Constituţie.

    ART. 4
    Preeminenţa dreptului internaţional
    (1) Prezenta lege se aplică în baza şi pentru executarea normelor interesând cooperarea judiciară în materie penală, cuprinse în instrumentele juridice internaţionale la care România este parte, pe care le completează în situaţiile nereglementate.
    (2) Cooperarea cu un tribunal penal internaţional sau o organizaţie internaţională publică, în conformitate cu dispoziţiile în materie ale unor instrumente internaţionale speciale, cum sunt statutele tribunalelor penale internaţionale, se examinează printr-o procedură legală distinctă, prevederile prezentei legi putând fi aplicate în mod corespunzător, în completare, dacă este necesar.

    ART. 5
    Curtoazia internaţională şi reciprocitatea
    (1) În lipsa unei convenţii internaţionale, cooperarea judiciară se poate efectua în virtutea curtoaziei internaţionale, la cererea transmisă pe cale diplomatică de către statul solicitant şi cu asigurarea scrisă a reciprocităţii dată de autoritatea competentă a acelui stat.
    (2) În cazul prevăzut la alin. (1), prezenta lege constituie dreptul comun în materie pentru autorităţile judiciare române.
    (3) Lipsa reciprocităţii nu împiedică să se dea curs unei cereri de asistenţă judiciară internaţională în materie penală, dacă aceasta:
    a) se dovedeşte necesară datorită naturii faptei sau nevoii de a lupta împotriva anumitor forme grave ale criminalităţii;
    b) poate contribui la îmbunătăţirea situaţiei suspectului, inculpatului ori condamnatului sau la reintegrarea sa socială;
    c) poate servi la clarificarea situaţiei judiciare a unui cetăţean român.


    ART. 6
    Asigurarea de reciprocitate
    În cazul în care statul român formulează o cerere în condiţiile prezentei legi, în baza curtoaziei internaţionale, asigurarea reciprocităţii va fi dată de către ministrul justiţiei, pentru fiecare caz, ori de câte ori va fi necesar, la cererea motivată a autorităţii judiciare române competente.

    ART. 7
    Dreptul aplicabil
    Cererile adresate autorităţilor române în domeniile reglementate de prezenta lege se îndeplinesc potrivit normelor române de drept procesual penal, dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel.

    ART. 8
    Non bis in idem
    (1) Cooperarea judiciară internaţională nu este admisibilă dacă în România sau în orice alt stat s-a desfăşurat un proces penal pentru aceeaşi faptă şi dacă:
    a) printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal;
    b) pedeapsa aplicată în cauză, printr-o hotărâre definitivă de condamnare, a fost executată sau a format obiectul unei graţieri sau amnistii, în totalitatea ei ori asupra părţii neexecutate sau dacă s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei şi a expirat termenul prevăzut la art. 82 alin. (3) din Codul penal, respectiv termenul de supraveghere prevăzut la art. 84 din Codul penal fără a interveni revocarea sau anularea acestora.

    (2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică dacă asistenţa este solicitată în scopul revizuirii hotărârii definitive, pentru unul din motivele care justifică promovarea uneia din căile extraordinare de atac prevăzute de Codul de procedură penală al României.
    (3) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul în care un tratat internaţional la care România este parte conţine dispoziţii mai favorabile sub aspectul principiului non bis in idem.

    ART. 9
    Confidenţialitatea
    Statul român are obligaţia de a asigura, pe cât posibil, la cererea statului solicitant confidenţialitatea cererilor care îi sunt adresate în domeniile reglementate de prezenta lege şi a actelor anexate acestora. În cazul în care condiţia păstrării confidenţialităţii nu ar putea fi asigurată, statul român va înştiinţa statul străin, care va decide.

    CAP. II
    Dispoziţii generale privind procedura de cooperare judiciară internaţională în materie penală
    ART. 10
    Autorităţile centrale române
    (1) Competenţa îndeplinirii atribuţiilor specifice de autoritate centrală română în domeniul cooperării judiciare în materie penală aparţine şi se exercită de către:
    a) Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, dacă cererile au ca obiect extrădarea, mandatul european de arestare, transferarea persoanelor condamnate, ordinul de indisponibilizare, ordinul de confiscare, recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi a actelor judiciare penale, comisiile rogatorii internaţionale, orice altă formă de asistenţă judiciară internaţională care se referă la activitatea de judecată ori la faza executării hotărârilor penale, precum şi, indiferent de faza procesuală, atunci când, după caz, se prevede altfel prin prezenta lege sau cererea este formulată în temeiul curtoaziei internaţionale sau Ministerul Justiţiei este desemnat autoritate centrală unică potrivit tratatelor internaţionale la care România este parte;
    b) Ministerul Public, prin structurile de specialitate, atunci când comisiile rogatorii internaţionale sau celelalte forme de asistenţă judiciară internaţională se referă la activitatea de cercetare şi urmărire penală;
    c) Ministerul Afacerilor Interne, prin structura de specialitate, dacă se referă la cazierul judiciar.

    (2) În exercitarea atribuţiilor, autorităţile centrale române primesc, efectuează controlul de regularitate şi transmit statului solicitat, în vederea executării, cererile formulate de către autorităţile române. Totodată, autorităţile centrale române primesc, efectuează controlul de regularitate şi, după caz, execută sau transmit autorităţilor române competente, în vederea executării, cererile formulate de autorităţile străine.
    (3) Cererile se execută sau sunt transmise în vederea executării, după caz, ori de câte ori în urma controlului de regularitate efectuat se constată că acestea îndeplinesc condiţiile de formă şi fond prevăzute de prezenta lege, tratatele la care România este parte, precum şi, dacă este cazul, de înţelegerile ori bunele practici stabilite în relaţia cu statul solicitat ori solicitant.
    (4) În cazul cererilor formulate de autorităţile române, netransmiterea cererii ca urmare a neîndeplinirii condiţiilor prevăzute la alin. (3) sau, în cazul celor transmise în vederea executării către autorităţile statului solicitat, neîndeplinirea, îndeplinirea greşită sau cu întârziere de către autorităţile statului solicitat a activităţilor solicitate de autorităţile române, lipsa răspunsului autorităţilor statului solicitat, precum şi orice situaţii obiective nu pot fi imputate autorităţilor centrale române şi nu intră sub incidenţa dispoziţiilor din Codul de procedură penală referitoare la amenda judiciară.
    (5) În relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene, dispoziţiile alin. (2) se aplică numai dacă nu contravin unor dispoziţii speciale din prezenta lege sau altor legi speciale.

    ART. 11
    Transmiterea directă
    (1) Cererile de asistenţă judiciară în materie penală pot fi transmise direct de autorităţile judiciare solicitante autorităţilor judiciare solicitate, în cazul în care instrumentul juridic internaţional aplicabil în relaţia dintre statul solicitant şi statul solicitat reglementează acest mod de transmitere.
    (2) În afara cazurilor prevăzute la alin. (1), cererile de asistenţă judiciară în materie penală pot fi transmise direct de autorităţile judiciare solicitante autorităţilor judiciare solicitate în caz de urgenţă, însă o copie a acestora va fi transmisă simultan la Ministerul Justiţiei sau la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz.
    (3) Procedura prevăzută la alin. (1) şi (2) va fi urmată şi pentru transmiterea răspunsului la cererile urgente de asistenţă judiciară în materie penală.
    (4) În cazul prevăzut la alin. (1) şi (2) transmiterile directe se vor putea efectua prin intermediul Organizaţiei Internaţionale a Poliţiei Criminale (Interpol).

    ART. 12
    Alte modalităţi de transmitere a cererilor
    (1) Pentru transmiterea cererilor în baza acordului între statul solicitant şi statul solicitat, pot fi folosite şi mijloacele electronice adecvate, în special faxul, atunci când sunt disponibile, dacă autenticitatea şi confidenţialitatea cererii, precum şi credibilitatea datelor transmise sunt garantate.
    (2) Dispoziţiile alin. (1) nu împiedică recurgerea la căile urgente prevăzute la art. 11.

    ART. 13
    Competenţa internă
    Competenţa autorităţilor române pentru a formula o cerere în domeniile reglementate de prezenta lege sau de a executa o asemenea cerere este stabilită de dispoziţiile titlurilor următoare ale prezentei legi, precum şi de alte acte normative pertinente.

    ART. 14
    Limbile utilizate
    (1) Cererile prevăzute de titlurile II şi IV-VIII adresate României şi actele anexe trebuie însoţite de o traducere în limba română sau în limba engleză ori franceză. În cazul în care documentele menţionate sunt traduse într-o altă limbă decât limba română, autoritatea centrală competentă potrivit dispoziţiilor art. 10 sau autoritatea judiciară competentă, în cazul transmiterii directe, ia măsuri pentru traducerea acestora în regim de urgenţă.
    (2) Cererile formulate de organele de urmărire penală, de instanţele judecătoreşti române sau, în cazul în care se prevede astfel, în tratatul aplicabil ori în prezenta lege, de Ministerul Justiţiei, precum şi actele anexate vor fi însoţite de traduceri în una dintre limbile prevăzute în instrumentul juridic aplicabil în relaţia cu statul solicitat. Cererile formulate în temeiul curtoaziei internaţionale şi actele anexe se vor traduce în limba oficială a statului solicitat. Traducerea se efectuează la solicitarea organului de urmărire penală sau a instanţei judecătoreşti de către un traducător autorizat. În cazul în care pe listele curţii de apel în circumscripţia căreia se află organul de urmărire penală sau instanţa judecătorească nu există niciun traducător autorizat pentru limba în care trebuie tradusă cererea ori, deşi există, acesta refuză să presteze serviciul solicitat, organul de urmărire penală sau instanţa judecătorească va solicita Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau Ministerului Justiţiei, după caz, traducerea acesteia.
    (3) Răspunsul la cererile adresate României va fi redactat în limba română, traducerea acestuia în limba oficială a statului solicitant sau în una dintre limbile engleză ori franceză fiind facultativă, cu excepţia cazului în care prin instrumentul juridic internaţional aplicabil se dispune altfel.
    (4) Traducerea răspunsului autorităţilor străine se efectuează de către un traducător autorizat, la cererea autorităţii române care a formulat cererea.

    ART. 15
    Computarea duratei pedepselor şi măsurilor privative de libertate
    (1) Durata pedepselor şi a măsurilor privative de libertate, în îndeplinirea unei cereri formulate de autorităţile române în temeiul prezentei legi, este luată în calcul în cadrul procedurii penale române şi se compută din durata pedepsei aplicate de instanţele române.
    (2) Autorităţile române solicitate sunt obligate să comunice autorităţilor competente ale statului solicitant informaţiile necesare duratei pedepselor şi măsurilor privative de libertate executate în România, în baza unei cereri adresate autorităţilor judiciare române.

    ART. 16
    Cheltuieli
    (1) Cheltuielile ocazionate de îndeplinirea unei cereri reglementate de prezenta lege sunt suportate, de regulă, de statul solicitat.
    (2) Cu toate acestea, sunt în sarcina statului sau a autorităţii judiciare solicitante:
    a) indemnizaţiile şi remuneraţiile martorilor şi experţilor, precum şi cheltuielile de călătorie şi de şedere;
    b) cheltuielile ocazionate de remiterea obiectelor;
    c) cheltuielile ocazionate de transferul persoanelor pe teritoriul statului solicitant sau la sediul unei autorităţi judiciare;
    d) cheltuielile ocazionate de tranzitul unei persoane de pe teritoriul unui stat străin sau de la sediul unei autorităţi judiciare către un stat terţ;
    e) cheltuielile ocazionate de recurgerea la o videoconferinţă pentru îndeplinirea unei cereri de asistenţă judiciară;
    f) alte cheltuieli considerate drept extraordinare de statul solicitat în funcţie de mijloacele umane şi tehnologice utilizate pentru îndeplinirea cererii.

    (3) Ca urmare a unui acord între autorităţile române solicitate şi autorităţile străine solicitante, se poate deroga, în cazuri excepţionale, de la dispoziţiile alin. (2).
    (4) Cheltuielile care revin statului român se suportă de la bugetul de stat şi sunt cuprinse, după caz, în bugetul Ministerului Justiţiei, Ministerului Public şi Ministerului Afacerilor Interne.
    (5) Cheltuielile ocazionate de acordarea asistenţei juridice de către un avocat în situaţiile reglementate de art. 91 alin. (3), art. 106 alin. (3) şi (4) sunt suportate de către persoana solicitată.

    ART. 17
    Remiterea de obiecte şi bunuri
    (1) În cazul în care cererea are ca obiect sau implică remiterea de obiecte sau de alte bunuri, acestea pot fi predate atunci când nu sunt indispensabile dovedirii unei fapte penale ale cărei urmărire şi judecată ţin de competenţa autorităţilor judiciare române.
    (2) Remiterea obiectelor şi a altor bunuri poate fi amânată sau efectuată sub condiţia restituirii.
    (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) nu aduc atingere drepturilor terţilor de bună-credinţă şi drepturilor statului român atunci când aceste obiecte şi bunuri pot reveni acestuia.
    (4) Obiectele şi bunurile nu vor fi predate decât în temeiul unei hotărâri definitive pronunţate în acest sens de autoritatea judiciară competentă.
    (5) În cazul cererilor de extrădare, predarea obiectelor şi a bunurilor prevăzute la alin. (1) se poate efectua chiar dacă nu se acordă extrădarea, în special din cauza fugii sau decesului persoanei extrădabile.

    TITLUL II
    Extrădarea
    CAP. I
    Extrădarea pasivă
    SECŢIUNEA 1
    Condiţii pentru extrădare
    ART. 18
    Persoane supuse extrădării
    Pot fi extrădate din România, în condiţiile prezentei legi, la cererea unui stat străin, persoanele aflate pe teritoriul său care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni ori sunt căutate în vederea executării unei măsuri de siguranţă, a unei pedepse sau a unei alte hotărâri a instanţei penale în statul solicitant.

    ART. 19
    Persoane exceptate de la extrădare
    (1) Nu pot fi extrădaţi din România:
    a) cetăţenii români, dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 20;
    b) solicitanţii de azil, beneficiarii statutului de refugiat sau ai protecţiei subsidiare în România, în cazurile în care extrădarea ar avea loc în ţara de origine sau în orice alt stat în care viaţa ori libertatea acestora ar fi pusă în pericol sau în care ar fi supuşi la tortură, tratamente inumane şi degradante;
    c) persoanele străine care se bucură în România de imunitate de jurisdicţie, în condiţiile şi în limitele stabilite prin convenţii sau prin alte înţelegeri internaţionale;
    d) persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca suspecţi, persoane vătămate, părţi, martori sau experţi ori interpreţi în faţa unei autorităţi judiciare române solicitante, în limitele imunităţilor conferite prin convenţie internaţională.

    (2) Calitatea de cetăţean român, solicitant de azil sau beneficiar al statutului de refugiat ori al protecţiei subsidiare în România se apreciază la data rămânerii definitive a hotărârii asupra extrădării. Dacă această calitate este recunoscută între data rămânerii definitive a hotărârii de extrădare şi data convenită pentru predare, se va pronunţa o nouă hotărâre în cauză.

    ART. 20
    Extrădarea cetăţenilor români
    (1) Cetăţenii români pot fi extrădaţi din România în baza convenţiilor internaţionale multilaterale la care aceasta este parte şi pe bază de reciprocitate, dacă este îndeplinită cel puţin una dintre următoarele condiţii:
    a) persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării cererii de extrădare;
    b) persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant;
    c) persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant este membru al Uniunii Europene.

    (2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) şi c), atunci când extrădarea se solicită în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, o condiţie suplimentară este ca statul solicitant să dea asigurări considerate ca suficiente că, în cazul condamnării la o pedeapsă privativă de libertate printr-o hotărâre judecătorească definitivă, persoana extrădată va fi transferată în vederea executării pedepsei în România.
    (3) Cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza dispoziţiilor tratatelor bilaterale şi pe bază de reciprocitate.
    (4) În scopul constatării îndeplinirii condiţiilor prevăzute la alin. (1)-(3), Ministerul Justiţiei poate solicita prezentarea unui act emis de autoritatea competentă a statului solicitant.

    ART. 21
    Motive obligatorii de refuz al extrădării
    (1) Extrădarea va fi refuzată dacă:
    a) nu a fost respectat dreptul la un proces echitabil în sensul Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, sau al oricărui alt instrument internaţional pertinent în domeniu, ratificat de România;
    b) există motive serioase să se creadă că extrădarea este solicitată în scopul urmăririi sau pedepsirii unei persoane pe motive de rasă, religie, sex, naţionalitate, limbă, opinii politice sau ideologice ori de apartenenţă la un anumit grup social;
    c) situaţia persoanei riscă să se agraveze din unul dintre motivele enunţate la lit. b);
    d) cererea este formulată într-o cauză aflată pe rolul unor tribunale extraordinare, altele decât cele constituite prin instrumentele internaţionale pertinente, sau în vederea executării unei pedepse aplicate de un asemenea tribunal;
    e) se referă la o infracţiune de natură politică sau la o infracţiune conexă unei infracţiuni politice;
    f) se referă la o infracţiune militară care nu constituie infracţiune de drept comun.

    (2) Nu sunt considerate infracţiuni de natură politică:
    a) atentatul la viaţa unui şef de stat sau a unui membru al familiei sale;
    b) crimele împotriva umanităţii prevăzute de Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, adoptată la 9 decembrie 1948 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite;
    c) infracţiunile prevăzute la art. 50 din Convenţia de la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie, la art. 51 din Convenţia de la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate maritime, la art. 129 din Convenţia de la Geneva din 1949 cu privire la tratamentul prizonierilor de război şi la art. 147 din Convenţia de la Geneva din 1949 cu privire la protecţia persoanelor civile în timp de război;
    d) orice violări similare ale legilor războiului, care nu sunt prevăzute de dispoziţiile din convenţiile de la Geneva prevăzute la lit. c);
    e) infracţiunile prevăzute la art. 1 din Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1997, şi în alte instrumente internaţionale pertinente;
    f) infracţiunile prevăzute în Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, adoptată la 17 decembrie 1984 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite;
    g) orice altă infracţiune al cărei caracter politic a fost eliminat de tratatele, convenţiile sau acordurile internaţionale la care România este parte.


    ART. 22
    Motive opţionale de refuz al extrădării
    (1) Extrădarea poate fi refuzată atunci când fapta care motivează cererea face obiectul unui proces penal în curs sau atunci când această faptă poate face obiectul unui proces penal în România.
    (2) Extrădarea unei persoane poate fi refuzată sau amânată, dacă predarea acesteia este susceptibilă să aibă consecinţe de o gravitate deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau a stării sale de sănătate. În caz de refuz al extrădării, prevederile art. 23 alin. (1) se aplică în mod corespunzător.

    ART. 23
    Transferul procedurii penale în cazurile de refuz al extrădării
    (1) Refuzul extrădării propriului cetăţean ori a refugiatului politic obligă statul român ca la cererea statului solicitant să supună cauza autorităţilor sale judiciare competente, astfel încât să se poată exercita urmărirea penală şi judecata, dacă este cazul. În acest scop statul solicitant ar urma să transmită gratuit Ministerului Justiţiei din România dosarele, informaţiile şi obiectele privind infracţiunea. Statul solicitant va fi informat despre rezultatul cererii sale.
    (2) În cazul în care România optează pentru soluţia refuzului extrădării unui cetăţean străin, persoana suspectată, acuzată sau condamnată în alt stat pentru una dintre infracţiunile prevăzute la art. 97 alin. (1) sau pentru orice altă infracţiune pentru care legea statului solicitant prevede pedeapsa închisorii al cărei minimum special este de cel puţin 5 ani, examinarea propriei competenţe şi exercitarea, dacă este cazul, a acţiunii penale se fac din oficiu, fără excepţie şi fără întârziere. Autorităţile române solicitate hotărăsc în aceleaşi condiţii ca şi pentru orice infracţiune cu caracter grav prevăzută şi pedepsită de legea română.

    ART. 24
    Dubla incriminare
    (1) Extrădarea poate fi admisă numai dacă fapta pentru care este suspectată sau acuzată ori a fost condamnată persoana a cărei extrădare se solicită este prevăzută ca infracţiune atât de legea statului solicitant, cât şi de legea română.
    (2) Prin derogare de la dispoziţiile alin. (1), extrădarea poate fi acordată şi dacă fapta respectivă nu este prevăzută de legea română, dacă pentru această faptă este exclusă cerinţa dublei incriminări printr-o convenţie internaţională la care România este parte.
    (3) Diferenţele existente între calificarea juridică şi denumirea dată aceleiaşi infracţiuni de legile celor două state nu prezintă relevanţă, dacă prin convenţie internaţională sau, în lipsa acesteia, prin declaraţie de reciprocitate nu se prevede altfel.

    ART. 25
    Infracţiuni fiscale
    (1) În materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar, extrădarea va fi acordată potrivit dispoziţiilor înţelegerii internaţionale aplicabile, pentru fapte cărora le corespund, conform legii statului român, infracţiuni de aceeaşi natură.
    (2) Extrădarea nu poate fi refuzată pentru motivul că legea română nu impune acelaşi tip de taxe sau de impozite ori nu cuprinde acelaşi tip de reglementare în materie de taxe şi impozite, de vamă sau de schimb valutar ca legislaţia statului solicitant.

    ART. 26
    Gravitatea pedepsei
    Extrădarea este acordată de România, în vederea urmăririi penale sau a judecăţii, pentru fapte a căror săvârşire atrage potrivit legislaţiei statului solicitant şi legii române o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an, iar în vederea executării unei pedepse, numai dacă aceasta este de cel puţin 4 luni.

    ART. 27
    Pedeapsa capitală
    Dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de către legea statului solicitant, extrădarea nu va putea fi acordată decât cu condiţia ca statul respectiv să dea asigurări considerate ca îndestulătoare de către statul român că pedeapsa capitală nu se va executa, urmând să fie comutată.

    ART. 28
    Amânarea aplicării pedepsei şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
    Persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei ori persoana condamnată la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere poate fi extrădată dacă fracţiunea de pedeapsă rămasă de executat răspunde exigenţelor de gravitate prevăzute la art. 26 şi nu există alte impedimente legale la extrădare.

    ART. 29
    Infracţiunile comise într-un stat terţ
    În cazul infracţiunilor comise pe teritoriul unui alt stat decât statul solicitant, extrădarea poate fi acordată atunci când legea română conferă competenţa de urmărire şi judecată autorităţilor judiciare române pentru infracţiuni de acelaşi fel, săvârşite în afara teritoriului statului român, sau atunci când statul solicitant face dovada că statul terţ pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea nu va cere extrădarea pentru fapta respectivă.

    ART. 30
    Lipsa plângerii prealabile
    Extrădarea nu se acordă în cazul în care, potrivit atât legislaţiei române, cât şi legislaţiei statului solicitant, acţiunea penală poate fi angajată numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar această persoană se opune extrădării.

    ART. 31
    Dreptul la apărare
    România nu va acorda extrădarea în cazurile în care persoana extrădabilă ar fi judecată în statul solicitant de un tribunal care nu asigură garanţiile fundamentale de procedură şi de protecţie a drepturilor la apărare sau de un tribunal naţional instituit anume pentru cazul respectiv ori dacă extrădarea este cerută în vederea executării unei pedepse pronunţate de acel tribunal.

    ART. 32
    Judecarea în lipsă
    (1) În cazul în care se solicită extrădarea unei persoane în vederea executării unei pedepse pronunţate printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva sa, statul român poate refuza extrădarea în acest scop, dacă apreciază că procedura de judecată a nesocotit dreptul la apărare recunoscut oricărei persoane suspectate sau acuzate de săvârşirea unei infracţiuni. Totuşi, extrădarea se va acorda dacă statul solicitant dă asigurări apreciate ca suficiente pentru a garanta persoanei a cărei extrădare este cerută dreptul la o nouă procedură de judecată care să îi salvgardeze drepturile la apărare. Hotărârea de extrădare îndreptăţeşte statul solicitant fie să treacă la o nouă judecată în cauză, în prezenţa condamnatului, dacă acesta nu se împotriveşte, fie să îl urmărească pe extrădat, în caz contrar.
    (2) Când statul român comunică persoanei a cărei extrădare este cerută hotărârea dată în lipsă împotriva sa, statul solicitant nu va considera această comunicare ca o notificare care atrage efecte faţă de procedura penală în acest stat.

    ART. 33
    Prescripţia
    (1) Extrădarea nu se acordă în cazul în care prescripţia răspunderii penale sau prescripţia executării pedepsei este împlinită fie potrivit legislaţiei române, fie potrivit legislaţiei statului solicitant.
    (2) Depunerea cererii de extrădare întrerupe prescripţia neîmplinită anterior.

    ART. 34
    Amnistia
    Extrădarea nu se admite pentru o infracţiune pentru care a intervenit amnistia în România, dacă statul român avea competenţa să urmărească această infracţiune, potrivit propriei sale legi penale.

    ART. 35
    Graţierea
    Actul de graţiere adoptat de statul solicitant face inoperantă cererea de extrădare, chiar dacă celelalte condiţii ale extrădării sunt îndeplinite.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Procedura extrădării din România
    ART. 36
    Cererea de extrădare şi actele anexe
    (1) Cererea de extrădare, formulată în scris de autoritatea competentă a statului solicitant, se adresează Ministerului Justiţiei. Dacă cererea se adresează pe cale diplomatică, ea se transmite neîntârziat Ministerului Justiţiei. O altă cale va putea fi convenită prin înţelegere directă între statul solicitant şi statul român solicitat.
    (2) În sprijinul cererii se vor prezenta:
    a) în funcţie de faza procesului penal, originalele sau copiile autentice ale hotărârii de condamnare definitive, cu menţiunea rămânerii definitive, deciziilor pronunţate ca urmare a exercitării căilor legale de atac, mandatului de executare a pedepsei închisorii, respectiv originalele sau copiile autentice ale mandatului de arestare preventivă, rechizitorului sau ale altor acte având putere egală. Autentificarea copiilor acestor acte se face gratuit de instanţa sau parchetul competent, după caz;
    b) o expunere a faptelor pentru care se cere extrădarea. Data şi locul săvârşirii lor, calificarea lor juridică şi referirile la dispoziţiile legale care le sunt aplicabile se vor indica în modul cel mai exact posibil;
    c) o copie a dispoziţiilor legale aplicabile sau, dacă aceasta nu este cu putinţă, o declaraţie asupra dreptului aplicabil, precum şi semnalmentele cele mai precise ale persoanei extrădabile şi orice alte informaţii de natură să determine identitatea şi naţionalitatea acesteia;
    d) date privind durata pedepsei neexecutate, în cazul cererii de extrădare a unei persoane condamnate care a executat numai o parte din pedeapsă.


    ART. 37
    Procedura extrădării pasive
    (1) Extrădarea din România se hotărăşte de justiţie.
    (2) Procedura de extrădare pasivă are un caracter urgent şi se desfăşoară şi în timpul vacanţei judecătoreşti.
    (3) Rolul Ministerului Justiţiei constă în îndeplinirea atribuţiilor care îi sunt conferite, în calitate de autoritate centrală, prin lege şi tratatele internaţionale la care România este parte.
    (4) În exercitarea atribuţiilor de autoritate centrală, Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, îndeplineşte, cu precădere, următoarele activităţi:
    a) primirea cererii de extrădare;
    b) examinarea cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia din punctul de vedere al regularităţii internaţionale, în condiţiile prevăzute la art. 38;
    c) transmiterea cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia procurorului general competent, în condiţiile prevăzute la art. 40;
    d) restituirea motivată a cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia, în cazurile prevăzute la art. 38 alin. (4);
    e) punerea în executare, în colaborare cu Ministerul Afacerilor Interne, a hotărârii definitive prin care s-a dispus extrădarea;
    f) comunicarea către autoritatea centrală a statului solicitant a soluţiei date cererii de extrădare sau a cererii de arestare provizorie în vederea extrădării, pronunţată de autoritatea judiciară competentă.


    ART. 38
    Examenul de regularitate internaţională
    (1) Examenul de regularitate internaţională are ca scop verificarea conformităţii cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia cu dispoziţiile tratatelor internaţionale aplicabile, inclusiv cu declaraţiile formulate de România în baza dispoziţiilor unor convenţii multilaterale.
    (2) Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, efectuează, în termen de 3 zile lucrătoare de la data primirii cererii, examenul de regularitate internaţională prevăzut la alin. (1), spre a constata dacă:
    a) între România şi statul solicitant există norme convenţionale ori reciprocitate pentru extrădare;
    b) la cererea de extrădare sunt anexate actele prevăzute de tratatul internaţional aplicabil;
    c) cererea şi actele anexate acesteia sunt însoţite de traduceri, conform prevederilor art. 14;
    d) există una dintre limitele acordării cooperării judiciare prevăzute la art. 3.

    (3) De asemenea, în cadrul examenului de regularitate internaţională, Ministerul Justiţiei verifică existenţa reciprocităţii în privinţa extrădării propriilor cetăţeni, în cazul în care se solicită extrădarea unui cetăţean român.
    (4) În cazul în care constată neîndeplinirea condiţiilor de regularitate internaţională menţionate la alin. (2) lit. a) şi b) şi la alin. (3), precum şi în cazul în care se constată existenţa situaţiei prevăzute la alin. (2) lit. d), Ministerul Justiţiei restituie cererea şi actele anexe, explicând motivele. În situaţia în care cererea de extrădare şi documentele anexe nu sunt însoţite de traduceri în limba română, urmează ca parchetul competent să ia măsuri pentru efectuarea unei traduceri cât mai urgente.
    (5) În cazul cererilor de arestare provizorie în vederea extrădării, examenul de regularitate internaţională se efectuează în termen de 24 de ore de la primirea cererii.

    ART. 39
    Concursul de cereri
    (1) Dacă extrădarea este cerută de mai multe state fie pentru aceeaşi faptă, fie pentru fapte diferite, statul român hotărăşte, ţinând seama de toate împrejurările şi, în mod deosebit, de gravitatea şi de locul săvârşirii infracţiunilor, de data depunerii cererilor respective, de cetăţenia persoanei extrădabile, de existenţa reciprocităţii de extrădare în raport cu statul român şi de posibilitatea unei extrădări ulterioare către alt stat solicitant.
    (2) În situaţia prevăzută la alin. (1), Ministerul Justiţiei stabileşte, dacă este cazul, cărui stat solicitant îi va fi predată persoana extrădată, potrivit obligaţiilor internaţionale asumate de România prin tratatele internaţionale în materie la care este parte sau care decurg din statutul de membru al Uniunii Europene, ţinând seama de hotărârile judecătoreşti definitive cu privire la fiecare dintre cererile de extrădare, precum şi de criteriile prevăzute la alin. (1).
    (3) Despre existenţa concursului de cereri, Ministerul Justiţiei va înştiinţa de urgenţă autorităţile competente ale statelor solicitante.

    ART. 40
    Sesizarea procurorului competent
    Cu excepţia cazurilor de restituire prevăzute la art. 38 alin. (4), cererea de extrădare şi actele anexe se transmit de Ministerul Justiţiei, în cel mult 48 de ore, procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie a fost localizată persoana extrădabilă sau, în cazul în care nu se cunoaşte locul unde se află persoana, procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

    ART. 41
    Reprezentarea statului solicitant
    (1) În procedura de extrădare pasivă, statul solicitant este reprezentat de autoritatea centrală şi de Ministerul Public din România. La cererea expresă a statului solicitant, reprezentanţi ai acestuia pot participa, cu aprobarea instanţei competente, la soluţionarea cererii de extrădare.
    (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procedurii de extrădare activă.

    ART. 42
    Procedura judiciară şi reguli speciale de competenţă
    (1) Procedura judiciară de extrădare este de competenţa curţii de apel în a cărei circumscripţie a fost localizată persoana extrădabilă şi a parchetului de pe lângă aceasta.
    (2) În cazul în care statul solicitant solicită în acelaşi timp extrădarea a două sau mai multe persoane, cercetate în aceeaşi cauză penală sau în cauze conexe, care au fost localizate în circumscripţiile unor curţi de apel diferite, competenţa soluţionării cererilor de extrădare aparţine Curţii de Apel Bucureşti.
    (3) Cererea de arestare provizorie în vederea extrădării şi cererea de extrădare se soluţionează de un complet format dintr-un judecător al secţiei penale a curţii de apel competente.
    (4) Hotărârea pronunţată cu privire la cererea de extrădare este supusă contestaţiei, în condiţiile prevăzute la art. 52 alin. (8) şi art. 53.
    (5) Normele de procedură penală privind urmărirea, judecata şi punerea în executare sunt aplicabile şi în procedura de extrădare, în măsura în care prin prezenta lege nu se dispune altfel.

    ART. 43
    Arestarea provizorie şi sesizarea instanţei
    (1) Procurorul general competent sau procurorul desemnat de acesta procedează, în 48 de ore de la primirea cererii de extrădare şi a actelor anexate, la identificarea persoanei extrădabile, căreia îi aduce la cunoştinţă conţinutul actelor transmise de autorităţile statului solicitant.
    (2) După identificare, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie a fost prinsă persoana extrădabilă sesizează de îndată curtea de apel competentă, pentru a aprecia asupra luării măsurii arestării provizorii în vederea extrădării a persoanei extrădabile şi continuării procedurii judiciare de soluţionare a cererii de extrădare. În cazul prevăzut la art. 42 alin. (2), audierea persoanei extrădabile de către Curtea de Apel Bucureşti se poate realiza şi prin videoconferinţă. Lucrările efectuate de parchetul de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie a fost prinsă persoana extrădabilă se trimit Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, imediat după audierea persoanei extrădabile.
    (3) Arestarea provizorie în vederea extrădării se dispune şi este prelungită de acelaşi complet învestit cu soluţionarea cererii de extrădare, prin încheiere, fără ca durata totală a arestării provizorii să poată depăşi 180 de zile. După întocmirea hotărârii prin care s-a dispus arestarea, judecătorul emite de îndată mandat de arestare provizorie în vederea extrădării. Prevederile Codului de procedură penală cu privire la conţinutul şi executarea mandatului de arestare se aplică în mod corespunzător.
    (4) Arestarea provizorie în vederea extrădării se execută în centrele de reţinere şi arestare preventivă, care se organizează şi funcţionează în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, cu excepţia cazurilor în care persoana se află în executarea unei pedepse într-un penitenciar din subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
    (5) În cursul soluţionării cererii de extrădare, instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, necesitatea menţinerii arestării provizorii, putând dispune, după caz, menţinerea arestării provizorii sau înlocuirea acesteia cu măsura arestului la domiciliu, controlului judiciar sau pe cauţiune. Măsura arestării provizorii se înlocuieşte cu arestul la domiciliu, controlul judiciar sau pe cauţiune numai în cazuri bine justificate şi numai dacă instanţa apreciază că persoana extrădabilă nu va încerca să se sustragă de la judecarea cererii de extrădare.
    (6) Odată cu admiterea cererii de extrădare, prin sentinţă, instanţa dispune şi arestarea persoanei extrădate în vederea predării.
    (7) Măsura arestării în vederea predării încetează de drept dacă persoana extrădată nu este preluată de autorităţile competente ale statului solicitat, în termen de 30 de zile de la data convenită pentru predare, cu excepţia cazului prevăzut la art. 57 alin. (6). În acest caz, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a persoanei extrădate şi informează despre aceasta Ministerul Justiţiei şi Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române.
    (8) În cazul în care împotriva persoanei extrădabile autorităţile judiciare române competente au emis un mandat de arestare preventivă sau un mandat de executare a pedepsei închisorii, pentru fapte săvârşite pe teritoriul României, mandatul de arestare provizorie în vederea extrădării devine efectiv de la data la care persoana în cauză nu se mai află sub puterea mandatului de arestare preventivă sau de executare a pedepsei închisorii.
    (9) Încheierea prin care s-a dispus luarea, menţinerea, înlocuirea sau încetarea măsurii arestării provizorii în vederea extrădării poate fi atacată separat cu contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Dosarul va fi înaintat instanţei ierarhic superioare în termen de 48 de ore, iar contestaţia se judecă în termen de 5 zile de la înregistrarea cauzei. Contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menţinerea măsurii arestării provizorii nu este suspensivă de executare.

    ART. 44
    Arestarea provizorie în caz de urgenţă
    (1) În caz de urgenţă, la cererea motivată a statului solicitant, persoana urmărită poate fi arestată provizoriu în vederea extrădării, anterior primirii cererii de extrădare.
    (2) Notiţa roşie sau difuziunea de urmărire internaţională prin canalele Organizaţiei Internaţionale de Poliţie Criminală - Interpol echivalează cu o cerere de arestare provizorie în vederea extrădării dacă se prevede expres în tratatul aplicabil ori există reciprocitate. Lipsa reciprocităţii nu împiedică să se dea curs cererii de arestare provizorie dacă măsura se dovedeşte necesară având în vedere nevoia de a lupta împotriva formelor grave ale criminalităţii.
    (3) Persoanele prevăzute la art. 19 nu pot fi arestate în baza unei notiţe roşii sau a unei difuziuni de urmărire internaţională prin canalele Organizaţiei Internaţionale de Poliţie Criminală - Interpol.
    (4) În cererea de arestare provizorie în vederea extrădării trebuie să se arate:
    a) autoritatea care solicită arestarea provizorie în vederea extrădării;
    b) datele de identificare a persoanei urmărite internaţional, inclusiv cetăţenia;
    c) existenţa unui mandat de arestare sau a oricărui alt document având aceleaşi efecte juridice ori a unei hotărâri judecătoreşti executorii;
    d) confirmarea valabilităţii actului prevăzut la lit. c);
    e) expunerea faptelor, care trebuie să precizeze data, locul unde au fost comise şi gradul de participaţie la săvârşirea lor;
    f) dispoziţiile legale aplicabile, inclusiv cele privind prescripţia răspunderii penale sau a executării pedepsei;
    g) confirmarea că va fi transmisă cererea de extrădare.

    (5) În cazul în care se solicită arestarea unei persoane prevăzute la art. 19 sau atunci când notiţa roşie sau difuziunea de urmărire internaţională prin canalele Organizaţiei Internaţionale de Poliţie Criminală - Interpol nu echivalează cu o cerere de arestare provizorie în vederea extrădării, cererea de arestare provizorie în vederea extrădării se transmite direcţiei de specialitate din Ministerul Justiţiei, direct sau prin intermediul Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române.
    (6) În cazul în care echivalează cu o cerere de arestare provizorie în vederea extrădării şi există date că persoana urmărită internaţional se află în România, Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române transmite notiţa roşie sau difuziunea de urmărire internaţională prin canalele Organizaţiei Internaţionale de Poliţie Criminală - Interpol parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie a fost localizată persoana urmărită sau, în cazul în care nu se cunoaşte locul unde se află persoana, Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
    (7) După identificare, procurorul sesizează de îndată curtea de apel competentă, pentru a aprecia asupra luării măsurii arestării provizorii în vederea extrădării.
    (8) Durata maximă a măsurii arestării provizorii în vederea extrădării a persoanei extrădabile este de 40 de zile, în afară de cazul în care prin tratatul aplicabil este prevăzută o durată mai mare.
    (9) Punerea în libertate a persoanei extrădabile nu exclude o nouă arestare provizorie în vederea extrădării şi nici extrădarea, dacă cererea de extrădare este primită ulterior.

    ART. 45
    Reţinerea în vederea extrădării
    Măsura reţinerii poate fi luată de procuror sau de organul de cercetare penală faţă de persoana extrădabilă numai după ascultarea acesteia în prezenţa apărătorului. Măsura reţinerii poate dura cel mult 24 de ore. Organul de cercetare penală este obligat, în primele 10 ore de la reţinerea persoanei extrădabile, să o prezinte procurorului competent.

    ART. 46
    Procedura la curtea de apel
    (1) La primul termen, instanţa procedează la luarea unei declaraţii persoanei extrădabile, care va fi asistată gratuit de un interpret şi de un apărător din oficiu, dacă nu există un avocat ales. Prezenţa procurorului este obligatorie. Procedura este publică, dacă persoana extrădabilă sau procurorul nu se opune, orală şi contradictorie.
    (2) Persoana extrădabilă sau procurorul de şedinţă poate cere instanţei un termen suplimentar de încă 8 zile, pentru motive suficient justificate. Parchetul este obligat să contribuie la procurarea datelor şi actelor necesare pentru a se stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile extrădării şi să dispună ridicarea şi depunerea la instanţă a obiectelor la care se referă art. 17.
    (3) După interogatoriu, persoana extrădabilă poate să opteze fie pentru extrădarea voluntară, fie pentru continuarea procedurii, în caz de opunere la extrădare.

    ART. 47
    Extrădarea voluntară
    (1) Persoana extrădabilă are dreptul să declare în faţa instanţei că renunţă la beneficiile pe care i le poate conferi legea de a se apăra împotriva cererii de extrădare şi că îşi dă consimţământul să fie extrădată şi predată autorităţilor competente ale statului solicitant. Declaraţia sa este consemnată într-un proces-verbal, semnat de preşedintele completului de judecată, grefier, persoana extrădabilă, avocatul ei şi de interpret. După ce instanţa constată că persoana extrădabilă este pe deplin conştientă de consecinţele opţiunii sale, instanţa, luând şi concluziile procurorului, examinează dacă nu există vreun impediment care exclude extrădarea. Dacă se constată că extrădarea voluntară este admisibilă, instanţa ia act despre aceasta prin sentinţă şi dispune totodată asupra măsurii preventive necesar să fie luată până la predarea persoanei extrădabile. Sentinţa este definitivă, se redactează în 24 de ore şi se transmite de îndată, în copie legalizată, Ministerului Justiţiei, pentru a proceda conform legii.
    (2) În condiţiile prevăzute la alin. (1), persoana extrădabilă poate declara că renunţă la aplicarea regulii specialităţii prevăzute la art. 74.

    ART. 48
    Extrădarea simplificată
    În cazul prevăzut la art. 47, prezentarea unei cereri formale de extrădare şi a actelor prevăzute la art. 36 alin. (2) nu mai este necesară dacă se prevede astfel prin convenţia internaţională aplicabilă în relaţia cu statul solicitant sau în cazul în care legislaţia acelui stat permite o asemenea procedură simplificată de extrădare şi aceasta a fost aplicată unor cereri de extrădare formulate de România.

    ART. 49
    Opoziţia la extrădare a persoanei extrădabile
    (1) Dacă persoana extrădabilă se opune la cererea de extrădare, ea îşi va putea formula apărările oral şi în scris; totodată va putea propune probe.
    (2) În urma audierii persoanei extrădabile, dosarul cauzei este pus la dispoziţia apărătorului acesteia pentru a putea prezenta, în scris şi în termen de 8 zile, opoziţia motivată la cererea de extrădare şi a indica mijloacele de probă admise de legea română, numărul de martori fiind limitat la doi.
    (3) Opoziţia nu poate fi întemeiată decât pe faptul că persoana arestată nu este persoana urmărită sau că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru extrădare.
    (4) Odată prezentată opoziţia sau expirat termenul de prezentare a acesteia, procurorul poate solicita un termen de 8 zile pentru a răspunde opoziţiei sau a administra probe, în condiţiile prevăzute la alin. (2).

    ART. 50
    Administrarea probelor
    Mijloacele de probă încuviinţate de instanţă vor fi administrate în termen de maximum 15 zile, în prezenţa persoanei extrădabile, asistată de apărător şi, dacă este nevoie, de interpret, precum şi a procurorului.

    ART. 51
    Informaţii suplimentare
    (1) Dacă informaţiile comunicate de statul solicitant se dovedesc insuficiente pentru a permite statului român să pronunţe o hotărâre în aplicarea prezentei legi, instanţa competentă va solicita complinirea informaţiilor necesare. În acest scop, va fixa un termen de două luni.
    (2) Transmiterea solicitării privind informaţiile suplimentare, precum şi a răspunsului se realizează pe una din căile prevăzute la art. 36.

    ART. 52
    Soluţionarea cauzei
    (1) După examinarea cererii de extrădare, a materialului probator şi a concluziilor prezentate de partea extrădabilă şi de procuror, curtea de apel poate:
    a) să dispună, în cazul concursului de cereri prevăzut la art. 39, conexarea dosarelor, chiar dacă se referă la fapte diferite sau sunt înregistrate la curţi de apel diferite, competenţa teritorială aparţinând curţii de apel celei dintâi sesizate;
    b) să dispună, în cazul necesităţii de a primi informaţii suplimentare de la statul solicitant potrivit art. 51, amânarea soluţionării cererii de extrădare pentru un termen de două luni, cu posibilitatea reiterării cererii, şi acordarea unui ultim termen de încă două luni;
    c) să constate, prin sentinţă, dacă sunt sau nu sunt întrunite condiţiile extrădării.

    (2) Curtea de apel nu este competentă să se pronunţe asupra temeiniciei urmăririi sau condamnării pentru care autoritatea străină cere extrădarea, nici asupra oportunităţii extrădării.
    (3) În cazul în care curtea de apel constată că sunt îndeplinite condiţiile de extrădare, hotărăşte admiterea cererii de extrădare, dispunând totodată menţinerea stării de arest provizoriu în vederea extrădării, până la predarea persoanei extrădate, conform art. 57.
    (4) Hotărârea prin care s-a dispus extrădarea se motivează în termen de 5 zile de la data pronunţării.
    (5) În cazul extrădărilor temporare sau sub condiţie, instanţa va menţiona în dispozitivul sentinţei condiţiile prevăzute în acele articole.
    (6) În cazul admiterii cererii de extrădare, dacă se remit şi obiecte conform art. 17, se va face menţiune despre acestea în cuprinsul sentinţei, anexându-se eventual un inventar.
    (7) Dacă instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru extrădare, respinge cererea şi dispune punerea în libertate a persoanei extrădabile. Hotărârea se motivează în 24 de ore şi este transmisă procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, care o remite, de îndată, compartimentului de specialitate al Ministerului Justiţiei.
    (8) Hotărârea asupra extrădării poate fi atacată cu contestaţie de procurorul general competent şi de persoana extrădabilă, în termen de 5 zile de la pronunţare, la Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general competent poate depune contestaţie din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei.
    (9) Contestaţia depusă împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea de extrădare este suspensivă de executare. Contestaţia depusă împotriva hotărârii prin care s-a dispus extrădarea este suspensivă de executare, cu excepţia dispoziţiilor referitoare la starea de arest provizoriu în vederea extrădării.

    ART. 53
    Judecarea contestaţiei şi comunicarea hotărârii
    (1) După motivarea sentinţei curţii de apel, dosarul cauzei se înaintează, de îndată, Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    (2) Preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, primind dosarul, fixează termen de judecată independent de înscrierea pe rol a altor cauze, cu prioritate.
    (3) Judecarea contestaţiei se face într-un termen de cel mult 10 zile, de un complet format din 3 judecători.
    (4) În scopul soluţionării contestaţiei, preşedintele completului poate desemna pe unul din judecători sau pe un magistrat-asistent să facă un raport scris.
    (5) Dosarul cauzei se restituie curţii de apel, în cel mult 3 zile de la soluţionarea contestaţiei.
    (6) Hotărârea definitivă asupra extrădării se comunică procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel care a judecat cauza în primă instanţă şi direcţiei de specialitate din Ministerul Justiţiei.

    ART. 54
    Analogie
    Dispoziţiile art. 52 alin. (8) şi art. 53 se aplică în mod corespunzător şi în cazurile în care instanţa se pronunţă cu privire la amânarea extrădării, admiterea sub condiţie a extrădării, consimţământul extinderii obiectului extrădării şi reextrădarea către un stat terţ.

    ART. 55
    Fuga extrădatului
    Extrădatul care, după ce a fost predat statului solicitant, fuge înainte de soluţionarea cauzei sau de executarea pedepsei pentru care a fost acordată extrădarea şi care se întoarce sau este identificat pe teritoriul României va fi din nou arestat şi predat, în baza unui mandat emis de autoritatea judiciară competentă a statului solicitant, cu excepţia cazului în care acesta a încălcat condiţiile în care extrădarea a fost acordată.

    SECŢIUNEA a 3-a
    Efectele extrădării din România
    ART. 56
    Predarea extrădatului
    (1) Este considerat bază legală necesară şi suficientă pentru predarea extrădatului un extras al hotărârii judecătoreşti rămase definitive, prin care se dispune extrădarea.
    (2) În vederea stabilirii datei şi a locului de predare, Ministerul Justiţiei comunică de îndată Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române un extras al hotărârii judecătoreşti rămase definitive.
    (3) Data predării va fi comunicată Ministerului Justiţiei şi curţii de apel competente în termen de 15 zile de la data transmiterii hotărârii judecătoreşti prevăzute la alin. (1). În cazul în care data predării nu a fost fixată în intervalul de 15 zile, Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române informează asupra demersurilor luate şi motivelor pentru care data predării nu a putut fi stabilită în acest interval.

    ART. 57
    Termene pentru predarea extrădatului
    (1) Ministerul Justiţiei va face cunoscută de urgenţă autorităţii competente a statului solicitant soluţia adoptată asupra extrădării, comunicându-i totodată un extras de pe hotărârea definitivă.
    (2) Orice soluţie de respingere totală sau parţială va fi motivată.
    (3) În caz de acordare a extrădării, statul solicitant va fi informat despre locul şi data predării, precum şi asupra duratei arestului în vederea extrădării, executat de persoana extrădabilă.
    (4) Locul predării va fi un punct de frontieră al României. Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române asigură, prin Biroul Naţional Interpol, predarea şi informează despre aceasta Ministerul Justiţiei şi curtea de apel competentă. Persoana extrădată este predată şi preluată sub escortă.
    (5) Sub rezerva cazului prevăzut la alin. (6), dacă persoana extrădată nu va fi preluată la data stabilită, ea va putea fi pusă în libertate la expirarea unui termen de 15 zile, socotit de la această dată; acest termen nu va putea fi prelungit decât cel mult cu încă 15 zile.
    (6) În caz de forţă majoră, care împiedică predarea sau primirea persoanei extrădate, autorităţile române şi cele ale statului solicitant se vor pune de acord asupra unei noi date de predare, dispoziţiile art. 56 alin. (3) fiind aplicabile.

    ART. 58
    Predarea amânată
    (1) În situaţia în care persoana extrădată este cercetată penal de către autorităţile judiciare române, predarea acesteia se amână până la soluţionarea definitivă a cauzei. În caz de condamnare cu executarea în regim de detenţie a pedepsei, predarea se amână până la punerea în libertate ca urmare a liberării condiţionate sau până la executarea pedepsei la termen.
    (2) Predarea poate fi amânată atunci când:
    a) se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că persoana extrădată suferă de o boală gravă care face imposibilă predarea imediată. În acest caz, predarea se amână până când starea de sănătate a persoanei extrădate se va ameliora;
    b) persoana extrădată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În acest caz, predarea se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea, astfel încât predarea să fie posibilă;
    c) din cauza unor împrejurări speciale, predarea imediată ar avea consecinţe grave pentru persoana extrădată sau familia acesteia. În acest caz, predarea poate fi amânată cel mult 3 luni şi numai o singură dată.

    (3) În cazul amânării predării persoanei extrădate, instanţa emite un mandat de arestare provizorie în vederea extrădării. În cazul în care persoana extrădată se află, la momentul admiterii cererii de extrădare, sub puterea unui mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei închisorii emis de autorităţile judiciare române, mandatul de arestare provizorie în vederea extrădării intră în vigoare la data încetării motivelor care au justificat amânarea.
    (4) Prin excepţie de la alin. (1), la cererea expresă a statului solicitant, persoana extrădată poate fi predată temporar, pe o durată stabilită de comun acord de autorităţile române şi statul solicitant.
    (5) Atunci când cererea prevăzută la alin. (4) este transmisă după rămânerea definitivă a hotărârii de predare, predarea temporară este aprobată de preşedintele secţiei penale a curţii de apel care a soluţionat cererea de extrădare, prin încheiere motivată, dată în cameră de consiliu. La cererea preşedintelui secţiei penale a curţii de apel, organul judiciar pe rolul căruia se află cauza ori instanţa de executare transmite informaţiile solicitate.
    (6) Condiţiile privind predarea temporară se stabilesc prin acordul încheiat între autorităţile române şi străine competente. Pentru România, autoritatea competentă este Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate. Preluarea persoanei extrădate şi returnarea acesteia se fac de către autorităţile competente ale statului solicitant, pe teritoriul României. Cheltuielile privind preluarea şi returnarea persoanei extrădate sunt suportate de statul solicitant.
    (7) Dacă persoana extrădată potrivit alin. (4) se află în executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate, executarea pedepsei sau a măsurii se consideră suspendată începând cu data la care persoana a fost preluată de statul emitent până la data returnării acesteia.

    ART. 59
    Tranzitul
    (1) Tranzitul pe teritoriul României al unui extrădat care nu este cetăţean român poate fi acordat cu condiţia ca motive de ordine publică să nu se opună şi să fie vorba despre o infracţiune care permite extrădarea, conform legii române.
    (2) Dacă persoana extrădată are cetăţenia română, tranzitul nu este acordat decât în situaţiile în care se poate aproba extrădarea cetăţenilor români.
    (3) Tranzitul este acordat la cererea statului interesat, formulată şi transmisă pe calea prevăzută la art. 36 alin. (1), la care se anexează cel puţin mandatul de arestare preventivă sau mandatul de executare a pedepsei închisorii care a justificat acordarea extrădării.
    (4) Hotărârea asupra tranzitului este luată de Ministerul Justiţiei.
    (5) Ministerul Justiţiei comunică de îndată hotărârea luată autorităţii competente a statului solicitant şi Ministerului Afacerilor Interne.
    (6) În cazul tranzitului aerian, atunci când nu este prevăzută o aterizare pe teritoriul statului român, este suficientă o notificare transmisă de autoritatea competentă a statului solicitant Ministerului Justiţiei al României. În caz de aterizare forţată, această notificare va produce efectele cererii de arestare provizorie în vederea extrădării, iar statul solicitant va adresa de îndată o cerere formală de tranzit. Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
    (7) Extrădatul în tranzit rămâne în stare de arestare provizorie pe perioada şederii sale pe teritoriul român.

    ART. 60
    Reextrădarea către un stat terţ
    (1) În afara cazului prevăzut la art. 74 alin. (1) lit. b), consimţământul statului român este necesar pentru a îngădui statului solicitant să predea unui alt stat persoana care i-a fost predată şi care ar fi căutată de către statul terţ pentru infracţiuni anterioare predării. Statul român va putea cere prezentarea actelor prevăzute la art. 36 alin. (2).
    (2) Dispoziţiile art. 52 şi 53 se aplică în mod corespunzător.

    CAP. II
    Extrădarea activă
    SECŢIUNEA 1
    Condiţii pentru solicitarea extrădării
    ART. 61
    Obligaţia de a solicita extrădarea
    Extrădarea unei persoane împotriva căreia autorităţile judiciare române competente au emis un mandat de arestare preventivă sau un mandat de executare a pedepsei închisorii ori căreia i s-a aplicat o măsură de siguranţă va fi solicitată statului străin pe teritoriul căruia aceasta a fost localizată în toate cazurile în care sunt întrunite condiţiile prevăzute de prezenta lege.

    ART. 62
    Cadrul juridic
    (1) Dispoziţiile secţiunii 1 a cap. I din prezentul titlu se aplică în mod corespunzător în cazul în care România are calitatea de stat solicitant.
    (2) În afara condiţiei privind gravitatea pedepsei prevăzute la art. 26, o condiţie suplimentară pentru ca România să poată solicita extrădarea unei persoane, în vederea efectuării urmăririi penale, este ca împotriva acelei persoane să fie pusă în mişcare acţiunea penală, în condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Procedura de solicitare a extrădării
    ART. 63
    Competenţa
    Competenţa de a întocmi şi transmite cererile de extrădare în numele statului român revine Ministerului Justiţiei.

    ART. 64
    Darea în urmărire internaţională
    (1) Darea în urmărire internaţională se solicită şi se dispune pentru identificarea şi căutarea unei persoane în scopul localizării şi arestării provizorii în vederea extrădării sau predării în România. În înţelesul prezentului articol, prin dare în urmărire internaţională se înţelege darea în urmărire prin canalele Organizaţiei Internaţionale de Poliţie Criminală - Interpol sau introducerea în Sistemul de Informaţii Schengen a unei semnalări cu privire la o persoană căutată pentru a fi arestată în vederea extrădării.
    (2) Darea în urmărire internaţională se solicită atunci când persoana menţionată, după caz, în mandatul de arestare preventivă, mandatul de executare a pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii ori în hotărârea prin care s-a luat măsura privativă de libertate nu a fost găsită şi există presupunerea rezonabilă că a părăsit teritoriul României.
    (3) Darea în urmărire internaţională se dispune de către Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române la cererea instanţei care a emis mandatul de arestare preventivă sau a instanţei de executare. În acest sens, instanţa va transmite informaţiile prevăzute la art. 44 alin. (4) lit. a)-f), precum şi orice alte date şi informaţii suplimentare solicitate.
    (4) Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române comunică în cel mai scurt timp instanţei solicitante data dării în urmărire internaţională şi data introducerii semnalării în Sistemul de Informaţii Schengen.
    (5) Instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă sau instanţa de executare verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni de la data dării în urmărire internaţională, valabilitatea mandatului de arestare preventivă sau a mandatului de executare a pedepsei privative de libertate ori a măsurii privative de libertate dispuse şi, în măsura în care au intervenit modificări, informează Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române şi direcţia de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei.
    (6) În cazul localizării persoanei urmărite pe teritoriul unui alt stat, atunci când, potrivit legii statului respectiv sau tratatului aplicabil, notiţa roşie sau difuziunea nu echivalează cu o cerere de arestare provizorie în vederea extrădării, precum şi atunci când Biroul Naţional Interpol corespondent solicită expres, Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, întocmeşte şi transmite cererea de arestare provizorie în vederea extrădării.

    ART. 65
    Procedura extrădării active
    (1) De îndată ce este informată, prin orice mijloc care lasă o urmă scrisă şi a cărui autenticitate poate fi verificată, de către Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, prin structura specializată, sau de Ministerul Justiţiei, despre localizarea pe teritoriul unui stat străin a unei persoane date în urmărire internaţională sau căutate de autorităţile judiciare române pentru ducerea la îndeplinire a unui mandat de executare a pedepsei închisorii sau a unui mandat de arestare preventivă, instanţa de executare sau instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă stabileşte, printr-o încheiere motivată, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în prezenta lege pentru a se solicita extrădarea.
    (2) Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, prin structura specializată, are obligaţia de a informa instanţa de executare sau instanţa emitentă a mandatului de arestare preventivă de îndată ce Biroul Central Naţional Interpol corespondent îi notifică faptul că persoana care face obiectul mandatului a fost localizată. Informarea va fi transmisă direct, cu o copie la Ministerul Justiţiei.
    (3) Judecata se face de urgenţă şi cu precădere, în camera de consiliu, de un complet format dintr-un singur judecător, cu participarea procurorului şi fără citarea părţilor. Judecătorul se pronunţă prin încheiere motivată, dată în camera de consiliu.
    (4) Pentru evidenţa activităţii instanţelor se va ţine o condică separată pentru şedinţele de judecată a sesizărilor privind extrădarea. În acest registru se trec dosarele din fiecare şedinţă, separat pe complete, încheierea pronunţată şi numărul acesteia, precum şi iniţialele judecătorului care o va redacta. Totodată, se întocmeşte şi se păstrează Registrul de evidenţă a sesizărilor privind extrădarea, în care se vor face următoarele menţiuni: numărul curent; numele şi prenumele inculpatului sau condamnatului; numărul şi data mandatului de arestare preventivă sau de executare a pedepsei; numărul şi data adresei Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române sau a Ministerului Justiţiei; numărul dosarului instanţei; numărul şi data pronunţării încheierii; data comunicării încheierii Ministerului Justiţiei. Instanţa de recurs va ţine un registru distinct pentru aceste speţe. Registrul de evidenţă a sesizărilor privind extrădarea nu este destinat publicităţii.
    (5) Încheierea prevăzută la alin. (3) poate fi atacată cu contestaţie de procuror, în termen de 24 de ore de la pronunţare. Dosarul cauzei este înaintat instanţei ierarhic superioare, în termen de 24 de ore. Contestaţia se judecă în termen de cel mult 3 zile de către instanţa superioară. Instanţa ierarhic superioară va restitui dosarul primei instanţe, în termen de 24 de ore de la soluţionarea contestaţiei.
    (6) Încheierea definitivă prin care s-a constatat că sunt întrunite condiţiile pentru solicitarea extrădării, însoţită de actele prevăzute la art. 36 alin. (2), se comunică de îndată Ministerului Justiţiei. Încheierea definitivă prin care s-a constatat că nu sunt întrunite condiţiile pentru a se solicita extrădarea se comunică Ministerului Justiţiei în cel mult 3 zile de la pronunţare.
    (7) În termen de cel mult 3 zile de la data primirii încheierii definitive prin care s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile pentru solicitarea extrădării, Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, efectuează un examen de regularitate internaţională. Dispoziţiile art. 38 se aplică în mod corespunzător.
    (8) În funcţie de concluziile examenului de regularitate internaţională, direcţia de specialitate a Ministerului Justiţiei fie întocmeşte cererea de extrădare şi o transmite, însoţită de actele anexe, autorităţii competente a statului solicitat, fie întocmeşte un act prin care propune ministrului justiţiei, motivat, să sesizeze procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea iniţierii procedurii de revizuire a încheierii definitive prin care s-a dispus solicitarea extrădării, informând în ambele situaţii Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române. În cazul în care constată că actele sunt incomplete, înainte de a întocmi şi de a transmite cererea de extrădare, direcţia de specialitate a Ministerului Justiţiei poate solicita instanţei competente să îi transmită, în cel mult 72 de ore, actele suplimentare necesare potrivit tratatului internaţional aplicabil.
    (9) În cazul în care nu sunt întrunite condiţiile de regularitate internaţională pentru solicitarea extrădării, ministrul justiţiei, prin procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cere revizuirea hotărârii judecătoreşti definitive prin care s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile pentru solicitarea extrădării. Revizuirea nu poate fi cerută pentru alt motiv decât cel legat de concluziile examenului de regularitate internaţională.
    (10) Cererea de revizuire se face în termen de cel mult 3 zile, dacă persoana prevăzută la alin. (1) este arestată în vederea extrădării către România. În toate celelalte cazuri cererea se face în termen de cel mult 15 zile. Termenul curge de la data la care procurorul general primeşte cererea prin care ministrul justiţiei îi solicită să promoveze revizuirea hotărârii judecătoreşti definitive prin care s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile pentru solicitarea extrădării. Competentă să judece cererea de revizuire este instanţa prevăzută la alin. (1). În cazul în care persoana prevăzută la alin. (1) este arestată în vederea extrădării către România, cererea de revizuire se soluţionează de urgenţă şi cu precădere. În toate celelalte cazuri, cererea de revizuire se soluţionează în termen de cel mult o lună de la data înregistrării cauzei.
    (11) Instanţa, dacă constată că cererea de revizuire este întemeiată, anulează încheierea atacată. Dacă instanţa constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge, menţinând încheierea atacată. Hotărârea instanţei de revizuire este definitivă şi se comunică în termen de 24 de ore de la pronunţare ministrului justiţiei şi procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    (12) Cererea de extrădare şi actele anexate acesteia, însoţită de actele prevăzute la art. 36 alin. (2) şi de traduceri certificate în limba statului solicitat sau în limba engleză ori franceză, se transmit autorităţii competente a statului solicitat, pe una dintre căile prevăzute la art. 36 alin. (1).
    (13) În cazul în care se solicită extrădarea unei persoane condamnate în lipsă, în situaţia în care statul solicitat aduce la cunoştinţa persoanei urmărite hotărârea pronunţată în lipsă, o astfel de notificare nu va produce efecte faţă de procedura penală din România.
    (14) În cazul în care persoana urmărită nu este arestată provizoriu în vederea extrădării, procedura prevăzută în acest articol are caracter confidenţial, până în momentul în care statul solicitat este învestit cu cererea de extrădare.

    ART. 66
    Extrădarea simplificată
    Atunci când persoana dată în urmărire internaţională pe canalele Organizaţiei Internaţionale de Poliţie Criminală - Interpol sau cu privire la care s-a introdus o semnalare în Sistemul de Informaţii Schengen este de acord să fie extrădată în România, prezentarea unei cereri formale de extrădare nu mai este necesară dacă autoritatea centrală a statului solicitat informează în acest sens, iar convenţia internaţională aplicabilă în relaţia cu statul solicitat sau legislaţia acelui stat reglementează o astfel de procedură.

    ART. 67
    Retragerea cererii de extrădare
    (1) În cazul în care persoana extrădabilă nu se mai află sub puterea mandatului de arestare preventivă sau a mandatului de executare, instanţa competentă, din oficiu sau la cererea procurorului, stabileşte, prin încheiere motivată, că nu mai subzistă condiţiile prevăzute de lege pentru a se solicita extrădarea şi dispune de îndată retragerea cererii de extrădare. Hotărârea se transmite Ministerului Justiţiei în termen de 24 de ore de la pronunţare. Ministerul Justiţiei retrage neîntârziat cererea de extrădare, informând despre aceasta Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române.
    (2) Dispoziţiile art. 65 se aplică în mod corespunzător.

    ART. 68
    Transmiterea informaţiilor suplimentare la cererea statului solicitat
    (1) În cazul în care, în vederea soluţionării cererii de extrădare, autorităţile statului străin solicită transmiterea unor informaţii suplimentare, acestea vor fi comunicate, în termenul stabilit de autorităţile statului solicitat, de către Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate.
    (2) Traducerea documentelor se efectuează de către Ministerul Justiţiei sau instanţa competentă, după caz.

    ART. 69
    Rejudecarea persoanei extrădate
    Asigurarea rejudecării în cazul extrădării persoanei condamnate în lipsă este dată de Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, la cererea statului solicitat. Dispoziţiile art. 96 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

    ART. 70
    Solicitarea reextrădării către România
    Dispoziţiile art. 60 sunt aplicabile în mod corespunzător în cazul în care România solicită unui stat străin reextrădarea unei persoane a cărei extrădare fusese anterior acordată acestuia de către un stat terţ.

    SECŢIUNEA a 3-a
    Efectele extrădării în România
    ART. 71
    Preluarea extrădatului
    Dispoziţiile referitoare la predarea-preluarea persoanei extrădate prevăzute la art. 56 şi 57 se aplică în mod corespunzător în cazul persoanelor extrădate din străinătate în România.

    ART. 72
    Primirea extrădatului
    (1) Persoana extrădată, adusă în România, va fi, de urgenţă, predată administraţiei penitenciare sau autorităţii judiciare competente, după caz.
    (2) Dacă extrădatul a fost condamnat în lipsă, el va fi rejudecat, la cerere, cu respectarea drepturilor prevăzute la art. 32 alin. (1).

    ART. 73
    Comunicarea soluţiei
    Ministerul Justiţiei informează autoritatea judiciară română competentă despre modul de soluţionare a cererii de extrădare de către statul solicitat şi, după caz, despre durata arestării provizorii în vederea extrădării, pentru a fi computată potrivit dispoziţiilor art. 15.

    ART. 74
    Regula specialităţii
    (1) Persoana predată ca efect al extrădării nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici deţinută în vederea executării unei pedepse, nici supusă oricărei alte restricţii a libertăţii sale individuale, pentru orice fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea, în afară de cazurile când:
    a) statul care a predat-o consimte; în acest scop, autorităţile române competente vor transmite statului solicitat o cerere însoţită de actele prevăzute la art. 36 alin. (2) şi de un proces-verbal în care se consemnează declaraţiile persoanei extrădate;
    b) având posibilitatea să o facă, persoana extrădată nu a părăsit, în termen de 45 de zile de la liberarea sa definitivă, teritoriul României, ori dacă a revenit în România după ce a părăsit teritoriul statului român.

    (2) Autorităţile române vor lua măsurile necesare în vederea, pe de o parte, unei eventuale trimiteri a persoanei de pe teritoriul României, iar pe de altă parte, întreruperii prescripţiei potrivit legislaţiei române, inclusiv recurgerea la o procedură în lipsă.
    (3) Când calificarea dată faptei incriminate va fi modificată în cursul procedurii, persoana extrădată nu va fi urmărită sau judecată decât în măsura în care elementele constitutive ale infracţiunii recalificate ar îngădui extrădarea.
    (4) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) cererea adresată statului străin se formulează de către Ministerul Justiţiei, în baza încheierii instanţei competente să soluţioneze cauza în primă instanţă, la propunerea motivată a Ministerului Public sau în baza încheierii instanţei pe rolul căreia se află cauza, dacă extrădarea a fost acordată după trimiterea în judecată a persoanei extrădate, după caz.

    ART. 75
    Efectele extrădării sub condiţie
    (1) În cazul în care extrădarea a fost acordată sub condiţie, instanţa care a solicitat extrădarea ia măsurile necesare pentru respectarea condiţiei impuse de statul solicitat şi dă garanţii în acest sens.
    (2) În cazul în care condiţia impusă este retrimiterea persoanei extrădate pe teritoriul statului solicitant, instanţa dispune însoţirea acesteia la frontieră, în vederea preluării de către autorităţile competente ale statului solicitant.

    CAP. III
    Dispoziţii comune
    ART. 76
    Cheltuieli
    (1) Cheltuielile privind procedura de extrădare efectuate pe teritoriul României se suportă de statul român, prin bugetele autorităţilor şi instituţiilor implicate, în funcţie de atribuţiile conferite fiecăreia dintre acestea prin prezenta lege. Dispoziţiile art. 16 alin. (4) se aplică în mod corespunzător.
    (2) Cheltuielile de tranzit se suportă de statul solicitant.

    ART. 77
    Frauda la extrădare
    Predarea unei persoane prin expulzare, readmisie, reconducere la frontieră sau altă măsură de acelaşi fel este interzisă ori de câte ori ascunde voinţa de a se eluda regulile de extrădare.

    CAP. IV
    Dispoziţii pentru punerea în aplicare a unor instrumente juridice în materie de extrădare adoptate la nivelul Uniunii Europene
    ART. 78
    Domeniu de aplicare
    (1) Dispoziţiile prezentului capitol urmăresc punerea în aplicare a dispoziţiilor Convenţiei privind simplificarea procedurii de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene, adoptată la 10 martie 1995, şi ale Convenţiei privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene, adoptată la 27 septembrie 1996, precum şi a dispoziţiilor privind extrădarea din Convenţia din 19 iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, Schengen, în relaţia cu acele state membre ale Uniunii Europene care au formulat declaraţii în sensul neaplicării deciziei-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene pentru fapte săvârşite înainte de o anumită dată.
    (2) Dispoziţiile cap. I şi II ale prezentului titlu se aplică în mod corespunzător, fără a aduce însă atingere obligaţiilor rezultate din aderarea la Convenţia privind simplificarea procedurii de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene, adoptată la 10 martie 1995, şi Convenţia privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene, adoptată la 27 septembrie 1996.

    ART. 79
    Infracţiuni politice
    În aplicarea Convenţiei privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene, adoptată la 27 septembrie 1996, nicio infracţiune nu poate fi considerată ca infracţiune politică.

    ART. 80
    Prescripţia, amnistia şi alte cauze care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării
    (1) În ceea ce priveşte prescripţia răspunderii penale şi a executării pedepsei, sunt aplicabile numai dispoziţiile din legislaţia statului solicitant.
    (2) Amnistia acordată de România nu împiedică extrădarea, cu excepţia cazului în care fapta prevăzută de legea penală este de competenţa instanţelor române.
    (3) Absenţa unei plângeri prealabile sau a unei alte condiţii necesare pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, potrivit legii române, nu aduce atingere obligaţiei de extrădare.

    ART. 81
    Extrădarea în materia accizelor, a taxei pe valoarea adăugată şi în materie vamală
    Statul român acordă extrădarea pentru fapte prevăzute de legea penală în materia accizelor, a taxei pe valoarea adăugată şi în materie vamală, în condiţiile prevăzute de lege.

    ART. 82
    Semnalarea în Sistemul de Informaţii Schengen cu privire la o persoană căutată pentru a fi arestată
    Semnalarea introdusă în Sistemul de Informaţii Schengen cu privire la o persoană căutată pentru a fi arestată echivalează cu un mandat european de arestare în toate cazurile în care se aplică Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 190 din 18 iulie 2002. Atunci când nu se aplică respectiva decizie-cadru, o semnalare introdusă în Sistemul de Informaţii Schengen produce aceleaşi efecte juridice ca o cerere de arestare provizorie în vederea extrădării.

    ART. 83
    Extrădarea simplificată
    Extrădarea simplificată se aplică în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene, fără verificarea condiţiilor speciale prevăzute la art. 48, ori de câte ori sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 47.

    TITLUL III
    Dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre*)
    *) Conform art. IV din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, în aplicarea art. 209 alin. (17), art. 218 alin. (4), respectiv art. 228 alin. (2) din Codul de procedură penală, precum şi a titlului III „Dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre“ din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, organele judiciare prezintă suspectului, inculpatului sau persoanei condamnate o informare scrisă cu privire la drepturile acesteia pe parcursul procesului penal sau al procedurii de executare a mandatului european de arestare. Informarea se va face în limba română, în limba maternă sau într-o limbă pe care acesta o înţelege, după caz. Modelul în limba română al formularului care va cuprinde informarea prevăzută la alin. (1) va fi stabilit prin ordin comun al ministrului justiţiei, ministrului afacerilor interne, preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    CAP. I
    Dispoziţii generale
    ART. 84
    Definiţia mandatului european de arestare
    (1) Mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate.
    (2) Mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului 2002/584/JAI din 13 iunie 2002.

    ART. 85
    Aplicarea în relaţia cu alte state
    Dispoziţiile prezentului titlu se aplică şi în cazurile în care între România statul solicitat, respectiv solicitant, este aplicabilă o convenţie care conţine dispoziţii similare Deciziei-cadru a Consiliului 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene.

    ART. 86
    Autorităţile române competente
    (1) În România sunt desemnate ca autorităţi judiciare emitente instanţele judecătoreşti.
    (2) Autorităţile judiciare române de executare sunt curţile de apel.
    (3) Autorităţile române competente să primească mandatul european de arestare sunt Ministerul Justiţiei şi parchetele de pe lângă curţile de apel desemnate potrivit alin. (2) în a căror circumscripţie a fost localizată persoana solicitată. În cazul în care nu se cunoaşte locul unde se află persoana solicitată, mandatul european de arestare se transmite Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
    (4) Autoritatea centrală română este Ministerul Justiţiei. În această calitate, Ministerul Justiţiei:
    a) primeşte mandatul european de arestare emis de o autoritate judiciară dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene şi îl transmite parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie a fost localizată persoana solicitată sau Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în cazul în care persoana solicitată nu a fost localizată, ori de câte ori autoritatea judiciară emitentă nu reuşeşte să transmită mandatul european de arestare direct autorităţii judiciare române primitoare;
    b) transmite mandatul european de arestare emis de o autoritate judiciară română, dacă aceasta nu îl poate transmite direct autorităţii judiciare primitoare străine sau când statul membru de executare a desemnat ca autoritate primitoare Ministerul Justiţiei;
    c) ţine evidenţa mandatelor europene de arestare emise sau primite de autorităţile judiciare române, în scopuri statistice;
    d) îndeplineşte orice altă atribuţie stabilită prin lege menită a asista şi sprijini autorităţile judiciare române în emiterea şi executarea mandatelor europene de arestare.


    ART. 87
    Conţinutul şi forma mandatului european de arestare
    (1) Mandatul european de arestare va conţine următoarele informaţii:
    a) identitatea şi cetăţenia persoanei solicitate;
    b) denumirea, adresa, numerele de telefon şi fax, precum şi adresa de e-mail ale autorităţii judiciare emitente;
    c) indicarea existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive, a unui mandat de arestare preventivă sau a oricărei alte hotărâri judecătoreşti executorii având acelaşi efect, care se încadrează în dispoziţiile art. 89 şi 97 din prezenta lege;
    d) natura şi încadrarea juridică a infracţiunii, ţinându-se seama mai ales de prevederile art. 97;
    e) o descriere a circumstanţelor în care a fost comisă infracţiunea, inclusiv momentul, locul, gradul de implicare a persoanei solicitate;
    f) pedeapsa pronunţată, dacă hotărârea a rămas definitivă, sau pedeapsa prevăzută de legea statului emitent pentru infracţiunea săvârşită;
    g) dacă este posibil, alte consecinţe ale infracţiunii.

    (2) Mandatul european de arestare este întocmit în conformitate cu formularul din anexa nr. 1.
    (3) Mandatul european de arestare transmis autorităţii competente a unui alt stat membru trebuie tradus în limba oficială sau în limbile oficiale ale statului de executare sau în una ori mai multe alte limbi oficiale ale instituţiilor Uniunii Europene, pe care acest stat le acceptă, conform declaraţiei depuse la Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene.
    (4) Mandatul european de arestare transmis spre executare autorităţilor române trebuie tradus în limba română sau în una din limbile engleză şi franceză.

    ART. 88
    Cheltuieli
    Cheltuielile ocazionate pe teritoriul statului român de executarea unui mandat european de arestare revin României. Celelalte cheltuieli rămân în sarcina statului emitent.

    CAP. II
    Emiterea de către autorităţile române a unui mandat european de arestare
    ART. 89
    Procedura de emitere a mandatului european de arestare
    (1) Autoritatea prevăzută la alin. (3) emite un mandat european de arestare atunci când, faţă de natura infracţiunii săvârşite, vârsta şi antecedentele penale ale persoanei solicitate, precum şi alte împrejurări ale cauzei, consideră că este oportună emiterea unui mandat european de arestare şi sunt întrunite următoarele condiţii:
    a) persoana solicitată se află pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene;
    b) mandatul de arestare preventivă sau mandatul de executare a detenţiunii pe viaţă sau a închisorii este valabil;
    c) nu a intervenit, potrivit legii române, prescripţia răspunderii penale sau a executării pedepsei ori amnistia sau graţierea;
    d) atunci când arestarea şi predarea se solicită:
    (i) în vederea exercitării urmăririi penale ori a judecăţii, pedeapsa prevăzută de legea română pentru infracţiunea săvârşită este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 2 ani sau mai mare;
    (ii) în vederea executării pedepsei, pedeapsa aplicată sau restul de pedeapsă rămas de executat este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de un an sau mai mare;
    (iii) în vederea executării măsurii privative de libertate, durata măsurii este de 6 luni sau mai mare.


    (2) Atunci când măsura arestării preventive este luată ca urmare a înlocuirii de către organul judiciar român competent a unei măsuri sau obligaţii a cărei respectare a fost supravegheată anterior de statul de executare, mandatul european de arestare se poate emite chiar dacă nu este îndeplinită condiţia prevăzută la alin. (1) lit. d). Condiţia prevăzută la alin. (1) lit. d) se aplică ori de câte ori statul de executare notifică aplicarea, în acest caz, a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Decizia-cadru a Consiliului 2002/584/JAI, astfel cum a fost transpusă în dreptul intern al statului respectiv.
    (3) Mandatul european de arestare este emis:
    a) în faza de urmărire penală, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi desemnat de preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, din oficiu sau la sesizarea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală a persoanei solicitate;
    b) judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară;
    c) în faza de judecată, de către judecătorul desemnat de preşedintele primei instanţe, din oficiu sau la sesizarea procurorului ori a organului la care se află spre executare mandatul de arestare preventivă sau hotărârea prin care s-a luat măsura privativă de libertate;
    d) în faza de executare, de către judecătorul desemnat de preşedintele instanţei de executare, din oficiu sau la sesizarea procurorului ori a organului la care se află spre executare mandatul de executare a pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii sau hotărârea prin care s-a luat măsura privativă de libertate.

    (4) Judecătorul competent verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (1) şi procedează, dup caz, astfel:
    a) emite mandatul european de arestare şi supraveghează luarea măsurilor pentru transmiterea acestuia, potrivit dispoziţiilor art. 87 alin. (3), art. 90 şi 91;
    b) constată, prin încheiere motivată, că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1) pentru a emite un mandat european de arestare. Încheierea poate fi atacată cu contestaţie de procuror, în termen de 3 zile de la comunicare. Contestaţia se judecă de instanţa superioară, în termen de 3 zile de la înregistrarea cauzei, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, cu participarea procurorului. În caz de admitere a contestaţiei, judecătorul de drepturi şi libertăţi sesizat iniţial este obligat să emită un mandat european de arestare.

    (5) În cazul prevăzut la alin. (4) lit. a), instanţa emitentă informează procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală ori instanţa pe rolul căreia se află cauza spre soluţionare despre emiterea mandatului european de arestare, iar în cazurile prevăzute la alin. (4) lit. b) comunică încheierea procurorului competent.
    (6) Instanţa emitentă poate solicita, din oficiu sau la cererea procurorului competent, indisponibilizarea şi remiterea bunurilor ce pot servi ca mijloace materiale de probă în procesul penal sau care au fost dobândite de persoana solicitată prin săvârşirea infracţiunii. Instanţa emitentă va face menţiune în acest sens la lit. g) din formularul prevăzut în anexa nr. 1.
    (7) Pentru evidenţa activităţii instanţei se întocmeşte şi se păstrează Registrul de evidenţă a mandatelor europene de arestare. În registru se fac următoarele menţiuni: numărul curent; numele, prenumele şi cetăţenia persoanei solicitate; faza procesuală în care a fost emis mandatul european de arestare, infracţiunea, pedeapsa aplicată sau aplicabilă, numărul şi data adresei parchetului ori a instanţei pe rolul căreia se află cauza penală; numărul dosarului instanţei de executare; data emiterii mandatului european de arestare; data transmiterii mandatului european de arestare; informaţii asupra executării mandatului european de arestare; motivele neexecutării mandatului european de arestare; data predării persoanei solicitate; data retragerii mandatului european de arestare. Registrul nu este destinat publicităţii.
    (8) Procedura prevăzută în prezentul articol are caracter confidenţial până la arestarea persoanei solicitate în statul membru de executare.

    ART. 90
    Transmiterea spre executare şi traducerea mandatului european de arestare
    (1) În cazul în care instanţa emitentă nu deţine nicio informaţie în acest sens, identificarea autorităţii străine competente să primească sau să execute mandatul european de arestare se realizează cu ajutorul punctelor naţionale de contact la Reţeaua Judiciară Europeană sau al Ministerului Justiţiei prin direcţia de specialitate.
    (2) Atunci când este informată cu privire la localizarea sau arestarea pe teritoriul altui stat membru a persoanei solicitate, mandatul european de arestare, în limbile română şi străină, este transmis de către instanţa emitentă, prin fax, e-mail sau prin orice mijloc de comunicare sigur, care lasă o urmă scrisă, autorităţii străine competente, în termenul indicat de către aceasta, cu informarea Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române.
    (3) Originalul mandatului european de arestare se transmite de către instanţa emitentă, la cererea autorităţii străine.
    (4) Orice dificultate legată de transmiterea sau autenticitatea mandatului european de arestare sau a oricărui document necesar pentru executarea acestuia se soluţionează direct sau prin intermediul direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei.
    (5) Transmiterea spre executare a mandatului european de arestare autorităţii străine competente să îl primească sau să îl execute întrerupe cursul prescripţiei.
    (6) Atunci când autoritatea străină competentă să primească sau să execute mandatul european de arestare stabileşte că mandatul european de arestare nu întruneşte condiţiile de formă sau este imprecis, instanţa emitentă ia măsuri pentru efectuarea modificărilor sau completărilor necesare.
    (7) Traducerea mandatului european de arestare se efectuează, în regim de urgenţă, la solicitarea instanţei emitente, de către un traducător autorizat. În cazul în care pe listele curţii de apel în circumscripţia căreia se află instanţa emitentă nu se află niciun traducător autorizat pentru limba în care trebuie tradus mandatul european de arestare ori, deşi există, acesta refuză să presteze serviciul solicitat, instanţa emitentă va solicita direcţiei de specialitate din Ministerul Justiţiei luarea măsurilor în vederea traducerii acestuia.
    (8) În cazul transmiterii directe, instanţa emitentă informează direcţia de specialitate din Ministerul Justiţiei în ultima zi lucrătoare a fiecărei luni calendaristice cu privire la mandatele europene de arestare transmise spre executare în perioada de referinţă şi stadiul executării acestora.

    ART. 91
    Informaţii suplimentare şi garanţii
    (1) La data sau ulterior transmiterii spre executare a mandatului european de arestare, instanţa emitentă comunică, din oficiu sau la cererea autorităţii străine, informaţiile suplimentare necesare pentru executarea mandatului. Transmiterea şi traducerea informaţiilor suplimentare se efectuează potrivit art. 90.
    (2) În cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul urmăririi penale sau al judecăţii, iar persoana solicitată este cetăţean sau rezident al statului de executare, Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, acordă garanţia că, în caz de condamnare, odată predată, persoana respectivă poate fi transferată în condiţiile prezentei legi.
    (3) În cazul în care persoana solicitată, aflată în stare de arest în statul de executare, îşi exercită dreptul de a-şi desemna un avocat în România, instanţa română emitentă a mandatului european de arestare transmite, la cerere şi fără întârzieri nejustificate, autorităţii de executare informaţiile privind tabloul avocaţilor cu drept de a profesa în unul dintre barourile membre ale Uniunii Naţionale a Barourilor din România. Informaţiile pot fi transmise inclusiv în formă electronică.
    (4) Rolul avocatului din România, desemnat conform alin. (3), este de a oferi asistenţă avocatului din statul membru de executare, furnizându-i informaţii şi consultanţă, pentru a permite persoanei solicitate să îşi formuleze apărările în procedura de executare a mandatului european de arestare.
    (5) Toate comunicările dintre avocatul desemnat în România şi avocatul din statul de executare urmează a avea loc pe cale directă, acestea fiind confidenţiale.

    ART. 92
    Transferarea temporară sau audierea persoanei solicitate în cursul procedurii de predare în baza mandatului european de arestare
    (1) În cazul unui mandat european de arestare emis în vederea urmăririi penale sau a judecăţii, transmis spre executare unei autorităţi din alt stat membru, faţă de care nu a fost luată nicio decizie ori, deşi a fost luată, aceasta nu este definitivă, instanţa emitentă poate solicita, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau a instanţei de judecată, ca persoana faţă de care s-a emis respectivul mandat european de arestare:
    a) să fie transferată temporar în România pe o perioadă stabilită de comun acord cu autoritatea străină. Instanţa emitentă va face menţiune în acest sens la lit. f) din formularul prevăzut în anexa nr. 1, în afară de cazul în care autoritatea străină competentă să primească sau să execute mandatul european de arestare a indicat că transferarea temporară trebuie să fie solicitată pe calea unei cereri distincte; sau
    b) să fie audiată nemijlocit de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau de instanţa de judecată, prin videoconferinţă. Cererea având ca obiect audierea prin videoconferinţă a persoanei solicitate se întocmeşte potrivit art. 229 şi 235 de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau de către instanţa competentă şi se transmite odată cu mandatul european de arestare ori după această dată; sau
    c) să fie audiată în prezenţa sau, în măsura în care legislaţia statului străin o permite, de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau judecătorul desemnat de către instanţa competentă. Cererea având ca obiect audierea persoanei solicitate se întocmeşte potrivit art. 229 de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau de către instanţa competentă şi se transmite odată cu mandatul european de arestare sau după această dată.

    (2) Transferarea temporară în România a persoanei faţă de care s-a emis mandatul european de arestare se solicită doar în caz de urgenţă, atunci când prezenţa în persoană a acesteia este obligatorie, potrivit legii, sau când, în funcţie de împrejurările cauzei, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau instanţa de judecată consideră necesară prezenţa acesteia. Transferarea temporară nu trebuie să aducă atingere dreptului persoanei solicitate de a participa la judecarea cererii de predare în baza mandatului european de arestare emis de instanţa română.
    (3) Persoana solicitată, transferată temporar, va fi ţinută în detenţie până la returnarea sa în statul de executare. Primirea în centrele de reţinere şi arestare preventivă care se organizează şi funcţionează în subordinea Ministerului Afacerilor Interne se va face în baza mandatului de arestare preventivă sau a mandatului de executare a pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii ori a hotărârii judecătoreşti care stă la baza mandatului european de arestare. Durata arestării se prelungeşte sau se menţine în condiţiile legii.
    (4) Aducerea în ţară şi returnarea persoanei solicitate faţă de care autoritatea judiciară de executare a dispus transferarea temporară se realizează de către Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române.

    ART. 93
    Mandatul european de arestare emis în baza unei hotărâri de condamnare date în lipsa inculpatului
    (1) Atunci când persoana condamnată nu a fost prezentă la judecată, instanţa emitentă verifică lucrările dosarului, pentru a constata dacă:
    a) persoana condamnată a fost încunoştinţată în timp util, prin citaţie scrisă înmânată personal sau prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare şi la faptul că poate fi pronunţată o hotărâre în cazul în care nu se prezintă la proces; sau
    b) având cunoştinţă de ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare, persoana condamnată l-a mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea juridică şi apărarea în faţa instanţei de judecată au fost realizate în mod efectiv de către avocatul respectiv; sau
    c) după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare şi i s-a adus la cunoştinţă că, potrivit legii, cauza poate fi rejudecată sau că hotărârea este supusă unei căi de atac şi că poate fi verificată inclusiv pe baza unor probe noi, iar în eventualitatea admiterii căii de atac, poate fi desfiinţată, persoana condamnată fie a renunţat în mod expres la rejudecarea cauzei ori la exercitarea căii de atac, fie nu a solicitat rejudecarea ori nu a declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac.

    (2) Atunci când din lucrările dosarului rezultă că persoanei condamnate nu i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare, instanţa emitentă informează autoritatea judiciară de executare că:
    a) în termen de 10 zile de la primirea, după caz, în centrele de reţinere şi arestare preventivă care se organizează şi funcţionează în subordinea Ministerului Afacerilor Interne sau în penitenciar a persoanei predate, hotărârea de condamnare va fi comunicată personal acesteia, în condiţiile Codului de procedură penală;
    b) la momentul înmânării hotărârii de condamnare, persoanei predate i se va aduce la cunoştinţă că are dreptul, după caz:
    (i) la exercitarea unei căi de atac, potrivit Codului de procedură penală; sau
    (ii) la rejudecarea cauzei, potrivit Codului de procedură penală.


    (3) Totodată, când din lucrările dosarului rezultă că persoana condamnată nu a primit în prealabil nicio informare oficială cu privire la procedurile penale împotriva sa, ulterior transmiterii mandatului european de arestare, instanţa emitentă va comunica, la cererea autorităţii judiciare de executare, o copie a hotărârii de condamnare traduse, dacă este cazul, în limba pe care persoana condamnată o înţelege, pentru a fi adusă la cunoştinţa acesteia. Transmiterea hotărârii de condamnare nu va fi considerată o comunicare în sensul alin. (2) şi nici nu va produce efecte cu privire la termenul în care aceasta poate fi atacată, făcându-se exclusiv cu titlu informativ.
    (4) Constatările făcute potrivit alin. (1) şi (2) vor fi trecute la lit. d) din formularul prevăzut la art. 87 alin. (2). Atunci când sunt incidente dispoziţiile prevăzute la alin. (1) lit. b), dacă conţinutul mandatului încredinţat avocatului ales sau desemnat din oficiu nu rezultă din lucrările dosarului, instanţa poate solicita avocatului care a asigurat apărarea persoanei condamnate o declaraţie cu privire la relaţia dintre acesta şi clientul său, fără ca prin aceasta să se considere că se aduce atingere secretului profesional ori principiului confidenţialităţii. Declaraţia va fi folosită exclusiv în scopul prezentului articol şi nu este destinată publicităţii.

    ART. 94
    Predarea temporară
    (1) Dacă autoritatea judiciară de executare, după ce a aprobat predarea persoanei solicitate, dispune amânarea predării, instanţa emitentă, din oficiu, la cererea procurorului competent sau a instanţei pe rolul căreia se află cauza spre soluţionare, poate solicita ca persoana să fie predată temporar în vederea ascultării sau participării la urmărirea penală sau la judecată. Predarea temporară se realizează în condiţiile stabilite de comun acord de instanţa emitentă şi autoritatea străină competentă.
    (2) Aducerea în ţară şi returnarea persoanei solicitate faţă de care autoritatea judiciară de executare a dispus predarea temporară se realizează de către Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române.
    (3) Primirea în centrele de reţinere şi arestare preventivă care se organizează şi funcţionează în subordinea Ministerului Afacerilor Interne se face în baza mandatului de arestare preventivă sau a mandatului de executare a pedepsei închisorii care stă la baza mandatului european de arestare. Durata arestării se prelungeşte sau se menţine în condiţiile legii.
    (4) Persoana predată temporar va rămâne în detenţie până la returnarea sa, cu excepţia cazului în care autorităţile statului de executare solicită punerea în libertate şi, în acest caz, numai dacă persoana nu se mai află sub puterea mandatului de arestare preventivă sau a mandatului de executare a pedepsei. Punerea în libertate a persoanei private de libertate se realizează şi atunci când, la expirarea unui termen de cel mult 18 zile de la data revocării sau înlocuirii măsurii arestării preventive sau de la data pronunţării încheierii prin care s-a constatat ca fiind încetată de drept măsura arestării preventive, persoana predată nu a fost preluată de autorităţile statului de executare. Până la expirarea termenului de 18 zile, persoana predată va rămâne în detenţie, la dispoziţia autorităţilor statului de executare.

    ART. 95
    Retragerea mandatului european de arestare
    (1) Mandatul european de arestare se retrage în cazul în care au dispărut temeiurile care au justificat emiterea acestuia ori dacă persoana solicitată a decedat.
    (2) În cazul prevăzut la art. 64 alin. (4), mandatul european de arestare se retrage dacă persoana urmărită internaţional a fost extrădată sau predată în România.
    (3) Retragerea se solicită de instanţa emitentă, care informează despre aceasta autoritatea judiciară de executare, Ministerul Justiţiei şi, după caz, parchetul care efectuează ori supraveghează activitatea de urmărire penală sau instanţa care a dispus asupra măsurii arestării preventive a inculpatului ori care a hotărât cu privire la măsurile de siguranţă.

    ART. 96
    Aducerea în ţară a persoanei predate
    (1) Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române:
    a) stabileşte cu autorităţile străine competente termenul de preluare a persoanei predate şi asigură aducerea în ţară, sub escortă, a acesteia. În caz de transfer temporar sau predare temporară, data preluării este stabilită cu avizul instanţei emitente, în funcţie de acordul încheiat de instanţa emitentă cu autoritatea străină de executare;
    b) informează, cu privire la data preluării şi locul unde a fost depusă persoana predată, instanţa emitentă, direcţia de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei, precum şi instanţa de executare sau instanţa pe rolul căreia se află cauza, dacă acestea din urmă sunt altele decât instanţa emitentă şi parchetul din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.

    (2) Atunci când, pentru aducerea în ţară a persoanei predate, este utilizată calea aeriană cu escală sau calea terestră cu tranzitarea unui stat terţ, direcţia de specialitate din Ministerul Justiţiei, la solicitarea autorităţii prevăzute la alin. (1), întocmeşte cererea de tranzit şi asigură, dacă este cazul, traducerea mandatului european de arestare, precum şi a informaţiilor suplimentare.
    (3) În cazul în care persoana predată a fost condamnată în lipsă, instanţa de executare îi comunică hotărârea de condamnare în termen de 10 zile de la primirea acesteia, după caz, în centrul de reţinere şi arestare preventivă care se organizează şi funcţionează în subordinea Ministerului Afacerilor Interne sau în penitenciar. Totodată, instanţa de executare informează persoana predată potrivit dispoziţiilor art. 93 alin. (2) lit. b).
    (4) Imediat ce este informată că persoana predată a fost adusă în ţară, instanţa emitentă solicită direct statului de executare informaţii cu privire la durata arestului efectuat de persoana predată în baza mandatului european de arestare, pe care le comunică, după caz, instanţei de executare, instanţei pe rolul căreia se află cauza, dacă acestea sunt altele decât instanţa emitentă, sau procurorului care efectuează ori supraveghează urmărirea penală, în afară de cazul în care acestea au fost comunicate la data preluării.

    CAP. III
    Executarea de către autorităţile române a unui mandat european de arestare
    ART. 97
    Fapte care dau loc la predare
    (1) Următoarele infracţiuni, indiferent de denumirea pe care o au în legislaţia statului emitent, dacă sunt sancţionate de legea statului emitent cu o pedeapsă sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate a cărei durată maximă este de cel puţin 3 ani, nu vor fi supuse verificării îndeplinirii condiţiei dublei incriminări:
    1. participarea la un grup criminal organizat;
    2. terorismul;
    3. traficul de persoane;
    4. exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă;
    5. traficul ilicit de droguri şi substanţe psihotrope;
    6. traficul ilicit de arme, muniţii şi substanţe explozive;
    7. corupţia;
    8. frauda, inclusiv cea care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene în înţelesul Convenţiei din 26 iulie 1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene;
    9. spălarea produselor infracţiunii;
    10. falsificarea de monedă, inclusiv contrafacerea monedei euro;
    11. fapte legate de criminalitatea informatică;
    12. infracţiuni împotriva mediului, inclusiv traficul ilicit de specii de animale pe cale de dispariţie şi de specii şi soiuri de plante pe cale de dispariţie;
    13. facilitarea intrării şi şederii ilegale;
    14. omorul, vătămarea corporală gravă;
    15. traficul ilicit de organe şi ţesuturi umane;
    16. răpirea, lipsirea de libertate în mod ilegal şi luarea de ostatici;
    17. rasismul şi xenofobia;
    18. furtul organizat sau armat;
    19. traficul ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichităţi şi opere de artă;
    20. înşelăciunea;
    21. racketul şi extorcarea de fonduri;
    22. contrafacerea şi pirateria produselor;
    23. falsificarea de acte oficiale şi uzul de fals;
    24. falsificarea de mijloace de plată;
    25. traficul ilicit de substanţe hormonale şi alţi factori de creştere;
    26. traficul ilicit de materiale nucleare sau radioactive;
    27. traficul de vehicule furate;
    28. violul;
    29. incendierea cu intenţie;
    30. crime aflate în jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale;
    31. sechestrarea ilegală de nave sau aeronave;
    32. sabotajul.

    (2) Pentru alte fapte decât cele prevăzute la alin. (1), predarea este subordonată condiţiei ca faptele care motivează emiterea mandatului european de arestare să constituie infracţiune potrivit legii române, independent de elementele constitutive sau de încadrarea juridică a acesteia.

    ART. 98
    Condiţii speciale
    (1) Executarea unui mandat european de arestare de către autorităţile judiciare de executare române poate fi supusă următoarelor condiţii:
    a) în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate aplicate printr-o hotărâre pronunţată în lipsă, dacă persoana în cauză nu a fost citată personal şi nici informată în orice alt mod cu privire la data şi locul şedinţei de judecată care a condus la hotărârea pronunţată în lipsă, predarea persoanei solicitate va fi acordată dacă autoritatea judiciară emitentă garantează că persoana care face obiectul mandatului european de arestare are posibilitatea să obţină rejudecarea cauzei în statul membru emitent, în prezenţa sa;
    b) în cazul în care infracţiunea în baza căreia s-a emis mandatul european de arestare este sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate pe viaţă, dispoziţiile legale ale statului membru emitent trebuie să prevadă posibilitatea revizuirii pedepsei sau a măsurii de siguranţă aplicate ori liberarea condiţionată, după executarea a 20 de ani din pedeapsă sau măsura de siguranţă aplicată, ori aplicarea unor măsuri de clemenţă.

    (2) Fără a aduce atingere dispoziţiilor alin. (1), predarea, în baza unui mandat european de arestare emis în vederea urmăririi penale sau a judecăţii, a unui cetăţean român sau a unei persoane care trăieşte în România şi are o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani se face sub condiţia ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România.

    ART. 99
    Motive de refuz al executării
    (1) Autoritatea judiciară română de executare refuză executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri:
    a) când, din informaţiile de care dispune, reiese că persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte de către un stat membru, altul decât statul emitent, cu condiţia ca, în cazul condamnării, sancţiunea să fi fost executată ori să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost graţiată ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare;
    b) când infracţiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este acoperită de amnistie în România, dacă autorităţile române au, potrivit legii române, competenţa de a urmări acea infracţiune;
    c) când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare în conformitate cu legea română.

    (2) Autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri:
    a) în situaţia prevăzută la art. 97 alin. (2) din prezenta lege; în mod excepţional, în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar, executarea mandatului european nu va putea fi refuzată pentru motivul că legislaţia română nu impune acelaşi tip de taxe sau de impozite ori nu conţine acelaşi tip de reglementări în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar ca legislaţia statului membru emitent;
    b) când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este supusă unei proceduri penale în România pentru aceeaşi faptă care a motivat mandatul european de arestare;
    c) când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetăţean român sau trăieşte în România şi are o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani şi aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranţă în statul membru emitent;
    d) când persoana care face obiectul mandatului european a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte într-un alt stat terţ care nu este membru al Uniunii Europene, cu condiţia ca, în caz de condamnare, sancţiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau pedeapsa să fi fost graţiată potrivit legii statului de condamnare;
    e) când mandatul european de arestare se referă la infracţiuni care, potrivit legii române, sunt comise pe teritoriul României;
    f) când mandatul european cuprinde infracţiuni care au fost comise în afara teritoriului statului emitent şi legea română nu permite urmărirea acestor fapte atunci când s-au comis în afara teritoriului român;
    g) când, conform legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-a prescris, dacă faptele ar fi fost de competenţa autorităţilor române;
    h) când o autoritate judiciară română a decis fie renunţarea la urmărirea penală, fie clasarea pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare sau a pronunţat, faţă de persoana solicitată, o hotărâre definitivă, cu privire la aceleaşi fapte, care împiedică viitoare proceduri;
    i) când persoana condamnată nu a fost prezentă personal la judecată, în afară de cazul în care autoritatea judiciară emitentă informează că, în conformitate cu legislaţia statului emitent:
    (i) persoana a fost încunoştinţată, în timp util, prin citaţie scrisă înmânată personal sau prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare şi la faptul că poate fi pronunţată o hotărâre în cazul în care nu se prezintă la proces; sau
    (ii) persoana, având cunoştinţă de ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare, l-a mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea juridică în faţa instanţei de judecată a fost realizată în mod efectiv de către avocatul respectiv; sau
    (iii) după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare şi i s-a adus la cunoştinţă că, potrivit legii, cauza poate fi rejudecată sau că hotărârea este supusă unei căi de atac şi că poate fi verificată inclusiv pe baza unor probe noi, iar, în eventualitatea admiterii căii de atac, poate fi desfiinţată, persoana condamnată fie a renunţat în mod expres la rejudecarea cauzei ori la exercitarea căii de atac, fie nu a solicitat rejudecarea ori nu a declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac; sau
    (iv) persoanei condamnate nu i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare, însă, imediat după predarea sa, acesteia i se va înmâna personal respectiva hotărâre şi i se va aduce la cunoştinţă că hotărârea de condamnare este supusă, într-un termen determinat, unei căi de atac, ocazie cu care instanţa competentă va putea verifica hotărârea atacată inclusiv pe baza unor probe noi, iar, în urma soluţionării căii de atac, la judecarea căreia poate participa personal, hotărârea de condamnare poate fi desfiinţată.


    (3) În situaţia în care, în cauză, este incident exclusiv cazul prevăzut la alin. (2) lit. c), anterior pronunţării hotărârii prevăzute la art. 109, autoritatea judiciară română de executare solicită autorităţii judiciare de emitere transmiterea unei copii certificate a hotărârii de condamnare, precum şi orice alte informaţii necesare, informând autoritatea judiciară emitentă cu privire la scopul pentru care astfel de documente sunt solicitate. Recunoaşterea hotărârii penale străine de condamnare se face, pe cale incidentală, de instanţa de judecată în faţa căreia procedura executării mandatului european de arestare este pendinte. În cazul în care autoritatea judiciară română de executare a recunoscut hotărârea penală străină de condamnare, mandatul de executare a pedepsei se emite la data pronunţării hotărârii prevăzute la art. 109.
    (4) În cazul prevăzut la alin. (3), dacă persoana solicitată se află în stare de arest şi autoritatea judiciară de emitere întârzie transmiterea documentelor solicitate, dispoziţiile art. 104 alin. (4) se aplică în mod corespunzător. În situaţia în care autoritatea judiciară de emitere nu transmite documentele prevăzute la alin. (3), în termen de cel mult 20 de zile de la data primei solicitări, dacă autoritatea judiciară română de executare refuză executarea mandatului european de arestare, aceasta informează autoritatea judiciară emitentă asupra posibilităţii de a solicita recunoaşterea şi executarea hotărârii penale de condamnare în baza instrumentelor aplicabile în relaţia dintre România şi statul membru de emitere ori, în lipsa acestora, în baza reciprocităţii.

    ART. 100
    Proceduri prealabile
    (1) În termen de 48 de ore de la primirea unui mandat european de arestare, procurorul verifică dacă mandatul european de arestare este însoţit de o traducere în limba română ori în una dintre limbile engleză sau franceză. În cazul în care mandatul nu este tradus în niciuna dintre limbile de mai sus, parchetul solicită autorităţii judiciare emitente remiterea traducerii. Dacă mandatul european de arestare este tradus în limba engleză sau în limba franceză, procurorul competent dispune traducerea, în regim de urgenţă, a acestuia.
    (2) Procurorul verifică dacă mandatul european de arestare cuprinde informaţiile prevăzute la art. 87 alin. (1). În cazul în care mandatul european de arestare nu cuprinde aceste informaţii sau este imprecis, precum şi atunci când sunt incidente dispoziţiile art. 99 alin. (2) lit. i) pct. (iv), procurorul solicită autorităţii emitente transmiterea, în termen de cel mult 10 zile, a informaţiilor necesare sau, în copie, a hotărârii de condamnare date în lipsă, tradusă în limba pe care persoana condamnată o înţelege, după caz. Netransmiterea de către autoritatea judiciară emitentă a hotărârii de condamnare date în lipsă nu are niciun efect asupra reţinerii persoanei solicitate şi sesizării instanţei potrivit art. 102 şi 103.
    (3) Dacă mandatul european de arestare conţine informaţiile prevăzute la art. 87 alin. (1) şi este tradus potrivit dispoziţiilor alin. (1), procurorul ia măsurile necesare pentru identificarea, căutarea, localizarea şi prinderea persoanei solicitate. Dispoziţiile art. 521-526 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător.
    (4) În situaţia în care în urma verificărilor efectuate se constată că persoana solicitată se află în circumscripţia teritorială a unui alt parchet, procurorul trimite de îndată mandatul european de arestare parchetului competent şi informează despre aceasta autoritatea judiciară emitentă şi Ministerul Justiţiei.
    (5) În cazul în care din verificările efectuate rezultă în mod neîndoielnic că persoana solicitată nu se află pe teritoriul României, procurorul dispune clasarea şi informează despre aceasta autoritatea judiciară emitentă şi Ministerul Justiţiei.
    (6) Dacă persoana solicitată face obiectul unor proceduri penale în curs, pentru aceleaşi fapte pentru care a fost emis mandatul european de arestare, procurorul transmite, spre informare, procurorului de caz sau instanţei competente o copie a mandatului european de arestare, traducerea şi, dacă este cazul, informaţiile suplimentare comunicate de autoritatea judiciară emitentă, solicitându-i să aprecieze şi să informeze de urgenţă dacă urmărirea penală sau judecata poate fi suspendată până la soluţionarea cauzei de către autoritatea judiciară română de executare. Dispoziţiile art. 312, 313 şi, respectiv, ale art. 367 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător.
    (7) Dacă procedurile penale existente împotriva persoanei solicitate se referă la alte fapte decât cele pentru care a fost emis mandatul european de arestare, procurorul competent transmite, de asemenea, spre informare, procurorului de caz sau instanţei competente o copie a mandatului european de arestare, traducerea şi, dacă este cazul, informaţiile suplimentare comunicate de autoritatea judiciară emitentă, solicitându-i să îl informeze de îndată care este stadiul procedurii.
    (8) Procedurile prealabile prevăzute la alin. (6) şi (7) nu împiedică luarea măsurilor prevăzute la alin. (3).
    (9) În cazul în care predarea persoanei solicitate este condiţionată de acordarea consimţământului unui alt stat membru ori al unui stat terţ, luarea măsurilor pentru prinderea persoanei solicitate are loc la data primirii consimţământului statului respectiv.
    (10) Procedura prevăzută în prezentul articol nu este publică.

    ART. 101
    Reţinerea persoanei solicitate
    (1) Măsura reţinerii persoanei solicitate poate fi luată de procuror numai după ascultarea acesteia în prezenţa apărătorului. Măsura reţinerii se dispune prin ordonanţă motivată şi poate dura cel mult 24 de ore.
    (2) Persoanei reţinute i se aduc, de îndată, la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii şi conţinutul mandatului european de arestare. Atunci când sunt incidente dispoziţiile art. 99 alin. (2) lit. i) pct. (iv) şi a fost transmisă de autoritatea emitentă, procurorul dispune comunicarea hotărârii de condamnare persoanei solicitate. Persoana solicitată va fi informată cu privire la efectele pe care le are, potrivit legii statului emitent, transmiterea hotărârii de condamnare.
    (3) Persoanei reţinute i se va comunica o copie a mandatului european de arestare şi traducerea acestuia. Această prevedere se va aplica şi în cazul în care procurorul competent primeşte un nou mandat european de arestare ulterior sesizării curţii de apel competente în condiţiile prevăzute la art. 103.
    (4) Persoana reţinută poate solicita să fie încunoştinţat despre măsura luată un membru de familie ori o altă persoană pe care o desemnează aceasta. Atât cererea, cât şi încunoştinţarea se consemnează într-un proces-verbal. În mod excepţional, dacă procurorul apreciază că acest lucru ar afecta executarea mandatului european de arestare emis împotriva persoanei solicitate sau, în cazul în care are cunoştinţă, a unor mandate europene de arestare emise împotriva altor participanţi la săvârşirea infracţiunii, procurorul va putea refuza solicitarea.
    (5) În cazul în care persoana solicitată este minor, termenul prevăzut la alin. (1) se reduce la jumătate. În acest caz, reţinerea poate fi prelungită, dacă se impune, prin ordonanţă motivată, cel mult 8 ore.
    (6) În vederea reţinerii persoanei solicitate, organul competent poate pătrunde în orice locuinţă în care se află persoana solicitată, fără consimţământul acesteia ori al persoanei căreia îi aparţine sau care foloseşte locuinţa, precum şi în sediul oricărei persoane juridice, fără învoirea reprezentantului legal al acesteia.

    ART. 102
    Reţinerea şi arestarea în baza semnalării introduse în Sistemul de Informaţii Schengen
    (1) În cazul obţinerii unui rezultat pozitiv cu privire la o persoană pentru care un alt stat membru a introdus o semnalare în vederea arestării, Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române solicită statului membru semnalant să confirme, în regim de urgenţă, valabilitatea deciziei în baza căreia a fost introdusă respectiva semnalare.
    (2) Semnalarea în vederea arestării se transmite parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui rază teritorială a fost localizată persoana. Dispoziţiile art. 100, 101 şi 106 se aplică în mod corespunzător, dacă nu contravin prezentului articol.
    (3) Semnalarea în vederea arestării echivalează cu un mandat european de arestare.
    (4) Procurorul din cadrul parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie a fost prinsă persoana solicitată sesizează curtea de apel competentă, pentru a aprecia asupra luării măsurii arestării provizorii în vederea predării.
    (5) Judecătorul sesizat potrivit alin. (4):
    a) admite, prin încheiere motivată, propunerea procurorului şi dispune arestarea provizorie în vederea predării, pe o durată de cel mult 15 zile; sau
    b) respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului şi, dacă este cazul, dispune punerea în libertate a persoanei reţinute. În scopul asigurării bunei desfăşurări a procedurii de executare a mandatului european de arestare sau al împiedicării sustragerii persoanei solicitate de la procedura de executare a mandatului european de arestare, instanţa dispune, prin încheiere motivată, aplicarea, pe o durată de cel mult 30 de zile, a uneia din măsurile preventive neprivative de libertate prevăzute de Codul de procedură penală.

    (6) Judecătorul comunică de îndată Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române şi direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei decizia luată potrivit alin. (5).
    (7) În vederea continuării procedurii potrivit art. 104, judecătorul amână judecarea cauzei şi fixează un termen de 15 zile pentru prezentarea de către procuror a mandatului european de arestare, însoţit de traducerea în limba română, şi, dacă este cazul, a hotărârii de condamnare date în lipsă. Dacă, la expirarea termenului de 15 zile, procurorul nu a prezentat mandatul european de arestare, judecătorul dispune revocarea, după caz, a măsurii arestării provizorii în vederea predării şi punerea de îndată în libertate a persoanei solicitate sau a măsurii dispuse potrivit alin. (5) lit. b).
    (8) Mandatul european de arestare se transmite de către statul membru semnalant în termen de cel mult 10 zile de la data pronunţării încheierii prevăzute la alin. (5).
    (9) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică atunci când semnalarea în vederea arestării este însoţită de un mandat european de arestare. În acest caz sunt aplicabile dispoziţiile art. 100.
    (10) În cazul semnalărilor privind persoanele căutate pentru a fi arestate în vederea extrădării sunt aplicabile dispoziţiile art. 45.

    ART. 103
    Sesizarea curţii de apel în vederea arestării şi predării persoanei solicitate
    (1) Procurorul sesizează curtea de apel competentă cu propunerea de luare a măsurii arestării persoanei solicitate.
    (2) De îndată ce instanţa este sesizată, cauza se repartizează, în condiţiile legii, unui complet format dintr-un judecător, pentru a aprecia asupra luării măsurii arestării şi asupra predării persoanei solicitate.
    (3) Pentru evidenţa activităţii instanţei, se întocmeşte şi se păstrează Registrul privind arestarea şi predarea în baza mandatelor europene de arestare. În acest registru se vor face următoarele menţiuni: numărul curent; numele şi prenumele persoanei solicitate; numărul şi data adresei parchetului; numărul şi data mandatului european de arestare; autoritatea judiciară emitentă; numărul dosarului instanţei; data şi soluţia pronunţată; numărul şi data mandatului intern de arestare; durata arestării, cu indicarea datei la care începe măsura şi a datei la care expiră; numele şi prenumele judecătorului care a dispus măsura arestării şi/sau predarea persoanei solicitate; data formulării contestaţiei, evidenţiindu-se separat împotriva cărei soluţii a fost declarată calea de atac; data înaintării contestaţiei la instanţa de control judiciar; soluţia instanţei ierarhic superioare, precum şi prelungirile arestării; data comunicării hotărârii asupra predării autorităţii judiciare emitente, Ministerului Justiţiei şi Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române.

    ART. 104
    Procedura de executare a mandatului european de arestare
    (1) Judecătorul verifică mai întâi identitatea persoanei solicitate şi se asigură că acesteia i s-a comunicat, în copie şi în limba pe care o înţelege, mandatul european de arestare şi, dacă este cazul, hotărârea de condamnare dată în lipsă. Atunci când a fost transmisă de autoritatea emitentă, judecătorul îi înmânează persoanei solicitate hotărârea de condamnare dată în lipsă.
    (2) Dacă este cazul, la cererea persoanei solicitate, judecătorul amână cauza o singură dată, cel mult 5 zile, şi solicită autorităţii emitente transmiterea, în copie şi în limba pe care persoana solicitată o înţelege, a hotărârii de condamnare date în lipsă. Netransmiterea de către autoritatea emitentă a hotărârii de condamnare date în lipsă nu are niciun efect asupra continuării procedurii de executare a mandatului european de arestare şi asupra predării persoanei solicitate.
    (3) După primirea mandatului european de arestare, judecătorul aduce la cunoştinţa persoanei solicitate drepturile prevăzute la art. 106, efectele regulii specialităţii, precum şi posibilitatea de a consimţi la predarea către autoritatea judiciară emitentă, punându-i în vedere consecinţele juridice ale consimţământului la predare, îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia.
    (4) În cazul în care mandatul european de arestare a fost emis împotriva unui cetăţean român, în vederea executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, judecătorul întreabă persoana solicitată dacă aceasta este de acord să execute pedeapsa sau măsura de siguranţă în statul membru emitent.
    (5) În cazul în care persoana solicitată declară că este de acord cu predarea sa, despre consimţământul acesteia se întocmeşte un proces-verbal care se semnează de către judecător, grefier, apărător şi persoana solicitată. În acelaşi proces-verbal se va menţiona dacă persoana solicitată a renunţat sau nu la drepturile conferite de regula specialităţii.
    (6) În cazul prevăzut la alin. (5), dacă nu este incident vreunul dintre motivele de refuz al executării prevăzute la art. 99, judecătorul se poate pronunţa prin sentinţă, potrivit art. 109, deopotrivă asupra arestării şi predării persoanei solicitate.
    (7) Dacă persoana solicitată nu consimte la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă, procedura de executare a mandatului european de arestare continuă cu audierea persoanei solicitate, care se limitează la consemnarea poziţiei acesteia faţă de existenţa unuia dintre motivele obligatorii sau opţionale de neexecutare, precum şi la eventuale obiecţii în ceea ce priveşte identitatea.
    (8) În cazurile prevăzute la alin. (5) şi (7), atunci când judecătorul apreciază necesar să acorde un termen pentru luarea unei hotărâri cu privire la predare, arestarea persoanei solicitate în cursul procedurii de executare a mandatului european de arestare se dispune prin încheiere motivată.
    (9) Instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă se impune menţinerea arestării în vederea predării. În acest sens, instanţa se pronunţă prin încheiere motivată, ţinând seama de termenele prevăzute la art. 112.
    (10) În toate cazurile, măsura arestării în vederea predării poate fi luată numai după ascultarea persoanei solicitate în prezenţa apărătorului. Durata iniţială a arestării nu poate depăşi 30 de zile, iar durata totală, până la predarea efectivă către statul membru emitent, nu poate depăşi în niciun caz 180 de zile.
    (11) În cazul în care persoana solicitată este pusă în libertate, instanţa dispune faţă de aceasta măsura controlului judiciar, controlului judiciar pe cauţiune sau arestului la domiciliu, dispoziţiile art. 211-222 din Codul de procedură penală*) aplicându-se în mod corespunzător. În acest caz, în situaţia în care, ulterior, instanţa dispune executarea mandatului european de arestare, prin hotărârea de predare, se dispune şi arestarea persoanei solicitate în vederea predării către autoritatea judiciară emitentă.
    *) Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 712/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015, art. 211-217 au fost declarate neconstituţionale.

    (12) Dacă judecătorul apreciază că în cauză se impune solicitarea de informaţii sau garanţii suplimentare autorităţii judiciare emitente, amână cauza, stabilind un termen pentru primirea datelor solicitate. Termenul fixat nu poate fi mai mare de 10 zile.
    (13) După întocmirea sentinţei prevăzute la art. 109 sau a încheierii prevăzute la alin. (2) ori (9), după caz, judecătorul emite de îndată un mandat de arestare. Dispoziţiile Codului de procedură penală cu privire la conţinutul şi executarea mandatului de arestare se aplică în mod corespunzător.
    (14) Şedinţa de judecată este publică, afară de cazul în care, la cererea procurorului, a persoanei solicitate sau din oficiu, judecătorul apreciază că se impune judecarea cauzei în şedinţă secretă. Participarea procurorului este obligatorie.

    ART. 105
    Revocarea deciziei în baza căreia a fost introdusă semnalarea în vederea arestării sau emis mandatul european de arestare
    (1) Atunci când statul emitent informează cu privire la revocarea deciziei în baza căreia a fost introdusă semnalarea în vederea arestării sau a fost emis mandatul european de arestare:
    a) procurorul, sesizat potrivit art. 100 sau 102, dispune clasarea şi, dacă este cazul, revocarea măsurii preventive luate faţă de persoana solicitată şi informează despre acestea Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române şi direcţia de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei;
    b) judecătorul, sesizat potrivit art. 102 sau 103, prin sentinţă definitivă, ia act de revocarea deciziei în baza căreia a fost introdusă semnalarea în vederea arestării sau a fost emis mandatul european de arestare, după caz, şi dispune revocarea măsurii preventive luate faţă de persoana solicitată.

    (2) Dacă informarea prevăzută la alin. (1) intervine după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus predarea persoanei solicitate către statul emitent, curtea de apel competentă, la sesizarea procurorului, dispune prin sentinţă definitivă revocarea executării mandatului european de arestare şi, dacă este cazul, revocarea măsurii privative dispuse anterior.
    (3) Repararea pagubei materiale sau a unei daune morale în cazul privării ori restrângerii de libertate în baza unor semnalări în vederea arestării sau a unor mandate europene de arestare retrase sau revocate este suportată de statul emitent, potrivit legii acestuia.

    ART. 106
    Drepturile persoanei arestate în baza unui mandat european de arestare
    (1) Persoana arestată are dreptul să fie informată cu privire la conţinutul mandatului european de arestare.
    (2) Persoana arestată are dreptul să fie asistată de un apărător ales sau numit din oficiu de instanţă.
    (3) Procurorul sau, după caz, instanţa de executare aduce la cunoştinţa persoanei reţinute sau arestate că are dreptul de a-şi desemna un avocat în statul membru emitent al mandatului european de arestare şi de a comunica cu acesta, în mod direct sau prin intermediul avocatului ales sau desemnat din oficiu în România, în condiţiile prevăzute de legea română şi cu asigurarea confidenţialităţii.
    (4) În cazul în care persoana reţinută sau arestată arată că înţelege să îşi exercite acest drept, procurorul sau instanţa de executare informează fără întârziere autoritatea emitentă a mandatului european de arestare. Informaţiile transmise de către autoritatea emitentă, prin orice mijloc care lasă o urmă scrisă, îi sunt comunicate fără întârziere persoanei solicitate prin intermediul administraţiei locului de deţinere.
    (5) Dispoziţiile art. 91 alin. (4) se aplică în mod corespunzător.
    (6) Persoana arestată care nu înţelege sau nu vorbeşte limba română are dreptul la interpret, asigurat gratuit de către instanţă.

    ART. 107
    Predarea temporară sau luarea declaraţiei persoanei solicitate
    (1) Dacă autoritatea judiciară emitentă solicită, judecătorul poate dispune predarea temporară a persoanei solicitate sau procedează la audierea persoanei solicitate.
    (2) În cazul în care s-a acordat predarea temporară, aceasta se efectuează în condiţiile şi pe durata stabilite de comun acord între autoritatea judiciară emitentă şi cea de executare. În toate cazurile persoana urmărită va trebui să se întoarcă în România pentru a participa la desfăşurarea procedurii de predare în baza mandatului european de arestare.
    (3) În cazul în care nu se acordă predarea temporară sau aceasta nu este solicitată, autoritatea judiciară de executare română procedează la luarea unei declaraţii persoanei solicitate, cu participarea persoanei desemnate de autoritatea judiciară emitentă, dacă este cazul, în conformitate cu legea statului membru emitent. Audierea persoanei solicitate se face potrivit prevederilor Codului de procedură penală român şi în condiţiile stabilite potrivit înţelegerii dintre autorităţile judiciare implicate. În toate cazurile se vor respecta drepturile procesuale ale persoanei urmărite.

    ART. 108
    Incidente procedurale
    În cazul în care, în cursul procedurii de executare a unui mandat european de arestare, este sesizată Curtea Constituţională cu o excepţie de neconstituţionalitate a unei dispoziţii din prezentul titlu, judecarea excepţiei se face cu precădere, în termen de cel mult 45 de zile de la sesizarea Curţii Constituţionale.

    ART. 109
    Hotărârea
    (1) În toate cazurile instanţa se pronunţă asupra executării mandatului european de arestare prin sentinţă, cu respectarea termenelor prevăzute la art. 112. În scopul luării unei hotărâri, instanţa ţine seama de toate împrejurările cauzei şi de necesitatea executării mandatului european de arestare.
    (2) În termen de cel mult 24 de ore după rămânerea definitivă a hotărârii de predare, instanţa comunică hotărârea luată autorităţii judiciare emitente, Ministerului Justiţiei şi Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române.
    (3) În cazul în care predarea persoanei solicitate a fost amânată, indiferent dacă, la momentul pronunţării hotărârii, aceasta se află ori nu se află sub puterea unui mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei închisorii emis de autorităţile judiciare române, mandatul de arestare prevăzut la art. 104 alin. (13) este pus în executare la data încetării motivelor care au justificat amânarea.
    (4) În cazul în care predarea persoanei a fost refuzată, instanţa face aplicarea dispoziţiilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 141/2010 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Sistemului Informatic Naţional de Semnalări şi participarea României la Sistemul de Informaţii Schengen, republicată.

    ART. 110
    Căi de atac
    (1) Încheierile prevăzute la art. 102, art. 104 alin. (8) şi (9) pot fi atacate cu contestaţie în termen de 24 de ore de la pronunţare.
    (2) Hotărârea prevăzută la art. 109 alin. (1) poate fi atacată cu contestaţie în termen de 5 zile de la pronunţare, cu excepţia cazului în care persoana solicitată consimte la predare, când hotărârea este definitivă.
    (3) Contestaţia declarată împotriva hotărârii prin care s-a dispus predarea persoanei solicitate este suspensivă de executare, cu excepţia dispoziţiilor privind măsura arestării. Dosarul va fi înaintat instanţei ierarhic superioare în termen de 24 de ore.

    ART. 111
    Soluţionarea contestaţiei
    Contestaţia declarată în condiţiile prevăzute la art. 110 se soluţionează cu precădere, în termen de cel mult 3 zile de la înregistrarea cauzei.

    ART. 112
    Termene
    (1) Mandatul european de arestare se soluţionează şi se execută în regim de urgenţă.
    (2) În cazul prevăzut la art. 104 alin. (5), hotărârea asupra executării mandatului european de arestare trebuie pronunţată cel mai târziu în termen de 10 zile de la termenul de judecată la care persoana solicitată şi-a exprimat consimţământul la predare.
    (3) În celelalte cazuri, hotărârea definitivă privind executarea mandatului european de arestare se pronunţă în termen de 60 de zile de la data arestării persoanei solicitate.
    (4) Când, pentru motive justificate, nu se poate pronunţa o hotărâre în termenele prevăzute la alineatele precedente, instanţa poate amâna pronunţarea pentru 30 de zile, comunicând autorităţii judiciare emitente această împrejurare, precum şi motivele amânării şi menţinând măsurile necesare în vederea predării.
    (5) Când, din motive excepţionale, nu pot fi respectate termenele prevăzute în prezentul articol, autoritatea judiciară de executare română va informa Eurojust, precizând motivele întârzierii.
    (6) Derularea procedurii prevăzute la art. 106 alin. (3) şi (4) nu afectează termenele prevăzute de prezentul articol.

    ART. 113
    Predarea persoanei solicitate
    (1) Predarea se realizează de Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, cu sprijinul unităţii de poliţie pe raza căreia se află locul de detenţie, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de predare.
    (2) Dacă din motive independente de voinţa autorităţilor române sau ale statului emitent, predarea nu se poate efectua în termenul stabilit de către Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române şi autoritatea competentă a statului emitent, aceasta va avea loc în termen de 10 zile de la noua dată convenită.
    (3) În cazul în care sunt depăşite termenele maxime pentru predare, fără ca persoana în cauză să fie primită de către statul emitent, se va proceda la punerea în libertate a persoanei urmărite, fără ca acest fapt să constituie un motiv de refuz al executării unui viitor mandat european de arestare, bazat pe aceleaşi fapte.
    (4) În toate cazurile, în momentul predării, autorităţile române comunică autorităţilor statului emitent care asigură preluarea persoanei predate durata arestului efectuat de către aceasta în executarea mandatului european de arestare, cu scopul de a fi dedusă din pedeapsa sau din măsura privativă de libertate care se va aplica.

    ART. 114
    Predarea amânată sau temporară
    (1) Dispoziţiile art. 58 alin. (1)-(5) şi (7) se aplică în mod corespunzător.
    (2) Condiţiile privind predarea temporară se stabilesc prin acordul încheiat între autorităţile române şi străine competente. Pentru România, autoritatea competentă este curtea de apel care a executat mandatul european de arestare. Preluarea persoanei predate şi returnarea acesteia se fac de către autorităţile competente ale statului emitent, pe teritoriul României. Cheltuielile privind preluarea şi returnarea persoanei predate sunt suportate de statul emitent.

    ART. 115
    Predarea de bunuri
    (1) Autoritatea judiciară de executare română poate dispune, la cererea autorităţii judiciare emitente sau din oficiu, indisponibilizarea şi predarea, în conformitate cu legea română, a bunurilor care constituie mijloace materiale de probă sau au fost dobândite de persoana solicitată ca urmare a săvârşirii infracţiunii care stă la baza mandatului european de arestare, fără a aduce atingere drepturilor pe care statul român sau terţii le pot avea asupra acestora.
    (2) Bunurile prevăzute la alin. (1) se predau chiar şi atunci când mandatul european de arestare nu poate fi executat ca urmare a decesului sau evadării persoanei solicitate.
    (3) În cazul în care bunurile sunt susceptibile să fie indisponibilizate sau confiscate în România şi, totodată, necesare bunei desfăşurări a procesului penal aflat pe rolul autorităţilor judiciare române, autoritatea română de executare poate refuza predarea acestora sau poate dispune predarea lor temporară, sub rezerva restituirii.

    ART. 116
    Concursul de cereri
    (1) În cazul în care două sau mai multe state membre au emis un mandat european de arestare în legătură cu aceeaşi persoană, autoritatea judiciară de executare română va decide asupra priorităţii de executare, ţinând seama de toate circumstanţele şi, în special, de locul săvârşirii şi gravitatea infracţiunii, de data emiterii mandatelor, precum şi de împrejurarea că mandatul a fost emis în vederea urmăririi penale, a judecăţii sau în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă. Autoritatea judiciară de executare română va putea solicita, dacă este cazul, avizul Eurojust cu privire la această hotărâre.
    (2) În cazul concurenţei între un mandat european de arestare şi o cerere de extrădare prezentată de către un stat terţ, autoritatea judiciară de executare română va decide luând în considerare toate circumstanţele şi în special cele prevăzute la alin. (1) şi cele prevăzute în convenţia de extrădare aplicabilă în relaţia cu statul terţ. În cazul în care va da prioritate cererii de extrădare, se vor aplica dispoziţiile titlului II.
    (3) În cazul în care decide să se acorde întâietate cererii de extrădare, autoritatea judiciară de executare română va aduce acest lucru la cunoştinţa autorităţii emitente a mandatului european de arestare.
    (4) În cazul în care cu privire la aceeaşi persoană, înainte de predarea acesteia, autorităţile române primesc din partea autorităţilor competente ale aceluiaşi stat membru emitent două sau mai multe mandate, cauzele privind executarea acestor mandate europene de arestare se conexează la instanţa cea dintâi sesizată, pronunţându-se o singură hotărâre cu privire la executarea fiecăruia dintre mandatele europene de arestare. În cazul în care predarea este admisă doar pentru una sau unele dintre fapte, în hotărârea de predare se menţionează expres acest lucru, dispoziţiile art. 117 aplicându-se în mod corespunzător.
    (5) Dispoziţiile prezentului articol nu aduc atingere obligaţiilor derivate din calitatea de parte la Statutul Curţii Penale Internaţionale.

    CAP. IV
    Alte dispoziţii
    ART. 117
    Regula specialităţii
    (1) Consimţământul pentru urmărirea, judecarea, condamnarea sau deţinerea unei persoane de către autorităţile române pentru alte fapte comise anterior predării acesteia în baza unui mandat european de arestare se prezumă că a fost dat de către acele state membre care au transmis o notificare în acest sens Secretariatului general al Consiliului Uniunii Europene, dacă autoritatea judiciară de executare nu dispune altfel prin hotărârea de predare.
    (2) Cu excepţia cazurilor menţionate la alin. (1) şi (4), persoana predată autorităţilor române nu va putea fi urmărită, judecată sau privată de libertate pentru o altă faptă anterioară predării decât dacă statul membru de executare o consimte. În acest scop, autoritatea judiciară română emitentă va prezenta autorităţii judiciare de executare o cerere de autorizare, însoţită de informaţiile prevăzute la art. 87 alin. (1).
    (3) În relaţia cu alte state membre decât cele prevăzute la alin. (1), consimţământul autorităţii judiciare române de executare este necesar. În acest sens, judecătorul competent se pronunţă, prin încheiere definitivă, dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor, în termen de cel mult 30 de zile de la primirea cererii, fără a aduce atingere garanţiilor la care se referă art. 98.
    (4) Dispoziţiile alineatelor anterioare nu se aplică atunci când intervine una dintre următoarele circumstanţe:
    a) când persoana urmărită a renunţat în mod expres în faţa autorităţii judiciare de executare la regula specialităţii, înaintea predării;
    b) când persoana urmărită a renunţat, după predare, să recurgă la regula specialităţii în legătură cu anumite infracţiuni anterioare predării sale. Declaraţia de renunţare la regula specialităţii se dă în faţa autorităţii judiciare competente a statului membru emitent, întocmindu-se un proces-verbal conform dreptului intern al acestuia. Persoana urmărită are dreptul de a fi asistată de un avocat. Renunţarea la regula specialităţii trebuie să fie voluntară şi în deplină cunoştinţă de cauză asupra consecinţelor acesteia;
    c) când, având posibilitatea să părăsească teritoriul statului membru căruia i-a fost predată, persoana în cauză nu a făcut acest lucru în termen de 45 de zile de la punerea sa definitivă în libertate sau s-a întors pe acest teritoriu după ce l-a părăsit;
    d) când infracţiunea nu este sancţionată cu o pedeapsă privativă de libertate;
    e) când la terminarea procesului penal nu se aplică o pedeapsă privativă de libertate sau o măsură de siguranţă.


    ART. 118
    Tranzitul
    (1) Tranzitul pe teritoriul României al unei persoane, în vederea executării unui mandat european de arestare, se acordă la cererea statului emitent, care trebuie să prezinte următoarele date:
    a) existenţa unui mandat european de arestare;
    b) identitatea şi cetăţenia persoanei care face obiectul mandatului european;
    c) încadrarea juridică a faptei;
    d) descrierea împrejurărilor în care infracţiunea a fost săvârşită, inclusiv data şi locul.

    (2) Cererea şi informaţiile prevăzute la alin. (1) nu trebuie prezentate în cazul tranzitului aerian fără escală, cu excepţia cazului în care s-ar produce o aterizare forţată.
    (3) Cererea şi informaţiile privind tranzitul se transmit Ministerului Justiţiei, care le înaintează, de îndată, Curţii de Apel Bucureşti.
    (4) Curtea de Apel Bucureşti, în complet format din 2 judecători ai Secţiei penale, se pronunţă cu privire la cererea de tranzit, în ziua primirii acesteia, prin încheiere dată în camera de consiliu.
    (5) Încheierea este definitivă şi se comunică imediat Ministerului Justiţiei, care informează de îndată statul emitent.
    (6) În cazul în care persoana ce face obiectul mandatului european are cetăţenia română, tranzitul nu este acordat decât dacă este îndeplinită condiţia prevăzută la art. 98 alin. (2).

    ART. 119
    Predarea ulterioară
    (1) Consimţământul la predarea de către statul român către un alt stat membru a unei persoane solicitate în baza unui mandat european de arestare pentru alte fapte comise anterior predării sale se prezumă că a fost dat de către acele state membre care au transmis o notificare în acest sens Secretariatului general al Consiliului Uniunii Europene, dacă autoritatea judiciară de executare nu dispune altfel prin hotărârea de predare.
    (2) În orice caz, consimţământul autorităţii judiciare române de executare la predarea ulterioară a persoanei solicitate de către un stat membru emitent către un alt stat nu este necesar dacă persoana solicitată:
    a) având ocazia să părăsească teritoriul statului căruia i-a fost predată, nu a făcut acest lucru în termen de 45 de zile de la punerea sa definitivă în libertate sau s-a întors pe acest teritoriu după ce l-a părăsit;
    b) a consimţit să fie predată unui stat membru, altul decât statul de executare, în baza unui mandat european de arestare. Consimţământul se exprimă în faţa autorităţii judiciare competente a statului membru emitent şi se consemnează într-un proces-verbal întocmit conform dreptului intern al acestuia. Persoana urmărită are dreptul de a fi asistată de un avocat. Consimţământul trebuie exprimat în mod liber şi în deplină cunoştinţă de cauză asupra consecinţelor sale;
    c) renunţă la regula specialităţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 117 alin. (3) şi (4) lit. a)-c).

    (3) În situaţiile nereglementate de alin. (1) şi (2) este necesară aprobarea autorităţii judiciare române de executare, care se va solicita în conformitate cu dispoziţiile art. 90, anexând cererii informaţiile prevăzute la art. 87 alin. (1), însoţite de o traducere.
    (4) În relaţia cu alte state membre decât cele prevăzute la alin. (1), consimţământul autorităţii judiciare române de executare pentru predarea persoanei solicitate către un stat terţ este necesar. În acest sens, judecătorul competent se pronunţă, prin încheiere definitivă, dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor, în termen de cel mult 30 de zile de la primirea cererii, fără a aduce atingere garanţiilor la care se referă art. 98.
    (5) Dispoziţiile alin. (1)-(4) se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care România este stat membru emitent.

    ART. 120
    Predarea ulterioară unei extrădări
    (1) În cazul în care persoana urmărită a fost extrădată în România dintr-un stat terţ de care aceasta a fost protejată prin dispoziţiile acordului în baza căruia a fost extrădată, referitoare la regula specialităţii, autoritatea judiciară română de executare va solicita autorizarea statului care a extrădat-o pentru a putea fi predată statului emitent. Termenele prevăzute la art. 112 vor începe să curgă de la data la care regula specialităţii încetează să se aplice.
    (2) În timp ce soluţionează cererea de autorizare, autoritatea judiciară română de executare va continua să asigure condiţiile materiale necesare pentru o predare efectivă.

    ART. 121
    Extrădarea ulterioară
    (1) Extrădarea unei persoane care a fost predată în România în baza unui mandat european de arestare, solicitată ulterior de către un stat care nu este membru al Uniunii Europene, nu se poate acorda fără consimţământul autorităţii judiciare de executare care a aprobat predarea.
    (2) În cazul în care autorităţile judiciare române au acordat predarea unei persoane unui alt stat membru al Uniunii Europene, în baza unui mandat european de arestare, iar autorităţile judiciare emitente solicită consimţământul de a extrăda persoana urmărită către un terţ stat care nu este membru al Uniunii Europene, consimţământul va fi acordat în conformitate cu instrumentele bilaterale sau multilaterale la care România este parte, luându-se în considerare cererea de extrădare.

    ART. 122
    Imunităţi şi privilegii
    (1) Când persoana la care se referă mandatul european de arestare se bucură de imunitate în România, autoritatea judiciară de executare va solicita fără întârziere autorităţii competente ridicarea acestui privilegiu.
    (2) Dacă ridicarea imunităţii este de competenţa unui alt stat sau a unei organizaţii internaţionale, cererea va fi formulată de autoritatea judiciară care a emis mandatul european de arestare. Autoritatea judiciară de executare va comunica această împrejurare autorităţii judiciare emitente.
    (3) În timpul în care cererea de retragere a imunităţii la care se referă alin. (2) este în curs de soluţionare, autoritatea judiciară de executare ia măsurile pe care le consideră necesare pentru a garanta predarea efectivă când persoana a încetat să se mai bucure de privilegiul imunităţii.
    (4) Termenele prevăzute la art. 112 încep să curgă de la data când autoritatea judiciară de executare a fost informată despre ridicarea sau retragerea imunităţii.
    (5) Când persoana la care se referă mandatul european de arestare a ajuns în România, ca urmare a extrădării dintr-un stat terţ care nu este membru al Uniunii Europene, iar predarea este limitată la infracţiunea pentru care s-a acordat, termenele prevăzute la alin. (4) încep să curgă din momentul în care autorităţile statului care a extrădat persoana urmărită îşi dau acordul ca regula specialităţii să rămână fără efect, iar persoana poate fi predată statului emitent al mandatului european. Până la luarea deciziei, autoritatea judiciară de executare va lua măsurile necesare pentru a se efectua predarea, dacă este cazul.

    ART. 123
    Relaţia cu alte instrumente juridice
Condiţiile, cerinţele şi procedura de emitere şi de executare a mandatului european de arestare sunt cele stabilite în prezenta lege, cu excepţia celor prevăzute în convenţiile bilaterale sau multilaterale la care România este parte, în care se simplifică sau se facilitează procedura de predare, în conformitate cu dispoziţiile paragrafului 2 al art. 31 al Deciziei-cadru 002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre.
    ART. 124
    Dispoziţii tranzitorii
    (1) Dispoziţiile prezentului titlu se aplică mandatelor europene de arestare primite de autorităţile române ulterior intrării sale în vigoare, chiar dacă se referă la fapte anterioare acestei date.
    (2) Procedurile de extrădare în curs în momentul intrării în vigoare a prezentului titlu vor continua să se soluţioneze potrivit titlului II.

    TITLUL IV
    Transferul de proceduri în materie penală
    CAP. I
    Cererea de transfer al procedurii penale
    ART. 125
    Schimbul de informaţii şi consultările cu autorităţile judiciare străine
    (1) Atunci când are motive întemeiate să creadă că într-un alt stat se desfăşoară proceduri penale cu privire la aceleaşi fapte sau fapte conexe şi care implică aceeaşi persoană, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau instanţa de judecată poate contacta autoritatea competentă a celuilalt stat, direct sau, în cazul statelor care nu sunt membre ale Uniunii Europene, prin intermediul autorităţii centrale competente potrivit art. 10, pentru a-i confirma existenţa unor astfel de proceduri paralele, în vederea iniţierii consultărilor. În cazul în care organul judiciar român nu deţine nicio informaţie în acest sens, în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene, identificarea autorităţii competente care ar trebui să fie contactată se realizează cu ajutorul punctelor naţionale de contact la Reţeaua Judiciară Europeană desemnate la nivelul Ministerului Public sau al Ministerului Justiţiei, după caz. În acest scop, autorităţii străine îi sunt furnizate, cel puţin, următoarele informaţii:
    a) o descriere a faptelor şi circumstanţelor care fac obiectul procedurii penale desfăşurate;
    b) toate informaţiile relevante privind identitatea persoanei cercetate şi, dacă este cazul, a persoanelor vătămate;
    c) stadiul procedurii penale;
    d) informaţii privind arestarea preventivă sau reţinerea persoanei cercetate, dacă este cazul.

    (2) În aplicarea alin. (1) constituie motive întemeiate inclusiv următoarele cazuri:
    a) persoana cercetată invocă, oferind informaţii în acest sens, faptul că este subiectul unor proceduri penale cu privire la aceleaşi fapte sau fapte conexe într-un alt stat; sau
    b) o cerere de cooperare judiciară internaţională în materie penală formulată de un alt stat indică existenţa posibilă a unor astfel de proceduri penale paralele; sau
    c) organele poliţieneşti deţin informaţii în acest sens.

    (3) Procedura prevăzută la alin. (1) nu se aplică atunci când autorităţile competente care desfăşoară proceduri paralele au fost deja informate prin orice alte mijloace.
    (4) Atunci când se stabileşte existenţa unor proceduri paralele, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau instanţa de judecată competentă iniţiază consultări directe sau prin intermediul Eurojust ori, în cazul statelor care nu sunt membre ale Uniunii Europene, prin intermediul autorităţii centrale competente potrivit art. 10. Scopul consultărilor este acela de a se ajunge la un consens cu privire la orice soluţie eficientă menită să evite consecinţele negative care ar putea decurge din astfel de proceduri paralele, ceea ce, după caz, poate conduce şi la exercitarea şi continuarea unei proceduri penale unice fie în statul român, fie într-un alt stat.
    (5) Atât timp cât consultările directe sunt în desfăşurare, autorităţile competente implicate se informează reciproc cu privire la măsurile importante luate în cadrul procedurilor.
    (6) Cererile formulate de către autorităţile altor state în vederea confirmării existenţei unor proceduri paralele se soluţionează de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de către instanţa pe rolul căreia se află cauza. Exceptând cazul în care prin furnizarea acestora s-ar putea aduce prejudicii unor interese naţionale fundamentale în materie de securitate sau care ar putea pune în pericol siguranţa persoanelor, autorităţilor străine li se comunică, într-un termen rezonabil, cel puţin următoarele informaţii:
    a) dacă sunt în desfăşurare sau au fost desfăşurate proceduri penale cu privire la unele sau toate aceleaşi fapte sau la fapte conexe care fac obiectul procedurilor penale la care se face referire în cererea transmisă de autoritatea străină şi dacă aceleaşi persoane sunt implicate;
    b) în cazul în care sunt în desfăşurare sau au fost desfăşurate proceduri penale, datele de contact ale autorităţii competente; şi
    c) stadiul respectivelor proceduri sau, în cazul în care a fost pronunţată o hotărâre definitivă, natura respectivei hotărâri definitive.


    ART. 126
    Condiţii
    Autorităţile judiciare române pot solicita autorităţilor competente ale altui stat iniţierea unei proceduri penale sau continuarea acesteia, atunci când exercitarea de către statul străin solicitat serveşte intereselor unei bune administrări a justiţiei sau favorizează, în caz de condamnare, reintegrarea socială şi sunt incidente unul sau mai multe din următoarele cazuri:
    a) persoana cercetată are reşedinţa obişnuită în statul solicitat;
    b) persoana cercetată este cetăţean al statului solicitat sau dacă acest stat este statul său de origine;
    c) persoana cercetată execută sau urmează să execute o pedeapsă privativă de libertate în statul solicitat;
    d) persoana cercetată face obiectul, în statul solicitat, al unei cercetări penale pentru aceeaşi faptă sau fapte conexe;
    e) transferul este justificat prin interesul de a descoperi adevărul şi, mai ales, dacă elementele de probă cele mai importante se găsesc în statul solicitat;
    f) executarea unei eventuale hotărâri de condamnare în statul solicitat este susceptibilă să amelioreze posibilităţile de reintegrare socială a condamnatului;
    g) prezenţa persoanei cercetate la audieri în procedurile penale instrumentate de autorităţile judiciare române nu poate fi asigurată, chiar şi atunci când ar exista posibilitatea audierii prin videoconferinţă, însă poate fi asigurată în statul solicitat;
    h) o eventuală hotărâre de condamnare nu ar putea fi pusă în executare în România, chiar şi atunci când ar exista posibilitatea formulării unei cereri de extrădare sau emiterii unui mandat european de arestare, statul solicitat fiind în măsură să o facă;
    i) inculpatul a fost condamnat definitiv în România, sunt incidente unul sau mai multe din cazurile prevăzute la lit. a)-h), iar statul român nu poate pune în executare hotărârea de condamnare, chiar având deschisă calea extrădării sau a mandatului european de arestare, iar statul solicitat nu acceptă, ca principiu, executarea unei hotărâri străine de condamnare sau a refuzat punerea în executare a hotărârii de condamnare date de instanţa străină.


    ART. 127
    Procedura
    (1) Transferul procedurii penale se solicită în baza hotărârii instanţei căreia i-ar reveni competenţa să soluţioneze cauza în prima instanţă, dacă procedura se referă la activitatea de urmărire penală sau a instanţei pe rolul căreia se află cauza, dacă procedura se referă la activitatea de judecată.
    (2) În acest sens, la propunerea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau din oficiu, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, instanţa dispune, prin încheiere motivată, transferul procedurii penale. În situaţia transferului urmăririi penale, propunerea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală se soluţionează în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Prezenţa procurorului este obligatorie.
    (3) Încheierea prevăzută la alin. (2) poate fi atacată cu contestaţie. Termenul de contestaţie este de 5 zile şi curge de la pronunţare. Dosarul va fi înaintat instanţei ierarhic superioare în termen de 5 zile, iar contestaţia se judecă în termen de 30 de zile de la înregistrarea cauzei. Contestaţia este suspensivă de executare.
    (4) Încheierea prin care se dispune transferul procedurii, rămasă definitivă, suspendă termenul de prescripţie a răspunderii penale, precum şi continuarea procedurii penale începute, sub rezerva actelor şi demersurilor cu caracter urgent.
    (5) Cererea se formulează de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală ori de către instanţă, după caz, şi se transmite Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau Ministerului Justiţiei, potrivit art. 10, însoţită de copii certificate de către un magistrat român competent ale tuturor actelor de procedură, cu excepţia cazului în care statul străin solicită transmiterea originalului dosarului.
    (6) În cazul în care nu se transmite statului solicitat, originalul dosarului se arhivează. În cazul în care transmite originalul, o copie certificată a dosarului se păstrează în arhivă. Restituirea originalului se solicită în situaţia în care urmărirea penală ori judecata nu este preluată de statul solicitat.

    ART. 128
    Transmiterea cererii
    Ministerul Justiţiei sau Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz, asigură transmiterea cererii de transfer al procedurii penale pe una din căile prevăzute de prezenta lege.

    ART. 129
    Efectele cererii de transfer de proceduri penale
    (1) Până la primirea deciziei statului solicitat cu privire la cererea de transfer de proceduri penale, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau instanţa, după caz:
    a) poate efectua orice acte de cercetare penală, cu excepţia trimiterii în judecată a inculpatului sau punerii în executare a unei sancţiuni împotriva persoanei cercetate. Procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau instanţa informează, în scris, statul solicitat, cu privire la actele sau măsurile dispuse ulterior transmiterii cererii;
    b) poate retrage oricând cererea de transfer de proceduri penale.

    (2) Dreptul de urmărire penală şi de executare este redobândit de autorităţile judiciare române atunci când:
    a) statul solicitat informează că nu va iniţia niciun demers cu privire la cererea de transfer de proceduri penale sau că nu acceptă o astfel de cerere;
    b) statul solicitat informează că revocă acceptarea cererii de transfer de proceduri penale;
    c) statul solicitat comunică decizia sa de a nu începe sau de a înceta procedurile penale.

    (3) Transmiterea cererii de transfer de proceduri penale prelungeşte termenele de prescripţie a răspunderii penale cu 6 luni.
    (4) În caz de condamnare, hotărârea pronunţată de statul solicitat se înscrie în cazierul judiciar şi produce aceleaşi efecte ca şi când ar fi fost pronunţată de o instanţă română.

    ART. 130
    Plângerea persoanei vătămate
    (1) În cazul unei fapte săvârşite în afara teritoriului României, plângerea depusă la organul judiciar român de către persoana vătămată, rezident în România, se transmite direct sau, în cazul statelor care nu sunt membre ale Uniunii Europene, prin intermediul autorităţilor centrale prevăzute la art. 10, autorităţilor străine competente ale statului pe teritoriul căruia a fost săvârşită fapta, în afară de cazul în care competenţa este exercitată de statul român.
    (2) Dispoziţiile art. 125-129 nu sunt aplicabile în acest caz.

    CAP. II
    Preluarea sau iniţierea procedurilor penale la cererea unui stat străin
    ART. 131
    Cererea de preluare a procedurii penale
    (1) Orice cerere de preluare a procedurii penale adresată de un stat străin parchetelor sau instanţelor române se înaintează, după caz, Ministerului Justiţiei sau Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    (2) Atunci când infracţiunea a fost săvârşită pe teritoriul României, cererile de preluare a urmăririi penale sau a judecăţii se soluţionează, după caz, de parchetele de pe lângă curţile de apel sau curţile de apel în circumscripţia cărora se află locul unde a fost săvârşită fapta sau a fost identificată persoana cercetată ori locuieşte persoana vătămată. Atunci când infracţiunea a fost săvârşită în străinătate, cererile de preluare a urmăririi penale sau a judecăţii se soluţionează, după caz, de parchetul de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie locuieşte făptuitorul sau de curtea de apel. Dacă acesta nu are domiciliul şi nici nu locuieşte în România, soluţionarea cererii este de competenţa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti sau a Curţii de Apel Bucureşti, după caz. Cererile de preluare a urmăririi penale care privesc fapte care, potrivit legii, sunt de competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau a Direcţiei Naţionale Anticorupţie se soluţionează de către acestea.
    (3) Procurorul general competent sau procurorul desemnat de acesta dispune asupra urmării date cererii în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură penală.
    (4) Cererea de preluare a judecăţii se transmite de Ministerul Justiţiei parchetului de pe lângă curtea de apel competentă să o soluţioneze. Procurorul general competent sesizează curtea de apel cu propunerea de admitere sau respingere a cererii.
    (5) Odată învestită cu o cerere de preluare a judecăţii, curtea de apel competentă dispune prin încheiere motivată asupra admisibilităţii cererii. Încheierea este supusă contestaţiei, în termen de 5 zile de la pronunţare.
    (6) În cazul în care cererea a fost considerată admisibilă, judecata continuă potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală.
    (7) Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau Ministerul Justiţiei informează autorităţile statului solicitant în ceea ce priveşte admiterea sau respingerea cererii de transfer de proceduri penale.

    ART. 132
    Iniţierea procedurilor penale la sesizarea autorităţilor unui stat străin
    (1) Sesizarea autorităţilor altor state, cu privire la săvârşirea unei fapte, în vederea iniţierii de către statul român a procedurilor penale, se soluţionează de organul judiciar român competent, în conformitate cu dispoziţiile Codului penal şi ale Codului de procedură penală.
    (2) În cazul unei fapte săvârşite pe teritoriul României, plângerea depusă la autorităţile competente ale statului al cărui rezident este persoana vătămată se primeşte de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi se soluţionează de către organul judiciar competent potrivit legii române.

    ART. 133
    Respingerea cererii de preluare sau iniţiere a procedurilor penale
    (1) Cererea statului străin de preluare sau iniţiere a procedurilor penale se respinge dacă exercitarea urmăririi penale este contrară principiului non bis in idem sau dacă, la data menţionată pe cerere, prescripţia răspunderii penale este împlinită potrivit legii române.
    (2) Totodată, cererea statului străin de preluare sau iniţiere a procedurilor penale poate fi respinsă, în tot sau în parte, în următoarele cazuri:
    a) motivul pe care se bazează cererea nu este justificat;
    b) făptuitorii sunt necunoscuţi;
    c) persoana cercetată nu are reşedinţa obişnuită în România;
    d) persoana cercetată nu este cetăţean român şi nu avea reşedinţa obişnuită pe teritoriul României în momentul săvârşirii faptei;
    e) infracţiunea în legătură cu care se solicită urmărirea are un caracter politic sau este o infracţiune pur militară ori pur fiscală;
    f) există motive serioase să se creadă că cererea de urmărire penală este determinată de considerente de rasă, naţionalitate sau opinii politice;
    g) legea penală română este deja aplicabilă faptei şi, potrivit acestei legi, răspunderea penală este prescrisă la momentul primirii cererii;
    h) urmărirea penală este contrară angajamentelor internaţionale ale României;
    i) urmărirea penală este contrară principiilor fundamentale ale ordinii juridice române;
    j) faţă de împrejurările cauzei, preluarea urmăririi penale nu este oportună.


    ART. 134
    Revocarea acceptării cererii şi restituirea cauzei
    (1) Acceptarea cererii de preluare sau iniţiere a procedurilor penale se revocă atunci când:
    a) continuarea procedurilor penale în România este contrară principiului non bis in idem; sau
    b) dacă, la data menţionată pe cerere, prescripţia răspunderii penale este împlinită potrivit legii române; sau
    c) dacă fapta pentru care s-a cerut iniţierea sau continuarea procedurilor penale nu este infracţiune potrivit legii române, iar făptuitorul nu răspunde penal.

    (2) Acceptarea cererii de preluare sau iniţiere a procedurilor penale poate fi revocată atunci când:
    a) prezenţa persoanei cercetate nu poate fi asigurată în vederea audierii sau se apreciază că o eventuală condamnare nu poate fi executată în România; sau
    b) unul dintre motivele de refuz prevăzute la art. 133 este descoperit înainte de trimiterea în judecată; sau
    c) în orice alte cazuri, dacă statul străin solicitant este de acord.

    (3) Revocarea acceptării se dispune prin ordonanţă sau încheiere motivată, după caz. Revocarea acceptării are drept efect restituirea documentelor transmise de statul solicitant şi redobândirea de către statul respectiv a dreptului de urmărire penală.

    CAP. III
    Dispoziţii pentru punerea în practică a Convenţiei din 19 iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, Schengen
    ART. 135
    Aplicarea principiului non bis in idem
    (1) O persoană în privinţa căreia s-a pronunţat o hotărâre definitivă pe teritoriul unui stat membru al spaţiului Schengen nu poate fi urmărită sau judecată pentru aceleaşi fapte dacă, în caz de condamnare, hotărârea a fost executată, este în curs de executare sau nu mai poate fi executată potrivit legii statului care a pronunţat condamnarea.
    (2) Cu toate acestea, dispoziţiile alin. (1) nu se aplică dacă:
    a) faptele vizate de hotărârea străină s-au săvârşit în tot sau în parte pe teritoriul României. În acest caz, excepţia nu se aplică dacă faptele s-au săvârşit în parte pe teritoriul statului membru unde s-a pronunţat hotărârea;
    b) faptele vizate de hotărârea străină constituie o infracţiune contra securităţii naţionale sau împotriva altor interese esenţiale ale României;
    c) faptele vizate de hotărârea străină au fost săvârşite de un funcţionar român prin încălcarea obligaţiilor sale de serviciu.

    (3) Excepţiile menţionate la alin. (2) nu se aplică atunci când, pentru aceleaşi fapte, statul membru interesat a cerut preluarea urmăririi penale sau a acordat extrădarea persoanei în cauză.

    TITLUL V
    Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti, a ordonanţelor penale şi a actelor judiciare în relaţia cu statele terţe
    CAP. I
    Dispoziţii generale
    ART. 136
    Domeniul de aplicare şi înţelesul unor termeni sau expresii
    (1) Prezentul titlu se aplică în relaţia cu statele terţe, în domeniul recunoaşterii şi executării hotărârilor judecătoreşti şi ordonanţelor penale, în conformitate cu normele cuprinse în tratatele internaţionale la care România este parte, iar, în absenţa acestora, pe bază de reciprocitate. Dispoziţiile prezentului titlu se aplică deopotrivă, în completare, situaţiilor nereglementate prin tratatele internaţionale. Dispoziţiile capitolului III se aplică şi în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene, dacă nu contravin dispoziţiilor speciale.
    (2) În sensul prezentului titlu, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:
    a) decădere - orice privare sau suspendare a unui drept, orice interdicţie sau incapacitate;
    b) act judiciar - actul care emană de la o autoritate judiciară competentă;
    c) ordonanţă penală străină - oricare dintre hotărârile prevăzute la art. 1 lit. g) din Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive, adoptată la Haga la 28 mai 1970, ratificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 90/1999, aprobată prin Legea nr. 35/2000, sau prevăzute în tratatele bilaterale încheiate de România ori stabilite pe bază de reciprocitate;
    d) stat terţ - statul care nu este membru al Uniunii Europene.


    ART. 137
    Competenţa autorităţilor române
    (1) În ceea ce priveşte hotărârile date de către instanţele judecătoreşti ale statelor terţe şi ordonanţele penale străine, Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, este competent:
    a) să primească cererea statului emitent de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti în vederea executării pe teritoriul României a pedepsei aplicate în statul emitent ori în vederea producerii de alte efecte juridice, după caz, precum şi cererea persoanei condamnate în vederea transferării în România;
    b) să primească cererea de luare a unei măsuri preventive în cazul în care persoana condamnată se află în România;
    c) atunci când recunoaşterea se face în scopul executării pe teritoriul României a pedepsei aplicate în statul emitent, să transmită, la solicitarea statului emitent, anterior sau ulterior primirii cererii menţionate la lit. a) sau b), în special următoarele documente şi informaţii:
    (i) un înscris care să ateste că persoana condamnată are cetăţenie română sau că beneficiază în România de un drept de şedere permanentă;
    (ii) dispoziţiile legale din care să rezulte că faptele care au determinat aplicarea unei pedepse în statul emitent constituie infracţiuni potrivit legii române;
    (iii) informaţii cu privire la liberarea condiţionată şi prescripţia executării pedepsei;
    (iv) o declaraţie conţinând informaţiile prevăzute la art. 138;

    d) în afară de cazul în care statul emitent a indicat că nu este de acord ca hotărârea judecătorească sau ordonanţa penală dată împotriva unui cetăţean român sau unui străin care beneficiază în România de un drept de şedere pe termen lung să fie executată în România, să solicite acestuia să comunice informaţiile prevăzute la art. 138;
    e) să efectueze controlul de regularitate şi, dacă este cazul:
    (i) să solicite transmiterea de documente şi informaţii suplimentare;
    (ii) să solicite declaraţia persoanei condamnate, în afară de cazul în care aceasta se află pe teritoriul României;
    (iii) atunci când persoana condamnată se află pe teritoriul României, iar hotărârea judecătorească străină a fost dată în lipsă, să solicite informaţii cu privire la dreptul persoanei condamnate de a face contestaţie sau de a exercita orice altă cale de atac, potrivit legii statului emitent;

    f) să verifice domiciliul persoanei condamnate în străinătate, în vederea stabilirii autorităţii judiciare competente să soluţioneze cererea menţionată la lit. a) sau b);
    g) să refuze iniţierea procedurii de recunoaştere şi executare pe teritoriul României a hotărârii judecătoreşti străine, atunci când:
    (i) România nu este statul de cetăţenie ori statul pe teritoriul căruia persoana condamnată beneficiază de un drept de şedere permanentă;
    (ii) la data primirii hotărârii judecătoreşti străine, din pedeapsa aplicată persoanei condamnate au rămas de executat mai puţin de 6 luni, cu excepţia cazului în care persoana condamnată se află pe teritoriul României;
    (iii) statul emitent nu a transmis documentele prevăzute la lit. e) până la expirarea unui termen de maximum 120 de zile, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege;

    h) să se consulte cu statul emitent ori de câte ori apreciază ca fiind necesar.

    (2) În ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti sau ordonanţele penale date de către autorităţile judiciare române, Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, este competent:
    a) să primească cererea statului de executare sau a persoanei faţă de care s-a dat hotărârea judecătorească sau ordonanţa penală străină, de recunoaştere a acesteia în vederea executării pedepsei aplicate în România ori în vederea producerii de alte efecte juridice, după caz;
    b) să transmită înscrisurile şi informaţiile prevăzute la art. 138, precum şi orice alte informaţii suplimentare solicitate de statul de executare;
    c) să solicite statului de executare un înscris care să ateste că persoana condamnată are cetăţenia acestuia sau că trăieşte pe teritoriul său, precum şi:
    (i) declaraţia autorităţii competente cu privire la transferarea persoanei condamnate;
    (ii) dispoziţiile legale din care să rezulte că faptele care au determinat aplicarea unei pedepse în România constituie infracţiuni potrivit legii statului de executare;
    (iii) informaţii cu privire la amnistie, graţiere, liberare condiţionată şi prescripţia executării pedepsei;
    (iv) o declaraţie cu privire la procedura aplicabilă hotărârii judecătoreşti române;

    d) să întocmească, la solicitarea, după caz, a instanţei judecătoreşti sau a organului de urmărire penală, pe baza înscrisurilor şi informaţiilor prevăzute la art. 138:
    (i) cererea de recunoaştere şi executare pe teritoriul unui stat terţ a hotărârii judecătoreşti sau a ordonanţei penale şi să comunice autorităţii judiciare române solicitante decizia statului de executare;
    (ii) cererea de luare de măsuri preventive împotriva persoanei condamnate atunci când aceasta se află pe teritoriul statului de executare;

    e) să suspende procedura până la îndeplinirea condiţiei prevăzute la art. 148 alin. (5) lit. b);
    f) să se consulte cu statul de executare ori de câte ori apreciază ca fiind necesar.

    (3) Administraţia Naţională a Penitenciarelor:
    a) informează persoanele condamnate aflate în executarea unor pedepse privative de libertate în penitenciarele din România, cărora li se poate aplica prezentul titlu, cu privire la dreptul acestora de a solicita transferarea în statul de executare;
    b) informează judecătorul de supraveghere a privării de libertate şi direcţia de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei cu privire la persoanele condamnate cărora li se pot aplica dispoziţiile prezentului titlu şi cărora li s-a aplicat măsura expulzării prin hotărârea judecătorească de condamnare;
    c) asigură predarea, sub escortă, a persoanelor condamnate aflate în penitenciarele din România, faţă de care s-a dispus transferarea în statul de executare sau care au fost returnate potrivit lit. f);
    d) informează direcţia de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei, instanţa de executare şi instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere cu privire la data predării persoanei condamnate autorităţilor statului de executare;
    e) după primirea în penitenciar a persoanei condamnate în străinătate, informează direcţia de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei:
    (i) cu privire la locul de deţinere, regimul de executare stabilit şi măsurile luate, dacă este cazul;
    (ii) atunci când persoana condamnată a evadat şi nu a fost posibilă prinderea sa;

    f) asigură preluarea, la data aducerii în ţară, şi ţinerea într-un penitenciar, până la retrimiterea în statul de executare ori până la comunicarea deciziei de punere în libertate, a unei persoane transferate din România în statul de executare, care a fost readusă în ţară în vederea participării la judecarea căii extraordinare de atac formulate împotriva hotărârii judecătoreşti române;
    g) la expirarea duratei pedepsei închisorii, la termenul hotărât de instanţa de judecată în cazul liberării condiţionate, precum şi la orice altă dată hotărâtă de autorităţile judiciare competente în situaţiile anume prevăzute de lege, comunică de îndată Ministerului Justiţiei şi Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră punerea în libertate a persoanelor transferate în România în vederea executării pedepsei, indiferent de infracţiunea săvârşită. Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră informează direcţia de specialitate a Ministerului Justiţiei dacă, în termenul prevăzut la art. 169 lit. c), persoana eliberată a părăsit teritoriul României;
    h) în cazul liberării condiţionate ori graţierii restului rămas neexecutat din pedeapsă, comunică direcţiei de specialitate din Ministerul Justiţiei numărul de zile rămase de executat;
    i) asigură, la momentul aducerii în ţară, preluarea persoanelor transferate în vederea executării pedepsei într-un penitenciar din subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

    (4) Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române asigură:
    a) transferarea, sub escortă, din statul emitent în România a persoanelor condamnate în străinătate;
    b) preluarea din străinătate, sub escortă, a persoanelor condamnate, anterior transferate, faţă de care s-a dispus aducerea în România în vederea participării la judecarea căii extraordinare de atac formulate împotriva hotărârii judecătoreşti, în afară de cazul în care sarcina aducerii în ţară revine statului de executare.

    (5) Ministerul Afacerilor Externe asigură, prin oficiile consulare, luarea declaraţiei persoanei condamnate aflate în executarea unei pedepse la detenţiunea pe viaţă sau cu închisoarea ori a unei măsuri privative de libertate, pe teritoriul statului emitent, pe care o transmite direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei, în termen de cel mult 30 de zile lucrătoare de la data primirii solicitării.

    ART. 138
    Înscrisuri şi informaţii
    În vederea recunoaşterii şi punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti sau a ordonanţelor penale străine sunt necesare, după caz, următoarele înscrisuri şi informaţii:
    a) numele, prenumele, pseudonimul, aliasul folosit, numai în cazul cunoaşterii acestora, precum şi sexul, cetăţenia, numărul cărţii de identitate sau al paşaportului, data şi locul naşterii, fotografia, ultima adresă sau reşedinţă cunoscută, limbile pe care persoana le înţelege;
    b) informaţii despre legăturile familiale, sociale sau profesionale pe care le are în România;
    c) durata totală a pedepsei, data începerii executării pedepsei, data la care pedeapsa ar fi executată în întregime sau ar urma să fie considerată ca executată, perioada deja executată, dacă este cazul, numărul de zile care urmează să fie deduse din totalul de pedeapsă ca urmare a efectelor produse de amnistia sau graţierea acordată anterior, precum şi, dacă este cazul, numărul de zile deduse din totalul de pedeapsă ca urmare a oricăror altor măsuri dispuse conform legislaţiei statului emitent;
    d) informaţii cu privire la liberarea condiţionată sau anticipată, după caz;
    e) o copie, certificată pentru conformitate, după caz, a ordonanţei penale sau a hotărârii judecătoreşti date în primă instanţă şi, dacă este cazul, în exercitarea căilor de atac;
    f) dispoziţiile legale aplicabile;
    g) în afară de cazul în care persoana condamnată se află în România, declaraţia persoanei condamnate faţă de cererea de executare într-un penitenciar sau unitate sanitară din România a pedepsei aplicate de statul emitent;
    h) dacă este cazul, orice expertiză, raport ori alte acte medicale care să ateste starea fizică şi mintală a persoanei condamnate, tratamentul urmat de acesta pe teritoriul statului emitent şi eventualele recomandări pentru continuarea tratamentului în România, precum şi, în cazul condamnatului minor, copia referatului de anchetă socială;
    i) informaţii cu privire la posibilitatea exercitării de către persoana condamnată, după transferarea sa, a unei căi extraordinare de atac împotriva hotărârii de condamnare;
    j) în cazul hotărârilor judecătoreşti date în lipsă, atunci când persoana condamnată se află pe teritoriul statului emitent, informaţii cu privire la dreptul persoanei de a exercita o cale de atac care are drept efect reexaminarea cauzei în prezenţa sa.


    ART. 139
    Legea care guvernează executarea şi efectele transferării executării pedepsei
    (1) În situaţia în care România este stat emitent, punerea în executare, după caz, a pedepsei sau măsurii privative de libertate sau a restului rămas neexecutat este de competenţa instanţei române ori de câte ori:
    a) cererea de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti este retrasă mai înainte ca statul de executare să recunoască hotărârea judecătorească şi să pună în executare pedeapsa sau măsura privativă de libertate aplicată de instanţa română;
    b) statul de executare refuză să recunoască hotărârea judecătorească şi să pună în executare pedeapsa sau măsura privativă de libertate aplicată de instanţa română;
    c) statul de executare renunţă în mod expres la dreptul său de executare;
    d) statul de executare arată că nu mai poate executa pedeapsa sau măsura privativă de libertate întrucât persoana condamnată a evadat şi nu a fost găsită pe teritoriul său;
    e) statul de executare arată că nu poate pune în executare pedeapsa sau măsura privativă întrucât persoana condamnată nu a fost găsită pe teritoriul său.

    (2) Competenţa judecării unei căi de atac, exercitate de persoana condamnată, după transferarea sa în statul de executare, în vederea desfiinţării sau modificării hotărârii judecătoreşti de condamnare, aparţine instanţei române. Orice decizie în urma căreia pedeapsa sau măsura privativă de libertate încetează să mai aibă caracter executoriu, precum şi hotărârea prin care instanţa română competentă a soluţionat respectiva cale de atac se transmit direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei în vederea informării statului de executare.
    (3) În situaţia în care România este stat emitent, atunci când statul de executare a comunicat decizia de a nu pune în executare ori de a înceta executarea pedepsei sau a măsurii privative de libertate ca urmare a aplicării amnistiei sau graţierii, instanţa română competentă face menţiune despre aceasta în Registrul de evidenţă şi punere în executare a hotărârilor penale.
    (4) Aplicarea amnistiei sau graţierii de către statul român, în calitate de stat emitent, când intervine după transferarea persoanei condamnate sau după delegarea executării pedepsei, se face de către un judecător de la instanţa de executare. Decizia de aplicare a amnistiei sau a graţierii se transmite direcţiei de specialitate a Ministerului Justiţiei în vederea comunicării statului de executare.
    (5) Aplicarea amnistiei sau graţierii de către statul român, în calitate de stat de executare, se face de către un judecător de la instanţa de executare sau, când persoana condamnată este deţinută, de la instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere. Decizia de aplicare a amnistiei sau graţierii se transmite direcţiei de specialitate a Ministerului Justiţiei în vederea comunicării statului emitent.

    CAP. II
    Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti străine
    SECŢIUNEA 1
    Transferarea persoanelor condamnate, deţinute în state terţe, în vederea executării pedepsei sau a măsurii privative de libertate într-un penitenciar sau unitate sanitară din România
    ART. 140
    Măsuri premergătoare sesizării instanţei
    (1) Atunci când constată că statul emitent a transmis înscrisurile şi informaţiile prevăzute la art. 138, Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, le înaintează parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie teritorială domiciliază persoana condamnată, în vederea sesizării curţii de apel.
    (2) Procurorul, primind dosarul, verifică dacă:
    a) executarea hotărârii judecătoreşti străine în România ar fi contrară principiului non bis in idem;
    b) persoana condamnată este cercetată penal în România pentru aceleaşi infracţiuni pentru care a fost pronunţată hotărârea judecătorească străină;
    c) persoana condamnată este cercetată penal în România pentru alte infracţiuni decât cele pentru care a fost pronunţată hotărârea judecătorească străină;
    d) este incident vreunul din motivele de refuz prevăzute la art. 142 alin. (2);
    e) persoana condamnată beneficiază de efectele regulii specialităţii. Dispoziţiile art. 169 se aplică numai dacă se prevede astfel în tratatul aplicabil în relaţia cu statul emitent ori dacă potrivit rezervei sau declaraţiei formulate de statul emitent la un tratat multilateral, acceptată de România, transferarea este condiţionată de respectarea regulii specialităţii.

    (3) Informaţiile necesare verificărilor prevăzute la alin. (2) lit. b) şi c) sunt comunicate procurorului, în termen de cel mult 5 zile de la data primirii solicitării.
    (4) În cazul în care sunt incidente dispoziţiile alin. (2) lit. e), procurorul informează, după caz, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau instanţa de judecată.
    (5) Dacă, până la sesizarea instanţei, cererea prevăzută la art. 137 alin. (1) lit. a) este retrasă, procurorul dispune clasarea şi restituie dosarul direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei.

    ART. 141
    Durata şi obiectul procedurii de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine
    (1) Preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta fixează termenul de judecată, care nu poate fi mai mare de 10 zile de la data înregistrării cauzei la instanţă. Durata procedurii judiciare de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine este de 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanţă.
    (2) Instanţa judecă în complet format dintr-un singur judecător, în camera de consiliu, fără citarea persoanei condamnate. Participarea procurorului este obligatorie.
    (3) Obiectul procedurii de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine îl constituie verificarea condiţiilor prevăzute la art. 142, iar în cazul în care acestea sunt îndeplinite, atribuirea hotărârii judecătoreşti străine de efecte juridice pe teritoriul României şi transferarea într-un penitenciar sau unitate medicală din România a persoanei condamnate. Dispoziţiile referitoare la pedepsele pecuniare, măsurile asigurătorii sau cheltuielile judiciare, precum şi orice dispoziţii din hotărârea judecătorească străină, altele decât cele privind executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii ori a măsurii privative de libertate nu constituie obiectul prezentei proceduri, în afară de cazul în care statul emitent solicită aceasta în mod expres. În acest din urmă caz, instanţa de judecată sesizată în scopul transferării persoanei condamnate se pronunţă şi cu privire la recunoaşterea şi punerea în executare a altor dispoziţii penale din hotărârea judecătorească străină.
    (4) În cazul în care persoana a fost condamnată pentru mai multe infracţiuni, verificarea condiţiilor se face pentru fiecare infracţiune în parte. Atunci când condiţiile sunt îndeplinite doar pentru o parte din infracţiuni, instanţa poate dispune recunoaşterea parţială a hotărârii judecătoreşti străine. În acest scop, anterior luării unei hotărâri, instanţa poate consulta statul emitent prin intermediul direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei.
    (5) Dacă, înainte de soluţionarea definitivă a cauzei, statul emitent îşi retrage cererea, instanţa de judecată o respinge ca nesusţinută.
    (6) Instanţa examinează hotărârea judecătorească străină, verifică lucrările dosarului şi, în baza celor constatate, pronunţă una dintre următoarele soluţii:
    a) dispune, prin sentinţă, recunoaşterea şi executarea pedepsei aplicate de instanţa străină;
    b) în cazul în care natura sau durata pedepsei aplicate de instanţa străină nu corespunde cu natura sau durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracţiuni similare:
    (i) adaptează, prin sentinţă, pedeapsa privativă de libertate aplicată de instanţa străină, potrivit alin. (7) şi (8) sau, atunci când adaptarea nu este posibilă,
    (ii) stabileşte şi aplică, prin sentinţă, pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită;

    c) dispune, prin sentinţă, respingerea cererii de recunoaştere şi executare în România a hotărârii judecătoreşti străine.

    (7) În cazul prevăzut la alin. (6) lit. b) pct. (i), instanţa de judecată adaptează pedeapsa aplicată de instanţa străină, atunci când:
    a) natura acesteia nu corespunde, sub aspectul denumirii sau al regimului, cu pedepsele reglementate de legea penală română;
    b) durata acesteia depăşeşte, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeaşi infracţiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română sau atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracţiuni depăşeşte totalul pedepselor stabilite pentru infracţiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română. Adaptarea de către instanţa de judecată a pedepsei aplicate de instanţa străină constă în reducerea pedepsei până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracţiuni similare.

    (8) Pedeapsa stabilită de instanţa română, potrivit alin. (7), trebuie să corespundă, pe cât posibil, din punctul de vedere al naturii sau duratei, cu cea aplicată de statul emitent şi nu va agrava situaţia persoanei condamnate. Pedeapsa aplicată în statul emitent nu poate fi convertită într-o pedeapsă pecuniară.
    (9) În cazul în care sunt incidente dispoziţiile alin. (6) lit. b) pct. (ii), la stabilirea şi aplicarea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită, instanţa de judecată este ţinută de constatarea faptelor, de stările şi circumstanţele în care acestea au fost săvârşite, astfel cum rezultă explicit sau implicit din hotărârea judecătorească străină şi totodată:
    (i) nu va schimba o pedeapsă privativă de libertate într-o pedeapsă pecuniară;
    (ii) va deduce integral din pedeapsa aplicată perioada executată de persoana condamnată în statul emitent, numărul de zile care urmează să fie deduse din totalul de pedeapsă ca urmare a efectelor produse de amnistia sau graţierea acordată anterior, precum şi, dacă este cazul, numărul de zile deduse din totalul de pedeapsă ca urmare a oricăror altor măsuri dispuse conform legislaţiei statului emitent;
    (iii) nu va agrava situaţia persoanei condamnate şi nici nu va fi ţinută de limita minimă a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracţiunea săvârşită.

    (10) Dispoziţiile alin. (6) lit. b) pct. (ii) nu se aplică în cazul în care tratatul aplicabil în relaţia cu statul emitent exclude conversiunea condamnării ori dacă statul emitent a indicat în mod expres că va acorda transferarea numai dacă statul român va executa fie pedeapsa aplicată de instanţa străină, fie pedeapsa adaptată de instanţa română potrivit alin. (7) şi (8).
    (11) Sentinţa prevăzută la alin. (6) se redactează în cel mult 5 zile de la pronunţare şi se transmite direcţiei de specialitate a Ministerului Justiţiei în vederea comunicării persoanei condamnate. Sentinţa poate fi atacată cu apel, în termen de 10 zile, de procuror, precum şi de către persoana condamnată. Pentru procuror, termenul curge de la pronunţare. Pentru persoana condamnată, termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv. Dosarul va fi înaintat instanţei de apel în termen de 3 zile, iar apelul se judecă în termen de 10 zile, în camera de consiliu, fără citarea persoanei condamnate. Prezenţa procurorului este obligatorie.
    (12) Punerea în executare a pedepsei se face potrivit dispoziţiilor din Codul de procedură penală. Hotărârea definitivă şi un exemplar al mandatului de executare a pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii, după caz, se comunică direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei.
    (13) În cazul în care după emiterea mandatului de executare a pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii, statul emitent:
    a) informează că transferarea nu mai poate avea loc, instanţa dispune anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă. Anularea se dispune prin sentinţă definitivă, pronunţată în camera de consiliu, fără citarea persoanei condamnate, cu participarea procurorului. În acest caz, sentinţa de recunoaştere a hotărârii penale străine urmează să producă efecte juridice numai sub aspectul stării de recidivă, în afară de cazul în care transferarea nu mai este posibilă pe motiv de acordare a amnistiei ori ca urmare a faptului că s-a stabilit ulterior că persoana nu se face vinovată de săvârşirea infracţiunii ori ca urmare a decesului persoanei condamnate în statul emitent;
    b) transmite o nouă hotărâre pentru executarea unei alte pedepse, dispoziţiile din Codul de procedură penală referitoare la contestaţia la executare, care nu sunt contrare dispoziţiilor prezentului titlu, se aplică în mod corespunzător. În acest caz, instanţa de executare este curtea de apel care a pronunţat sentinţa prevăzută la alin. (6).

    (14) Dacă, după transferarea persoanei condamnate, statul emitent transmite o nouă hotărâre judecătorească pentru executarea unei alte pedepse, dispoziţiile art. 143 se aplică în mod corespunzător.
    (15) În cazul în care sunt aplicabile dispoziţiile alin. (13) lit. a), iar transferarea nu mai poate avea loc ca urmare a revocării de către persoana condamnată a consimţământului la transferare, toate cheltuielile avansate de către statul român cad în sarcina persoanei condamnate în baza dispoziţiei conducerii Ministerului Justiţiei sau a Inspectoratului General al Poliţiei Române, care constituie titlu executoriu. În cazul neexecutării de bunăvoie a creanţei, aceasta se va pune în executare conform dispoziţiilor Codului de procedură fiscală privind recuperarea creanţelor fiscale.
    (16) În cazul în care instanţa a refuzat recunoaşterea hotărârii judecătoreşti transmise de statul emitent, cererea persoanei condamnate sau a statului emitent poate fi reexaminată dacă au intervenit elemente noi.
    (17) În cazul în care, ulterior transferării persoanei condamnate, statul emitent transmite o hotărâre judecătorească sau un act judiciar prin care persoanei condamnate i s-au acordat reduceri de pedeapsă anterior transferării sale în România, acestea vor fi recunoscute de curtea de apel care a pronunţat hotărârea prevăzută la alin. (6). Dispoziţiile din Codul de procedură penală referitoare la contestaţia la executare se aplică în mod corespunzător.

    ART. 142
    Condiţii pentru recunoaşterea şi executarea hotărârii judecătoreşti străine
    (1) O hotărâre judecătorească străină poate fi recunoscută în România dacă este de natură să producă efecte juridice potrivit legii penale române şi sunt îndeplinite următoarele condiţii:
    a) hotărârea este definitivă şi executorie;
    b) fapta pentru care s-a aplicat pedeapsa ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârşită pe teritoriul României, o infracţiune. În cazul în care pedeapsa a fost aplicată pentru mai multe infracţiuni, verificarea condiţiei se face pentru fiecare infracţiune în parte;
    c) persoana condamnată a consimţit la executarea pedepsei în România, în afară de cazul în care aceasta, după executarea pedepsei, ar fi expulzată în România. Dacă este necesar, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a persoanei condamnate, consimţământul poate fi dat de reprezentantul acesteia;
    d) nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzute la alin. (2). În cazul în care este incident vreunul din motivele prevăzute la alin. (2), instanţa poate dispune recunoaşterea numai dacă există convingerea că executarea pedepsei în România ar contribui semnificativ la reintegrarea socială a persoanei condamnate;
    e) executarea în România a pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii ori a măsurii privative de libertate este de natură să faciliteze reintegrarea socială a persoanei condamnate.

    (2) Hotărârea judecătorească străină nu va fi recunoscută şi pusă în executare atunci când:
    a) recunoaşterea şi executarea pe teritoriul României a hotărârii judecătoreşti străine ar fi contrară principiilor fundamentale ale ordinii de drept a statului român;
    b) hotărârea judecătorească se referă la o infracţiune de natură politică sau o infracţiune conexă unei infracţiuni politice ori la o infracţiune militară care nu este infracţiune de drept comun;
    c) pedeapsa a fost aplicată pe motive de rasă, religie, sex, naţionalitate, limbă, opinii politice sau ideologice ori de apartenenţă la un anumit grup social;
    d) persoana a fost condamnată definitiv în România pentru aceleaşi fapte penale. În cazul în care hotărârea judecătorească străină a fost dată şi pentru alte fapte penale, instanţa poate dispune recunoaşterea parţială a acesteia, dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii;
    e) persoana a fost condamnată într-un alt stat pentru aceleaşi fapte penale, iar hotărârea judecătorească străină dată în acest stat a fost anterior recunoscută în România;
    f) persoana condamnată beneficiază în România de imunitate de jurisdicţie penală;
    g) pedeapsa a fost aplicată unei persoane care nu răspunde penal potrivit legii române;
    h) pedeapsa constă într-o măsură care constă în asistenţă psihiatrică sau medicală care nu poate fi executată în România sau, după caz, prevede un tratament medical sau terapeutic care nu poate fi supravegheat în România, în conformitate cu sistemul naţional juridic sau de sănătate;
    i) persoana condamnată a părăsit România, stabilindu-şi domiciliul într-un alt stat, iar legăturile sale cu statul român nu sunt semnificative;
    j) persoana condamnată a comis o infracţiune gravă, de natură să alarmeze societatea, sau a întreţinut relaţii strânse cu membri ai unor organizaţii criminale, de natură să facă îndoielnică reintegrarea sa socială în România;
    k) există indicii obiective că hotărârea judecătorească a fost dată cu încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în special că pedeapsa a fost aplicată pentru a sancţiona persoana condamnată pe motive de sex, rasă, religie, origine etnică, cetăţenie, limbă, convingeri politice sau orientare sexuală, iar persoana condamnată nu a avut nicio posibilitate de a contesta aceste circumstanţe în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului sau a unei alte instanţe internaţionale.

    (3) De la caz la caz, luând în considerare circumstanţele specifice ale cauzei, instanţa poate refuza recunoaşterea şi executarea hotărârii judecătoreşti străine dacă:
    a) persoana este cercetată în România pentru aceeaşi faptă penală pentru care a fost condamnată în străinătate. În cazul în care hotărârea judecătorească a fost dată şi pentru alte fapte penale, instanţa poate dispune recunoaşterea parţială a acesteia, dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii;
    b) atunci când statul emitent a respins cererea formulată în temeiul art. 140 alin. (1).

    (4) În cazul în care persoana condamnată este cercetată în România pentru infracţiunea pentru care a fost condamnată în străinătate, în loc să refuze recunoaşterea, instanţa poate dispune fie recunoaşterea hotărârii judecătoreşti străine, fie suspendarea cauzei până la luarea unei decizii în procesul penal aflat pe rolul autorităţilor judiciare române.
    (5) Hotărârea judecătorească străină nu va fi recunoscută sau, dacă a fost recunoscută, nu va fi pusă în executare, atunci când, potrivit legii penale române, a intervenit amnistia, graţierea, dezincriminarea faptei, precum şi în orice alte cazuri prevăzute de lege.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti străine, în cazul în care persoana condamnată se află în România
    ART. 143
    Procedura de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine şi luarea măsurilor preventive
    (1) Atunci când constată că statul emitent a transmis înscrisurile şi informaţiile prevăzute la art. 138, Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, le înaintează parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie teritorială domiciliază persoana condamnată ori, în cazul în care aceasta se află în detenţie, în a cărui circumscripţie teritorială se află locul de deţinere, în vederea sesizării curţii de apel. Dispoziţiile art. 140 alin. (2) lit. a)-d) şi alin. (4), precum şi ale art. 141 alin. (1) şi (4)-(10) se aplică în mod corespunzător, dacă nu contravin prezentei secţiuni.
    (2) Instanţa judecă în complet format dintr-un singur judecător, în cameră de consiliu, cu citarea persoanei condamnate. Participarea procurorului este obligatorie.
    (3) Obiectul procedurii de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine îl constituie verificarea condiţiilor prevăzute la art. 142 alin. (1) lit. a), b), d), e) şi alin. (2)-(4) şi, în cazul în care acestea sunt îndeplinite, atribuirea hotărârii judecătoreşti străine de efecte juridice pe teritoriul României. În funcţie de natura pedepsei şi dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de legea română, instanţa poate dispune aplicarea uneia dintre măsurile de individualizare a executării pedepsei.
    (4) La cererea expresă a statului emitent, faţă de persoana condamnată se poate lua una dintre măsurile preventive prevăzute de Codul de procedură penală. Alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ţinându-se seama de pedeapsa aplicată în statul emitent, de natura infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.
    (5) Măsura arestării preventive poate fi luată faţă de persoana condamnată, în cazul în care infracţiunea săvârşită face parte din una dintre categoriile de infracţiuni prevăzute la art. 97 alin. (1) şi există una dintre următoarele situaţii:
    a) persoana condamnată a fugit din statul emitent în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală, judecată sau de la executarea pedepsei şi s-a refugiat pe teritoriul României; sau
    b) pedeapsa aplicată de instanţa străină sau restul rămas de executat este de cel puţin un an închisoare.

    (6) Durata măsurii preventive nu poate fi mai mare de 180 de zile. Măsurile preventive încetează de drept:
    a) la expirarea termenului prevăzut de lege sau la expirarea termenului stabilit de organele judiciare române;
    b) atunci când, înainte de pronunţarea unei hotărâri de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine, durata arestării preventive sau a arestului la domiciliu a atins durata pedepsei închisorii aplicate în străinătate; sau
    c) dacă arestarea preventivă s-a dispus anterior primirii cererii de recunoaştere şi executare a hotărârii judecătoreşti străine, atunci când, în termen de 30 de zile de la data arestării preventive, nu au fost primite de către direcţia de specialitate din Ministerul Justiţiei înscrisurile şi informaţiile prevăzute la art. 138.

    (7) Situaţia juridică a persoanei condamnate nu poate fi agravată ca efect al duratei măsurii preventive privative de libertate aplicate de organul judiciar român.
    (8) Sentinţa se redactează în cel mult 10 zile de la pronunţare. Împotriva acesteia pot declara apel, în termen de 10 zile, procurorul, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, precum şi persoana condamnată. Pentru procuror, termenul curge de la pronunţare. Pentru persoana condamnată, termenul curge de la pronunţare sau, în cazul în care a lipsit atât de la dezbateri, cât şi de la pronunţare, de la comunicarea copiei de pe dispozitiv. Dosarul va fi înaintat instanţei de apel în termen de 3 zile, iar apelul se judecă în 10 zile, în camera de consiliu, fără citarea persoanei condamnate. Prezenţa procurorului este obligatorie.

    ART. 144
    Notificarea hotărârii judecătoreşti străine şi contestaţia persoanei condamnate
    (1) În cazul în care hotărârea judecătorească străină a fost dată în lipsă, procurorul, primind dosarul, notifică persoanei condamnate hotărârea. Notificarea trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:
    a) că a fost primită o cerere de executare pe teritoriul României a unei pedepse;
    b) că are dreptul să conteste hotărârea judecătorească străină şi să depună contestaţie în acest sens, dacă acest drept îi este conferit de legea statului emitent;
    c) că respectiva contestaţie este supusă jurisdicţiei statului emitent;
    d) că respectiva contestaţie se depune la parchetul competent, potrivit art. 143;
    e) că termenul de depunere a contestaţiei este de 30 de zile şi curge de la data primirii notificării;
    f) că nedepunerea contestaţiei în termenul de 30 de zile are drept consecinţă considerarea hotărârii judecătoreşti străine ca fiind pronunţată în prezenţa sa.

    (2) Un exemplar al notificării este comunicat direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei care îl remite statului emitent.
    (3) Atunci când la expirarea celor 30 de zile se constată că persoana condamnată nu a depus contestaţie, procurorul sesizează curtea de apel competentă potrivit art. 143.
    (4) Atunci când la expirarea celor 30 de zile se constată că persoana condamnată a depus contestaţie, procurorul dispune clasarea, restituie dosarul direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei şi, totodată, îi transmite contestaţia, precum şi înscrisurile depuse de persoana condamnată.

    CAP. III
    Proceduri speciale de recunoaştere şi executare
    ART. 145
    Recunoaşterea şi punerea în executare a sancţiunilor de drept penal şi administrative aplicate de organele judiciare străine şi a cheltuielilor judiciare
    (1) Recunoaşterea şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti sau ordonanţelor penale străine prin care au fost aplicate sancţiuni de drept penal sau administrative ori s-a dispus obligarea la plata de cheltuieli judiciare au loc în condiţiile tratatului aplicabil între România şi statul străin solicitant sau, în lipsa acestuia, în condiţiile prevăzute de prezenta lege, precum şi de Codul de procedură penală, dacă este îndeplinită condiţia reciprocităţii.
    (2) Atunci când constată că statul emitent a transmis înscrisurile şi informaţiile prevăzute la art. 138, Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, le înaintează parchetului de pe lângă judecătoria în a cărui circumscripţie teritorială domiciliază persoana faţă de care s-a aplicat respectiva sancţiune sau care a fost obligată la plata cheltuielilor judiciare, în vederea sesizării instanţei competente. Atunci când persoana nu are domiciliul şi nici nu locuieşte pe teritoriul României, competenţa aparţine Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.
    (3) Instanţa judecă în complet format dintr-un singur judecător, în camera de consiliu, cu citarea părţilor. Prezenţa procurorului este obligatorie. Instanţa hotărăşte prin sentinţă. Sentinţa poate fi atacată cu apel, în termen de 10 zile de la pronunţare, de procuror sau de persoana interesată. Dosarul va fi înaintat instanţei de apel în termen de 3 zile, iar apelul se judecă în termen de 10 zile.
    (4) Punerea în executare a decăderilor, precum şi a altor dispoziţii penale din hotărârea judecătorească sau ordonanţa penală străină are loc numai dacă legea penală română prevede pentru infracţiunea săvârşită aplicarea unei astfel de măsuri sau decăderi.
    (5) Atunci când se solicită punerea în executare a amenzii penale sau administrative ori a cheltuielilor judiciare, instanţa competentă schimbă cuantumul acesteia în unitatea monetară a statului român, aplicând paritatea de schimb în vigoare la data pronunţării hotărârii.
    (6) Cuantumul amenzii penale sau administrative rezultat în urma convertirii nu poate depăşi limita maximă generală prevăzută de legea română. Cu toate acestea, instanţa de judecată va putea menţine şi pune în executare amenda penală sau administrativă, până la nivelul cuantumului pronunţat în statul străin, atunci când legea română prevede pentru fapta săvârşită o sancţiune mai severă decât cea prevăzută de legea statului emitent.
    (7) Nu constituie obiectul prezentei proceduri dispoziţiile din hotărârile judecătoreşti străine care intră sub incidenţa prevederilor art. 141 sau 143, după caz.
    (8) Hotărârea definitivă se comunică direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei.

    ART. 146
    Recunoaşterea şi punerea în executare a hotărârilor străine de confiscare
    (1) Recunoaşterea şi punerea în executare a hotărârilor de confiscare emise de statele terţe au loc în condiţiile tratatului aplicabil între România şi statul străin emitent sau, în lipsa acestuia, în condiţiile prevăzute de prezenta lege, precum şi de Codul de procedură penală, dacă este îndeplinită condiţia reciprocităţii.
    (2) În înţelesul alin. (1), prin hotărâre de confiscare se înţelege o pedeapsă sau o măsură definitivă dispusă de o autoritate judiciară competentă a statului emitent în legătură cu una sau mai multe infracţiuni, având ca rezultat deposedarea definitivă de bunul respectiv.
    (3) Recunoaşterea şi punerea în executare a hotărârilor prin care s-au dispus măsuri echivalente confiscării, care, potrivit legii române, nu constituie sancţiuni de drept penal, pot fi dispuse numai dacă:
    a) măsurile au ca rezultat deposedarea definitivă de bunurile respective;
    b) măsurile au fost dispuse de o autoritate judiciară competentă a statului emitent, în legătură cu una sau mai multe fapte penale; şi
    c) bunurile sunt produse sau instrumente în legătură cu acestea.

    (4) Competenţa recunoaşterii şi punerii în executare a hotărârilor prevăzute la alin. (1) şi (3) aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie se află bunul respectiv. În cazul în care hotărârea priveşte:
    a) mai multe bunuri mobile aflate în circumscripţia unor tribunale diferite, competenţa aparţine Tribunalului Bucureşti;
    b) mai multe bunuri mobile şi un bun imobil, competenţa aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie se află bunul imobil;
    c) mai multe bunuri imobile, aflate în circumscripţia unor tribunale diferite, competenţa aparţine tribunalului în circumscripţia căruia se află bunul imobil având valoarea cea mai mare.

    (5) Instanţa judecă în complet format dintr-un singur judecător, în camera de consiliu, cu citarea părţilor. Prezenţa procurorului este obligatorie. Instanţa hotărăşte prin sentinţă. Sentinţa poate fi atacată cu apel, în termen de 10 zile de la pronunţare, de procuror sau de persoana interesată. Dosarul va fi înaintat instanţei de apel în termen de 3 zile, iar apelul se judecă în termen de 10 zile.
    (6) Atunci când există o suspiciune rezonabilă cu privire la existenţa unui pericol concret de ascundere, distrugere, înstrăinare sau sustragere a bunurilor care fac obiectul confiscării, instanţa poate aplica, din oficiu sau la cererea statului emitent ori a procurorului, măsura indisponibilizării, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile sau imobile în vederea confiscării. Instanţa dispune prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Prezenţa procurorului este obligatorie. Încheierea poate fi atacată odată cu sentinţa prevăzută la alin. (5).
    (7) Atunci când se solicită confiscarea unei sume de bani, instanţa competentă schimbă cuantumul acesteia în unitatea monetară a statului român, aplicând paritatea de schimb în vigoare la data pronunţării sentinţei.
    (8) Atunci când se solicită confiscarea unui bun determinat, recunoaşterea hotărârii străine are loc numai dacă legea română reglementează pentru fapta săvârşită măsura confiscării, în afară de cazul în care prin tratatul aplicabil se prevede altfel sau atunci când legea română prevede pentru fapta săvârşită o sancţiune mai severă decât cea prevăzută de legea statului emitent.
    (9) Dispoziţiile art. 307 alin. (2)-(4), art. 319, 326 şi 327 se aplică în mod corespunzător, dacă nu contravin prezentei secţiuni. Dispoziţiile art. 324 alin. (1)-(3) se aplică dacă nu se prevede altfel în tratatul dintre România şi statul emitent sau, atunci când tratatul nu conţine dispoziţii în acest sens, dacă nu se convine altfel între autorităţile competente române şi străine. Pentru România, autoritatea română competentă este Ministerul Justiţiei.
    (10) Hotărârile prevăzute la alin. (1) şi (2) sunt puse în executare dacă au caracter executoriu şi nu este incident unul din motivele prevăzute la art. 142 alin. (2) lit. a)-c), k) şi art. 321 alin. (1) lit. b)-h) şi alin. (4).
    (11) Hotărârea definitivă prevăzută la alin. (5) se comunică direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei.

    ART. 147
    Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea producerii de alte efecte decât cel al executării în regim de detenţie a pedepsei, precum şi a altor acte judiciare emise de autorităţile străine
    (1) Recunoaşterea, pe cale principală, a hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea producerii de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenţie a pedepsei, se face la sesizarea persoanei interesate sau a procurorului, în condiţiile tratatului aplicabil între România şi statul emitent, de către judecătoria în a cărei circumscripţie aceasta domiciliază.
    (2) Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea producerii de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenţie a pedepsei, se face şi pe cale incidentală, în cadrul unui proces penal în curs, de către procuror, în faza de urmărire penală, sau de către instanţa de judecată pe rolul căreia se află cauza spre soluţionare.
    (3) Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea deducerii perioadei executate în detenţie pe teritoriul altui stat, se face dacă pedeapsa a fost executată în întregime sau a fost considerată ca fiind executată în statul străin, iar aceste aspecte au fost confirmate de statul străin, urmând a fi dedusă perioada executată efectiv.
    (4) În situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2), lipsa unui tratat nu împiedică recunoaşterea hotărârii judecătoreşti străine, dacă aceasta se dovedeşte necesară soluţionării unei cauze penale sau poate contribui la îmbunătăţirea situaţiei inculpatului sau a persoanei condamnate ori la reintegrarea sa. Dispoziţiile art. 137 alin. (1), art. 138, 141 şi ale art. 142 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
    (5) Actele judiciare care emană de la o autoritate judiciară străină competentă pot fi recunoscute de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau instanţa de judecată, dacă aceasta se dovedeşte necesară soluţionării unei cauze penale sau poate contribui la îmbunătăţirea situaţiei persoanei cercetate ori a persoanei condamnate sau la reintegrarea sa. Actului judiciar străin nu i se poate conferi, ca efect al recunoaşterii, o forţă probantă mai mare decât cea pe care o are în statul emitent.

    CAP. IV
    Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti şi a altor acte procedurale emise de autorităţile judiciare române
    SECŢIUNEA 1
    Transferarea din România în alte state a persoanelor condamnate, aflate în executarea, în regim de detenţie, a unor pedepse sau măsuri privative de libertate
    ART. 148
    Condiţii pentru transferarea în statul de executare a persoanelor deţinute în penitenciarele sau unităţile medicale din România
    (1) Orice persoană condamnată în România care este cetăţean al unui stat terţ sau care trăieşte pe teritoriul unui alt stat decât cel de cetăţenie şi doreşte să fie transferată pe teritoriul acestuia poate solicita direct sau prin intermediul judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate desemnat pentru penitenciarul în care se află aceasta ori al conducerii unităţii în care este internată iniţierea procedurii de transferare în statul de executare.
    (2) În cazul în care persoana condamnată are cetăţenie multiplă, dintre care una este a statului român, cetăţenia străină va fi considerată ca fiind dominantă numai dacă statul străin este statul pe teritoriul căruia cetăţeanul român trăieşte. În cazul în care una dintre cetăţenii este a unui alt stat membru al Uniunii Europene, procedura prevăzută la titlul VI se aplică cu prioritate, în afară de cazul în care respectivul stat membru a declarat că nu doreşte să preia executarea pedepsei aplicate persoanei condamnate sau atunci când sunt incidente dispoziţiile art. 161 alin. (2). Înscrisurile şi informaţiile prevăzute la art. 138 se transmit unui singur stat de executare o dată.
    (3) În cazul persoanelor condamnate în România, care sunt cetăţeni ai unui stat terţ sau trăiesc pe teritoriul unui alt stat decât cel de cetăţenie, procedura de transferare poate fi iniţiată în lipsa acordului persoanei condamnate, dacă împotriva sa a fost dispusă măsura expulzării şi dacă această posibilitate este prevăzută în tratatul aplicabil între România şi statul de executare.
    (4) Procedura nu se iniţiază atunci când s-a dispus amânarea sau întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă ori înlăturarea sau modificarea pedepsei. Totodată, procedura nu se iniţiază atunci când persoana condamnată s-a sustras de la executarea pedepsei, părăsind ţara, iar pentru punerea în executare a hotărârii judecătoreşti s-a recurs anterior la procedura extrădării sau a mandatului european de arestare.
    (5) Solicitarea iniţierii procedurii menţionate la alin. (1) nu atrage obligaţia transmiterii statului de executare a înscrisurilor şi informaţiilor prevăzute la art. 138, atunci când:
    a) se apreciază, fie de statul de executare, fie de autorităţile române competente, că executarea pedepsei în statul de executare nu ar servi scopului de a facilita reabilitarea socială şi reintegrarea în societate a persoanei condamnate; sau
    b) până la data iniţierii procedurii, persoana condamnată nu a achitat amenda penală, amenda judiciară, cheltuielile judiciare avansate de stat, cele cuvenite părţilor şi despăgubirile civile; sau
    c) persoana condamnată are de executat mai puţin de 6 luni închisoare sau ar putea fi liberată condiţionat înainte de executarea în întregime a pedepsei în următoarele 6 luni; sau
    d) hotărârea nu este definitivă sau împotriva hotărârii persoana a exercitat o cale extraordinară de atac; sau
    e) persoana condamnată este cercetată într-o altă cauză penală; sau
    f) persoana a fost condamnată pentru infracţiuni grave care au avut un ecou profund defavorabil în opinia publică din România; sau
    g) există indicii suficiente că, odată transferată, persoana condamnată ar putea fi pusă în libertate imediat sau într-un termen mult prea scurt faţă de durata pedepsei rămase de executat potrivit legii române ori că limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea statului emitent pentru infracţiunea săvârşită este mai mică decât limita maximă specială prevăzută de legea penală română; sau
    h) în urma consultării, statul de executare a declarat că nu este de acord să preia executarea pedepsei aplicate de instanţa română.

    (6) Prin excepţie de la dispoziţiile alin. (5) lit. a)-c), f) şi g), solicitarea iniţierii procedurii menţionate la alin. (1) atrage obligaţia de a transmite statului de executare informaţiile şi înscrisurile prevăzute la art. 138 atunci când persoana condamnată a fost predată anterior, ca efect al unei cereri de extrădare formulate de Ministerul Justiţiei sau al unui mandat european de arestare emis de instanţa română competentă, sub condiţia ca, în caz de condamnare, persoana să fie returnată în statul de executare.
    (7) Atunci când persoana se află internată într-o unitate medicală din România în executarea unei măsuri privative de libertate aplicate acesteia ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, dispoziţiile prevăzute la alin. (1)-(6) se aplică în mod corespunzător.

    ART. 149
    Procedura prealabilă
    (1) Obiectul procedurii prealabile îl constituie verificarea de către judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, desemnat pentru penitenciarul în care se află persoana condamnată, a condiţiilor prevăzute la art. 148 alin. (5) lit. b)-f) şi a situaţiilor prevăzute la alin. (3).
    (2) În cazul prevăzut la art. 148 alin. (3), judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate efectuează verificările prevăzute la alin. (1) ca urmare a informării transmise de conducerea unităţii în care persoana condamnată execută pedeapsa sau măsura privativă de libertate.
    (3) Judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, desemnat pentru penitenciarul în care se află persoana condamnată, verifică:
    a) în cazul persoanelor care au fost predate anterior în baza unei cereri de extrădare formulate de către Ministerul Justiţiei sau a unui mandat european de arestare emis de instanţa română competentă, dacă predarea s-a realizat sub condiţia returnării în caz de condamnare, făcând menţiune despre aceasta în referatul prevăzut la alin. (5);
    b) dacă persoana condamnată este de acord să fie transferată în statul de executare. În acest scop, judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, desemnat pentru penitenciarul în care se află persoana condamnată, ascultă respectiva persoană, la locul de deţinere, în prezenţa unui avocat desemnat din oficiu sau ales şi, dacă persoana condamnată solicită expres, a reprezentantului diplomatic sau consular al statului de executare, întocmind în acest sens un proces-verbal semnat de judecător, persoana condamnată şi avocat. Totodată, îi aduce la cunoştinţă că, potrivit legii române, consimţământul persoanei condamnate este irevocabil;
    c) dacă faţă de persoana condamnată s-a aplicat măsura de siguranţă a expulzării.

    (4) Atunci când, în funcţie de împrejurările cauzei, apreciază necesar, judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, desemnat pentru penitenciarul în care se află persoana condamnată, solicită:
    a) departamentului de reintegrare socială din cadrul penitenciarului să întocmească un referat de evaluare a persoanei condamnate, stabilind în acest sens un termen care nu poate fi mai mare de 10 zile;
    b) solicită direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei consultarea autorităţii competente din statul de executare cu privire la posibila eliberare a persoanei condamnate înainte de termen sau condiţionată şi cu privire la procedura pe care statul de executare o va aplica în cazul transferării persoanei condamnate.

    (5) Referatul întocmit de judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, desemnat pentru penitenciarul în care se află persoana condamnată, procesul-verbal prevăzut la alin. (3) lit. b) şi înscrisurile şi informaţiile prevăzute la art. 138 lit. a), c), d)-f), h) şi i) se transmit direcţiei de specialitate a Ministerului Justiţiei.
    (6) În cazul în care sunt incidente dispoziţiile prevăzute la art. 148 alin. (5) lit. b)-f), informează în acest sens direcţia de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei şi persoana condamnată.
    (7) După primirea înscrisurilor şi informaţiilor prevăzute la alin. (5), Ministerul Justiţiei ia măsuri în vederea traducerii, dacă este cazul, şi sesizează statul de executare.

    ART. 150
    Procedura judiciară
    (1) În cazul în care statul de executare este de acord ca persoana condamnată să fie transferată, direcţia de specialitate din Ministerul Justiţiei transmite înscrisurile şi informaţiile prevăzute la art. 149 alin. (5), precum şi cele comunicate de statul de executare parchetului de pe lângă judecătoria în a cărui circumscripţie se află locul de deţinere, în vederea sesizării instanţei competente. Sesizarea instanţei se face în termen de cel mult 15 zile de la înregistrarea cauzei la parchet.
    (2) Durata procedurii judiciare este de 30 de zile de la data înregistrării cauzei la instanţă. Instanţa judecă în complet format dintr-un singur judecător. Instanţa hotărăşte în camera de consiliu, cu citarea persoanei condamnate. Prezenţa procurorului este obligatorie.
    (3) Instanţa verifică lucrările dosarului şi, în baza celor constatate, dispune prin sentinţă definitivă:
    (i) transferarea în statul de executare a persoanei condamnate; sau
    (ii) respingerea cererii de transferare. Instanţa stabileşte, dacă este cazul, un termen pentru reexaminarea de către judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, desemnat pentru penitenciarul în care se află persoana condamnată, a situaţiei persoanei condamnate, care nu poate fi mai mic de un an.

    (4) Hotărârea se comunică direcţiei de specialitate din Ministerul Justiţiei, precum şi autorităţilor române competente să asigure predarea persoanei condamnate.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Recunoaşterea şi executarea, pe teritoriul altor state, a hotărârilor judecătoreşti şi a altor acte procedurale emise de autorităţile judiciare române
    ART. 151
    Delegarea executării pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii ori a măsurii privative de libertate
    (1) Executarea unei hotărâri judecătoreşti date de o instanţă română poate fi delegată unui stat terţ numai dacă persoana condamnată se află pe teritoriul statului de executare şi sunt incidente unul sau mai multe din următoarele cazuri:
    a) persoana condamnată are reşedinţa obişnuită în celălalt stat;
    b) persoana condamnată este cetăţean al celuilalt stat;
    c) statul de executare este statul de origine a persoanei condamnate, iar acesta a declarat că este de acord să preia executarea pedepsei;
    d) dacă executarea pedepsei în celălalt stat este susceptibilă să amelioreze posibilităţile de reintegrare socială ale persoanei condamnate;
    e) dacă este vorba de o pedeapsă privativă de libertate care ar putea fi executată în celălalt stat, în continuarea unei alte pedepse privative de libertate pe care persoana condamnată o execută sau urmează să o execute în acest stat, în afară de cazul în care persoana condamnată urmează să fie adusă din statul de executare în România în baza unei cereri de extrădare sau a unui mandat european de arestare ori transferată pentru executarea pedepsei aplicate de autorităţile străine într-un penitenciar din România;
    f) dacă se apreciază că instanţa de executare nu este în măsură să asigure executarea pedepsei, chiar recurgând la emiterea unui mandat european de arestare sau la solicitarea extrădării, iar celălalt stat are această posibilitate.

    (2) În acest sens, instanţa de executare, din oficiu sau la cererea procurorului competent ori a persoanei condamnate, propune motivat direcţiei de specialitate din Ministerul Justiţiei să solicite statului străin recunoaşterea şi executarea hotărârii judecătoreşti şi transmite înscrisurile şi informaţiile prevăzute la art. 138.
    (3) Cererea de recunoaştere şi executare a hotărârii judecătoreşti se întocmeşte şi se transmite statului de executare dacă, în urma controlului de regularitate internaţională, se constată că între România şi statul de executare există un tratat aplicabil care conţine dispoziţii în acest sens. Lipsa unui tratat nu împiedică transmiterea cererii de recunoaştere şi executare a hotărârii judecătoreşti atunci când statul de executare a declarat că este de acord să preia executarea pedepsei sau a măsurii privative de libertate.
    (4) La cerere se anexează actele prevăzute de tratatul internaţional aplicabil sau, în lipsa unui tratat, înscrisurile şi informaţiile prevăzute la art. 138. Traducerea documentelor se efectuează de un traducător autorizat, la solicitarea direcţiei de specialitate din Ministerul Justiţiei.

    ART. 152
    Punerea în executare a altor dispoziţii penale din hotărârea judecătorească, precum şi a altor acte procedurale emise de autorităţile judiciare române
    Punerea în executare, pe teritoriul unui alt stat, a altor dispoziţii penale din hotărârea judecătorească şi a altor acte procedurale emise de autorităţile judiciare române are loc în condiţiile tratatului aplicabil între România şi statul străin sau, în lipsa acestuia, pe bază de reciprocitate, atunci când în urma consultării cu statul de executare se constată că această condiţie este îndeplinită.

    TITLUL VI
    Dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană
    CAP. I
    Dispoziţii generale
    ART. 153
    Domeniul de aplicare
    (1) Prezentul titlu se aplică în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene care au transpus Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană. În relaţia cu statele membre care nu au transpus decizia-cadru sunt aplicabile dispoziţiile titlului V.
    (2) Prezentul titlu se aplică şi în relaţia cu statele cu care România a încheiat un tratat care conţine dispoziţii similare deciziei-cadru.

    ART. 154
    Competenţa autorităţilor judiciare române
    (1) Atunci când România este stat de executare, iar persoana condamnată este deţinută într-un alt stat membru al Uniunii Europene, recunoaşterea şi punerea în executare, pe teritoriul României, a hotărârii judecătoreşti străine, în vederea transferării persoanei condamnate, este de competenţa curţii de apel în a cărei circumscripţie aceasta domiciliază. În cazul în care persoana condamnată nu are domiciliul pe teritoriul României, competenţa aparţine Curţii de Apel Bucureşti.
    (2) Atunci când România este stat de executare, iar persoana condamnată se află pe teritoriul României, recunoaşterea şi punerea în executare a hotărârii judecătoreşti transmise de statul emitent sunt de competenţa curţii de apel în a cărei circumscripţie teritorială domiciliază persoana condamnată. În cazul în care persoana condamnată nu are domiciliul pe teritoriul României, competenţa aparţine Curţii de Apel Bucureşti. Atunci când persoana condamnată se află în România, în executarea unei pedepse, competenţa recunoaşterii şi punerii în executare aparţine curţii de apel în a cărei circumscripţie teritorială se află instanţa locului de deţinere.
    (3) Atunci când România este stat de executare, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti este competent să primească cererea statului emitent formulată potrivit art. 173. În cazul art. 173 alin. (9), parchetul competent să primească hotărârea judecătorească şi certificatul este cel de pe lângă curtea de apel prevăzută la alin. (4).
    (4) În cazul prevăzut la art. 173 alin. (9), curtea de apel din care face parte judecătorul care a luat măsura preventivă sau pe lângă care funcţionează parchetul din care face parte procurorul care a luat măsura preventivă este competentă să recunoască şi să pună în executare hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent.
    (5) Atunci când România este stat emitent, iar persoana condamnată se află pe teritoriul altui stat membru al Uniunii Europene, competenţa de a solicita acestui din urmă stat luarea unei măsuri preventive şi recunoaşterea şi punerea în executare a hotărârii judecătoreşti române aparţine instanţei de executare.

    ART. 155
    Competenţa autorităţilor administrative române
    (1) Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, îndeplineşte, după caz, atribuţiile prevăzute la art. 164 şi 176, precum şi orice alte atribuţii prevăzute în prezentul titlu.
    (2) Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române:
    a) asigură transferarea, sub escortă, din România în statul de executare, a persoanei condamnate, potrivit art. 158 alin. (3);
    b) informează direcţia de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei, curtea de apel competentă şi instanţa de executare cu privire la transferarea persoanei condamnate din România în statul de executare;
    c) la solicitarea instanţei de judecată învestite cu soluţionarea căii extraordinare de atac asigură aducerea, sub escortă, din statul de executare în România a persoanei transferate, în afară de cazul în care sarcina aducerii în ţară revine statului de executare.

    (3) Administraţia Naţională a Penitenciarelor:
    a) informează persoanele condamnate aflate în penitenciarele din România, cărora li se pot aplica prevederile prezentului titlu, cu privire la dreptul acestora de a solicita executarea pedepsei în statul de executare;
    b) asigură preluarea, la data aducerii în ţară a persoanei condamnate, transferate potrivit art. 158 alin. (1);
    c) după primirea în penitenciar a persoanei condamnate transferate potrivit art. 158 alin. (1), informează curtea de apel competentă şi direcţia de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei:
    (i) cu privire la locul de deţinere, regimul de executare stabilit şi măsurile luate, dacă este cazul;
    (ii) atunci când persoana condamnată a evadat şi nu a fost posibilă prinderea sa;

    d) la expirarea duratei pedepsei închisorii, la termenul hotărât de instanţa de judecată în cazul liberării condiţionate, precum şi la orice altă dată hotărâtă de organele judiciare competente în situaţiile anume prevăzute de lege, comunică de îndată Ministerului Justiţiei şi Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră punerea în libertate a persoanelor condamnate, transferate potrivit art. 158 alin. (1). Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră informează direcţia de specialitate din Ministerul Justiţiei, dacă în termenul prevăzut la art. 169 lit. c) persoana eliberată a părăsit teritoriul României;
    e) în cazul liberării condiţionate ori graţierii restului rămas neexecutat din pedeapsă, comunică direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei numărul de zile rămase de executat.


    ART. 156
    Legea care guvernează executarea
    (1) În cazul în care România este stat de executare, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate aplicate printr-o hotărâre judecătorească, recunoscută de instanţa română, este guvernată de legea română. Din durata pedepsei privative de libertate care trebuie executată în România se deduc durata pedepsei privative de libertate executate în statul emitent, ca urmare a efectelor produse de amnistia sau graţierea acordată anterior, precum şi, dacă este cazul, numărul de zile deduse din totalul de pedeapsă ca urmare a oricăror altor măsuri dispuse conform legislaţiei statului emitent.
    (2) Amnistia sau graţierea poate fi aplicată atât de statul român, cât şi de statul emitent.
    (3) Atunci când România este stat emitent, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate, aplicată printr-o hotărâre judecătorească recunoscută de autoritatea competentă a statului de executare, este guvernată de legea statului de executare. Amnistia sau graţierea poate fi aplicată atât de statul român, cât şi de statul de executare.
    (4) Dispoziţiile art. 139 alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător.

    ART. 157
    Tranzitarea
    (1) Tranzitarea teritoriului României a unei persoane transferate dintr-un stat membru într-un alt stat membru al Uniunii Europene se aprobă de direcţia de specialitate din Ministerul Justiţiei, pe baza cererii statului solicitant.
    (2) Cererea se formulează în scris şi va fi însoţită de copia certificatului prevăzut în anexa nr. 5. În cazul în care certificatul nu este însoţit de o traducere în limba română, statul solicitant poate cere permisiunea de a transmite ulterior traducerea în limba română. Autoritatea română competentă să primească cererea de tranzitare este Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române.
    (3) Nu este necesară aprobarea tranzitării, în cazul în care persoana este transportată cu avionul şi nu este prevăzută o escală pe teritoriul României. În cazul unei escale neplanificate, tranzitarea se aprobă pe baza unei cereri formulate verbal şi a certificatului. Cererea va fi confirmată în scris, în termen de cel mult 24 de ore, de către autoritatea competentă a statului solicitant. Prin excepţie de la alin. (1), tranzitarea teritoriului României se aprobă de către Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră.
    (4) O pedeapsă aplicată în România împotriva persoanei prevăzute la alin. (1) nu constituie un impediment în ceea ce priveşte tranzitarea teritoriului României. Instanţa de executare, la sesizarea direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei, a Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române sau a organului la care se află spre executare mandatul de executare a pedepsei ori hotărârea judecătorească, verifică dacă poate fi solicitată predarea persoanei care va tranzita teritoriul României sau punerea în executare a pedepsei sau a măsurii privative de libertate pe teritoriul statului membru în care persoana este transferată.
    (5) Dacă faţă de persoana care va tranzita teritoriul României a fost emis un mandat de arestare preventivă ori s-a dispus o măsură privativă de libertate, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau instanţa pe rolul căreia se află cauza, din oficiu, la sesizarea direcţiei de specialitate din Ministerul Justiţiei, a Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române sau a organului la care se află spre executare mandatul de executare a pedepsei ori hotărârea judecătorească, verifică dacă poate fi cerută predarea persoanei care va tranzita teritoriul României sau dacă poate fi solicitată statului membru în care persoana este transferată preluarea urmăririi penale sau a judecăţii.
    (6) În aplicarea alin. (1), Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, decide, pe baza referatului întocmit de Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, cu privire la cererea de tranzit, în termen de cel mult 3 zile de la primirea acesteia. Decizia va fi amânată până la primirea traducerii solicitate conform dispoziţiilor alin. (2).
    (7) Cheltuielile ocazionate de tranzitarea pe teritoriul României sunt suportate de statul solicitant, cu excepţia situaţiei când acesta ar suporta cheltuielile ocazionate de o cerere similară formulată de autorităţile române. În acest sens, Ministerul Justiţiei poate solicita o asigurare de reciprocitate.
    (8) Cererea de tranzitare a teritoriului unui alt stat membru privind o persoană care urmează să fie transferată din România în statul emitent se formulează de direcţia de specialitate din Ministerul Justiţiei, la sesizarea Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române sau a statului emitent.

    ART. 158
    Transferarea, sub escortă, a persoanei condamnate
    (1) Transferarea din statul emitent în România a unei persoane condamnate are loc la data stabilită de comun acord de autorităţile competente române şi cele ale statului emitent, în termen de cel mult 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii prevăzute la art. 166.
    (2) În cazul în care circumstanţe neprevăzute împiedică transferarea persoanei condamnate în termenul stabilit, autorităţile prevăzute la alin. (1) se contactează reciproc fără întârziere şi stabilesc o nouă dată. În acest caz, transferarea se efectuează în termen de 10 zile de la noua dată astfel stabilită.
    (3) Transferarea din România în statul de executare a persoanei condamnate, aflate în executarea pedepsei într-un penitenciar din România, are loc la data stabilită de comun acord de Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române şi autoritatea competentă a statului de executare, în termen de cel mult 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii date de autoritatea competentă a statului de executare. Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

    ART. 159
    Consecinţele transferării persoanei condamnate
    Atunci când România este stat emitent, punerea în executare, după caz, a pedepsei sau măsurii privative de libertate sau a restului rămas neexecutat este de competenţa instanţei române, ori de câte ori:
    a) certificatul şi hotărârea sunt retrase mai înainte ca statul de executare să pună în executare pedeapsa sau măsura privativă de libertate;
    b) statul de executare refuză să recunoască şi să pună în executare pedeapsa sau măsura privativă de libertate aplicată de instanţa română;
    c) statul de executare renunţă în mod expres la dreptul său de executare;
    d) statul de executare arată că nu mai poate executa pedeapsa sau măsura privativă de libertate, întrucât persoana condamnată a evadat şi nu a fost găsită pe teritoriul său;
    e) statul de executare arată că nu poate pune în executare pedeapsa sau măsura privativă, întrucât persoana condamnată nu a fost găsită pe teritoriul său.


    ART. 160
    Cheltuielile
    (1) Cheltuielile aferente transferării persoanei condamnate, sub escortă, din statul emitent în România, se suportă de statul emitent. Statul emitent suportă orice alte cheltuieli efectuate exclusiv pe teritoriul său anterior transferării persoanei condamnate.
    (2) Cheltuielile aferente transferării, sub escortă, a persoanei condamnate din România în statul de executare se suportă de statul român. Statul român suportă orice alte cheltuieli efectuate exclusiv pe teritoriul său, anterior transferării persoanei condamnate.

    ART. 161
    Aplicarea în timp
    (1) România, în calitate de stat emitent şi de executare, aplică dispoziţiile prezentului titlu recunoaşterii şi executării hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate atât înainte, cât şi după intrarea în vigoare a prezentei legi*).
    *) Art. 149 alin. (1), devenit în forma republicată art. 161 alin. (1), a fost modificat prin art. I pct. 48 din Legea nr. 300/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 11 decembrie 2013.

    (2) Atunci când un alt stat membru al Uniunii Europene declară că, în calitate de stat de executare, nu aplică Decizia-cadru 2008/909/JAI hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate înainte de 5 decembrie 2011, recunoaşterea şi executarea hotărârilor române pe teritoriul acelui stat se solicită potrivit procedurii prevăzute la titlul V.
    (3) Dispoziţiile titlului V se aplică şi atunci când statul emitent este un alt stat membru al Uniunii Europene, care declară că nu aplică decizia-cadru prevăzută la alin. (2) hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate înainte de 5 decembrie 2011.

    CAP. II
    Punerea în executare pe teritoriul României a pedepselor sau măsurilor privative de libertate aplicate de instanţele altor state membre ale Uniunii Europene
    SECŢIUNEA 1
    Dispoziţii comune
    ART. 162
    Condiţii generale
    Hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele altor state membre ale Uniunii Europene se recunosc şi se execută pe teritoriul României în baza principiului încrederii reciproce şi în conformitate cu dispoziţiile prezentului capitol, dacă sunt de natură să producă efecte juridice potrivit legii penale române şi nu contravin ordinii publice a statului român.

    ART. 163
    Motive de nerecunoaştere şi neexecutare
    (1) O hotărâre judecătorească dată în alt stat membru al Uniunii Europene nu va fi recunoscută şi pusă în executare în România, chiar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 167, atunci când:
    a) persoana a fost condamnată definitiv în România pentru aceleaşi fapte penale. În cazul în care hotărârea judecătorească străină a fost dată şi pentru alte fapte penale, instanţa poate dispune recunoaşterea parţială a acesteia, dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii;
    b) persoana a fost condamnată într-un alt stat pentru aceleaşi fapte penale, iar hotărârea judecătorească străină dată în acest stat a fost anterior recunoscută şi pusă în executare pe teritoriul României;
    c) persoana condamnată beneficiază în România de imunitate de jurisdicţie penală;
    d) pedeapsa a fost aplicată unei persoane care nu răspunde penal potrivit legii penale române;
    e) pedeapsa constă într-o măsură care constă în asistenţă psihiatrică sau medicală care nu poate fi executată în România sau, după caz, prevede un tratament medical sau terapeutic care nu poate fi supravegheat în România, în conformitate cu sistemul naţional juridic sau de sănătate;
    f) atunci când, potrivit legii penale române, a intervenit prescripţia executării pedepsei;
    g) atunci când persoana condamnată nu a fost prezentă personal la judecată, în afară de cazul în care statul emitent informează că, în conformitate cu legislaţia sa:
    (i) persoana a fost încunoştinţată, în timp util, prin citaţie scrisă înmânată personal sau prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare şi la consecinţele legale în caz de neprezentare; sau
    (ii) persoana, având cunoştinţă de ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare, a mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea juridică în faţa instanţei de judecată a fost realizată în mod efectiv de către avocatul respectiv; sau
    (iii) după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare şi a fost încunoştinţată că hotărârea este supusă unei căi de atac, ocazie cu care instanţa competentă poate verifica hotărârea atacată inclusiv pe baza unor probe noi, şi că, în urma soluţionării căii de atac, la judecarea căreia poate participa personal, hotărârea de condamnare poate fi desfiinţată, persoana condamnată fie a renunţat în mod expres la calea de atac, fie nu a declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac.


    (2) Hotărârea judecătorească dată în alt stat membru al Uniunii Europene nu va fi recunoscută sau, dacă a fost recunoscută, nu va fi pusă în executare, atunci când, potrivit legii române, a intervenit amnistia, graţierea, dezincriminarea faptei, precum şi în orice alte cazuri prevăzute de lege.
    (3) De la caz la caz, luând în considerare circumstanţele specifice ale cauzei şi după consultarea autorităţii competente a statului emitent, instanţa poate refuza recunoaşterea şi executarea hotărârii judecătoreşti transmise de statul emitent, dacă:
    a) persoana este cercetată în România pentru aceeaşi faptă penală pentru care a fost condamnată în străinătate. În cazul în care hotărârea judecătorească a fost dată şi pentru alte fapte penale, instanţa poate dispune recunoaşterea parţială a acesteia, dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii;
    b) atunci când statul emitent a respins cererea formulată în temeiul art. 170 alin. (1).


    ART. 164
    Atribuţiile Ministerului Justiţiei
    Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, este competent:
    a) să primească hotărârea şi certificatul prevăzut în anexa nr. 5, transmise de către statul emitent, traduse în limba română, în afară de cazul în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 173 alin. (9);
    b) în cazul persoanelor condamnate, aflate în alte state membre ale Uniunii Europene, în executarea unei pedepse, să primească cererile acestora de iniţiere a procedurii de transmitere de către statul emitent a hotărârii judecătoreşti şi a certificatului;
    c) să solicite statului emitent, din oficiu sau la cererea persoanei condamnate, să transmită hotărârea judecătorească şi certificatul;
    d) să se consulte, din oficiu sau la cererea instanţei competente, cu autoritatea competentă din statul emitent;
    e) să efectueze controlul de regularitate şi să solicite, după caz:
    (i) completarea sau corectarea certificatului;
    (ii) declaraţia persoanei condamnate;
    (iii) notificarea adresată acesteia, prevăzută în anexa nr. 6;
    (iv) atunci când pedeapsa aplicată este o măsură privativă de libertate, o copie a oricărui raport sau a oricărei constatări medico-legale ori a oricăror altor acte medicale care să ateste starea fizică şi mintală a persoanei, tratamentul urmat de aceasta pe teritoriul statului emitent şi eventualele recomandări pentru continuarea tratamentului în România;

    f) să suspende transmiterea către instanţa română competentă a hotărârii şi a certificatului, atunci când certificatul este incomplet sau nu corespunde hotărârii judecătoreşti ori lipseşte unul din documentele menţionate la lit. e) pct. (iii) şi (iv);
    g) să restituie hotărârea judecătorească şi certificatul, în cazul în care statul emitent nu a transmis documentele prevăzute la lit. f), până la expirarea unui termen de 60 de zile;
    h) să verifice domiciliul persoanei condamnate, în vederea stabilirii autorităţii prevăzute la art. 154;
    i) să refuze iniţierea procedurii de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine, atunci când, la data primirii acesteia, din pedeapsa aplicată persoanei condamnate au rămas de executat mai puţin de 6 luni, cu excepţia cazului în care persoana condamnată se află pe teritoriul României;
    j) să informeze autoritatea competentă a statului emitent cu privire la demersurile efectuate potrivit art. 165 alin. (1);
    k) să comunice, la cererea expresă a statului emitent, informaţii cu privire la liberarea condiţionată a persoanei condamnate.


    SECŢIUNEA a 2-a
    Transferarea persoanelor condamnate, deţinute în alte state membre ale Uniunii Europene, în vederea executării pedepsei sau a măsurii privative de libertate într-un penitenciar sau unitate sanitară din România
    ART. 165
    Măsuri premergătoare sesizării instanţei
    (1) În cazul în care se constată că statul emitent a transmis hotărârea judecătorească şi certificatul prevăzut în anexa nr. 5, precum şi, dacă este cazul, informaţiile prevăzute la art. 164 lit. e) pct. (ii)-(iv), Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, le înaintează parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie domiciliază persoana condamnată, în vederea sesizării curţii de apel. Sesizarea instanţei se face în termen de cel mult 20 de zile de la data înregistrării cauzei la parchet.
    (2) Procurorul, primind dosarul, verifică dacă:
    a) executarea hotărârii judecătoreşti transmise de statul emitent în România ar fi contrară principiului non bis in idem;
    b) persoana condamnată este cercetată penal în România pentru aceleaşi infracţiuni pentru care a fost pronunţată hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent;
    c) persoana condamnată este cercetată penal în România pentru alte infracţiuni decât cele pentru care a fost pronunţată hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent. Dacă este cazul, informează procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau instanţa pe rolul căreia se află cauza spre soluţionare cu privire la efectele regulii specialităţii şi, atunci când nu sunt incidente dispoziţiile art. 167 alin. (1) lit. a), b), d) şi e), solicită transmiterea informaţiilor prevăzute la art. 87 alin. (1);
    d) este incident vreunul din motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzute la art. 163.

    (3) Informaţiile necesare verificărilor prevăzute la alin. (2) lit. b) şi c) sunt comunicate procurorului, în termen de cel mult 5 zile de la data primirii solicitării.
    (4) În cazul în care sunt incidente dispoziţiile alin. (2) lit. c), se informează procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau instanţa pe rolul căreia se află cauza spre soluţionare, cu privire la dreptul persoanei condamnate de a i se aplica regula specialităţii, potrivit art. 169.
    (5) Dacă, până la sesizarea instanţei, statul emitent îşi retrage certificatul, procurorul dispune clasarea şi restituie dosarul direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei.

    ART. 166
    Durata şi obiectul procedurii judiciare de recunoaştere şi punere în executare a hotărârii judecătoreşti
    (1) Preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta fixează termenul de judecată, care nu poate fi mai mare de 10 zile de la data înregistrării cauzei la instanţă. Durata procedurii este de 30 de zile de la data înregistrării cauzei la instanţă, afară de cazul în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 170 alin. (1). În acest caz, durata procedurii este de 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanţă.
    (2) Instanţa judecă în complet format dintr-un singur judecător, în camera de consiliu, fără citarea persoanei condamnate. Participarea procurorului este obligatorie.
    (3) Obiectul procedurii îl constituie verificarea condiţiilor prevăzute la art. 167 şi, în cazul în care sunt îndeplinite, punerea în executare a hotărârii judecătoreşti transmise de statul emitent. Dispoziţiile civile, dispoziţiile referitoare la pedepsele pecuniare, măsurile asigurătorii sau cheltuielile judiciare, precum şi orice dispoziţii din hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent, altele decât cele privind executarea pedepsei închisorii sau a măsurii privative de libertate, nu constituie obiectul prezentei proceduri.
    (4) În cazul în care persoana a fost condamnată pentru mai multe infracţiuni, verificarea condiţiilor se face pentru fiecare infracţiune în parte. Atunci când condiţiile sunt îndeplinite doar pentru o parte din infracţiuni, instanţa poate dispune recunoaşterea parţială a hotărârii judecătoreşti. În acest caz, anterior pronunţării sentinţei prevăzute la alin. (6), instanţa solicită statului emitent, direct sau prin intermediul direcţiei de specialitate din Ministerul Justiţiei, să precizeze dacă şi în ce condiţii este de acord cu recunoaşterea parţială, precum şi dacă îşi retrage certificatul.
    (5) Dacă, înainte de soluţionarea definitivă a cauzei, statul emitent îşi retrage certificatul, instanţa respinge cererea ca nesusţinută.
    (6) Instanţa examinează hotărârea judecătorească străină, verifică lucrările dosarului şi, în baza celor constatate, pronunţă una din următoarele soluţii:
    a) dispune, prin sentinţă, executarea în România a pedepsei aplicate de instanţa statului emitent;
    b) în cazul în care natura sau durata pedepsei aplicate de instanţa străină nu corespunde cu natura sau durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracţiuni similare, adaptează, prin sentinţă, pedeapsa aplicată de instanţa statului emitent, potrivit alin. (8) şi (9);
    c) dispune, prin sentinţă, respingerea cererii de executare în România a hotărârii judecătoreşti transmise de statul emitent.

    (7) În vederea pronunţării uneia din soluţiile prevăzute la alin. (6), instanţa poate consulta, direct sau prin intermediul direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei, autoritatea competentă a statului emitent, fără ca procedura consultărilor să prelungească durata prevăzută la alin. (1).
    (8) În cazul prevăzut la alin. (6) lit. b), instanţa de judecată adaptează pedeapsa aplicată prin hotărârea transmisă de statul emitent, atunci când:
    a) natura acesteia nu corespunde, sub aspectul denumirii sau al regimului, cu pedepsele reglementate de legea penală română;
    b) durata acesteia depăşeşte, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeaşi infracţiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română ori atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracţiuni depăşeşte totalul pedepselor stabilite pentru infracţiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română. Adaptarea de către instanţa de judecată a pedepsei aplicate de instanţa statului emitent constă în reducerea pedepsei până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracţiuni similare.

    (9) Pedeapsa stabilită de instanţa română potrivit alin. (6) trebuie să corespundă, pe cât posibil, din punctul de vedere al naturii sau duratei, cu cea aplicată de statul emitent şi nu va agrava situaţia persoanei condamnate. Pedeapsa aplicată în statul emitent nu poate fi convertită într-o pedeapsă pecuniară.
    (10) Sentinţa prevăzută la alin. (6) se redactează în cel mult 10 zile de la pronunţare şi se comunică persoanei condamnate direct sau prin intermediul autorităţii desemnate de statul emitent.
    (11) Împotriva sentinţei prevăzute la alin. (6) pot declara apel, în termen de 10 zile, procurorul şi persoana condamnată. Pentru procuror, termenul curge de la pronunţare. Pentru persoana condamnată, termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv. Dosarul va fi înaintat instanţei de apel în termen de 3 zile, iar apelul se judecă în 10 zile, în camera de consiliu, fără citarea persoanei condamnate. Prezenţa procurorului este obligatorie.
    (12) Punerea în executare a pedepsei se face potrivit dispoziţiilor din Codul de procedură penală. Instanţa comunică hotărârea definitivă şi un exemplar al mandatului de executare a pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii ori al sentinţei, după caz, autorităţii competente a statului emitent, Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, precum şi, în copie, direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei. Hotărârea definitivă prevăzută la alin. (6) lit. c) se comunică autorităţii competente a statului emitent şi direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei.
    (13) Dacă, după emiterea mandatului de executare a pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii, statul emitent:
    a) îşi retrage certificatul, instanţa dispune anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă. Anularea se dispune prin sentinţă definitivă, pronunţată în camera de consiliu, fără citarea persoanei condamnate, cu participarea procurorului. În acest caz, sentinţa de recunoaştere a hotărârii penale străine urmează să producă efecte juridice numai sub aspectul stării de recidivă, în afară de cazul în care transferarea nu mai este posibilă pe motiv de acordare a amnistiei ori ca urmare a faptului că s-a stabilit ulterior că persoana nu se face vinovată de săvârşirea infracţiunii ori ca urmare a decesului persoanei condamnate în statul emitent;
    b) transmite un nou certificat pentru executarea unei alte pedepse, dispoziţiile din Codul de procedură penală referitoare la contestaţia la executare, care nu sunt contrare dispoziţiilor prezentului titlu, se aplică în mod corespunzător. În acest caz, instanţa de executare este curtea de apel care a pronunţat sentinţa prevăzută la alin. (6).

    (14) Dacă, după transferarea persoanei condamnate, statul emitent transmite un nou certificat pentru executarea unei alte pedepse, dispoziţiile art. 171 se aplică în mod corespunzător.
    (15) În cazul în care instanţa a refuzat recunoaşterea hotărârii judecătoreşti transmise de statul emitent, cererea persoanei condamnate sau a statului emitent poate fi reexaminată dacă au intervenit elemente noi.
    (16) În cazul în care, ulterior transferării persoanei condamnate, statul emitent transmite o hotărâre judecătorească sau un act judiciar prin care persoanei condamnate i s-au acordat reduceri de pedeapsă anterior transferării sale în România, acestea vor fi recunoscute de curtea de apel care a pronunţat hotărârea prevăzută la alin. (6). Dispoziţiile din Codul de procedură penală referitoare la contestaţia la executare se aplică în mod corespunzător.

    ART. 167
    Condiţii speciale de recunoaştere şi executare a hotărârii judecătoreşti străine
    (1) Instanţa română recunoaşte şi pune în executare hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
    a) hotărârea este definitivă şi executorie;
    b) fapta pentru care s-a aplicat pedeapsa ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârşită pe teritoriul României, o infracţiune şi autorul ar fi fost sancţionabil. În cazul în care pedeapsa a fost aplicată pentru mai multe infracţiuni, verificarea condiţiei se face pentru fiecare infracţiune în parte;
    c) persoana condamnată are cetăţenie română;
    d) persoana condamnată este de acord să execute pedeapsa în România. Consimţământul nu este necesar atunci când persoana condamnată este cetăţean român şi trăieşte pe teritoriul României sau, deşi nu trăieşte pe teritoriul României, va fi expulzată în România. Dacă este necesar, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a persoanei condamnate, consimţământul poate fi dat de reprezentantul acesteia;
    e) nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzute la art. 163.

    (2) Hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent poate fi recunoscută şi pusă în executare şi atunci când persoana condamnată nu are cetăţenie română, dar trăieşte în România şi are o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani şi nu va pierde dreptul de şedere permanentă în România. Consimţământul persoanei condamnate este obligatoriu.

    ART. 168
    Executarea hotărârii judecătoreşti străine ca efect al unui mandat european de arestare
    (1) Atunci când, potrivit art. 98 alin. (2), predarea unui cetăţean român din România, în baza unui mandat european de arestare, s-a efectuat sub condiţia transferării acestuia, în caz de condamnare în vederea executării pedepsei, într-un penitenciar sau unitate medicală din România, consimţământul prevăzut la art. 167 alin. (1) lit. d) nu mai este necesar.
    (2) Transferarea în România, în vederea executării pedepsei, se face în baza certificatului prevăzut în anexa nr. 5 şi a hotărârii judecătoreşti transmise de statul emitent.
    (3) Preluarea sub escortă a persoanei condamnate, primirea şi ţinerea în penitenciar a acesteia se fac în baza sentinţei prin care s-a dispus anterior predarea persoanei condamnate şi, dacă este cazul, a sentinţei prin care s-a acordat consimţământul cercetării acesteia şi pentru alte infracţiuni decât cele care au făcut obiectul primei sentinţe. Ţinerea în penitenciar în baza acestei sentinţe se face pe o durată ce nu poate depăşi 90 de zile de la data preluării persoanei condamnate. Termenul de 90 de zile se deduce din pedeapsa aplicată persoanei condamnate.
    (4) După transferarea în România a persoanei condamnate, punerea în executare a hotărârii pronunţate de instanţa statului emitent se va efectua de către instanţa română competentă, potrivit art. 172.
    (5) Dispoziţiile prezentului articol se aplică numai dacă certificatul şi hotărârea judecătorească sunt transmise de statul emitent în termen de cel mult 3 luni de la data la care hotărârea judecătorească poate fi pusă în executare. În cazul în care certificatul şi hotărârea judecătorească sunt transmise după expirarea acestui termen, sunt aplicabile dispoziţiile art. 166.

    ART. 169
    Regula specialităţii
    Persoana transferată în România dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene nu poate fi cercetată penal sau sancţionată cu o altă pedeapsă privativă de libertate, pentru o infracţiune săvârşită anterior transferării sale, alta decât cea pentru care este transferată, în afară de cazul în care:
    a) persoana condamnată a fost de acord să fie transferată în România; sau
    b) persoana condamnată a renunţat în mod expres la dreptul de a i se aplica regula specialităţii în privinţa infracţiunilor săvârşite anterior transferării în România. În cazul persoanei condamnate transferate în România, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau instanţa de judecată procedează la ascultarea persoanei condamnate, în prezenţa avocatului ales sau numit din oficiu. Declaraţia se consemnează în scris şi se semnează de persoana condamnată, de avocat, de organul de urmărire penală ori de preşedintele completului de judecată şi grefier, precum şi de un interpret, când declaraţia a fost luată printr-un interpret. Declaraţia de renunţare la regula specialităţii este irevocabilă; sau
    c) persoana condamnată nu a părăsit teritoriul României în termen de 45 de zile de la punerea sa definitivă în libertate, cu toate că putea şi avea permisiunea de a părăsi teritoriul României sau, deşi a ieşit din România în acest interval de timp, a revenit ulterior, de bunăvoie, sau a fost adusă înapoi, în mod legal, dintr-un stat terţ; sau
    d) fapta nu este sancţionată de legea română cu o pedeapsă sau măsură privativă de libertate sau cercetările penale nu au ca urmare aplicarea unei măsuri care limitează libertatea personală; sau
    e) persoana condamnată ar putea fi pasibilă de o pedeapsă sau o măsură care nu implică privarea de libertate, în special o sancţiune pecuniară sau o măsură echivalentă, chiar şi în cazul în care sancţiunea sau măsura poate duce la o restrângere a libertăţii personale; sau
    f) în orice alte situaţii decât cele prevăzute la lit. a)-e), atunci când statul emitent este de acord ca persoana să fie cercetată penal sau sancţionată pentru o infracţiune săvârşită anterior transferării sale.


    ART. 170
    Procedura de solicitare a consimţământului statului emitent
    (1) În cazul în care nu sunt incidente dispoziţiile art. 169 lit. a), d) şi e), cererea pentru acordarea consimţământului se formulează de curtea de apel sesizată potrivit art. 166, din oficiu sau la propunerea motivată a procurorului. Cererea de acordare a consimţământului cuprinde informaţiile prevăzute la art. 87 alin. (1), transmise de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau instanţa pe rolul căreia se află cauza spre soluţionare. Cererea de acordare a consimţământului se traduce de un traducător autorizat şi se transmite, direct sau prin intermediul direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei, autorităţii competente a statului emitent. În acest caz, curtea de apel amână judecata cauzei şi fixează un termen de judecată care nu poate fi mai mic de 15 zile, calculat de la data transmiterii cererii autorităţii competente a statului emitent.
    (2) În cazul persoanei condamnate transferate în România, atunci când nu sunt incidente dispoziţiile art. 169 lit. a)-e), cererea pentru acordarea consimţământului se formulează de instanţa competentă, potrivit art. 89 alin. (3). Cererea de acordare a consimţământului cuprinde informaţiile prevăzute la art. 87 alin. (1), se traduce de un traducător autorizat şi se transmite, direct sau prin intermediul direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei, autorităţii competente a statului emitent.
    (3) Garanţiile solicitate de statul emitent se furnizează de autoritatea judiciară solicitantă, cu excepţia celor prevăzute la art. 91 alin. (2).

    SECŢIUNEA a 3-a
    Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în alte state membre ale Uniunii Europene, în cazul în care persoana condamnată se află în România
    ART. 171
    Măsuri premergătoare
    (1) În cazul în care se constată că statul emitent a transmis hotărârea judecătorească şi certificatul prevăzut în anexa nr. 5, precum şi, dacă este cazul, informaţiile prevăzute la art. 164 lit. e) pct. (ii)-(iv), Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, le înaintează parchetului de pe lângă curtea de apel competentă.
    (2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul prevăzut la art. 173 alin. (9).
    (3) Atunci când procurorul, din verificările efectuate potrivit art. 165 alin. (2), constată că persoana a fost condamnată şi în România şi se află în evidenţa unui serviciu de probaţiune, informează serviciul de probaţiune competent cu privire la cererea de executare, în regim de detenţie, a pedepsei detenţiunii pe viaţă ori a închisorii sau a măsurii privative de libertate formulate de statul emitent sau de persoana condamnată.
    (4) Dispoziţiile art. 165 alin. (4) se aplică în mod corespunzător.

    ART. 172
    Procedura de recunoaştere şi executare a pedepsei sau măsurii privative de libertate
    (1) Sesizarea instanţei se face în termen de cel mult 15 zile de la data înregistrării cauzei la parchet sau cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii arestării dispuse potrivit art. 173 alin. (9). Preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta fixează termenul de judecată, care nu poate fi mai mare de 3 zile de la data înregistrării cauzei la instanţă. Durata procedurii este de 30 de zile de la data înregistrării cauzei la instanţă.
    (2) Instanţa judecă în complet format dintr-un singur judecător, în camera de consiliu, cu citarea persoanei condamnate. Participarea procurorului este obligatorie.
    (3) Obiectul procedurii îl constituie verificarea condiţiilor prevăzute la art. 167 şi, în cazul în care sunt îndeplinite, recunoaşterea şi punerea în executare a hotărârii judecătoreşti străine. Dispoziţiile civile, dispoziţiile referitoare la pedepsele pecuniare, măsurile asigurătorii sau cheltuielile judiciare, precum şi orice dispoziţii, altele decât cele privind executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii sau a măsurii privative de libertate, din hotărârea judecătorească străină, nu constituie obiectul prezentei proceduri.
    (4) În cazul în care persoana a fost condamnată pentru mai multe infracţiuni, verificarea condiţiilor se face pentru fiecare infracţiune în parte. Atunci când condiţiile sunt îndeplinite doar pentru o parte din infracţiuni, instanţa poate dispune recunoaşterea parţială a hotărârii penale străine. În acest caz, anterior pronunţării sentinţei prevăzute la alin. (7), instanţa va solicita statului emitent, direct sau prin intermediul direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei, să precizeze în ce condiţii este de acord cu recunoaşterea parţială şi dacă îşi retrage certificatul.
    (5) La cererea expresă a statului emitent sau din oficiu, instanţa de judecată poate lua, înainte de pronunţarea sentinţei prevăzute la alin. (7), una dintre măsurile preventive prevăzute de Codul de procedură penală. Durata măsurii preventive nu poate fi mai mare de 60 de zile. Măsurile preventive încetează de drept la expirarea termenului prevăzut de lege ori stabilit de organele judiciare sau atunci când, înainte de pronunţarea unei hotărâri de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine, durata arestării a atins durata pedepsei închisorii aplicate în străinătate. Dispoziţiile art. 173 alin. (2), (5), (6) şi (8) se aplică în mod corespunzător.
    (6) Dacă înainte de soluţionarea cauzei statul emitent îşi retrage certificatul, instanţa respinge cererea ca nesusţinută.
    (7) Dispoziţiile art. 166 alin. (5)-(9), (13) şi (15) se aplică în mod corespunzător. Sentinţa se redactează în 10 zile de la data pronunţării. Împotriva sentinţei pot declara apel, în termen de 10 zile, procurorul şi persoana condamnată. Pentru procuror, termenul curge de la pronunţare. Pentru persoana condamnată, termenul curge de la pronunţare sau, în cazul în care a lipsit atât de la dezbateri, cât şi de la pronunţare, de la comunicarea copiei de pe dispozitiv. Dosarul va fi înaintat instanţei de apel în termen de 3 zile, iar apelul se judecă în 10 zile, în camera de consiliu, cu citarea persoanei condamnate. Prezenţa procurorului este obligatorie.
    (8) Hotărârea definitivă se comunică autorităţii competente a statului emitent şi direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei. Punerea în executare a pedepsei sau a măsurii privative de libertate se face potrivit dispoziţiilor din Codul de procedură penală.
    (9) Dispoziţiile art. 141 alin. (15) se aplică în mod corespunzător.

    ART. 173
    Măsurile preventive luate anterior transmiterii hotărârii judecătoreşti şi a certificatului
    (1) La cererea expresă a statului emitent, faţă de persoana condamnată se poate lua, anterior transmiterii hotărârii judecătoreşti şi a certificatului prevăzut în anexa nr. 5, una dintre măsurile preventive prevăzute de Codul de procedură penală.
    (2) Cererea trebuie să menţioneze infracţiunea pentru care a fost condamnată persoana, data şi locul unde infracţiunea a fost săvârşită, pedeapsa aplicată, precum şi semnalmentele, cât mai precise posibil, ale acesteia. Cererea trebuie, de asemenea, să cuprindă o descriere a infracţiunilor săvârşite.
    (3) În vederea identificării, căutării, localizării şi prinderii persoanei condamnate, parchetul prevăzut la art. 154 alin. (3) poate solicita darea în urmărire, potrivit Codului de procedură penală.
    (4) Atunci când, potrivit Codului de procedură penală, luarea unei măsuri preventive este de competenţa procurorului, organul judiciar competent să dispună asupra măsurii preventive este procurorul din cadrul parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie teritorială a fost prinsă persoana condamnată. Atunci când, potrivit Codului de procedură penală, luarea măsurii preventive este de competenţa judecătorului, organul judiciar competent să dispună asupra măsurii preventive este judecătorul din cadrul curţii de apel în a cărei circumscripţie teritorială a fost prinsă persoana condamnată.
    (5) Alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ţinându-se seama de pedeapsa aplicată în statul emitent, de natura infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.
    (6) Măsura arestării poate fi luată faţă de persoana condamnată în cazul în care infracţiunea săvârşită face parte din una dintre categoriile de infracţiuni prevăzute la art. 97 alin. (1) şi există una dintre următoarele situaţii:
    a) persoana condamnată a fugit din statul emitent, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală, judecată sau de la executarea pedepsei, şi s-a refugiat pe teritoriul României; sau
    b) pedeapsa aplicată de instanţa străină sau restul rămas de executat este de cel puţin un an închisoare.

    (7) Durata măsurii preventive nu poate fi mai mare de 180 de zile. Măsurile preventive încetează de drept:
    a) la expirarea termenului prevăzut de lege sau stabilit de organele judiciare; sau
    b) atunci când, înainte de pronunţarea unei hotărâri de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine, durata arestării a atins durata pedepsei închisorii aplicate în străinătate; sau
    c) atunci când, în termen de 30 de zile de la data arestării, statul emitent nu a transmis hotărârea judecătorească şi certificatul prevăzut în anexa nr. 5.

    (8) Situaţia juridică a persoanei condamnate nu poate fi agravată ca efect al duratei măsurii preventive privative de libertate aplicate de instanţă.
    (9) În cazul în care cererea statului emitent a fost admisă, organul judiciar care a luat măsura preventivă solicită de îndată autorităţii competente transmiterea hotărârii judecătoreşti şi a certificatului şi informează în acest sens Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi direcţia de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei. În cazul în care s-a dispus măsura arestării, hotărârea judecătorească şi certificatul, traduse în limba română, sunt transmise în termen de 15 zile de la data arestării.
    (10) În cazul în care cererea statului emitent a fost respinsă ori persoana condamnată nu a fost găsită pe teritoriul României, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti informează în acest sens autoritatea competentă a statului emitent şi direcţia de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei.

    ART. 174
    Obligaţii în legătură cu informarea statului emitent
    (1) Curtea de apel competentă informează autoritatea competentă a statului emitent cu privire la:
    a) imposibilitatea practică de a pune în executare pedeapsa sau măsura privativă de libertate atunci când:
    (i) persoana împotriva căreia s-a emis mandatul de executare a pedepsei prevăzut la art. 172 nu este găsită;
    (ii) persoana condamnată a evadat din penitenciarul în care executa pedeapsa;

    b) aplicarea amnistiei sau graţierii, potrivit legii române;
    c) data liberării condiţionate şi data împlinirii duratei pedepsei.

    (2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) pct. (ii), lit. b) şi c), statului emitent i se comunică restul de pedeapsă rămas neexecutat.

    ART. 175
    Schimbări în executarea pedepsei sau măsurii privative de libertate
    (1) Atunci când sunt incidente dispoziţiile art. 174 alin. (1) lit. a) şi există presupunerea rezonabilă că persoana condamnată a părăsit teritoriul României, curtea de apel poate renunţa la dreptul de punere în executare a pedepsei sau a măsurii privative de libertate.
    (2) Încetarea executării de către statul român a pedepsei sau măsurii privative de libertate are loc ori de câte ori statul emitent informează cu privire la decizia sa în acest sens.

    CAP. III
    Recunoaşterea şi executarea în alte state membre ale Uniunii Europene a hotărârilor judecătoreşti române prin care au fost aplicate pedepse privative de libertate
    SECŢIUNEA 1
    Transferarea persoanelor condamnate deţinute într-un penitenciar sau unitate medicală din România, în vederea executării pedepsei în alte state membre ale Uniunii Europene
    ART. 176
    Atribuţiile Ministerului Justiţiei
    În cazul transferării din România într-un alt stat membru al Uniunii Europene a unei persoane condamnate, aflate în executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate, Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, este competent:
    a) să primească cererea de iniţiere a procedurii de transmitere către statul de executare a hotărârii judecătoreşti şi a certificatului prevăzut în anexa nr. 5;
    b) să completeze certificatul prevăzut în anexa nr. 5 şi să îl transmită împreună cu hotărârea judecătorească autorităţii competente a statului de executare;
    c) să solicite unui traducător autorizat traducerea certificatului şi, dacă este cazul, a hotărârii judecătoreşti române, precum şi a oricăror altor informaţii suplimentare;
    d) să solicite statului de executare, anterior sau cel mai târziu la data transmiterii certificatului, dispoziţiile legale privind liberarea anticipată sau condiţionată, precum şi informaţii privind aplicarea lor în cazul pedepsei la care a fost condamnată persoana în cauză;
    e) să notifice persoanei condamnate decizia cu privire la transmiterea hotărârii judecătoreşti şi certificatului;
    f) să comunice persoanei condamnate decizia statului de executare privind executarea pedepsei;
    g) să solicite, din oficiu sau la cererea autorităţii judiciare române competente, retragerea certificatului transmis statului de executare;
    h) să informeze statul de executare cu privire la amnistia sau graţierea acordată după transferarea persoanei condamnate;
    i) să comunice statului de executare informaţiile suplimentare solicitate.


    ART. 177
    Consultarea statului de executare
    (1) Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, se consultă cu autorităţile competente ale statului de executare ori de câte ori este necesar. Consultarea poate fi realizată indiferent dacă iniţierea procedurii de transmitere a hotărârii judecătoreşti şi a certificatului a fost solicitată de persoana condamnată sau de statul de executare.
    (2) Consultarea este obligatorie în cazul prevăzut la art. 178 alin. (1) lit. b) şi c).
    (3) În cazul în care în urma consultării realizate şi a avizului transmis de autoritatea competentă a statului de executare se constată că executarea pedepsei în statul de executare nu ar servi scopului de a facilita reabilitarea socială şi reintegrarea în societate a persoanei, Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, comunică persoanei condamnate şi, după caz, instanţei de executare sau instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere decizia luată.

    ART. 178
    Condiţii pentru transmiterea, în vederea executării, a hotărârii judecătoreşti române
    (1) Orice persoană condamnată în România poate solicita direct sau prin intermediul judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, desemnat pentru penitenciarul în care se află aceasta, iniţierea procedurii de transmitere către statul de executare a hotărârii judecătoreşti române şi a certificatului prevăzut în anexa nr. 5, dacă se află în una dintre următoarele situaţii:
    a) este cetăţean al statului de executare şi trăieşte pe teritoriul acestuia; sau
    b) este cetăţean al statului de executare, nu trăieşte pe teritoriul acestuia, dar va fi expulzată pe teritoriul respectiv; sau
    c) nu se încadrează în una dintre ipotezele prevăzute la lit. a) şi b), însă doreşte să fie transferată în statul de executare.

    (2) În cazul în care persoana condamnată deţine cetăţenia a două state membre ale Uniunii Europene, precum şi atunci când trăieşte pe teritoriul unui alt stat decât cel al cărui cetăţean este, aceasta va menţiona în cerere în care dintre cele două state doreşte să fie transferată. Hotărârea judecătorească şi certificatul se transmit unui singur stat de executare, o dată.
    (3) Procedura nu se iniţiază atunci când s-a dispus amânarea sau întreruperea executării pedepsei închisorii ori a detenţiunii pe viaţă sau înlăturarea ori modificarea pedepsei. Totodată, procedura nu se iniţiază atunci când persoana condamnată s-a sustras de la executarea pedepsei, părăsind ţara, iar pentru punerea în executare a hotărârii judecătoreşti s-a recurs anterior la procedura extrădării sau a mandatului european de arestare.
    (4) Solicitarea iniţierii procedurii menţionate la alin. (1) nu atrage obligaţia transmiterii statului de executare a hotărârii judecătoreşti şi a certificatului statului de executare, atunci când:
    a) în urma consultării prevăzute la art. 177, se apreciază, fie de statul de executare, fie de autorităţile române competente, că executarea pedepsei în statul de executare nu ar servi scopului de a facilita reabilitarea socială şi reintegrarea în societate a persoanei condamnate; sau
    b) până la data iniţierii procedurii, persoana condamnată nu a achitat amenda penală, amenda judiciară, cheltuielile judiciare avansate de stat, cele cuvenite părţilor şi despăgubirile civile; sau
    c) persoana condamnată are de executat mai puţin de 6 luni închisoare sau ar putea fi liberată condiţionat înainte de executarea în întregime a pedepsei în următoarele 6 luni; sau
    d) hotărârea judecătorească nu este definitivă sau împotriva acesteia persoana condamnată a exercitat o cale extraordinară de atac; sau
    e) persoana condamnată este cercetată într-o altă cauză penală; sau
    f) persoana a fost condamnată pentru infracţiuni grave care au avut un ecou profund defavorabil în opinia publică din România; sau
    g) maximul pedepsei prevăzute de legea statului emitent este inferior maximului prevăzut de legea penală română.

    (5) Prin excepţie de la dispoziţiile alin. (3) şi alin. (4) lit. a)-c), f) şi g), solicitarea iniţierii procedurii menţionate la alin. (1) atrage obligaţia de a transmite hotărârea judecătorească şi certificatul statului de executare, atunci când persoana condamnată a fost predată anterior, în baza unui mandat european de arestare emis de o instanţă română sau a cererii de extrădare formulate de Ministerul Justiţiei, sub condiţia ca, în caz de condamnare, persoana să fie returnată în statul de executare.

    ART. 179
    Procedura în faţa judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate
    (1) Judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, desemnat pentru penitenciarul în care se află persoana condamnată, verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 178 alin. (3) şi (4), precum şi:
    a) în cazul persoanelor care au fost predate anterior în baza unor cereri de extrădare formulate de către Ministerul Justiţiei sau mandate europene de arestare emise de instanţele române, dacă extrădarea sau predarea s-a realizat sub condiţia returnării în caz de condamnare, făcând menţiune despre aceasta în încheierea prevăzută la alin. (4);
    b) dacă persoana condamnată este de acord să fie transferată în statul de executare. În acest scop, judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, desemnat pentru penitenciarul în care se află persoana condamnată, ascultă respectiva persoană, la locul de deţinere, în prezenţa unui avocat desemnat din oficiu sau ales şi, dacă persoana condamnată solicită expres, a reprezentantului diplomatic sau consular al statului de executare, întocmind în acest sens un proces-verbal semnat de judecător, persoana condamnată şi avocat. Consimţământul persoanei condamnate este irevocabil;
    c) dacă faţă de persoana condamnată s-a aplicat măsura de siguranţă a expulzării;
    d) atunci când persoana condamnată nu a fost prezentă la judecată, dacă aceasta:
    (i) a fost încunoştinţată, în timp util, prin citaţie scrisă înmânată personal sau prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la ora, ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare şi la consecinţele legale în caz de neprezentare; sau
    (ii) având cunoştinţă de ora, ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare, a mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea juridică şi apărarea în faţa instanţei de judecată au fost realizate în mod efectiv de către avocatul respectiv; sau
    (iii) după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare şi i s-a adus la cunoştinţă că, potrivit legii, respectiva hotărâre este supusă unei căi de atac, va putea fi verificată inclusiv pe baza unor probe noi şi că, în eventualitatea admiterii căii de atac, va putea fi desfiinţată, fie a renunţat în mod expres la calea de atac, fie nu a declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac.


    (2) Atunci când, în funcţie de împrejurările cauzei, apreciază necesar, judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, desemnat pentru penitenciarul în care se află persoana condamnată, solicită:
    a) departamentului de reintegrare socială din cadrul penitenciarului să întocmească un referat de evaluare a persoanei condamnate, stabilind în acest sens un termen care nu poate fi mai mare de 10 zile;
    b) direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei consultarea autorităţii competente din statul de executare cu privire la posibila eliberare a persoanei condamnate înainte de termen sau condiţionată ori la alte elemente necesare verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege.

    (3) În cazul în care constată că persoana condamnată nu întruneşte condiţiile pentru a fi transferată din România în statul de executare, judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, desemnat pentru penitenciarul în care se află persoana condamnată, fixează, dacă este cazul, un termen pentru reexaminarea situaţiei persoanei condamnate, care nu poate fi mai mic de un an, şi informează în acest sens persoana condamnată şi Ministerul Justiţiei.
    (4) Judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, desemnat pentru penitenciarul în care se află persoana condamnată, dispune prin încheiere motivată. Încheierea se comunică persoanei condamnate în termen de două zile de la pronunţare. Împotriva încheierii persoana condamnată poate introduce contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii. Dosarul va fi înaintat instanţei competente în termen de 3 zile, iar contestaţia se judecă în 10 zile, în camera de consiliu, cu citarea persoanei condamnate. Prezenţa procurorului este obligatorie. Hotărârea judecătoriei este definitivă.
    (5) Încheierea definitivă a judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, desemnat pentru penitenciarul în care se află persoana condamnată sau hotărârea judecătoriei, procesul-verbal prevăzut la alin. (1) lit. b), hotărârea judecătorească de condamnare, precum şi orice alte informaţii suplimentare necesare completării certificatului prevăzut în anexa nr. 5 se transmit direcţiei de specialitate a Ministerului Justiţiei.
    (6) Procedura prevăzută de prezentul articol are caracter urgent şi se desfăşoară cu precădere.

    ART. 180
    Recunoaşterea parţială şi adaptarea pedepsei în statul de executare
    (1) În cazul în care statul de executare informează autorităţile române că urmează să recunoască sau a recunoscut parţial hotărârea judecătorească pronunţată în România sau că va adapta sau a adaptat pedeapsa, Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, sesizează judecătorul delegat cu supravegherea pedepselor privative de libertate desemnat pentru penitenciarul în care se află persoana condamnată.
    (2) Judecătorul delegat cu supravegherea pedepselor privative de libertate se pronunţă prin încheiere motivată, în termen de 5 zile de la primirea sesizării prevăzute la alin. (1), putând dispune una dintre următoarele soluţii:
    a) aprobarea transferării, în cazul în care apreciază că recunoaşterea parţială sau adaptarea pedepsei în statul de executare este de natură să servească scopului executării pedepsei;
    b) respingerea transferării, în cazul în care apreciază că recunoaşterea parţială sau adaptarea pedepsei în statul de executare nu este de natură să servească scopului executării pedepsei sau dacă pedeapsa care ar urma să fie executată ar fi vădit inferioară celei stabilite în România.

    (3) Încheierea prevăzută la alin. (2) se comunică persoanei condamnate în termen de două zile de la pronunţare. Împotriva încheierii persoana condamnată poate introduce contestaţie în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii. Dosarul va fi înaintat instanţei competente în termen de 3 zile, iar contestaţia se judecă în termen de 10 zile, în camera de consiliu, cu citarea persoanei condamnate. Prezenţa procurorului este obligatorie. Hotărârea judecătorească este definitivă şi se comunică de îndată Ministerului Justiţiei, care va informa în mod corespunzător statul de executare.

    ART. 181
    Transferarea, sub escortă, a persoanei condamnate din România în statul de executare
    (1) Ministerul Justiţiei comunică decizia statului de executare sau, după caz, încheierea prevăzută la art. 180 alin. (2) sau hotărârea definitivă prevăzută la art. 180 alin. (3) Centrului de Cooperare Poliţienească din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi persoanei condamnate.
    (2) Persoana condamnată este transferată din România în statul de executare, în termen de cel mult 30 de zile de la data la care decizia definitivă a statului de executare a fost comunicată Ministerului Justiţiei.
    (3) Dacă, din motive independente de voinţa unuia dintre state, transferarea nu se poate efectua în termenul prevăzut la alin. (2), Centrul de Cooperare Poliţienească din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române stabileşte cu autoritatea competentă a statului de executare o nouă dată pentru transferarea persoanei condamnate. În acest caz, transferarea va avea loc în termen de 10 zile de la noua dată convenită.
    (4) Dacă, ulterior transferării, statul de executare doreşte ca persoana transferată să fie urmărită penal, condamnată sau sancţionată cu o altă pedeapsă privativă de libertate, pentru o infracţiune săvârşită anterior transferării sale, alta decât cea pentru care este transferată, competenţa soluţionării cererii acesteia aparţine Curţii de Apel Bucureşti.
    (5) În situaţia prevăzută la alin. (4), preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta fixează termenul de judecată, care nu poate fi mai mare de 5 zile de la data înregistrării cauzei la instanţă. Instanţa judecă în complet format dintr-un singur judecător, în camera de consiliu, fără citarea persoanei condamnate, cu participarea procurorului. Obiectul procedurii îl constituie verificarea condiţiilor prevăzute la art. 178 şi dacă este incident vreunul dintre motivele prevăzute la art. 163. Instanţa hotărăşte prin sentinţă. Sentinţa nu este supusă niciunei căi de atac. După pronunţare, o copie a minutei hotărârii se comunică direcţiei de specialitate din cadrul Ministerul Justiţiei, în vederea remiterii statului emitent şi persoanei condamnate. După redactarea hotărârii, acesteia i se comunică hotărârea în întregul său. Hotărârea se redactează în termen de 30 de zile lucrătoare de la data pronunţării.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Punerea în executare a pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii ori a măsurii privative de libertate, atunci când persoana condamnată nu se află pe teritoriul României
    ART. 182
    Condiţii pentru transmiterea hotărârii judecătoreşti române
    (1) Recunoaşterea şi executarea unei hotărâri judecătoreşti dată de o instanţă română poate fi solicitată altui stat membru al Uniunii Europene:
    a) fără consimţământul persoanei condamnate şi indiferent de opinia statului de executare, dacă aceasta deţine cetăţenia statului de executare şi:
    (i) are domiciliul sau reşedinţa permanentă în statul de executare, inclusiv în cazul în care persoana condamnată s-a întors sau s-a refugiat la acest domiciliu sau la această reşedinţă, ca urmare a procedurii penale aflate pe rol în România sau din cauza hotărârii judecătoreşti pronunţate în România; sau
    (ii) a fost expulzată în statul de executare, după executarea unei alte pedepse sau măsuri privative de libertate, în baza unei decizii de expulzare sau a unei interdicţii de şedere;

    b) cu consimţământul persoanei condamnate şi numai dacă statul de executare a formulat o declaraţie în acest sens, dacă aceasta nu deţine cetăţenia statului de executare, dar are o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul acelui stat pentru o perioadă de cel puţin 5 ani şi nu îşi pierde, ca urmare a condamnării, dreptul de şedere permanentă; sau
    c) cu consimţământul persoanei condamnate şi al statului de executare atunci când, deşi nu sunt incidente prevederile de la lit. a) şi b), aceasta are o legătură foarte strânsă cu statul de executare, iar executarea hotărârii judecătoreşti în acest stat este de natură să faciliteze reabilitarea şi reintegrarea socială a persoanei condamnate.

    (2) Recunoaşterea şi executarea unei hotărâri judecătoreşti dată de o instanţă română poate fi solicitată altui stat membru al Uniunii Europene ori de câte ori nu s-a dispus amânarea sau întreruperea executării pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii ori înlăturarea sau modificarea pedepsei.

    ART. 183
    Atribuţiile instanţei de executare
    (1) Atunci când din informaţiile comunicate de organele de poliţie rezultă că persoana împotriva căreia s-a emis mandatul de executare a detenţiunii pe viaţă sau pedepsei închisorii ori s-a pronunţat hotărârea judecătorească a părăsit teritoriul României, instanţa de executare, din oficiu sau la cererea procurorului competent, poate solicita organelor de poliţie introducerea unei semnalări în Sistemul de Informaţii Schengen, pentru a i se comunica domiciliul sau reşedinţa persoanei condamnate.
    (2) În cazul în care din lucrările dosarului sau din informaţiile comunicate de organul la care se află spre executare mandatul de executare a pedepsei sau hotărârea judecătorească rezultă că persoana condamnată are domiciliul sau reşedinţa permanentă pe teritoriul altui stat membru sau beneficiază de un drept de şedere permanentă pe teritoriul acestuia, instanţa de executare:
    a) verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 178 alin. (4) lit. c)-g), întocmind în acest sens un referat;
    b) verifică, în cazul persoanelor care au fost predate anterior în baza unor mandate europene de arestare emise de instanţele române sau cereri de extrădare formulate de Ministerul Justiţiei, dacă predarea s-a realizat sub condiţia returnării în caz de condamnare, făcând menţiune despre aceasta în referatul prevăzut la lit. a);
    c) atunci când persoana condamnată nu a fost prezentă la judecată, instanţa de executare verifică lucrările dosarului pentru a constata dacă:
    (i) persoana condamnată a fost încunoştinţată, în timp util, prin citaţie scrisă înmânată personal sau prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la ora, ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare şi la consecinţele legale în caz de neprezentare; sau
    (ii) persoana condamnată, având cunoştinţă de ora, ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare, a mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea juridică şi apărarea în faţa instanţei de judecată au fost realizate în mod efectiv de către avocatul respectiv; sau
    (iii) persoana condamnată, după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare şi i s-a adus la cunoştinţă că, potrivit legii, respectiva hotărâre este supusă unei căi de atac, va putea fi verificată inclusiv pe baza unor probe noi şi că, în eventualitatea admiterii căii de atac, va putea fi desfiinţată, fie a renunţat în mod expres la calea de atac, fie nu a declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac;

    d) din oficiu, la cererea persoanei condamnate sau a parchetului competent, propune motivat direcţiei de specialitate din Ministerul Justiţiei să transmită hotărârea judecătorească penală şi certificatul prevăzut în anexa nr. 5 statului de executare şi comunică acesteia hotărârea judecătorească, precum şi documentele prevăzute la lit. a)-c);
    e) dacă apreciază necesar, solicită Ministerului Justiţiei consultarea autorităţii competente din statul de executare, inclusiv cu privire la posibila eliberare de către statul de executare înainte de termen sau condiţionată şi cu privire la procedura pe care statul de executare o va urma.

    (3) În caz de urgenţă, anterior transmiterii hotărârii judecătoreşti şi certificatului, instanţa de executare poate cere luarea de măsuri preventive împotriva persoanei condamnate, transmiţând în acest sens înscrisurile şi informaţiile necesare. Dispoziţiile art. 173 alin. (2) se aplică în mod corespunzător. Cererea se transmite direct sau prin intermediul direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei.
    (4) Instanţa de executare informează din oficiu direcţia de specialitate a Ministerului Justiţiei cu privire la orice măsură sau decizie în urma căreia hotărârea judecătorească de condamnare încetează să mai aibă caracter executoriu, inclusiv ca urmare a acordării amnistiei ori graţierii.
    (5) În cazul în care este informată de către statul de executare cu privire la posibilitatea recunoaşterii parţiale a hotărârii judecătoreşti de condamnare, instanţa de executare comunică direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei dacă este de acord cu executarea parţială sau dacă certificatul trebuie retras.

    TITLUL VII
    Recunoaşterea şi executarea în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene a hotărârilor judecătoreşti prin care au fost dispuse sancţiuni sau măsuri penale neprivative de libertate
    CAP. I
    Dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2009/829/JAI a Consiliului din 23 octombrie 2009 privind aplicarea, între statele membre ale Uniunii Europene, a principiului recunoaşterii reciproce în materia deciziilor privind măsurile de supraveghere judiciară ca alternativă la arestarea preventivă
    SECŢIUNEA 1
    Dispoziţii generale
    ART. 184
    Domeniul de aplicare şi înţelesul unor termeni sau expresii
    (1) Prezentul capitol se aplică în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene, în domeniul recunoaşterii actelor prin care, în cursul procesului penal, au fost dispuse, în conformitate cu legislaţia şi procedurile naţionale ale statului emitent, una sau mai multe dintre următoarele măsuri de supraveghere:
    a) obligaţia persoanei de a informa autoritatea competentă a statului de executare cu privire la orice schimbare de reşedinţă, în special în scopul primirii citaţiilor privind participarea la o audiere sau la un proces penal;
    b) obligaţia de a nu intra în anumite localităţi, locuri sau zone definite din statul emitent sau de executare;
    c) obligaţia de a rămâne într-un anumit loc, după caz, în anumite intervale;
    d) obligaţia prin care se restricţionează părăsirea teritoriului statului de executare;
    e) obligaţia de a se prezenta la date stabilite în faţa unei anumite autorităţi;
    f) obligaţia de a evita contactul cu anumite persoane în legătură cu infracţiunea presupusă a fi fost săvârşită;
    g) obligaţia de a nu se angaja în anumite activităţi în legătură cu infracţiunea presupusă a fi fost săvârşită, care pot include implicarea într-o anumită profesie sau domeniu de activitate;
    h) obligaţia de a nu conduce un vehicul;
    i) obligaţia de a depune o anumită sumă sau de a oferi un alt tip de garanţie, care poate fi furnizată fie într-un anumit număr de rate, fie o singură dată;
    j) obligaţia de a urma un tratament medical sau de dezintoxicare;
    k) obligaţia de a evita contactul cu anumite obiecte în legătură cu infracţiunea presupusă a fi fost săvârşită.

    (2) În sensul prezentului capitol, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
    a) măsura de supraveghere - oricare dintre obligaţiile prevăzute la alin. (1) sau notificate de către statul de executare Secretariatului General al Consiliului, în conformitate cu art. 8 alin. (2) din Decizia-cadru 2009/829/JAI a Consiliului din 23 octombrie 2009 privind aplicarea, între statele membre ale Uniunii Europene, a principiului recunoaşterii reciproce în materia deciziilor privind măsurile de supraveghere judiciară ca alternativă la arestarea preventivă, care au fost dispuse în cadrul unui proces penal ca alternative la măsurile privative de libertate;
    b) persoana supravegheată - persoana care este subiectul unui proces penal şi faţă de care urmează sau a fost luată o măsură de supraveghere;
    c) actul prin care s-a dispus o măsură de supraveghere - act cu caracter executoriu luat în cursul procesului penal de către o autoritate competentă a statului emitent, în conformitate cu legislaţia şi procedurile sale naţionale şi care impune unei persoane fizice, ca alternativă la arestarea preventivă, una sau mai multe măsuri de supraveghere.

    (3) Prezentul capitol se aplică şi în relaţia cu acele state care nu sunt membre ale Uniunii Europene, cu care a fost încheiat un tratat bilateral sau multilateral în domeniu. În relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene care nu au transpus legislaţia Uniunii Europene în domeniu sunt aplicabile dispoziţiile titlului V.

    ART. 185
    Competenţa autorităţilor române
    (1) Atunci când România este stat de executare, competenţa primirii certificatelor şi a actelor prin care s-au dispus măsurile de supraveghere emise de alte state membre ale Uniunii Europene aparţine, în faza de urmărire penală, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar, în faza de judecată, Ministerului Justiţiei, prin direcţia de specialitate.
    (2) Competenţa recunoaşterii şi punerii în executare a actului prin care s-a dispus măsura de supraveghere aparţine, după caz, parchetului de pe lângă tribunalul sau tribunalului în a cărui circumscripţie persoana supravegheată are reşedinţa legală obişnuită. În cazul persoanei care nu are reşedinţa pe teritoriul României, competenţa aparţine Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti sau Tribunalului Bucureşti, după caz.
    (3) Atunci când România este stat de executare, supravegherea respectării obligaţiilor stabilite de statul emitent revine autorităţilor române competente şi este guvernată de legea română.
    (4) Comunicările, consultările, schimbul de informaţii, solicitările şi notificările ocazionate inclusiv de luarea, modificarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri de supraveghere ori de supravegherea respectării obligaţiilor dispuse de organele judiciare române sau, atunci când România este stat de executare, de cele ale statului emitent, se realizează direct sau, atunci când contactul direct nu este posibil, prin intermediul autorităţilor centrale.

    ART. 186
    Luarea, modificarea, înlocuirea sau încetarea măsurilor de supraveghere
    (1) Luarea, modificarea, înlocuirea sau încetarea măsurilor de supraveghere este de competenţa statului emitent şi este guvernată de legea acestuia.
    (2) Competenţa statului emitent de a lua, a modifica, a înlocui sau a înceta măsurile de supraveghere nu aduce atingere dreptului statului de executare de a cerceta persoana supravegheată pentru fapte penale, altele decât cele pentru care este cercetată în statul emitent.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Supravegherea de către autorităţile altor state membre ale Uniunii Europene a respectării obligaţiilor stabilite de organele judiciare române
    ART. 187
    Consultarea autorităţilor statului de executare
    (1) Atunci când pentru a se asigura buna desfăşurare a unui proces penal sau pentru a se împiedica sustragerea de la urmărirea penală sau de la judecată a unei persoane care nu are reşedinţa legală obişnuită pe teritoriul României se apreciază că este necesară luarea unei măsuri preventive neprivative de libertate, organul judiciar competent poate consulta autorităţile statului de executare cu privire la posibilitatea supravegherii, pe teritoriul statului respectiv, a respectării obligaţiilor de către persoana supravegheată.
    (2) Consultarea statului de executare poate fi iniţiată atunci când printr-o declaraţie dată:
    a) în cursul procesului penal, persoana supravegheată indică faptul că are reşedinţa legală obişnuită pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene; sau
    b) în cursul supravegherii de către autorităţile române competente a respectării obligaţiilor stabilite anterior de organul judiciar român competent, persoana supravegheată comunică schimbarea de reşedinţă pe teritoriul altui stat membru al Uniunii Europene şi întoarcerea în statul de executare.

    (3) Consultarea este obligatorie atunci când statul de executare este altul decât cel pe teritoriul căruia persoana supravegheată indică faptul că are reşedinţa legală obişnuită.
    (4) Organul judiciar român competent poate solicita statului de executare să comunice informaţii cu privire la identitatea şi, după caz, reşedinţa persoanei supravegheate, precum şi orice alte date necesare şi utile luării, modificării, înlocuirii sau încetării măsurilor de supraveghere, după caz.

    ART. 188
    Durata măsurilor de supraveghere
    (1) Durata măsurii de supraveghere a cărei respectare urmează să fie controlată pe teritoriul altui stat membru al Uniunii Europene se stabileşte de organul judiciar român competent, potrivit legii române.
    (2) Prelungirea, menţinerea, înlocuirea sau încetarea măsurii de supraveghere se dispune în condiţiile prevăzute de legea română de către organul judiciar român competent şi se notifică de îndată statului de executare şi persoanei supravegheate.
    (3) Atunci când statul de executare a început supravegherea respectării de către persoana supravegheată a obligaţiilor stabilite de organul judiciar român, iar durata prevăzută de legea statului de executare se apropie de expirare, organul judiciar român competent, în funcţie de împrejurările cauzei, poate solicita statului de executare continuarea supravegherii respectării obligaţiilor.

    ART. 189
    Transmiterea certificatului şi a actului judiciar prin care s-a luat măsura de supraveghere
    (1) Certificatul prevăzut în anexa nr. 7 se completează şi semnează de către organul judiciar care a luat măsura de supraveghere. Certificatul şi actul judiciar prin care s-a luat măsura de supraveghere se transmit de către organul judiciar român care a luat măsura respectivă direct autorităţii competente desemnate de statul de executare, prin orice mijloace care permit o înregistrare scrisă.
    (2) În cazul în care organul judiciar român nu deţine nicio informaţie în acest sens, identificarea autorităţii competente să primească actele prevăzute la alin. (1) se realizează cu ajutorul punctelor naţionale de contact la Reţeaua Judiciară Europeană desemnate la nivelul Ministerului Public sau al Ministerului Justiţiei, după caz.
    (3) Originalul certificatului şi al actului prin care s-a luat măsura de supraveghere se transmite de către organul judiciar român care le-a emis, la cererea autorităţii străine.
    (4) Atunci când autoritatea străină competentă stabileşte că certificatul nu întruneşte condiţiile de formă sau este imprecis, organul judiciar român competent ia măsuri pentru efectuarea modificărilor, completărilor necesare sau transmiterea informaţiilor suplimentare.
    (5) Traducerea certificatului şi a actului judiciar prin care s-a luat măsura de supraveghere se efectuează la solicitarea organului judiciar român care le-a emis de către un traducător autorizat.

    ART. 190
    Retragerea certificatului transmis statului de executare
    (1) Certificatul transmis statului de executare poate fi retras în următoarele situaţii:
    a) măsura de supraveghere prevăzută de legea statului de executare are natură diferită sau aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit faţă de măsura de supraveghere dispusă de organul judiciar român; sau
    b) durata măsurii de supraveghere prevăzute de legea statului de executare nu corespunde cu durata până la care organul judiciar român competent poate prelungi sau menţine măsura respectivă; sau
    c) statul de executare notifică faptul că în eventualitatea emiterii unui mandat european de arestare de către statul român ca urmare a înlocuirii măsurii sau obligaţiei a cărei supraveghere se solicită cu măsura arestării preventive ar trebui să refuze predarea persoanei supravegheate.

    (2) Retragerea certificatului are loc în cel mult 10 zile de la data la care organul judiciar român a primit notificarea statului de executare cu privire la decizia de a recunoaşte actul prin care organul judiciar român a luat măsura de supraveghere. În situaţia prevăzută la alin. (1) lit. c), termenul de 10 zile curge de la data primirii notificării statului de executare sau a deciziei de a nu recunoaşte actul prin care organul judiciar român a luat măsura de supraveghere.
    (3) Atunci când potrivit legii statului de executare neretragerea certificatului în cazul prevăzut la alin. (1) lit. c) are efect direct asupra arestării şi predării persoanei supravegheate în baza unui eventual mandat european de arestare care ar putea fi emis potrivit art. 89 alin. (2), retragerea certificatului este obligatorie.
    (4) Retragerea certificatului în situaţiile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b) nu poate avea loc dacă statul de executare a început supravegherea respectării de către persoana supravegheată a obligaţiilor stabilite de organul judiciar român, în afară de cazul în care autoritatea competentă a statului de executare îşi dă consimţământul în acest sens.
    (5) Persoana supravegheată este informată de îndată cu privire la retragerea certificatului.

    ART. 191
    Supravegherea respectării obligaţiilor ce îi revin persoanei supravegheate
    (1) Supravegherea respectării de către persoana cercetată a obligaţiilor ce îi revin este de competenţa autorităţilor române până la data la care statul de executare comunică hotărârea de recunoaştere şi punere în executare a actului prin care s-a luat măsura de supraveghere sau până la data stabilită de comun acord de către autorităţile competente ale celor două state, după caz.
    (2) După data prevăzută la alin. (1), supravegherea respectării de către persoana supravegheată a obligaţiilor ce îi revin este de competenţa autorităţilor statului de executare şi este guvernată de legea acestuia.
    (3) Prin excepţie de la alin. (2), supravegherea modului în care persoana supravegheată respectă obligaţiile stabilite revine statului român, atunci când:
    a) persoana supravegheată şi-a stabilit reşedinţa legală obişnuită pe teritoriul altui stat decât cel de executare; sau
    b) certificatul transmis statului de executare este retras; sau
    c) obligaţiile stabilite în urma modificării sau înlocuirii măsurilor supravegheate anterior de statul de executare nu intră sub incidenţa art. 184 alin. (1), iar statul de executare refuză să asigure supravegherea respectării acestora; sau
    d) sunt incidente prevederile art. 188 alin. (3), iar statul de executare refuză să continue supravegherea obligaţiilor stabilite de organul judiciar român; sau
    e) statul de executare notifică decizia de a înceta supravegherea obligaţiilor stabilite de organul judiciar român competent; sau
    f) statul de executare se află în imposibilitatea practică de a supraveghea respectarea obligaţiilor pe motiv că persoana supravegheată nu a fost găsită pe teritoriul acestuia.


    ART. 192
    Efectele încălcării măsurii de supraveghere
    (1) Dacă pe durata măsurii de supraveghere statul de executare comunică date şi informaţii care justifică fie impunerea unor noi obligaţii, fie modificarea, înlocuirea sau încetarea celor existente, organul judiciar român competent comunică în cel mai scurt timp posibil sau în termenul stabilit de comun acord cu statul respectiv decizia luată.
    (2) În cazul în care s-a dispus înlocuirea măsurii de supraveghere cu măsura arestării preventive, arestarea şi predarea persoanei supravegheate se solicită potrivit dispoziţiilor titlului III.

    ART. 193
    Ascultarea persoanei supravegheate
    (1) Atunci când în cursul procesului penal este necesar sau, potrivit legii române, obligatoriu ca persoana cercetată să fie ascultată, luarea declaraţiei acesteia se poate realiza prin videoconferinţă. Cererea având ca obiect audierea prin videoconferinţă se întocmeşte potrivit art. 229 şi 235 şi se transmite direct autorităţii competente a statului de executare.
    (2) Atunci când, potrivit legii statului de executare, audierea prin videoconferinţă este condiţionată de consimţământul persoanei supravegheate, iar aceasta refuză să fie audiată, organul judiciar român care a luat măsura de supraveghere:
    a) poate dispune înlocuirea sau încetarea măsurii de supraveghere dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de legea română; sau
    b) poate solicita ca persoana cercetată să fie audiată în prezenţa procurorului sau a judecătorului român competent sau, în măsura în care legislaţia statului de executare o permite, de către acesta. Cererea având ca obiect audierea persoanei supravegheate se întocmeşte potrivit art. 229 şi se transmite direct autorităţii competente a statului de executare.


    SECŢIUNEA a 3-a
    Supravegherea de către autorităţile române a respectării obligaţiilor stabilite de alte state membre ale Uniunii Europene
    ART. 194
    Atribuţiile autorităţilor române competente să primească certificatele emise de alte state membre ale Uniunii Europene
    (1) Autorităţile prevăzute la art. 185 alin. (1) au următoarele atribuţii:
    a) să primească certificatul prevăzut în anexa nr. 7 şi actul prin care s-a dispus o măsură de supraveghere, traduse în limba română;
    b) să efectueze controlul de regularitate şi să solicite, după caz:
    (i) completarea, corectarea sau semnarea certificatului;
    (ii) originalul certificatului sau al actului prin care s-a dispus măsura de supraveghere, atunci când nu poate fi stabilită autenticitatea celui transmis de statul emitent;
    (iii) declaraţia sau cererea persoanei supravegheate cu privire la supravegherea de către autorităţile române a respectării obligaţiilor dispuse de statul emitent;
    (iv) confirmarea caracterului executoriu al actului prin care s-a dispus măsura de supraveghere;
    (v) informaţii şi date cu privire la căile de atac prevăzute de legea statului emitent sau exercitate de persoana supravegheată împotriva actului prin care s-a dispus măsura de supraveghere;
    (vi) informaţii cu privire la durata maximă prevăzută de legea statului emitent pentru care poate fi dispusă măsura de supraveghere sau, în cazul în care durata este nedeterminată, durata pentru care este probabil să fie necesară supravegherea de către autorităţile române a respectării obligaţiilor stabilite în sarcina persoanei supravegheate;

    c) să suspende transmiterea către autoritatea română competentă să recunoască actul prin care s-a dispus măsura de supraveghere atunci când certificatul este incomplet, nu corespunde actului respectiv ori lipseşte unul dintre documentele menţionate la lit. b) pct. (iii) şi (iv);
    d) să restituie actul prin care s-a dispus măsura de supraveghere şi certificatul, în cazul în care statul emitent nu a transmis documentele sau informaţiile solicitate până la expirarea unui termen de cel mult 30 de zile;
    e) să verifice identitatea şi reşedinţa persoanei supravegheate, în vederea stabilirii autorităţii competente să recunoască şi să pună în executare actul prin care s-a dispus măsura de supraveghere.

    (2) Procedura prevăzută în prezentul articol are caracter urgent şi se desfăşoară cu precădere.

    ART. 195
    Proceduri judiciare prealabile
    (1) În cazul în care se constată că statul emitent a transmis certificatul şi actul prin care s-a dispus luarea măsurii de supraveghere, precum şi orice alte informaţii solicitate potrivit art. 194, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, după caz, le înaintează parchetului de pe lângă tribunal sau tribunalului competent şi informează în acest sens statul emitent.
    (2) Procurorul desemnat de prim-procurorul parchetului sau judecătorul desemnat de preşedintele instanţei, primind dosarul, verifică, printre altele, dacă:
    a) persoana supravegheată este cercetată penal în România pentru aceleaşi infracţiuni pentru care a fost luată măsura de supraveghere;
    b) persoana supravegheată este cercetată penal în România pentru alte infracţiuni decât cele pentru care a fost luată măsura de supraveghere. Dacă este cazul, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau instanţa pe rolul căreia se află cauza spre soluţionare este informată cu privire la măsura de supraveghere dispusă de statul emitent;
    c) natura sau durata măsurii de supraveghere luată de statul emitent corespunde cu natura sau durata măsurii de supraveghere prevăzute de legea română pentru infracţiuni similare;
    d) persoana supravegheată se află pe teritoriul României;
    e) măsura poate fi supravegheată în România.

    (3) Dacă parchetul sau instanţa sesizată potrivit alin. (1) apreciază că nu este competent(ă) să recunoască şi să ia măsurile necesare pentru supravegherea respectării obligaţiilor stabilite de statul emitent, trimite de îndată, din oficiu, dosarul autorităţii române competente şi informează despre aceasta autoritatea competentă a statului emitent şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau Ministerul Justiţiei, după caz.
    (4) Dacă parchetul sau instanţa sesizată potrivit alin. (1) apreciază că sunt necesare informaţii suplimentare sau clarificări, poate solicita direct autorităţii competente a statului emitent transmiterea acestora într-un termen de cel mult 10 zile.
    (5) Atunci când natura sau durata măsurii de supraveghere luate de statul emitent nu corespunde cu natura sau durata măsurii de supraveghere prevăzute de legea română, procurorul sau judecătorul competent, după caz, stabileşte şi comunică statului emitent conţinutul măsurii de supraveghere, solicitând statului respectiv confirmarea menţinerii certificatului. Măsura de supraveghere adaptată nu poate fi mai severă decât măsura de supraveghere luată de statul emitent. Dacă, în urma consultării, statul emitent retrage certificatul, procurorul sau judecătorul competent, după caz, se desesizează şi restituie dosarul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau Ministerului Justiţiei, după caz.
    (6) Procurorul sau judecătorul competent, după caz, se desesizează şi restituie dosarul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau Ministerului Justiţiei şi atunci când, în urma verificărilor efectuate, se constată că persoana nu se află în România sau că măsura nu poate fi supravegheată în România.
    (7) Procedura prevăzută în prezentul articol are caracter urgent şi se desfăşoară cu precădere. Durata procedurii nu poate fi mai mare de 40 de zile de la data înregistrării cauzei la parchet sau la instanţă, după caz.

    ART. 196
    Recunoaşterea, în faza de urmărire penală, a actului prin care statul emitent a luat măsura supravegherii
    (1) În faza de urmărire penală procurorul competent dispune prin ordonanţă. Procurorul dispune citarea scrisă sau prin notă telefonică a persoanei supravegheate. Ziua, locul şi ora stabilite pentru înfăţişare trebuie aduse la cunoştinţa persoanei supravegheate cel mai târziu cu 3 zile înainte. Neprezentarea persoanei supravegheate nu împiedică procurorul să dispună asupra măsurii de supraveghere.
    (2) Atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 199, în cuprinsul ordonanţei sunt prevăzute în mod expres obligaţiile pe care persoana cercetată trebuie să le respecte pe durata măsurii de supraveghere şi i se atrage atenţia că, în caz de încălcare a obligaţiilor ce îi revin, statul emitent va fi notificat în acest sens.
    (3) Durata măsurii de supraveghere este cea stabilită de autoritatea competentă a statului emitent, în afară de cazul în care aceasta este mai mare decât durata maximă prevăzută de legea română.
    (4) Împotriva ordonanţei procurorului poate face plângere persoana supravegheată sau orice persoană interesată, dacă s-a adus o vătămare a intereselor sale legitime. Plângerea se face în termen de 5 zile de la comunicarea copiei de pe ordonanţă. Dosarul se trimite instanţei competente în termen de 24 de ore de la formularea plângerii. Statul emitent este informat de îndată cu privire la plângerea formulată.
    (5) Motivele de fond care au stat la baza luării măsurii de supraveghere nu pot face obiectul plângerii, acestea putând fi atacate numai în faţa autorităţii competente a statului emitent.
    (6) Plângerea se depune la parchetul din cadrul căruia face parte procurorul care a dispus prin ordonanţă şi se soluţionează de către tribunalul pe lângă care funcţionează parchetul respectiv. Atunci când prin ordonanţă s-a dispus recunoaşterea actului prin care statul emitent a luat măsura de supraveghere, introducerea plângerii nu suspendă supravegherea respectării obligaţiilor ce revin persoanei supravegheate.
    (7) Plângerea se soluţionează de către un complet format dintr-un singur judecător, în camera de consiliu, cu citarea persoanei supravegheate, în termen de 10 zile de la data înregistrării cauzei la instanţă, prin încheiere definitivă. La judecarea plângerii, prezenţa procurorului este obligatorie. Instanţa de judecată, soluţionând plângerea, verifică ordonanţa procurorului, pe baza materialului din dosar şi a oricăror înscrisuri prezentate, şi dispune admiterea sau respingerea plângerii. În cazul admiterii plângerii împotriva soluţiei de nerecunoaştere a actului prin care statul emitent a luat măsura de supraveghere, instanţa desfiinţează soluţia atacată, recunoaşte actul prin care statul emitent a luat măsura supravegherii şi stabileşte obligaţiile ce revin persoanei supravegheate. Încheierea definitivă se comunică direct autorităţii competente a statului emitent. Instanţa informează în acest sens procurorul şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

    ART. 197
    Recunoaşterea, în faza de judecată, a actului prin care s-a luat măsura supravegherii
    (1) Judecătorul soluţionează cauza, prin încheiere motivată, dată în camera de consiliu. Judecătorul dispune citarea scrisă sau prin notă telefonică a persoanei supravegheate. Ziua, locul şi ora stabilite pentru înfăţişare trebuie aduse la cunoştinţa persoanei cel mai târziu cu 3 zile înainte. Neprezentarea persoanei nu împiedică judecătorul să dispună asupra măsurii de supraveghere.
    (2) Atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 199, în cuprinsul încheierii sunt prevăzute în mod expres obligaţiile pe care persoana cercetată trebuie să le respecte pe durata măsurii de supraveghere şi i se atrage atenţia că, în caz de încălcare a obligaţiilor ce îi revin, statul emitent va fi notificat în acest sens.
    (3) Durata măsurii de supraveghere este cea stabilită de autoritatea competentă a statului emitent, în afară de cazul în care aceasta este mai mare decât durata maximă prevăzută de legea română.
    (4) Hotărârea poate fi atacată cu apel, în termen de 5 zile de la pronunţare ori de la comunicare, după caz, de către persoana supravegheată sau de orice persoană interesată, dacă prin recunoaşterea actului prin care statul emitent a luat măsura de supraveghere s-a adus o vătămare a intereselor sale legitime.
    (5) Apelul se depune la tribunalul din cadrul căruia face parte judecătorul care a dispus cu privire la actul prin care statul emitent a luat măsura supravegherii. Dosarul se trimite instanţei de apel, în termen de 24 de ore de la declararea apelului. Statul emitent este informat de îndată cu privire la apelul formulat.
    (6) Apelul se soluţionează în termen de 10 zile de la data înregistrării cauzei la instanţă, de curtea de apel competentă, în camera de consiliu, de către un complet format dintr-un singur judecător, pe baza materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri prezentate. Atunci când s-a dispus recunoaşterea, apelul nu suspendă supravegherea respectării obligaţiilor ce revin persoanei supravegheate. În cazul admiterii apelului împotriva soluţiei de nerecunoaştere a actului prin care statul emitent a luat măsura de supraveghere, instanţa desfiinţează soluţia atacată, recunoaşte actul prin care statul emitent a luat măsura supravegherii şi stabileşte obligaţiile ce revin persoanei supravegheate. Încheierea definitivă se comunică direct autorităţii competente a statului emitent. Instanţa informează în acest sens tribunalul şi direcţia de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei.

    ART. 198
    Supravegherea de către autorităţile române a respectării de către persoana supravegheată a obligaţiilor care îi revin
    (1) Supravegherea respectării de către persoana supravegheată a obligaţiilor care îi revin pe durata măsurii de supraveghere se realizează de către instituţia, organul sau autoritatea anume desemnată, după caz, de procurorul care a dat ordonanţa sau judecătorul care a dat încheierea, în condiţiile legii.
    (2) Dacă s-a impus persoanei supravegheate interdicţia de a părăsi teritoriul României sau o anumită localitate, o copie a ordonanţei sau a încheierii instanţei se comunică în ziua emiterii persoanei supravegheate, unităţilor de poliţie în a căror circumscripţie locuieşte şi are interdicţia de a se afla aceasta, serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor şi organelor de frontieră.
    (3) Instituţia, organul sau autoritatea anume desemnată de procurorul care a dat ordonanţa sau instanţa care a dat încheierea verifică periodic respectarea obligaţiilor de către persoana supravegheată, iar, în cazul în care constată încălcări ori alte aspecte care ar putea conduce la modificarea, încetarea sau înlocuirea de către statul emitent a măsurii de supraveghere, sesizează de urgenţă procurorul sau instanţa în vederea notificării statului emitent, potrivit formularului prevăzut în anexa nr. 8. Supravegherea respectării de către persoana supravegheată a obligaţiilor care îi revin pe durata măsurii încetează dacă statul emitent nu a răspuns notificării, în termen de cel mult 40 de zile de la data primei notificări. Încetarea supravegherii este adusă la cunoştinţa statului emitent de îndată.
    (4) Atunci când, ca urmare a notificării prevăzute la alin. (3), statul emitent informează cu privire la înlocuirea măsurii de supraveghere cu măsura arestării şi emiterea unui mandat european de arestare, procedura de primire, verificare şi executare a mandatului european de arestare este cea prevăzută de titlul III din prezenta lege.
    (5) Supravegherea respectării de către persoana supravegheată a obligaţiilor care îi revin încetează imediat ce statul emitent notifică în acest sens sau ori de câte ori, în urma exercitării căii de atac prevăzute la art. 196 alin. (4) sau art. 197 alin. (4), soluţia de recunoaştere a actului prin care statul emitent a luat măsura de supraveghere a fost desfiinţată.
    (6) În situaţia prevăzută la art. 196 alin. (3) sau art. 197 alin. (3), instituţia, organul sau autoritatea anume desemnată informează, cel mai târziu cu 30 de zile înainte de expirarea duratei, procurorul sau judecătorul competent, în vederea notificării statului emitent.
    (7) Atunci când instituţia, organul sau autoritatea anume desemnată este în imposibilitatea practică de a supraveghea respectarea obligaţiilor ce revin persoanei supravegheate ca urmare a faptului că aceasta nu este găsită pe teritoriul României, informează procurorul sau judecătorul competent în vederea notificării statului emitent.

    ART. 199
    Condiţii pentru recunoaşterea actului prin care statul emitent a luat măsura de supraveghere
    Actul judiciar prin care statul emitent a luat măsura de supraveghere poate fi recunoscut numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
    a) actul are, potrivit legii statului emitent, caracter executoriu;
    b) persoana cercetată are reşedinţa legală obişnuită pe teritoriul României sau este unul dintre membrii familiei unui cetăţean român sau a unei persoane care are drept de şedere permanentă pe teritoriul României ori urmează să desfăşoare pe teritoriul României o activitate lucrativă, de studii sau de pregătire profesională;
    c) recunoaşterea nu contravine principiului non bis in idem;
    d) fapta pentru care s-a aplicat măsura de supraveghere ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârşită pe teritoriul României, o infracţiune. În cazul în care măsura a fost aplicată pentru mai multe infracţiuni, verificarea condiţiei se face pentru fiecare infracţiune în parte. Dispoziţiile art. 97 alin. (1) se aplică în mod corespunzător;
    e) măsura de supraveghere a fost aplicată unei persoane care, potrivit legii române, răspunde penal;
    f) măsura de supraveghere a fost aplicată unei persoane care nu beneficiază de imunitate de jurisdicţie penală pe teritoriul României;
    g) măsura de supraveghere stabilită de statul emitent face parte din categoria celor prevăzute la art. 184 alin. (2).


    CAP. II
    Dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2008/947/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti şi al deciziilor de probaţiune în vederea supravegherii măsurilor de probaţiune şi a sancţiunilor alternative
    SECŢIUNEA 1
    Dispoziţii generale
    ART. 200
    Domeniul de aplicare şi înţelesul unor termeni sau expresii
    (1) Prezentul capitol se aplică în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene în domeniul recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti şi a deciziilor de probaţiune în vederea supravegherii măsurilor de probaţiune şi a sancţiunilor alternative, în scopul executării lor în Uniunea Europeană. Totodată, prezentul capitol se aplică şi în relaţia cu alte state cu care a fost încheiat un tratat bilateral sau multilateral în materie.
    (2) În sensul prezentului capitol, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:
    a) hotărâre judecătorească - orice hotărâre definitivă prin care o instanţă a dispus faţă de o persoană fizică ce a săvârşit o infracţiune una dintre următoarele sancţiuni:
    (i) suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;
    (ii) amânarea aplicării pedepsei;
    (iii) liberarea condiţionată, dacă restul de pedeapsă rămas neexecutat la data liberării este de 2 ani sau mai mare;
    (iv) o sancţiune alternativă;

    b) suspendarea executării pedepsei sub supraveghere - pedeapsă cu închisoarea sau o măsură privativă de libertate a cărei executare este suspendată integral sau parţial, prin impunerea uneia sau a mai multor măsuri de probaţiune;
    c) amânarea aplicării pedepsei - măsură prin care aplicarea unei pedepse a fost amânată condiţionat, prin impunerea uneia sau a mai multor măsuri de probaţiune, sau în cadrul căreia una sau mai multe măsuri de probaţiune sunt impuse în locul unei pedepse cu închisoarea sau al unei măsuri privative de libertate;
    d) liberarea condiţionată - liberarea înainte de termen a unei persoane condamnate după executarea parţială a pedepsei cu închisoarea sau a unei măsuri privative de libertate prin impunerea uneia sau a mai multor măsuri de probaţiune;
    e) sancţiune alternativă - orice altă sancţiune neprivativă de libertate, aplicată unei persoane fizice printr-o hotărâre judecătorească, ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, alta decât o sancţiune financiară, şi care constă într-o obligaţie sau măsură de constrângere şi care are o existenţă de sine stătătoare;
    f) decizie de probaţiune - o hotărâre judecătorească sau administrativă luată în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, prin care s-a aplicat o măsură de probaţiune sau s-a dispus liberarea condiţionată;
    g) măsuri de probaţiune - orice măsuri, obligaţii sau restricţii dintre cele prevăzute la art. 203, stabilite în sarcina unei persoane fizice în legătură cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, amânarea aplicării pedepsei sau liberarea condiţionată.


    ART. 201
    Competenţa
    (1) Atunci când România este stat de executare, recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti şi a deciziilor de probaţiune străine prin care s-a dispus respectarea unor măsuri de probaţiune sau o sancţiune alternativă este de competenţa tribunalului în a cărui circumscripţie locuieşte persoana.
    (2) Prin excepţie de la alin. (1), competenţa revine instanţei care judecă o altă infracţiune săvârşită de către persoana condamnată prin hotărârea judecătorească străină, infracţiune care ar putea să atragă revocarea sau anularea sancţiunii pronunţate de către instanţa străină.
    (3) Supravegherea respectării măsurilor de probaţiune sau a sancţiunii alternative impuse prin hotărârea judecătorească sau decizia de probaţiune care a făcut obiectul recunoaşterii este de competenţa serviciului de probaţiune de pe lângă tribunalul în circumscripţia căruia locuieşte persoana.
    (4) Atunci când România este stat emitent, soluţionarea cererii de executare într-un alt stat membru al Uniunii Europene a hotărârii judecătoreşti date de o instanţă română, atunci când persoana condamnată urmează să execute sau se află în executarea pedepsei, este de competenţa instanţei care a pronunţat în primă instanţă hotărârea judecătorească a cărei recunoaştere se solicită. Atunci când hotărârea a fost dată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, competenţa revine Tribunalului Bucureşti.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti şi a deciziilor de probaţiune care stabilesc măsuri de probaţiune sau sancţiuni alternative date de către instanţele sau autorităţile altor state membre ale Uniunii Europene, în scopul executării lor în România
    ART. 202
    Condiţii generale
    (1) Hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele din alte state membre ale Uniunii Europene se recunosc şi se execută în România pe baza principiului încrederii reciproce şi în conformitate cu dispoziţiile prezentului capitol, dacă sunt de natură să producă efecte juridice potrivit legii penale române şi nu contravin ordinii publice a statului român.
    (2) Hotărârile judecătoreşti definitive care stabilesc măsuri de probaţiune sau sancţiuni alternative date de către instanţele altor state membre ale Uniunii Europene se recunosc şi se execută în România, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
    a) prin hotărârea judecătorească a fost dispusă suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, amânarea aplicării pedepsei, liberarea condiţionată sau o sancţiune alternativă;
    b) măsurile de probaţiune sau sancţiunea alternativă stabilite prin hotărârea judecătorească străină au corespondent în legea română şi sunt compatibile cu aceasta;
    c) fapta pentru care s-a aplicat sancţiunea ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârşită pe teritoriul României, o infracţiune. În cazul în care pedeapsa a fost aplicată pentru mai multe infracţiuni, verificarea condiţiei se face pentru fiecare infracţiune în parte;
    d) persoana condamnată se află în statul emitent şi doreşte să se întoarcă sau să se stabilească în România sau se află deja în România şi:
    (i) are cetăţenie română şi locuieşte sau urmează să locuiască în România; sau
    (ii) nu are cetăţenie română, însă fie are drept de rezidenţă sau drept de şedere pe teritoriul României în condiţiile legii, fie este unul dintre membrii familiei unui cetăţean român sau a unei persoane care are drept de rezidenţă sau drept de şedere pe teritoriul României, fie face dovada că urmează să desfăşoare pe teritoriul României o activitate lucrativă, de studii sau de pregătire profesională.


    (3) În situaţia în care măsurile de probaţiune sunt stabilite printr-o decizie de probaţiune dată în baza unei hotărâri judecătoreşti străine, constituie obiect al recunoaşterii atât hotărârea judecătorească, cât şi decizia de probaţiune.

    ART. 203
    Măsurile de probaţiune şi sancţiunile alternative
    Hotărârile judecătoreşti străine pot fi recunoscute şi executate în România, dacă măsurile de probaţiune sau sancţiunea alternativă stabilite prin hotărârea respectivă sau în baza acesteia se încadrează în următoarele categorii:
    a) obligaţia persoanei condamnate de a informa o anumită autoritate cu privire la orice schimbare a reşedinţei sau a locului de muncă;
    b) obligaţia de a nu intra în anumite localităţi, locuri sau zone definite din România sau din statul emitent;
    c) obligaţia de a nu părăsi teritoriul statului de executare;
    d) dispoziţii privind comportamentul, reşedinţa, educaţia şi formarea, activităţile din timpul liber sau conţinând limitări privind modalităţile de desfăşurare a unei activităţi profesionale;
    e) obligaţia de a se prezenta la date stabilite în faţa unei anumite autorităţi;
    f) obligaţia de a evita contactul cu anumite persoane;
    g) obligaţia de a evita contactul cu anumite obiecte care au fost utilizate sau ar putea fi utilizate de către persoana condamnată în scopul comiterii unei fapte penale;
    h) obligaţia de a repara, din punct de vedere financiar, prejudiciul cauzat de infracţiune şi/sau obligaţia de a furniza o dovadă a îndeplinirii acestei obligaţii;
    i) obligaţia de a presta muncă în folosul comunităţii;
    j) obligaţia de a coopera cu serviciul de probaţiune sau cu o altă instituţie sau serviciu social care are responsabilităţi în ceea ce priveşte persoanele condamnate;
    k) obligaţia de a urma un tratament terapeutic sau de dezintoxicare;
    l) obligaţia de a comunica informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele de existenţă ale persoanei condamnate.


    ART. 204
    Motive de refuz al recunoaşterii şi executării hotărârii judecătoreşti
    O hotărâre judecătorească dată în alt stat membru al Uniunii Europene nu va fi pusă în executare, chiar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 202, atunci când:
    a) persoana a fost condamnată în România pentru aceeaşi faptă. În cazul în care hotărârea judecătorească străină a fost dată şi pentru alte fapte, instanţa poate dispune recunoaşterea parţială a acesteia, dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii;
    b) persoana a fost condamnată într-un alt stat pentru aceeaşi faptă, iar hotărârea judecătorească străină dată în acest stat a fost anterior recunoscută şi pusă în executare pe teritoriul României;
    c) persoana condamnată beneficiază în România de imunitate de jurisdicţie penală;
    d) sancţiunea a fost aplicată unei persoane care, potrivit legii penale române, nu răspunde penal în virtutea vârstei sale;
    e) sancţiunea implică executarea unei măsuri care vizează starea psihiatrică sau de sănătate a persoanei şi care nu poate fi pusă în executare în România sau, după caz, prevede un tratament medical sau terapeutic care nu poate fi supravegheat în România, în conformitate cu sistemul naţional juridic sau de sănătate;
    f) atunci când, potrivit legii penale române, a intervenit prescripţia executării pedepsei;
    g) atunci când persoana condamnată nu a fost prezentă personal la judecată, în afară de cazul în care statul emitent informează că, în conformitate cu legislaţia sa:
    (i) persoana a fost încunoştinţată, în timp util, prin citaţie scrisă înmânată personal sau prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare şi la consecinţele legale în caz de neprezentare; sau
    (ii) persoana, având cunoştinţă de ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare, l-a mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea juridică în faţa instanţei de judecată a fost realizată în mod efectiv de către avocatul respectiv; sau
    (iii) după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare şi a fost încunoştinţată că hotărârea este supusă unei căi de atac, ocazie cu care instanţa competentă va putea verifica hotărârea atacată inclusiv pe baza unor probe noi, şi că, în urma soluţionării căii de atac, la judecarea căreia poate participa personal, hotărârea de condamnare poate fi desfiinţată, persoana condamnată fie a renunţat în mod expres la calea de atac, fie nu a declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac;

    h) durata termenului de supraveghere sau durata măsurilor de probaţiune, respectiv a sancţiunii alternative sau intervalul de timp rămas până la împlinirea acestora sunt mai mici de 6 luni sau de 60 de ore în situaţia muncii în folosul comunităţii.


    ART. 205
    Înscrisuri şi informaţii necesare recunoaşterii şi executării hotărârii judecătoreşti
    (1) În vederea recunoaşterii şi executării hotărârii judecătoreşti, autoritatea competentă a statului emitent transmite tribunalului în a cărui circumscripţie locuieşte sau urmează să locuiască persoana următoarele documente, traduse în limba română:
    a) certificatul completat potrivit modelului din anexa nr. 9;
    b) hotărârea judecătorească prin care au fost stabilite măsurile de probaţiune sau sancţiunea alternativă;
    c) decizia de probaţiune prin care au fost stabilite măsurile de probaţiune, atunci când este cazul;
    d) declaraţia persoanei cu privire la intenţia de a se întoarce sau de a se stabili în România în următoarele 30 de zile de la data declaraţiei, în situaţia în care persoana condamnată se află în statul emitent;
    e) orice alte documente depuse de persoană la autoritatea din statul emitent.

    (2) După primirea documentelor prevăzute la alin. (1), preşedintele instanţei fixează termenul de examinare a cererii în vederea admiterii în principiu, care nu poate fi mai mare de 5 zile de la data înregistrării cauzei la instanţă.
    (3) Instanţa judecă în complet format dintr-un singur judecător.

    ART. 206
    Măsuri premergătoare
    (1) Instanţa sesizată potrivit art. 205 verifică dacă înscrisurile şi informaţiile transmise de statul emitent sunt traduse în limba română şi, în caz contrar, solicită remiterea traducerii.
    (2) În situaţia în care certificatul lipseşte, este incomplet sau nu este în concordanţă cu hotărârea judecătorească sau decizia de probaţiune transmisă, instanţa solicită statului emitent transmiterea, completarea sau corectarea certificatului, în termen de cel mult 15 zile.
    (3) În situaţia în care unul sau mai multe dintre documentele prevăzute la art. 205 alin. (1) lit. b)-e) sunt necesare, dar nu au fost transmise de către statul emitent, instanţa poate solicita acestuia transmiterea unei copii de pe aceste documente în termen de cel mult 15 zile.
    (4) Instanţa poate să solicite statului emitent, dacă este cazul:
    (i) referatul de evaluare sau orice raport întocmit înainte sau după condamnare de către serviciul de probaţiune sau o altă autoritate competentă din statul emitent; sau
    (ii) o copie a documentului eliberat de autorităţile române care dovedeşte dreptul de rezidenţă sau de şedere al persoanei sau al unui membru de familie al acesteia, atunci când persoana condamnată nu este cetăţean român; sau
    (iii) documente din care să rezulte legătura persoanei condamnate cu statul român; sau
    (iv) alte documente pe care le consideră relevante în soluţionarea cererii.

    (5) La solicitarea statului emitent, instanţa informează autoritatea competentă cu privire la maximul pedepsei prevăzute de legea română pentru infracţiunea pentru care a fost condamnată persoana în cauză şi care ar putea fi aplicată acesteia în cazul revocării sau anulării suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

    ART. 207
    Admiterea în principiu
    (1) În situaţia în care constată că documentele transmise îndeplinesc cerinţele prevăzute la art. 205 alin. (1) sau au fost completate sau corectate conform solicitării, instanţa admite în principiu cererea prin încheiere şi fixează termen pentru soluţionarea acesteia. Instanţa dispune informarea serviciului de probaţiune în a cărui circumscripţie teritorială locuieşte sau urmează să locuiască persoana condamnată şi solicită acestuia avizul consultativ cu privire la măsurile de probaţiune sau sancţiunea alternativă a căror executare a fost solicitată.
    (2) În situaţia în care constată că documentele transmise nu îndeplinesc cerinţele prevăzute la art. 205 alin. (1) şi nu au fost transmise, completate sau corectate conform solicitării, instanţa respinge prin sentinţă definitivă cererea şi informează despre aceasta statul emitent.
    (3) În situaţia în care, în urma informării prevăzute la art. 206 alin. (5) sau din alte motive, statul emitent informează că îşi retrage certificatul, instanţa ia act de retragerea cererii, se dezînvesteşte prin sentinţă definitivă şi restituie documentele primite statului emitent.

    ART. 208
    Procedura de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti
    (1) Instanţa soluţionează cererea în camera de consiliu, cu citarea persoanei condamnate şi a serviciului de probaţiune. Participarea procurorului este obligatorie.
    (2) Obiectul procedurii îl constituie verificarea condiţiilor prevăzute la art. 202 şi, în cazul în care sunt îndeplinite, recunoaşterea hotărârii judecătoreşti în vederea punerii în executare a măsurilor de probaţiune sau a sancţiunii alternative.
    (3) Instanţa hotărăşte prin sentinţă, în termen de 10 zile de la data admiterii în principiu. Hotărârea se redactează în cel mult 5 zile de la pronunţare şi se comunică persoanei condamnate şi serviciului de probaţiune.
    (4) Împotriva sentinţei pot declara apel, în termen de 5 zile, procurorul, din oficiu sau la cererea serviciului de probaţiune, precum şi persoana condamnată. Pentru procuror, termenul curge de la pronunţare. Pentru persoana condamnată, termenul curge de la pronunţare sau, în cazul în care a lipsit atât de la dezbateri, cât şi de la pronunţare, de la comunicarea copiei de pe dispozitiv.
    (5) Instanţa de apel judecă în complet format dintr-un singur judecător. Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător. Dosarul va fi înaintat instanţei în termen de 3 zile, iar apelul se soluţionează în termen de 5 zile. Hotărârea se redactează în cel mult 5 zile de la pronunţare şi se comunică persoanei condamnate şi serviciului de probaţiune.
    (6) Soluţia definitivă a instanţei de judecată române se comunică de îndată autorităţii competente din statul emitent. Hotărârea definitivă se comunică, la cerere, statului emitent.

    ART. 209
    Durata procedurii
    (1) Durata totală a procedurii recunoaşterii hotărârii judecătoreşti străine este de maximum 60 de zile de la momentul primirii cererii şi a documentelor prevăzute la art. 205 alin. (1).
    (2) Termenul prevăzut la alin. (1) poate fi depăşit cu maximum 60 de zile, dacă:
    (i) documentele prevăzute la art. 205 alin. (1) au necesitat traducere, completări sau corectări ori instanţa a solicitat informaţii suplimentare şi statul emitent nu a putut răspunde solicitării în termen;
    (ii) din cauza unor circumstanţe excepţionale, instanţa se află în imposibilitate de a soluţiona cererea în termenul prevăzut la alin. (1).

    (3) În situaţia prevăzută la alin. (2), instanţa informează autoritatea competentă din statul emitent asupra necesităţii de prelungire a termenului de soluţionare a cererii, asupra motivelor care conduc la întârziere şi asupra intervalului de timp estimat ca fiind necesar pentru finalizarea procedurii.

    ART. 210
    Decizii ale instanţei de judecată
    (1) În situaţia în care, în urma verificării, instanţa constată îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 202 şi faptul că nu există niciun motiv de refuz dintre cele prevăzute la art. 204, procedează după cum urmează:
    a) recunoaşte hotărârea judecătorească şi dispune supravegherea măsurilor de probaţiune sau a sancţiunii alternative aşa cum au fost stabilite în hotărârea judecătorească a statului emitent;
    b) recunoaşte hotărârea judecătorească şi dispune supravegherea măsurilor de probaţiune sau a sancţiunii alternative aşa cum au rezultat în urma adaptării acestora potrivit art. 211.

    (2) Instanţa de judecată procedează la respingerea cererii, atunci când:
    a) nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 202; sau
    b) există un motiv de refuz dintre cele prevăzute la art. 204.

    (3) În situaţia în care, în urma verificării, instanţa constată incidenţa unui motiv de refuz dintre cele prevăzute la art. 204, instanţa poate dispune, în cazuri excepţionale, recunoaşterea hotărârii judecătoreşti şi executarea măsurilor de probaţiune sau a sancţiunii alternative în România numai dacă există convingerea că prin aceasta s-ar contribui semnificativ la reintegrarea socială a persoanei condamnate şi nu sunt încălcate drepturile ori prejudiciate beneficiile de care se bucură victimele infracţiunii săvârşite de persoana condamnată, dacă acestea locuiesc în România. În vederea luării unei decizii, instanţa de judecată va solicita serviciului de probaţiune întocmirea unui raport în care să fie prezentate perspectivele de reintegrare a persoanei condamnate în societatea românească şi va consulta statul emitent. Dispoziţiile art. 215 se aplică în mod corespunzător.
    (4) În situaţia în care instanţa a respins cererea statului emitent, o nouă cerere privind aceeaşi hotărâre judecătorească este inadmisibilă, cu excepţia situaţiei în care cererea a fost respinsă în condiţiile art. 207 alin. (2).

    ART. 211
    Adaptarea măsurilor de probaţiune sau a sancţiunii alternative
    (1) Instanţa de judecată adaptează una sau mai multe dintre măsurile de probaţiune sau sancţiunea alternativă ori termenul de încercare, urmărind, pe cât posibil, o corespondenţă cât mai aproape de conţinutul măsurilor de probaţiune sau al sancţiunii alternative aplicate prin hotărârea autorităţii statului emitent, ori de câte ori:
    a) durata măsurii de probaţiune sau a sancţiunii alternative ori a termenului de încercare stabilit de instanţa străină pentru infracţiunea săvârşită nu corespunde sub aspectul cuantumului sau depăşeşte limita maximă generală a măsurii de probaţiune ori a termenului de încercare care se aplică, potrivit legii române. Durata măsurilor de probaţiune sau a sancţiunii alternative rezultate în urma adaptării nu poate fi mai mare decât cea stabilită iniţial prin hotărârea autorităţii statului emitent;
    b) natura măsurii de probaţiune ori a sancţiunii alternative nu corespunde cu natura măsurilor de probaţiune ori a sancţiunii alternative care se aplică, potrivit legii române. Măsurile de probaţiune sau sancţiunea alternativă rezultată în urma adaptării nu pot fi mai severe decât cele stabilite iniţial prin hotărârea autorităţii statului emitent.

    (2) Adaptarea de către instanţa de judecată a duratei măsurii de probaţiune, a sancţiunii alternative sau a termenului de încercare în situaţia în care durata stabilită în hotărârea instanţei străine depăşeşte maximul duratei prevăzute de legea penală română constă în reducerea acestei durate până la limita maximă prevăzută de legea penală română.
    (3) În situaţia prevăzută la alin. (1), instanţa informează autoritatea competentă din statul emitent cu privire la adaptarea măsurilor de probaţiune sau a sancţiunii alternative înainte de punerea în executare a acestora. În termen de 10 zile de la informare, statul emitent are posibilitatea să retragă certificatul, situaţie în care hotărârea judecătorească recunoscută nu va fi pusă în executare.

    ART. 212
    Recunoaşterea şi executarea parţială
    (1) În situaţia în care persoana a fost condamnată pentru mai multe infracţiuni, verificarea condiţiilor se face pentru fiecare infracţiune în parte. Atunci când condiţiile sunt îndeplinite doar pentru o parte din infracţiuni, anterior pronunţării sentinţei, instanţa solicită statului emitent să precizeze dacă şi, după caz, în ce condiţii ar putea avea loc o executare parţială sau dacă îşi retrage certificatul.
    (2) În situaţia în care doar unele dintre măsurile de probaţiune stabilite în hotărârea judecătorească sau decizia de probaţiune străină pot fi executate în România, anterior pronunţării sentinţei, instanţa solicită statului emitent să precizeze dacă şi, după caz, în ce condiţii ar putea avea loc o executare parţială sau dacă îşi retrage certificatul. Dacă, în urma informării, statul emitent îşi menţine solicitarea şi nu îşi retrage certificatul, instanţa procedează la recunoaşterea hotărârii judecătoreşti şi, după caz, a deciziei de probaţiune şi pune în executare acele măsuri de probaţiune pentru care sunt îndeplinite condiţiile.
    (3) În situaţia în care, până la momentul recunoaşterii hotărârii judecătoreşti de către instanţa română, măsurile de probaţiune sau sancţiunea alternativă a fost parţial executată, instanţa deduce în mod corespunzător partea deja executată şi pune în executare restul rămas neexecutat.

    ART. 213
    Executarea măsurilor de probaţiune sau a sancţiunii alternative
    (1) Executarea măsurilor de probaţiune şi a sancţiunilor alternative este guvernată de legea română. Competenţa judecării unei căi de atac în vederea desfiinţării sau modificării hotărârii judecătoreşti străine aparţine statului emitent.
    (2) În situaţia prevăzută la art. 211 alin. (3) executarea nu începe înainte de expirarea termenului de 10 zile.
    (3) Instanţa care a recunoscut hotărârea judecătorească străină este instanţa de executare şi are competenţa de a lua măsurile subsecvente ulterior recunoaşterii.
    (4) Serviciul de probaţiune supraveghează executarea măsurilor de probaţiune şi a sancţiunilor alternative în conformitate cu legislaţia română în domeniul probaţiunii.
    (5) Amnistia sau graţierea poate fi acordată atât de statul emitent, cât şi de autorităţile române.

    ART. 214
    Executarea măsurilor de probaţiune sau a sancţiunii alternative cu asumarea deciziilor subsecvente
    (1) În situaţia în care, ulterior recunoaşterii unei hotărâri judecătoreşti străine, persoana condamnată nu îndeplineşte, cu rea-credinţă, măsurile de supraveghere sau sancţiunea alternativă ori săvârşeşte o nouă infracţiune pe durata termenului de încercare, instanţa română este competentă să revoce sancţiunea, potrivit legii penale române şi în conformitate cu hotărârea judecătorească străină, atunci când aceasta din urmă se referă la:
    a) suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;
    b) liberarea condiţionată;
    c) o sancţiune alternativă;
    d) amânarea aplicării pedepsei.

    (2) În ipotezele prevăzute la alin. (1) lit. b), c) şi d) instanţa poate să dispună revocarea numai în situaţia în care hotărârea judecătorească sau decizia de probaţiune străină recunoscută face referire expresă la pedeapsa privativă de libertate care urmează a fi impusă într-o astfel de situaţie.
    (3) Instanţa informează autoritatea competentă a statului emitent cu privire la revocarea sancţiunii şi la pedeapsa aplicată.

    ART. 215
    Executarea măsurilor de probaţiune sau a sancţiunii alternative fără asumarea deciziilor subsecvente
    (1) În situaţia în care, ulterior recunoaşterii unei hotărâri judecătoreşti străine, persoana condamnată nu îndeplineşte măsurile de supraveghere sau sancţiunea alternativă ori săvârşeşte o nouă infracţiune pe durata termenului de încercare, competenţa revocării sancţiunii sau luarea oricăror altor măsuri revine statului emitent, atunci când hotărârea judecătorească străină recunoscută se referă la:
    a) amânarea aplicării pedepsei;
    b) liberarea condiţionată;
    c) o sancţiune alternativă;
    d) una dintre ipotezele prevăzute la art. 210 alin. (3);
    e) o persoană condamnată care şi-a stabilit ulterior reşedinţa într-un alt stat şi nu se mai află în România.

    (2) În ipotezele prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c), instanţa română restituie statului emitent competenţa privind revocarea sancţiunii în situaţia în care hotărârea judecătorească sau decizia de probaţiune străină recunoscută nu face referire expresă la pedeapsa privativă de libertate care urmează a fi impusă într-o atare situaţie.
    (3) În situaţiile prevăzute la alin. (1), judecătorul delegat cu executarea informează autoritatea competentă a statului emitent ori de câte ori constată existenţa unor motive de revocare sau a unor fapte asupra cărora a solicitat să fie informată. Informarea se realizează prin completarea formularului prevăzut în anexa nr. 10. Dacă, potrivit legii statului emitent, ascultarea persoanei condamnate este obligatorie, declaraţia acesteia poate fi luată de către autorităţile statului emitent prin videoconferinţă. Cererea având ca obiect audierea prin videoconferinţă a persoanei condamnate se întocmeşte potrivit dispoziţiilor tratatului aplicabil între România şi statul emitent sau, în lipsa acestuia, pe bază de reciprocitate şi se transmite pe canalele şi prin mijloacele de comunicare prevăzute de acesta sau de prezenta lege, după caz, tribunalului în a cărui circumscripţie locuieşte persoana condamnată. Dispoziţiile art. 229 şi 235 se aplică în mod corespunzător. Audierea prin videoconferinţă are loc în prezenţa unui reprezentant al serviciului de probaţiune.
    (4) Odată cu informarea autorităţii competente a statului emitent, potrivit alin. (3), judecătorul delegat cu executarea solicită ca statul emitent să informeze asupra măsurii subsecvente luate.

    ART. 216
    Încetarea supravegherii
    (1) Supravegherea persoanei condamnate în România încetează şi competenţa deciziilor subsecvente revine statului emitent, în următoarele situaţii:
    a) persoana condamnată s-a sustras supravegherii şi nu este găsită în România;
    b) la solicitarea statului emitent, atunci când acesta informează că persoana condamnată a săvârşit o altă infracţiune pentru care autorităţile acestuia au început cercetarea penală sau au pronunţat o condamnare definitivă;
    c) statul emitent informează cu privire la orice măsură sau hotărâre care atrage imposibilitatea continuării executării măsurilor de probaţiune sau a sancţiunii alternative;
    d) statul emitent a dispus modificarea măsurilor de probaţiune, sancţiunea alternativă sau durata termenului de supraveghere şi se constată că, faţă de conţinutul concret al măsurii de probaţiune sau al sancţiunii alternative, aşa cum a rezultat în urma modificării, activitatea de supraveghere nu mai poate fi asigurată sau nu mai este compatibilă cu sistemul de probaţiune din România.

    (2) Activitatea de supraveghere încetează în cazul amnistiei ori graţierii acordate de autorităţile române.
    (3) Activitatea de supraveghere încetează la termen, în situaţia în care durata termenului de încercare s-a împlinit şi persoana condamnată a respectat măsurile de probaţiune sau sancţiunea alternativă.
    (4) La încetarea activităţii de supraveghere, serviciul de probaţiune întocmeşte un raport care cuprinde un rezumat al procesului de supraveghere, pe care îl transmite judecătorului delegat cu executarea în vederea remiterii statului emitent.

    ART. 217
    Comunicarea dintre instanţa de executare din România şi autorităţile competente din statul emitent şi păstrarea evidenţei
    (1) Pe durata procedurii de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine şi, ulterior recunoaşterii acesteia, pe durata executării măsurilor de probaţiune, instanţa comunică direct cu autoritatea competentă din statul emitent prin transmiterea sau solicitarea de informaţii care să asigure celeritatea şi eficienţa procedurii de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti şi care să sprijine procesul de supraveghere şi reintegrare socială a persoanei condamnate.
    (2) Pentru evidenţa activităţii instanţei, se întocmeşte şi se păstrează Registrul privind măsurile de probaţiune şi sancţiunile alternative dispuse pe teritoriul altor state membre ale Uniunii Europene şi executate în România. În acest registru se vor face următoarele menţiuni: numărul curent; numele şi prenumele persoanei condamnate; instanţa de executare; numărul şi data hotărârii judecătoreşti de condamnare; statul emitent; data primirii certificatului şi a hotărârii judecătoreşti; numărul şi data hotărârii judecătoreşti prin care a fost recunoscută hotărârea judecătorească străină; serviciul de probaţiune responsabil cu supravegherea şi informaţii privind executarea măsurilor de probaţiune.

    SECŢIUNEA a 3-a
    Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti care stabilesc măsuri de probaţiune sau sancţiuni alternative date în România în scopul executării lor în alte state membre ale Uniunii Europene
    ART. 218
    Condiţii pentru solicitarea recunoaşterii hotărârii judecătoreşti
    (1) Recunoaşterea hotărârii judecătoreşti şi executarea pe teritoriul altui stat membru a măsurilor de probaţiune sau a sancţiunii alternative aplicate prin aceasta pot fi solicitate unui alt stat membru, atunci când:
    a) prin hotărârea judecătorească instanţa a dispus una din următoarele sancţiuni:
    (i) suspendarea executării pedepsei sub supraveghere în baza art. 91 din Codul penal;
    (ii) stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârşit de săptămână, asistarea zilnică în baza art. 115 din Codul penal;
    (iii) amânarea aplicării pedepsei;
    (iv) liberarea condiţionată;

    b) prin hotărârea judecătorească instanţa a stabilit în sarcina persoanei o măsură de probaţiune care se încadrează în una dintre categoriile prevăzute la art. 203;
    c) hotărârea judecătorească este definitivă şi executorie;
    d) din referatul de evaluare întocmit de serviciul de probaţiune, înainte de pronunţarea hotărârii judecătoreşti sau pe perioada supravegherii, rezultă că executarea măsurilor de probaţiune aplicate prin hotărârea judecătorească pe teritoriul statului de executare este de natură să asigure reintegrarea socială a persoanei condamnate;
    e) din lucrările dosarului, din declaraţia persoanei condamnate sau din datele comunicate de organele competente rezultă că aceasta:
    (i) se află pe teritoriul statului respectiv; sau
    (ii) va părăsi teritoriul României cel mai târziu la expirarea unui termen de 30 de zile de la data declaraţiei făcute în acest sens. În vederea constatării ca îndeplinită a prezentei condiţii, judecătorul delegat cu executarea sau serviciul de probaţiune poate solicita persoanei condamnate prezentarea de documente justificative;

    f) persoana condamnată nu este urmărită penal sau judecată pentru alte infracţiuni;
    g) intervalul de timp rămas până la împlinirea termenului de supraveghere stabilit de instanţă este mai mare de 6 luni. Neîndeplinirea acestei condiţii nu împiedică transmiterea înscrisurilor şi a informaţiilor prevăzute la art. 220 alin. (2) dacă, în urma consultării cu statul de executare, acesta declară că poate asigura executarea măsurilor de probaţiune pentru intervalul de timp rămas până la împlinirea termenului de supraveghere;
    h) nu sunt incidente dispoziţiile legale privind revocarea sau anularea sancţiunii;
    i) persoana face dovada că are reşedinţa legală şi obişnuită pe teritoriul statului respectiv.

    (2) La cererea persoanei condamnate, recunoaşterea hotărârii judecătoreşti poate fi solicitată şi altui stat membru decât cel pe teritoriul căruia persoana condamnată are reşedinţa legală şi obişnuită, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1) lit. a)-h) şi statul de executare este de acord să preia executarea pe teritoriul său a măsurilor de probaţiune aplicate de instanţa română. În vederea stabilirii legăturii cu statul de executare pe teritoriul căruia persoana condamnată solicită executarea măsurilor de probaţiune stabilite în sarcina sa, instanţa de executare sau serviciul de probaţiune poate solicita persoanei condamnate, din oficiu sau la cererea statului de executare, prezentarea de documente justificative.

    ART. 219
    Iniţierea procedurii de solicitare a recunoaşterii hotărârii judecătoreşti
    (1) În situaţia în care, la data pronunţării, persoana condamnată declară că intenţionează să se întoarcă sau s-a întors pe teritoriul altui stat membru, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, dar anterior transmiterii acesteia serviciului de probaţiune, judecătorul delegat cu executarea de la instanţa de executare face aplicarea dispoziţiilor art. 220 şi informează serviciul de probaţiune cu privire la măsurile luate.
    (2) În situaţia în care hotărârea judecătorească a fost transmisă serviciului de probaţiune şi, fie la data contactării, fie cu ocazia primei întrevederi ori la o dată ulterioară, persoana condamnată declară consilierului de probaţiune că, după caz, s-a întors sau intenţionează să se întoarcă pe teritoriul altui stat membru, acesta informează instanţa de executare. Declaraţia persoanei condamnate se consemnează într-un proces-verbal semnat de consilierul de probaţiune şi de persoana condamnată, dacă este prezentă, şi se transmite instanţei de executare odată cu propunerea de iniţiere a procedurii prevăzute la art. 220. Propunerea este cuprinsă într-un proces-verbal motivat.

    ART. 220
    Transmiterea certificatului şi a hotărârii judecătoreşti
    (1) Certificatul prevăzut în anexa nr. 9 se completează de către judecătorul delegat cu executarea din cadrul instanţei care a pronunţat în primă instanţă hotărârea judecătorească a cărei recunoaştere se solicită. Atunci când hotărârea a fost dată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, certificatul se completează de către judecătorul delegat cu executarea din cadrul Tribunalului Bucureşti.
    (2) Certificatul, hotărârea judecătorească şi, dacă este disponibil, referatul de evaluare întocmit de serviciul de probaţiune înainte de pronunţarea hotărârii judecătoreşti sau pe perioada supravegherii, după caz, sunt transmise prin fax, e-mail sau prin orice mijloc de comunicare sigur, care lasă o urmă scrisă, autorităţii străine competente să îl primească sau să îl execute.
    (3) Documentele prevăzute la alin. (2) se transmit traduse în limba sau în una dintre limbile oficiale ale statului de executare sau într-o altă limbă pe care statul de executare a declarat oficial că o acceptă.
    (4) Transmiterea documentelor prevăzute la alin. (2) se poate efectua şi prin sistemul securizat al Reţelei Judiciare Europene, când acesta va fi operaţional. Originalele certificatului şi al hotărârii judecătoreşti se transmit la cererea autorităţii străine competente, prin serviciile de curierat rapid.

    ART. 221
    Solicitarea şi transmiterea de informaţii
    (1) Odată cu transmiterea documentelor prevăzute la art. 220 alin. (2), judecătorul delegat cu executarea solicită informaţii cu privire la:
    a) durata maximă a privării de libertate prevăzute de legislaţia statului de executare pentru infracţiunea cu privire la care s-a pronunţat hotărârea judecătorească şi care ar putea fi impusă persoanei condamnate în cazul încălcării măsurilor de probaţiune sau al săvârşirii unei noi infracţiuni de către persoana condamnată;
    b) declaraţia statului de executare cu privire la asumarea sau neasumarea deciziilor subsecvente recunoaşterii hotărârii judecătoreşti.

    (2) Ulterior transmiterii documentelor prevăzute la art. 220 alin. (2), judecătorul delegat cu executarea comunică, din oficiu sau la cererea autorităţii competente din statul de executare, informaţii suplimentare necesare pentru recunoaşterea hotărârii judecătoreşti sau pentru executarea măsurilor de probaţiune.

    ART. 222
    Retragerea certificatului transmis statului de executare
    (1) Certificatul transmis autorităţii competente din statul de executare poate fi retras atunci când:
    a) după transmiterea documentelor prevăzute la art. 220 alin. (2), dar mai înainte de recunoaşterea hotărârii judecătoreşti de către statul de executare, se constată că sunt incidente dispoziţiile referitoare la revocarea sau anularea sancţiunii;
    b) după primirea informaţiilor solicitate potrivit art. 221 alin. (1) se constată că durata maximă a privării de libertate prevăzută de legislaţia statului de executare pentru infracţiunea cu privire la care s-a pronunţat hotărârea judecătorească şi care ar putea fi impusă persoanei condamnate în cazul încălcării măsurilor de probaţiune sau al săvârşirii unei noi infracţiuni de către persoana condamnată este superioară celei prevăzute de legea română;
    c) după primirea deciziei de adaptare a măsurilor de probaţiune sau a duratei termenului de încercare aplicate prin hotărârea judecătorească a cărei recunoaştere a fost solicitată, se apreciază că măsurile de probaţiune stabilite de statul de executare nu sunt de natură să corespundă celor dispuse în hotărârea judecătorească română ori să asigure reintegrarea socială a persoanei condamnate.

    (2) În situaţiile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c), certificatul poate fi retras cel mai târziu la expirarea unui termen de 10 zile de la primirea informaţiilor, în afară de cazul în care s-a început executarea măsurilor de probaţiune. În luarea unei decizii cu privire la retragerea certificatului, judecătorul delegat cu executarea poate solicita punctul de vedere al serviciului de probaţiune care este competent să supravegheze executarea sancţiunii în România.

    ART. 223
    Efectele recunoaşterii hotărârii judecătoreşti de către statul de executare
    (1) Executarea măsurilor de probaţiune aplicate printr-o hotărâre judecătorească recunoscută de statul de executare este guvernată de legea statului de executare.
    (2) Competenţa judecării unei căi de atac în vederea desfiinţării sau modificării hotărârii judecătoreşti aparţine statului român.
    (3) Amnistia sau graţierea poate fi acordată atât de statul român, cât şi de statul de executare.

    ART. 224
    Executarea măsurilor de probaţiune cu asumarea deciziilor subsecvente de către statul de executare
    (1) Ulterior recunoaşterii hotărârii judecătoreşti, statul de executare este competent să ia toate deciziile subsecvente cu privire la sancţiunea aplicată prin hotărârea judecătorească română, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 225.
    (2) Pe durata supravegherii, judecătorul delegat cu executarea comunică din oficiu informaţii care ar putea duce la modificarea măsurilor de probaţiune, la revocarea sancţiunii sau la executarea unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranţă ca urmare a nerespectării unei măsuri de probaţiune. Informarea se realizează prin completarea formularului prevăzut în anexa nr. 10. Transmiterea şi traducerea informaţiilor suplimentare se efectuează potrivit art. 220 alin. (2) şi (3).
    (3) În situaţia în care, înainte de recunoaşterea hotărârii judecătoreşti de către statul de executare, instanţa română a procedat la punerea în executare a măsurilor de probaţiune, supravegherea acestora încetează în România de la data la care instanţa de executare a fost informată cu privire la recunoaşterea hotărârii judecătoreşti.

    ART. 225
    Executarea măsurilor de probaţiune fără asumarea deciziilor subsecvente de către statul de executare
    (1) În situaţia în care statul de executare declară că, în anumite cazuri, expres menţionate, nu îşi asumă deciziile subsecvente recunoaşterii hotărârii judecătoreşti, instanţa de executare redobândeşte competenţa cu privire la revocarea sancţiunii aplicate prin hotărârea judecătorească. Declaraţia statului de executare se verifică de către judecătorul delegat cu executarea la data completării certificatului.
    (2) Judecătorul delegat cu executarea solicită autorităţii competente a statului de executare ca, pe durata supravegherii, să informeze instanţa de executare din România cu privire la orice constatare care ar putea să atragă revocarea sancţiunii, în special cu privire la nerespectarea măsurilor de probaţiune sau săvârşirea unei noi infracţiuni. Informarea se realizează prin completarea formularului prevăzut în anexa nr. 10.
    (3) În situaţia în care autoritatea competentă a statului de executare a procedat la adaptarea sau modificarea măsurilor de probaţiune sau a duratei termenului de încercare şi sunt îndeplinite condiţiile revocării, instanţa de executare procedează potrivit legii române şi prin raportare la hotărârea judecătorească de condamnare.
    (4) În situaţia prevăzută la alin. (1), dacă persoana condamnată se află în continuare în statul de executare, ascultarea acesteia poate fi efectuată prin videoconferinţă, potrivit dispoziţiilor art. 229 şi 235. Audierea prin videoconferinţă are loc în prezenţa unui reprezentant al serviciului de probaţiune sau al autorităţii competente cu supravegherea persoanei din statul de executare.
    (5) Autoritatea competentă din statul de executare este informată de îndată cu privire la decizia subsecventă a instanţei de executare române.

    ART. 226
    Redobândirea competenţei de supraveghere a executării măsurilor de probaţiune
    Instanţa de executare redobândeşte dreptul de a pune în executare măsurile de probaţiune aplicate prin hotărârea judecătorească transmisă statului de executare atunci când:
    a) certificatul este retras potrivit art. 222;
    b) după transmiterea documentelor prevăzute la art. 220 alin. (2) sau după recunoaşterea hotărârii judecătoreşti, statul de executare informează că se află în imposibilitatea de a pune în executare sau de a mai continua executarea măsurilor de probaţiune întrucât persoana condamnată nu poate fi găsită, a fugit sau nu mai are reşedinţa legală şi obişnuită pe teritoriul său;
    c) în situaţia prevăzută la art. 225.


    ART. 227
    Comunicarea dintre instanţa de executare din România şi autorităţile competente din statul de executare şi păstrarea evidenţei
    (1) În vederea iniţierii procedurii de recunoaştere, pe durata acestei proceduri şi, ulterior recunoaşterii hotărârii judecătoreşti române, pe durata executării măsurilor de probaţiune, instanţa de executare, prin judecătorul delegat cu executarea, comunică direct cu autoritatea competentă din statul de executare prin transmiterea sau solicitarea de informaţii care să asigure celeritatea şi eficienţa procedurii de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti şi care să sprijine procesul de reintegrare socială a persoanei condamnate.
    (2) Pentru evidenţa activităţii instanţei, se întocmeşte şi se păstrează Registrul privind măsurile de probaţiune şi sancţiunile alternative executate pe teritoriul altor state membre ale Uniunii Europene. În acest registru se vor face următoarele menţiuni: numărul curent; numele şi prenumele persoanei faţă de care s-a dispus hotărârea; instanţa de executare; numărul şi data hotărârii; data transmiterii certificatului şi a hotărârii judecătoreşti; statul de executare; informaţii privind executarea măsurilor de probaţiune în statul de executare.

    TITLUL VIII
    Asistenţa judiciară în materie penală
    CAP. I
    Asistenţa judiciară internaţională
    ART. 228
    Obiectul asistenţei judiciare
    În sensul prezentului capitol, asistenţa judiciară internaţională cuprinde îndeosebi următoarele activităţi:
    a) comisiile rogatorii internaţionale;
    b) audierile prin videoconferinţă;
    c) înfăţişarea în statul solicitant a martorilor, experţilor şi a persoanelor urmărite;
    d) notificarea actelor de procedură care se întocmesc ori se depun într-un proces penal;
    e) cazierul judiciar;
    f) alte forme de asistenţă judiciară.


    ART. 229
    Conţinutul general al cererii de asistenţă judiciară şi actele anexate acesteia
    (1) Cererea de asistenţă judiciară trebuie să indice:
    a) denumirea autorităţii judiciare solicitante şi denumirea autorităţii judiciare solicitate;
    b) obiectul şi motivele cererii;
    c) calificarea juridică a faptelor;
    d) datele de identificare a suspectului, inculpatului sau condamnatului ori a martorului sau expertului, după caz;
    e) încadrarea juridică şi prezentarea sumară a faptelor.

    (2) La cerere se anexează acte în sprijinul acesteia, după caz, în funcţie de natura şi obiectul cererii.
    (3) Actele anexate cererii de asistenţă judiciară trebuie certificate de autoritatea judiciară solicitantă, fiind scutite de orice alte formalităţi de supralegalizare.

    ART. 230
    Comisia rogatorie internaţională
    Comisia rogatorie internaţională în materie penală este acea formă de asistenţă judiciară care constă în împuternicirea pe care o autoritate judiciară dintr-un stat o acordă unei autorităţi din alt stat, mandatată să îndeplinească, în locul şi în numele său, unele activităţi judiciare privitoare la un anumit proces penal.

    ART. 231
    Obiectul comisiei rogatorii
    (1) Obiectul cererii de comisie rogatorie îl constituie cu precădere:
    a) localizarea şi identificarea persoanelor şi obiectelor; audierea suspectului, inculpatului, persoanei vătămate, părţii civile, părţii responsabile civilmente, martorilor şi experţilor, precum şi confruntarea; percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, sechestrul şi confiscarea specială sau extinsă; cercetarea la faţa locului şi reconstituirea; expertizele; transmiterea de informaţii necesare într-un anumit proces, interceptarea convorbirilor, examinarea documentelor de arhivă şi a fişierelor specializate şi alte asemenea acte de procedură;
    b) transmiterea mijloacelor materiale de probă;
    c) comunicarea de documente sau dosare.

    (2) Dacă statul solicitant doreşte ca martorii sau experţii să depună jurământ, va cere aceasta în mod expres, iar statul român va da curs acestei cereri în situaţiile în care legea internă română nu se opune.
    (3) Statul român va transmite numai copii sau fotocopii certificate de pe documentele sau dosarele cerute. Dacă statul solicitant cere în mod expres transmiterea documentelor originale, se va da curs, în măsura posibilului, acestei cereri.

    ART. 232
    Data şi locul comisiei rogatorii
    (1) Dacă statul solicitant solicită în mod expres, statul român îl va informa despre data şi locul îndeplinirii comisiei rogatorii. Autorităţile şi persoanele în cauză, menţionate de statul solicitant, vor putea să asiste şi să colaboreze la efectuarea comisiei rogatorii, în limitele permise de legea română.
    (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care asistenţa este solicitată de autorităţile judiciare române.

    ART. 233
    Ridicarea de obiecte şi înscrisuri şi efectuarea percheziţiilor
    (1) În vederea descoperirii şi strângerii probelor aflate pe teritoriile altor state, organul judiciar român competent poate cere autorităţilor străine să ridice obiecte şi înscrisuri sau să efectueze percheziţii şi să remită obiectele ori înscrisurile predate sau ridicate în timpul percheziţiei. Atunci când se solicită efectuarea unei percheziţii domiciliare, în cererea întocmită potrivit art. 229, organul judiciar român solicitant indică şi confirmă emiterea de către judecătorul competent a încheierii prin care a fost încuviinţată efectuarea percheziţiei.
    (2) În aplicarea alin. (1), ridicarea de obiecte şi înscrisuri şi efectuarea percheziţiilor se efectuează potrivit legii statului solicitat.
    (3) Atunci când România este stat solicitat, cererea formulată de autorităţile străine competente trebuie să cuprindă informaţiile prevăzute la art. 229, precum şi:
    a) numele, prenumele şi semnalmentele persoanei cercetate de autorităţile străine, indicarea urmelor săvârşirii infracţiunii ori a altor obiecte care se presupune că există în locul ce urmează să fie percheziţionat;
    b) motivul pentru care se solicită efectuarea percheziţiei;
    c) indicarea încadrării juridice, descrierea situaţiei de fapt, a probelor sau a datelor din care rezultă că în locul în care se solicită efectuarea percheziţiei se află persoana cercetată de autorităţile străine sau pot fi descoperite probe cu privire la săvârşirea infracţiunii;
    d) dacă este cazul, indicarea probelor sau a datelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni sau a obiectelor şi înscrisurilor ce fac obiectul infracţiunii;
    e) indicarea locului unde urmează a se efectua percheziţia.

    (4) Cererea prevăzută la alin. (3) este admisă, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
    a) fapta care face obiectul procedurii penale desfăşurate în statul solicitant ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârşită pe teritoriul României, o infracţiune şi autorul ar fi fost sancţionabil. În cazul în care măsura a fost aplicată pentru mai multe infracţiuni, verificarea condiţiei se face pentru fiecare infracţiune în parte;
    b) pedeapsa prevăzută de legea română şi cea a statului solicitant pentru infracţiunea săvârşită de persoana cercetată de statul solicitant este de cel puţin un an închisoare.

    (5) Condiţiile prevăzute la alin. (4) pot să atragă regula reciprocităţii.
    (6) Atunci când România este stat solicitat, ridicarea de obiecte şi înscrisuri şi percheziţia se dispun şi se efectuează potrivit Codului de procedură penală, în baza ordonanţei procurorului sau a încheierii judecătorului, iar în cazul percheziţiei domiciliare, în baza autorizaţiei date de judecătorul român competent. În cazul percheziţiei domiciliare, condiţia începerii urmăririi penale prevăzută de Codul de procedură penală nu se aplică.

    ART. 234
    Remiterea obiectelor şi dosarelor
    (1) Statul român va putea să amâne remiterea obiectelor, a dosarelor sau a documentelor a căror comunicare este cerută, dacă acestea îi sunt necesare pentru o procedură penală în curs.
    (2) Obiectele şi originalele dosarelor şi ale documentelor, comunicate în îndeplinirea unei comisii rogatorii, vor fi restituite cât mai curând posibil statului român de către statul solicitant, în afară de cazul în care statul român renunţă la ele.

    ART. 235
    Audierile prin videoconferinţă
    (1) În cazul în care o persoană care se află pe teritoriul României trebuie să fie audiată ca martor sau expert de către autorităţile judiciare ale unui stat străin şi este inoportun sau imposibil pentru acea persoană să se înfăţişeze personal pe teritoriul acelui stat, statul străin poate solicita ca audierea să aibă loc prin videoconferinţă, potrivit alineatelor următoare.
    (2) O asemenea cerere poate fi acceptată de statul român dacă nu contravine principiilor sale fundamentale de drept şi cu condiţia să dispună de mijloacele tehnice care să permită efectuarea audierii prin videoconferinţă.
    (3) În cererea de audiere prin videoconferinţă trebuie să se precizeze, în afară de informaţiile prevăzute la art. 229, motivul pentru care nu este oportun sau este imposibil ca martorul sau expertul să fie prezent personal la audiere, precum şi denumirea autorităţii judiciare şi numele persoanelor care vor proceda la audiere.
    (4) Martorul sau expertul va fi citat potrivit legii române.
    (5) Autorităţile judiciare competente să execute cererile formulate de autorităţile altor state sunt curţile de apel, în cursul judecăţii, respectiv parchetele de pe lângă curţile de apel, în cursul urmăririi penale.
    (6) Audierea prin videoconferinţă se desfăşoară potrivit următoarelor reguli:
    a) audierea are loc în prezenţa judecătorului sau procurorului român competent, după caz, asistat, după caz, de un interpret; acesta verifică identitatea persoanei audiate şi este obligat să asigure respectarea principiilor fundamentale ale legii române. În cazul în care constată că sunt încălcate principiile fundamentale ale dreptului român, judecătorul sau procurorul ia de îndată măsurile necesare pentru a asigura desfăşurarea audierii în conformitate cu legea română;
    b) autorităţile judiciare române competente şi cele ale statului solicitant convin, după caz, asupra măsurilor de protecţie a martorului sau expertului;
    c) audierea se efectuează direct de către autoritatea judiciară competentă a statului solicitant sau sub coordonarea acesteia, potrivit legii sale interne;
    d) martorul sau expertul va fi asistat, după caz, de un interpret, potrivit legii române;
    e) persoana chemată ca martor sau expert poate invoca dreptul de a nu depune mărturie, care îi este conferit fie de legea română, fie de legea statului solicitat.

    (7) Fără a aduce atingere măsurilor convenite pentru protecţia martorilor, autoritatea judiciară română întocmeşte un proces-verbal în care se consemnează data şi locul audierii, identitatea persoanei audiate, informaţii privind depunerea jurământului şi condiţiile tehnice în care audierea s-a desfăşurat. Procesul-verbal se transmite autorităţii judiciare competente a statului solicitant.
    (8) Dispoziţiile Codului de procedură penală se aplică în mod corespunzător.
    (9) Dispoziţiile prezentului articol se pot aplica şi în cazul audierii suspecţilor sau inculpaţilor, dacă persoana în cauză consimte şi dacă există un acord în acest sens între autorităţile judiciare române şi cele ale statului solicitant.
    (10) Cheltuielile legate de stabilirea legăturii video, cele legate de punerea la dispoziţie a acestei legături în statul solicitant, remunerarea interpreţilor şi indemnizaţiile plătite martorilor şi experţilor, precum şi cheltuielile de deplasare în statul solicitat vor fi rambursate de statul străin solicitant statului român, dacă acesta din urmă nu a renunţat expres la rambursarea acestor cheltuieli în totalitate sau parţial.
    (11) Declaraţiile suspectului sau ale inculpatului, ale celorlalte părţi în procesul penal sau ale expertului, care se află în străinătate, pot fi luate prin videoconferinţă ori de câte ori este inoportun sau imposibil pentru ca acea persoană să se înfăţişeze personal pe teritoriul României. Este considerată în imposibilitatea de a se înfăţişa personal pe teritoriul României şi persoana aflată în detenţie pe teritoriul altui stat. În acest sens, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală ori instanţa pe rolul căreia se află cauza spre soluţionare întocmeşte şi transmite, direct sau prin intermediul autorităţilor centrale prevăzute la art. 10, cererea de asistenţă judiciară internaţională în materie penală. Dispoziţiile alin. (3) şi (9) se aplică în mod corespunzător.

    ART. 236
    Transmiterea spontană de informaţii
    (1) Autorităţile judiciare române pot, fără cerere prealabilă, să transmită autorităţilor competente ale unui stat străin informaţiile obţinute în cadrul unei anchete, atunci când consideră că acestea ar putea ajuta statul destinatar să iniţieze o procedură penală sau când informaţiile ar putea conduce la formularea unei cereri de asistenţă judiciară.
    (2) Statul român poate impune anumite condiţii privitoare la modul de utilizare a informaţiilor transmise, potrivit prevederilor alin. (1). Statul destinatar este obligat să respecte condiţiile impuse.

    ART. 237
    Livrări supravegheate
    (1) Autorităţile judiciare române competente autorizează, la cerere, în condiţiile prevăzute de legea română, livrări supravegheate, în cadrul unor proceduri penale privind infracţiuni care pot da loc la extrădare.
    (2) Livrările supravegheate se derulează potrivit legii române.
    (3) Dispoziţiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care asistenţa este solicitată de autorităţile judiciare române.

    ART. 238
    Utilizarea investigatorilor sub acoperire
    (1) Statul român poate conveni cu un stat străin să îşi acorde asistenţă reciprocă pentru desfăşurarea unor anchete de către investigatori sub acoperire.
    (2) Autorităţile române competente vor decide, de la caz la caz, potrivit legii române.
    (3) În condiţiile prevăzute de legea română, autorităţile judiciare române şi cele străine vor stabili modalităţile concrete de desfăşurare a anchetei şi statutul juridic al agenţilor.

    ART. 239
    Echipele comune de anchetă
    (1) Echipele comune de anchetă pot fi constituite şi pot funcţiona pe teritoriile României şi ale altor state cu scopul de a facilita efectuarea de cercetări penale. Procedurile care reglementează funcţionarea acestor echipe, precum şi componenţa, durata, locaţia, organizarea, funcţiile, scopul şi condiţiile de participare a membrilor unei echipe la activităţile de anchetă se stabilesc prin acord scris. Membrul naţional la Eurojust sau adjunctul acestuia poate participa la activităţile desfăşurate în cadrul echipei comune de anchetă. În relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene şi statele care sunt părţi la Convenţia din 19 iunie 1990 de aplicare a Acordului de la Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune, Schengen, acordul se încheie de către prim-procurorul sau procurorul general al parchetului în care îşi desfăşoară activitatea procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau, în cazul în care nu există nicio procedură penală în desfăşurare pe teritoriul României, indiferent de natura infracţiunii, de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de procurorul desemnat de către acesta. În relaţia cu statele care nu sunt membre ale Uniunii Europene, acordul se încheie de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de către procurorul desemnat de acesta.
    (2) Pentru constituirea echipelor comune de anchetă, în cazul infracţiunilor care, potrivit legii, sunt date în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, acordul se încheie de către procurorii şefi ai acestora sau de către procurorul desemnat de către aceştia.
    (3) O echipă comună de anchetă poate fi creată în special când:
    a) în cadrul unei proceduri în curs în statul solicitant se impune efectuarea unor anchete dificile şi care implică importante mijloace umane şi de altă natură, care privesc ambele state;
    b) mai multe state efectuează anchete care necesită o acţiune coordonată şi concertată în statele în cauză.

    (4) Cererea de formare a unei echipe comune de anchetă poate fi formulată de orice stat implicat. Echipa este formată în unul dintre statele în care ancheta trebuie efectuată.
    (5) Cererea de formare a unei echipe comune de anchetă cuprinde propuneri referitoare la componenţa echipei.
    (6) Componenţii echipei comune desemnaţi de autorităţile române au calitatea de membri, în timp ce cei desemnaţi de un stat străin au calitatea de membri detaşaţi.
    (7) Activitatea echipei comune de anchetă pe teritoriul statului român se desfăşoară potrivit următoarelor reguli generale:
    a) conducătorul echipei este un reprezentant al autorităţii judiciare române competente;
    b) acţiunile echipei se desfăşoară conform legii române. Membrii echipei şi membrii detaşaţi ai echipei îşi execută sarcinile sub responsabilitatea persoanei prevăzute la lit. a).

    (8) Membrii detaşaţi pe lângă echipa comună de anchetă sunt abilitaţi să fie prezenţi la efectuarea oricăror acte procedurale, cu excepţia cazului când conducătorul echipei decide contrariul.
    (9) Atunci când activitatea echipei comune de anchetă se desfăşoară pe teritoriul altui stat, dacă se apreciază că este necesară îndeplinirea unor acte de cercetare pe teritoriul României, procurorul care este membru al echipei comune de anchetă poate cere autorităţilor române să îndeplinească acele acte, fără ca celelalte state participante să mai depună o cerere de cooperare judiciară, în afară de cazul în care se solicită arestarea unei persoane în vederea extrădării sau predării, după caz. Procedurile necesare efectuării activităţii respective în România vor fi cele aplicabile activităţilor de cercetare penală, potrivit legii române.
    (10) Un membru detaşat pe lângă echipa comună de anchetă poate, conform dreptului său naţional şi în limitele competenţelor sale, să furnizeze echipei informaţiile care sunt la dispoziţia statului care l-a detaşat în scopul derulării anchetelor penale efectuate de echipă.
    (11) Informaţiile obţinute în mod obişnuit de un membru sau un membru detaşat în cadrul participării la o echipă comună de anchetă şi care nu pot fi obţinute în alt mod de către autorităţile competente ale statelor implicate pot fi utilizate în scopurile următoare:
    a) în scopul pentru care a fost creată echipa;
    b) pentru a descoperi, a cerceta sau a urmări alte infracţiuni, cu consimţământul statului pe teritoriul căruia au fost obţinute informaţiile;
    c) pentru a preveni un pericol iminent şi serios pentru securitatea publică şi cu respectarea dispoziţiilor prevăzute la lit. b);
    d) în alte scopuri, cu condiţia ca acest lucru să fie convenit de către statele care au format echipa.

    (12) În cazul echipelor comune de anchetă care funcţionează pe teritoriul României, membrii detaşaţi ai echipei sunt asimilaţi membrilor români în ceea ce priveşte infracţiunile săvârşite împotriva acestora sau de către aceştia.

    ART. 240
    Supravegherea transfrontalieră
    (1) Sub rezerva existenţei unor dispoziţii contrare în convenţia aplicabilă în relaţia cu acel stat, agenţii unui stat străin, care, în cadrul unei anchete judiciare, supraveghează pe teritoriul acelui stat o persoană ce se presupune că a participat la săvârşirea unei infracţiuni care dă loc la extrădare sau o persoană faţă de care sunt motive serioase să se creadă că poate duce la identificarea sau localizarea persoanei menţionate mai sus, sunt autorizaţi să continue această supraveghere pe teritoriul statului român, în baza unei cereri de asistenţă judiciară prezentate în prealabil. La cerere, supravegherea poate fi exercitată de autorităţile române competente.
    (2) Cererea de asistenţă judiciară prevăzută la alin. (1) va fi adresată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi va cuprinde toate informaţiile pertinente în cauză, în conformitate cu prevederile convenţiei aplicabile. Prin autorizaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va putea stabili anumite condiţii.
    (3) Atunci când, din considerente de urgenţă, autorizarea prealabilă a statului român nu poate fi solicitată, agenţii străini care acţionează în cadrul anchetei judiciare aflate în faza de urmărire penală sunt autorizaţi să continue pe teritoriul României supravegherea unei persoane bănuite că a comis una dintre faptele enumerate la alin. (5), în condiţiile următoare:
    a) trecerea frontierei va fi comunicată imediat, în timpul supravegherii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi structurii Poliţiei de Frontieră constituite în cadrul punctului de trecere a frontierei;
    b) o cerere de asistenţă judiciară conform alin. (1) şi care expune motivele ce justifică trecerea frontierei fără autorizaţie prealabilă va fi transmisă fără întârziere.

    (4) Supravegherea prevăzută la alin. (1) şi (2) nu se poate desfăşura decât în condiţiile următoare:
    a) agenţii de supraveghere trebuie să respecte dispoziţiile prezentului articol şi ale legii române;
    b) sub rezerva situaţiilor prevăzute la alin. (3), pe timpul supravegherii, agenţii au asupra lor un document care să ateste că le-a fost acordată permisiunea;
    c) agenţii de supraveghere trebuie să fie permanent în măsură să justifice calitatea lor oficială;
    d) agenţii de supraveghere pot purta armamentul din dotare în timpul supravegherii, cu excepţia cazului când prin autorizaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a prevăzut altfel; utilizarea lui este interzisă, cu excepţia cazului de legitimă apărare;
    e) pătrunderea în domiciliul unei persoane şi în alte locuri inaccesibile publicului este interzisă;
    f) agenţii de supraveghere nu pot nici reţine, nici aresta persoana supravegheată;
    g) despre orice operaţiune de supraveghere se va întocmi un raport către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care va cere inclusiv prezentarea în persoană a agenţilor care au efectuat supravegherea;
    h) autoritatea statului căruia îi aparţin agenţii care au efectuat supravegherea, la cererea autorităţii competente române, poate asista la ancheta subsecventă operaţiunii, inclusiv la procedurile judiciare;
    i) autorităţile statului căruia îi aparţin agenţii de supraveghere, la cererea autorităţilor române, contribuie la desfăşurarea în bune condiţii a anchetei ce urmează operaţiunii la care au participat, inclusiv la procedurile judiciare.

    (5) Supravegherea prevăzută la alin. (3) nu poate avea loc decât pentru una dintre următoarele fapte:
    a) omor şi omor calificat;
    b) infracţiuni grave de natură sexuală, inclusiv violul şi abuzul sexual asupra minorilor;
    c) distrugere şi distrugere calificată, săvârşită prin incendiere, explozie sau prin orice asemenea mijloc;
    d) contrafacerea şi falsificarea mijloacelor de plată;
    e) furt şi tâlhărie în formă calificată, precum şi primirea de bunuri furate;
    f) delapidare;
    g) lipsire de libertate în mod ilegal;
    h) infracţiunile de trafic de persoane, trafic de minori, folosirea serviciilor unei persoane exploatate, pornografie infantilă;
    i) infracţiuni privind traficul de droguri sau precursori;
    j) infracţiuni privitoare la nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, materiilor explozive, materialelor nucleare şi al altor materii radioactive;
    k) transport ilegal de deşeuri toxice şi dăunătoare;
    l) trafic de migranţi, facilitarea şederii ilegale în România;
    m) şantaj.

    (6) Supravegherea prevăzută la alin. (3) va înceta dacă autorizaţia nu a fost obţinută în termen de 5 ore de la trecerea frontierei de stat, precum şi la cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

    ART. 241
    Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor şi comunicărilor
    (1) În vederea soluţionării unei cauze penale, autorităţile judiciare ale statului solicitant sau autorităţile competente astfel desemnate de către statul solicitant pot adresa autorităţilor române o cerere de asistenţă judiciară având ca obiect interceptarea telecomunicaţiilor şi transmiterea lor imediată către statul solicitat sau interceptarea înregistrării şi a transmiterii ulterioare a înregistrării telecomunicaţiilor către statul solicitant, în cazul în care persoana urmărită:
    a) se află pe teritoriul statului solicitant şi acesta are nevoie de asistenţă tehnică pentru a putea intercepta comunicaţiile de la ţintă;
    b) se află pe teritoriul statului român, în cazul în care comunicaţiile dinspre ţintă pot fi interceptate în statul român;
    c) se află pe teritoriul unui stat terţ care a fost informat şi dacă statul solicitant are nevoie de asistenţă tehnică pentru interceptarea comunicărilor de la ţintă.

    (2) Cererile prezentate în aplicarea prezentului articol trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
    a) să indice şi să confirme emiterea unui ordin sau a unui mandat de interceptare şi înregistrare, în cadrul unui proces penal;
    b) să conţină informaţii care să permită identificarea ţintei interceptării;
    c) să indice faptele penale care fac obiectul anchetei penale;
    d) să menţioneze durata interceptării;
    e) dacă este posibil, să conţină suficiente date tehnice, în special numărul de conectare la reţea, pentru a permite prelucrarea cererii.

    (3) Dacă cererea se formulează în conformitate cu dispoziţiile alin. (1) lit. b), ea va trebui să conţină şi o descriere a faptelor. Autorităţile judiciare române pot solicita orice alte informaţii suplimentare care sunt necesare pentru a le permite să aprecieze dacă măsura solicitată ar fi luată şi într-o cauză naţională similară.

    ART. 242
    Identificarea produselor şi instrumentelor infracţiunii
    (1) În vederea strângerii datelor legate de existenţa, locaţia, natura, statutul juridic, valoarea sau circulaţia produselor sau instrumentelor provenite din săvârşirea infracţiunii sau a altor bunuri care au legătură cu infracţiunea care face obiectul activităţii de cercetare şi urmărire penală, judecată sau executare, organul de cercetare penală, procurorul sau instanţa de judecată poate solicita autorităţilor din alte state date şi informaţii în acest sens.
    (2) Asistenţa solicitată de oficiile de recuperare a creanţelor sau alte autorităţi cu atribuţii similare din statele membre ale Uniunii Europene se realizează potrivit procedurii prevăzute de legea prin care este desemnată autoritatea naţională drept oficiu naţional pentru recuperarea creanţelor în domeniul urmăririi şi identificării bunurilor provenite din săvârşirea de infracţiuni sau a altor bunuri având legătură cu infracţiunile.
    (3) În activitatea sa, autoritatea prevăzută la alin. (2) prelucrează şi transmite altor oficii de recuperare a creanţelor sau autorităţi cu atribuţii similare date şi informaţii referitoare la persoane fizice identificate sau identificabile, cu respectarea prevederilor legale privind prelucrarea datelor cu caracter personal.

    ART. 243
    Principiul specialităţii
    (1) Probele sau informaţiile obţinute de autorităţile judiciare române în baza unor cereri de asistenţă judiciară internaţională executate de autorităţile altor state nu pot fi folosite în alte cauze penale decât cea menţionată în cerere, fără consimţământul prealabil al autorităţii competente a statului solicitat.
    (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în ceea ce priveşte probele sau informaţiile obţinute de autorităţile judiciare române în baza unor cereri de asistenţă judiciară internaţională executate de autorităţile române. Autoritatea judiciară care a executat cererea sau autoritatea centrală, după caz, va face menţiune în acest sens, la data transmiterii probelor sau informaţiilor.

    ART. 244
    Măsuri provizorii
    La cererea statului solicitant, se pot lua măsurile provizorii prevăzute de legea română în vederea protejării mijloacelor de probă, menţinerii unei situaţii existente sau protejării intereselor ameninţate.

    ART. 245
    Înfăţişarea martorilor sau experţilor
    (1) În cazul în care înfăţişarea în persoană a unui martor sau expert în faţa autorităţilor judiciare române este necesară, autoritatea judiciară solicitantă va face menţiune în acest sens, prin cererea de înmânare a citaţiei.
    (2) În cazul prevăzut la alin. (1), în cerere sau în citaţie, se menţionează cuantumul aproximativ al cheltuielilor rambursabile de transport, întreţinere, locuinţă şi al altor cheltuieli necesare prilejuite de chemarea în faţa autorităţilor judiciare. Autoritatea judiciară română care a dispus chemarea va putea solicita statului solicitat, prin cerere, acordarea unui avans martorului sau expertului, rambursarea urmând să fie efectuată din fondul cheltuielilor judiciare special alocat.
    (3) Dacă înfăţişarea în persoană a unui martor sau expert este solicitată autorităţilor române de un stat străin, în cazul în care martorul sau expertul declară că se va înfăţişa personal, acesta poate solicita acordarea unui avans din cuantumul cheltuielilor prilejuite de chemarea în faţa autorităţilor judiciare. Instanţa va indica prin încheiere suma de bani solicitată de martor sau expert, unitatea bancară unde urmează să se consemneze suma de bani, consemnarea fiind făcută pe numele martorului sau expertului, la dispoziţia autorităţii judiciare române competente. Încheierea instanţei, precum şi declaraţia scrisă a martorului sau expertului se vor comunica statului solicitant pe una dintre căile prevăzute la art. 11 sau 12.

    ART. 246
    Nivelul cheltuielilor
    Cheltuielile rambursabile de transport, întreţinere, locuinţă şi alte cheltuieli necesare prilejuite de chemarea în faţa autorităţilor judiciare, rambursabile martorului sau expertului de către statul român solicitant, vor fi calculate de la locul de reşedinţă a acestuia şi vor fi acordate la niveluri cel puţin egale cu cele prevăzute de tarifele şi reglementările în vigoare în statul în care audierea trebuie să aibă loc.

    ART. 247
    Neprezentarea martorului sau expertului
    Martorul sau expertul care nu s-a prezentat în urma primirii citaţiei de înfăţişare a cărei comunicare a fost cerută nu va putea fi supus, chiar dacă citaţia va cuprinde un ordin categoric, niciunei sancţiuni sau măsuri de constrângere, în afară de cazul în care el va reveni din propria iniţiativă pe teritoriul statului român solicitant şi dacă va fi din nou citat aici, în mod legal.

    ART. 248
    Refuzul de a depune mărturie
    Dacă un martor care dă curs citaţiei şi se prezintă în faţa unei autorităţi judiciare române refuză să depună mărturie în totalitate sau în parte, nu poate fi supus vreunei măsuri de restrângere a libertăţii sau împiedicat în alt mod să părăsească România, chiar dacă, potrivit legii române, un asemenea refuz ar constitui o infracţiune sau ar putea atrage măsuri coercitive.

    ART. 249
    Imunităţi
    (1) Niciun martor sau expert, oricare ar fi cetăţenia sa, care, în urma primirii unei citaţii, va consimţi să se înfăţişeze în faţa autorităţilor judiciare ale statului român solicitant nu va putea fi nici urmărit, nici deţinut, nici supus vreunei alte restricţii a libertăţii sale individuale pe teritoriul României pentru fapte sau condamnări anterioare plecării sale de pe teritoriul statului străin solicitat.
    (2) Dacă în timpul procesului ar putea fi dispusă arestarea unui martor care este bănuit că a săvârşit o infracţiune în legătură cu mărturia sa în faţa autorităţilor judiciare ale statului român solicitant, alta decât refuzul de a depune mărturie, se va lua în considerare faptul dacă interesele justiţiei nu ar fi mai bine protejate prin încredinţarea urmăririi, dacă este posibil, către statul străin solicitat.
    (3) Nicio persoană, oricare ar fi cetăţenia ei, citată în faţa autorităţilor judiciare ale statului român solicitant, în vederea efectuării urmăririi penale pentru anumite infracţiuni, nu va putea fi nici urmărită, nici deţinută, nici supusă vreunei alte măsuri de restrângere a libertăţii în România pentru fapte sau condamnări anterioare plecării sale de pe teritoriul statului străin solicitat şi care nu sunt menţionate în citaţie.
    (4) Imunitatea prevăzută de prezentul articol încetează dacă martorul, expertul sau persoana urmărită, având posibilitatea să părăsească teritoriul statului român solicitant în termen de 15 zile consecutive după ce prezenţa sa nu mai este cerută de autorităţile judiciare române, va rămâne totuşi pe teritoriul României sau se va reîntoarce aici după ce îl va fi părăsit.

    ART. 250
    Transferul temporar al persoanelor deţinute pe teritoriul statului solicitant
    (1) Persoana deţinută, a cărei prezenţă în vederea audierii ca martor sau a confruntării este cerută de autorităţile judiciare solicitante, va fi transferată temporar pe teritoriul acelui stat, cu condiţia reîntoarcerii sale în termenul indicat de către autoritatea judiciară solicitată şi sub rezerva dispoziţiilor art. 249, în măsura în care acestea pot fi aplicate în mod corespunzător.
    (2) În cazul cererilor adresate autorităţilor judiciare române, competenţa de soluţionare a cererii aparţine instanţei în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere. În acest sens, instanţa va dispune ascultarea persoanei deţinute, în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu, precum şi a unui interpret, dacă este cazul, în camera de consiliu, cu participarea procurorului. Persoanei deţinute i se face cunoscut obiectul cererii, cerându-i-se să declare dacă este de acord să fie transferată temporar pe teritoriul statului solicitant în vederea audierii ca martor. Declaraţia sa este consemnată într-un proces-verbal semnat de preşedintele completului de judecată, grefier, interpret şi inculpat.
    (3) În cazul în care persoana deţinută nu consimte, instanţa va dispune prin încheiere respingerea cererii. Încheierea este definitivă şi se comunică în termen de 48 de ore de la pronunţare Ministerului Justiţiei.
    (4) În cazul în care persoana deţinută consimte la transferarea sa temporară, instanţa va verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (6), urmând a dispune, prin încheiere, admiterea sau respingerea cererii, după caz. Încheierea poate fi atacată cu contestaţie, în termen de 24 de ore de la pronunţare, de către procurorul competent. Contestaţia se soluţionează în termen de 3 zile.
    (5) Încheierea prevăzută la alin. (4) se comunică Ministerului Justiţiei, în termen de 24 de ore de la data rămânerii definitive, care va informa autoritatea centrală a statului solicitant cu privire la decizia autorităţii judiciare române. Încheierea prin care instanţa a dispus transferarea temporară a persoanei deţinute se comunică şi Ministerului Afacerilor Interne, care asigură predarea sub escortă a persoanei deţinute potrivit alin. (8).
    (6) Transferarea poate fi refuzată:
    a) dacă prezenţa persoanei deţinute este necesară într-un proces penal în curs pe teritoriul României;
    b) dacă transferarea persoanei deţinute este susceptibilă să îi prelungească detenţia;
    c) dacă există alte motive care se opun transferării sale pe teritoriul statului solicitant.

    (7) Persoana transferată rămâne în detenţie pe teritoriul statului solicitant şi, dacă este cazul, pe teritoriul statului solicitat pentru tranzit, în afară de cazul în care autoritatea judiciară română competentă cere punerea acesteia în libertate, în condiţiile Codului de procedură penală.
    (8) Locul predării deţinutului către statul solicitant, precum şi locul preluării sale de la acest stat vor fi un punct de frontieră al statului român. Deţinutul este predat şi preluat sub escortă. Ministerul Afacerilor Interne va asigura predarea şi preluarea, informând Ministerul Justiţiei.
    (9) Dispoziţiile alin. (7) se aplică în mod corespunzător în cazul în care statul român este stat solicitant.
    (10) În cazul cererilor formulate de autorităţile judiciare române, sub rezerva dispoziţiilor art. 179 alin. (2) lit. a) şi b), tranzitul pe teritoriul unui stat terţ al persoanei deţinute va fi acordat la cererea adresată de către Ministerul Justiţiei autorităţii centrale a statului solicitat pentru tranzit, însoţită de toate documentele necesare.

    ART. 251
    Transferul temporar al persoanelor deţinute pe teritoriul statului solicitat
    (1) În cazul în care obiectul cererii de asistenţă judiciară adresate statului solicitat presupune efectuarea unor acte de procedură pentru îndeplinirea cărora este necesară prezenţa unei persoane deţinute în România, autoritatea judiciară română solicitantă poate transfera temporar această persoană pe teritoriul statului unde ancheta trebuie să aibă loc, dacă între autorităţile române şi autorităţile statului solicitat există un acord în acest sens. Modalităţile de transfer temporar al persoanei şi termenul până la care trebuie să fie trimisă pe teritoriul României vor fi stabilite prin acordul respectiv.
    (2) Persoana transferată va rămâne în detenţie pe teritoriul statului solicitat şi, eventual, pe teritoriul statului de tranzit, cu excepţia cazului în care autorităţile judiciare române au cerut punerea sa în libertate.
    (3) Perioada de detenţie pe teritoriul statului solicitat se deduce din durata detenţiei pe care trebuie sau va trebui să o efectueze persoana respectivă pe teritoriul României.

    ART. 252
    Înfăţişarea personală a persoanelor condamnate şi transferate
    Dispoziţiile art. 250 şi 251 se aplică în mod corespunzător şi persoanelor deţinute pe teritoriul României, în urma transferării lor în vederea executării unei pedepse pronunţate pe teritoriul statului de condamnare, atunci când înfăţişarea personală în scopul revizuirii judecăţii este cerută de către statul de condamnare.

    ART. 253
    Protecţia martorilor
    Martorii audiaţi conform dispoziţiilor prezentului titlu beneficiază, după caz, de protecţie, potrivit legislaţiei în vigoare.

    ART. 254
    Comunicarea actelor de procedură
    (1) Comunicarea actelor de procedură se efectuează în condiţiile prezentului titlu şi în conformitate cu dispoziţiile tratatelor internaţionale pertinente.
    (2) Prin acte de procedură se înţelege, în principal, citaţiile pentru părţi sau martori, actul de inculpare, alte acte de urmărire penală, hotărârile judecătoreşti, cererile pentru exercitarea căilor de control judiciar sau actele privind executarea unei pedepse, plata unei amenzi ori plata cheltuielilor de procedură.
    (3) Cererile de asistenţă judiciară privind comunicarea actelor de procedură adresate autorităţilor judiciare române se îndeplinesc în faza de judecată de judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază sau se află locul de detenţie al persoanei căreia urmează să i se comunice actele, iar în faza de urmărire penală, de parchetul de pe lângă aceasta.

    ART. 255
    Comunicarea şi dovada comunicării
    (1) Comunicarea actelor de procedură poate fi efectuată prin simpla lor transmitere către destinatar. Dacă statul solicitant o cere în mod expres, statul român va efectua comunicarea în una dintre formele prevăzute de legislaţia română pentru înmânări analoage sau într-o formă specială compatibilă cu această legislaţie.
    (2) Dovada comunicării se face printr-un document datat şi semnat de destinatar sau printr-o declaraţie a autorităţii judiciare române solicitate, constatând faptul comunicării, forma şi data efectuării comunicării. Actul sau declaraţia se transmite de îndată statului solicitant. La cererea acestuia din urmă, statul român va preciza dacă notificarea a fost făcută în conformitate cu legea română. În cazul în care comunicarea nu s-a putut face, statul român înştiinţează de îndată statul solicitant despre motivul necomunicării.

    ART. 256
    Termenul necesar comunicării
    Citaţia pentru înfăţişare, destinată unei persoane urmărite care se află pe teritoriul României, se transmite autorităţilor române competente cel mai târziu cu 40 de zile înainte de data fixată pentru înfăţişare. De acest termen se ţine seama la fixarea datei înfăţişării şi la transmiterea citaţiei.

    ART. 257
    Comunicarea prin poştă a actelor de procedură
    (1) Autorităţile judiciare române pot transmite direct, prin poştă, actele de procedură şi hotărârile judecătoreşti persoanelor care se află pe teritoriul unui stat străin, dacă prin instrumentul juridic internaţional aplicabil în relaţia cu acel stat se prevede astfel.
    (2) În cazul prevăzut la alin. (1), actele de procedură şi hotărârile judecătoreşti sunt însoţite de o notă care indică faptul că destinatarul poate obţine de la autoritatea judiciară emitentă informaţii asupra drepturilor şi obligaţiilor sale.

    ART. 258
    Comunicarea de înscrisuri şi date
    (1) Statul român comunică, în măsura în care autorităţile judiciare române pot ele însele să le obţină într-un asemenea caz, extrasele de pe cazierul judiciar şi orice date referitoare la acesta care îi vor fi cerute, pentru o cauză penală, de autorităţile judiciare ale statului străin solicitant.
    (2) În alte cazuri, altele decât cele prevăzute la alin. (1), se va da curs unei asemenea cereri, în condiţiile prevăzute de legea română.

    ART. 259
    Transmiterea informaţiilor
    (1) Statul român va transmite statului străin interesat informaţii despre hotărârile penale şi despre măsurile ulterioare, care se referă la cetăţenii statului străin şi care au făcut obiectul unei menţiuni în cazierul judiciar. Aceste informaţii se comunică cel puţin o dată pe an.
    (2) Dacă persoana în cauză este cetăţean al mai multor state, informaţiile se comunică fiecărui stat interesat, în afara cazului în care această persoană are cetăţenia statului român.
    (3) Statul român transmite statului străin interesat, la cererea acestuia, în cazuri speciale, câte o copie de pe hotărârile şi măsurile prevăzute la alin. (1), precum şi orice altă informaţie referitoare la acestea, pentru a-i permite să examineze dacă ele necesită măsuri pe plan intern.

    ART. 260
    Autoritatea română competentă
    (1) Informaţiile la care se referă art. 257 se transmit prin intermediul Ministerului Justiţiei.
    (2) Informaţiile de acelaşi fel, primite de la autorităţile competente ale statelor străine în cadrul schimbului de informaţii, se primesc de către Ministerul Justiţiei, care le transmite autorităţilor competente, spre a se proceda în raport cu atribuţiile privitoare la recunoaşterea şi, respectiv, înregistrarea hotărârilor penale străine.

    CAP. II
    Dispoziţii privind asistenţa judiciară aplicabile în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene
    SECŢIUNEA 1
    Dispoziţii pentru punerea în aplicare a Convenţiei din 19 iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, Schengen
    ART. 261
    Acordarea asistenţei
    Potrivit prezentei secţiuni, asistenţa judiciară se acordă şi:
    a) în proceduri privind fapte pedepsibile conform legii române sau legii statului membru solicitant ca fiind încălcări ale normelor juridice, constatate de autorităţile administrative a căror decizie poate fi atacată în faţa unei instanţe competente în materie penală;
    b) în proceduri privind acordarea de despăgubiri pentru cercetare abuzivă sau condamnare nelegală;
    c) în procedurile necontencioase;
    d) în acţiunile civile alăturate acţiunilor penale, atât timp cât instanţa nu a hotărât definitiv în ceea ce priveşte latura penală;
    e) pentru a notifica comunicări judiciare care privesc executarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă, achitarea unei amenzi sau plata cheltuielilor de judecată;
    f) pentru măsuri privind suspendarea pronunţării sau amânarea executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă, liberarea condiţionată sau suspendarea ori întreruperea executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă.


    ART. 262
    Asistenţa în materie de taxe şi accize
    (1) Statul român acordă, în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei europene de asistenţă judiciară în materie penală din 20 aprilie 1959, asistenţă judiciară cu privire la încălcările dispoziţiilor legale în materia accizelor, a taxei pe valoarea adăugată şi în materie vamală.
    (2) În cazul în care România este stat solicitant, informaţiile şi probele obţinute de la statul solicitat nu vor fi transmise sau utilizate pentru alte anchete, urmăriri ori proceduri decât cele menţionate în cerere, cu excepţia cazului în care are consimţământul prealabil al statului solicitat.
    (3) Asistenţa judiciară prevăzută în prezentul articol poate fi refuzată atunci când valoarea totală prezumată a taxelor vamale neachitate în întregime ori eludate nu depăşeşte 25.000 euro sau echivalentul în lei ori atunci când valoarea prezumată a mărfurilor exportate sau importate fără autorizaţie nu depăşeşte 100.000 euro ori echivalentul în lei, cu excepţia situaţiei în care, date fiind circumstanţele sau identitatea celui acuzat, statul solicitant consideră cazul ca fiind foarte grav.
    (4) Dispoziţiile prezentului articol se aplică, de asemenea, atunci când asistenţa judiciară solicitată se referă la fapte care sunt pasibile doar de o amendă pentru încălcări ale normelor juridice sancţionate de autorităţi administrative şi atunci când emană de la o autoritate judiciară.

    ART. 263
    Percheziţii şi sechestre
    (1) Dispoziţiile art. 233 alin. (1) nu se aplică în relaţia cu statele părţi la Convenţia de aplicare a acordurilor de la Schengen.
    (2) În relaţia cu statele menţionate la alin. (1), pentru executarea cererilor de comisii rogatorii având ca obiect percheziţii sau sechestre pot fi impuse, totuşi, următoarele condiţii:
    a) legislaţia română şi cea a statului solicitat să prevadă pentru fapta care a determinat cererea de comisie rogatorie o pedeapsă privativă de libertate sau o măsură de siguranţă cu caracter restrictiv de libertate, al cărei maxim este de cel puţin 6 luni, sau legislaţia uneia dintre părţi să prevadă o sancţiune echivalentă, iar în legislaţia celeilalte părţi fapta să fie pedepsită ca fiind o încălcare a normelor juridice, constatată de autorităţile administrative a căror decizie poate fi atacată în faţa unei instanţe competente în materie penală;
    b) efectuarea comisiei rogatorii să fie compatibilă cu legea română.


    ART. 264
    Transmiterea actelor de procedură prin poştă
    (1) În cazul transmiterii prin poştă a actelor procedurale, dacă există motive să se creadă că destinatarul nu înţelege limba în care este redactat actul, acest act sau cel puţin pasajele importante ale acestuia trebuie tradus/traduse în limba sau în una dintre limbile statului membru pe teritoriul căruia se găseşte destinatarul. Dacă autoritatea care expediază actul ştie că destinatarul nu cunoaşte decât o altă limbă, actul sau cel puţin pasajele importante ale acestuia trebuie tradus/traduse în această limbă.
    (2) Expertul sau martorul care nu se prezintă în instanţă, deşi a fost citat prin poştă, nu poate fi supus niciunei sancţiuni sau unei măsuri restrictive, chiar dacă în citaţie se face menţiune cu privire la aplicarea unei pedepse, cu excepţia cazului în care ulterior intră de bunăvoie pe teritoriul României şi aici este din nou legal citat. Autoritatea care expediază citaţii prin poştă se asigură ca acestea să nu implice nicio pedeapsă.
    (3) Dacă fapta care constituie temeiul cererii de asistenţă judiciară este sancţionabilă, potrivit dreptului intern al ambelor state, ca fiind o încălcare a normelor juridice, constatată de autorităţile administrative a căror decizie poate fi atacată în faţa unei instanţe competente în materie penală, expedierea actelor procedurale se efectuează în principiu conform procedurii prevăzute la alin. (1).
    (4) Atunci când adresa destinatarului este necunoscută sau când se cere o notificare formală, trimiterea actelor de procedură se poate face prin intermediul autorităţilor judiciare ale statului membru solicitat.

    ART. 265
    Supravegherea transfrontalieră
    În aplicarea dispoziţiilor prezentei secţiuni, lista prevăzută la art. 240 alin. (5) se completează cu următoarele fapte:
    a) ucidere din culpă;
    b) fraudă gravă;
    c) spălare de bani;
    d) trafic ilicit de substanţe nucleare şi substanţe radioactive;
    e) participarea la organizaţiile criminale menţionate în Acţiunea comună 98/733/JHA din 21 decembrie 1998 privind incriminarea participării la organizaţiile criminale în statele membre ale Uniunii Europene;
    f) infracţiunile de terorism prevăzute în Decizia-cadru 2002/475/JHA din 13 iunie 2002 privind combaterea terorismului.


    ART. 266
    Răspunderea agenţilor străini
    (1) În timpul operaţiunilor şi activităţilor menţionate la art. 265, agenţii străini care desfăşoară urmărirea pe teritoriul României sunt asimilaţi persoanelor care au aceeaşi calitate în statul român în privinţa infracţiunilor comise împotriva lor sau de către ei.
    (2) În cazul în care pe timpul desfăşurării operaţiunilor prevăzute la art. 265 agenţii străini produc un prejudiciu, statul ai cărui agenţi sunt răspunde pentru acest prejudiciu, în conformitate cu legea română.
    (3) Statul ai cărui agenţi au cauzat prejudicii unei persoane pe teritoriul României restituie statului român totalitatea sumelor pe care le-a plătit victimelor sau altor persoane îndreptăţite în numele acestora.
    (4) Fără a aduce atingere exercitării drepturilor faţă de terţi şi cu excepţia dispoziţiei din alin. (3), statul român nu va solicita în cazul prevăzut la alin. (2) restituirea contravalorii prejudiciilor pe care le-a suferit din cauza unui alt stat.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Dispoziţii pentru aplicarea Convenţiei din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene şi a Protocolului la aceasta din 16 octombrie 2001
    ART. 267
    Informaţii privind conturile bancare
    (1) La cererea autorităţilor unui stat membru al Uniunii Europene, autorităţile române vor dispune luarea măsurilor necesare în vederea identificării conturilor bancare, indiferent de natura acestora, care sunt controlate sau deţinute într-o unitate bancară din România de către o persoană fizică ori juridică care face obiectul unei anchete penale, şi vor furniza acestora numerele conturilor bancare, precum şi orice alte detalii. Informaţiile vor include totodată şi date privind conturile pentru care persoana care face obiectul procedurilor are procură, în măsura în care acestea au fost solicitate în mod expres şi pot fi furnizate într-un termen rezonabil.
    (2) Datele prevăzute la alin. (1) vor fi furnizate numai în măsura în care informaţiile se află la dispoziţia băncii care deţine conturile bancare.
    (3) Datele prevăzute la alin. (1) vor fi furnizate numai dacă ancheta penală priveşte, după caz:
    a) o infracţiune pedepsită cu o pedeapsă privativă de libertate sau un mandat de executare a pedepsei închisorii pe o perioadă maximă de cel puţin 4 ani, în statul solicitant, şi cel puţin 2 ani în statul solicitat; sau
    b) o infracţiune menţionată la art. 2 din Convenţia privind constituirea Oficiului European de Poliţie (Convenţia Europol) din 1995 sau în anexa la convenţie; ori
    c) în măsura în care infracţiunea nu este prevăzută de Convenţia Europol, o infracţiune prevăzută de Convenţia din 1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, de Protocolul adiţional din 1996 sau de către al doilea Protocol adiţional din 1997.

    (4) În cazul în care se solicită informaţiile prevăzute la alin. (1), autoritatea solicitantă, prin cererea formulată, va menţiona următoarele:
    a) motivele pentru care informaţiile solicitate sunt considerate a avea o valoare substanţială în vederea cercetării infracţiunii respective;
    b) elementele pe baza cărora s-a stabilit că băncile aflate pe teritoriul României deţin sau controlează conturile bancare şi, în măsura în care deţine astfel de date, care sunt băncile implicate;
    c) orice alte date disponibile care ar putea facilita executarea cererii.

    (5) Cererea formulată în temeiul alin. (1) este supusă şi următoarelor condiţii:
    a) îndeplinirea cererii să fie compatibilă cu legea română;
    b) fapta care face obiectul anchetei penale să fie infracţiune potrivit legii române.

    (6) În cazul cererilor formulate de autorităţile române, dispoziţiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător.

    ART. 268
    Informaţii privind operaţiunile bancare
    (1) La cerere, autorităţile române vor furniza detalii cu privire la conturile bancare indicate de către autorităţile străine solicitante, precum şi cu privire la operaţiunile bancare care s-au derulat, într-o perioadă delimitată, prin unul sau mai multe dintre conturile bancare indicate în cerere, inclusiv detalii cu privire la orice expeditor sau destinatar de cont.
    (2) Datele prevăzute la alin. (1) vor fi furnizate numai în măsura în care informaţiile se află la dispoziţia băncii care deţine conturile bancare.
    (3) În cazul în care se solicită informaţiile prevăzute la alin. (1), autoritatea solicitantă, prin cererea formulată, va arăta motivele pentru care informaţiile solicitate sunt considerate a avea o valoare substanţială în vederea cercetării infracţiunii respective.
    (4) Cererea formulată în temeiul alin. (1) este supusă şi următoarelor condiţii:
    a) îndeplinirea cererii să fie compatibilă cu legea română;
    b) fapta care face obiectul anchetei penale să fie infracţiune potrivit legii române.

    (5) În cazul cererilor formulate de autorităţile române, dispoziţiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător.

    ART. 269
    Supravegherea tranzacţiilor bancare
    (1) Autorităţile române vor asigura la cererea autorităţilor unui stat membru al Uniunii Europene supravegherea, pe o perioadă determinată, a operaţiunilor bancare care se derulează prin unul sau mai multe dintre conturile bancare indicate de către autorităţile solicitante.
    (2) În cazul în care se solicită informaţiile prevăzute la alin. (1), autoritatea solicitantă, prin cererea formulată, va arăta motivele pentru care informaţiile solicitate sunt considerate a avea o valoare substanţială în vederea cercetării infracţiunii respective.
    (3) Autorităţile judiciare române competente autorizează, în condiţiile prevăzute de legea română, supravegherea operaţiunilor bancare. În condiţiile prevăzute de legea română, autorităţile judiciare române şi cele străine vor stabili modalităţile concrete de supraveghere.

    ART. 270
    Confidenţialitatea
    Băncile vor asigura caracterul confidenţial atât asupra transmiterii informaţiilor către autorităţile solicitante, cât şi asupra anchetei penale desfăşurate, fără a putea divulga aceste date clientului sau oricărei alte persoane.

    ART. 271
    Obligaţia de a informa
    (1) În cazul în care, în cursul executării cererii, este necesar să fie efectuate cercetări suplimentare, care nu au putut fi prevăzute sau specificate de către autoritatea solicitantă în cererea iniţială, autoritatea română solicitată va informa fără întârziere statul solicitant.
    (2) După ce a fost informat, potrivit alin. (1), statul solicitant va putea formula o cerere suplimentară, potrivit art. 272.
    (3) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care cercetările suplimentare trebuie efectuate de către autorităţile altui stat membru al Uniunii Europene sau ale unui stat terţ.

    ART. 272
    Cereri suplimentare
    (1) În cazul în care autorităţile statului solicitant formulează o cerere suplimentară cererii iniţiale, cererea va cuprinde doar datele necesare identificării cererii iniţiale, precum şi alte date suplimentare necesare.
    (2) Ori de câte ori autorităţile solicitante participă alături de autorităţile române la executarea cererii de asistenţă, acestea vor putea adresa direct autorităţii române solicitate cererea suplimentară prevăzută la alin. (1). O copie a acesteia va fi transmisă şi Ministerului Justiţiei sau Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz.

    ART. 273
    Secretul bancar
    Secretul bancar nu poate fi invocat ca motiv de refuz al cooperării privind cererile de asistenţă formulate de către autorităţile unui stat membru al Uniunii Europene.

    ART. 274
    Comunicarea deciziilor de refuz
    Deciziile de refuz al asistenţei judiciare se comunică Secretariatului Consiliului Uniunii Europene şi Eurojust.

    ART. 275
    Autorităţi centrale
    (1) Pentru cererile de asistenţă judiciară prevăzute la art. 6 alin. (8) din Convenţia din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene şi orice altă cerere de asistenţă judiciară din faza de judecată sau de executare a hotărârilor penale în situaţia menţionată la art. 6 alin. (3) din aceeaşi convenţie şi în alte cazuri în care contactul direct nu este posibil, autoritatea centrală este Ministerul Justiţiei. Cu toate acestea, este posibilă şi comunicarea directă dintre autorităţile judiciare române şi autorităţile centrale desemnate de alte state membre.
    (2) Pentru cererile de asistenţă judiciară din faza de cercetare şi urmărire penală în situaţia menţionată la art. 6 alin. (3) din Convenţia din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene şi în alte cazuri în care contactul direct nu este posibil, autoritatea centrală este Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Cu toate acestea, este posibilă şi comunicarea directă dintre autorităţile judiciare române şi autorităţile centrale desemnate de Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi de Irlanda.
    (3) Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este desemnat ca autoritate centrală competentă să primească cererile de asistenţă judiciară prevăzute la art. 18, 19 şi art. 20 alin. (1)-(5) din Convenţia din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene, autoritatea judiciară competentă să soluţioneze cererea fiind instanţa competentă potrivit legii să autorizeze interceptarea telecomunicaţiilor.

    SECŢIUNEA a 3-a
    Dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2003/577/JAI a Consiliului din 22 iulie 2003 privind executarea în Uniunea Europeană a ordinelor de indisponibilizare a bunurilor sau a probelor
  Dispoziţii generale
    ART. 276
    Înţelesul unor termeni sau expresii
    (1) Prin ordin de indisponibilizare se înţelege orice măsură luată în cursul procesului penal de o autoritate judiciară a unui stat membru care constă în indisponibilizarea, cu titlu provizoriu, a unui bun, pentru a se împiedica orice operaţiune de distrugere, transformare, deplasare, transfer sau înstrăinare a acestuia.
    (2) Prin termenul bun se înţelege orice bun, indiferent de natura acestuia, corporal sau necorporal, mobil sau imobil, precum şi documentele ori instrumentele juridice care dovedesc existenţa unui titlu sau a unui drept asupra unui bun, despre care autoritatea judiciară competentă emitentă consideră că:
    a) constituie produsul uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 280 ori corespunde în totalitate sau în parte valorii acestui produs; sau
    b) constituie instrumentul ori obiectul unei asemenea infracţiuni.

    (3) Prin termenul probă se înţelege obiectele, documentele sau datele ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal care are ca obiect una dintre infracţiunile prevăzute la art. 280.
    (4) Prin stat emitent se înţelege statul membru în care o autoritate judiciară a emis, validat sau confirmat un ordin de indisponibilizare în cadrul unei proceduri penale.
    (5) Prin stat de executare se înţelege statul membru pe teritoriul căruia se află bunul sau proba.
    (6) Prin decizia-cadru se înţelege Decizia-cadru 2003/577/JAI a Consiliului din 22 iulie 2003 privind executarea în Uniunea Europeană a ordinelor de indisponibilizare a bunurilor sau a probelor, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 196 din 2 august 2003.

    ART. 277
    Obiectul reglementării
    Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică ordinelor de indisponibilizare emise în conformitate cu decizia-cadru în vederea asigurării probelor sau confiscării ulterioare a bunului.

    ART. 278
    Certificatul
    (1) Certificatul trebuie să fie întocmit potrivit formularului standard prevăzut în anexa nr. 2 şi să fie semnat de autoritatea judiciară care a dispus măsura prevăzută la art. 276 alin. (1). De asemenea, conţinutul certificatului trebuie să fie certificat de autoritatea judiciară competentă emitentă.
    (2) Certificatul emis de o autoritate judiciară română trebuie să fie tradus în limba sau într-una dintre limbile oficiale ale statului membru de executare ori în altă limbă acceptată de acel stat membru.
    (3) Certificatul transmis spre executare autorităţilor judiciare române trebuie să fie tradus în limba română.

    ART. 279
    Autorităţi competente
    (1) Ordinul de indisponibilizare se emite de către procuror, în faza de urmărire penală, şi de instanţa de judecată, în cursul judecăţii.
    (2) Ordinul de indisponibilizare se execută de parchetul de pe lângă tribunal, în faza de urmărire penală, şi de tribunal, în cursul judecăţii, în a căror circumscripţie se află bunul pentru care a fost emis ordinul de indisponibilizare.
    (3) În cazul în care ordinul de indisponibilizare se referă la mai multe bunuri aflate în circumscripţia teritorială a două sau mai multe autorităţi judiciare române, competenţa de a recunoaşte şi executa ordinul de indisponibilizare revine, în funcţie de faza procesuală, Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti sau Tribunalului Bucureşti.
    (4) În cazul în care ordinul de indisponibilizare se referă la un bun care face obiectul unui proces penal aflat în curs de soluţionare sau soluţionat prin pronunţarea unei hotărâri definitive, competenţa revine parchetului de pe lângă tribunal, în faza de urmărire penală, şi tribunalului, în cursul judecăţii, indiferent de gradul de jurisdicţie al autorităţii judiciare române învestite cu soluţionarea cauzei ori care a pronunţat hotărârea.

    ART. 280
    Domeniul de aplicare
    (1) Următoarele infracţiuni, indiferent de denumirea pe care o au în legislaţia statului emitent, dacă sunt sancţionate de legea statului emitent cu o pedeapsă privativă de libertate a cărei durată maximă este de cel puţin 3 ani, nu vor fi supuse verificării îndeplinirii condiţiei dublei incriminări:
    1. participarea la un grup criminal organizat;
    2. terorismul;
    3. traficul de persoane şi de minori;
    4. exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă;
    5. traficul ilicit de droguri şi substanţe psihotrope;
    6. traficul ilicit de arme, muniţii şi substanţe explozive;
    7. corupţia;
    8. frauda, inclusiv cea care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene în înţelesul Convenţiei din 26 iulie 1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene;
    9. spălarea banilor;
    10. falsificarea de monedă, inclusiv contrafacerea monedei euro;
    11. fapte legate de criminalitatea informatică;
    12. infracţiuni împotriva mediului, inclusiv traficul ilicit de specii de animale pe cale de dispariţie şi de specii şi soiuri de plante pe cale de dispariţie;
    13. facilitarea intrării şi şederii ilegale;
    14. omorul, vătămarea corporală gravă;
    15. traficul ilicit de organe şi ţesuturi umane;
    16. răpirea, lipsirea de libertate în mod ilegal şi luarea de ostatici;
    17. rasismul şi xenofobia;
    18. furtul organizat sau armat;
    19. traficul ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichităţi şi opere de artă;
    20. înşelăciunea;
    21. racketul şi extorcarea de fonduri;
    22. contrafacerea şi pirateria produselor;
    23. falsificarea de acte oficiale şi uzul de fals;
    24. falsificarea de mijloace de plată;
    25. traficul ilicit de substanţe hormonale şi alţi factori de creştere;
    26. traficul ilicit de materiale nucleare sau radioactive;
    27. traficul de vehicule furate;
    28. violul;
    29. incendierea cu intenţie;
    30. crime aflate în jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale;
    31. sechestrarea ilegală de nave sau aeronave;
    32. sabotajul.

    (2) Pentru alte cazuri decât cele prevăzute la alin. (1), în cazul ordinului de indisponibilizare emis în vederea asigurării probelor, recunoaşterea şi executarea unui astfel de ordin sunt supuse condiţiei ca infracţiunea pentru care a fost emis ordinul să constituie infracţiune, în conformitate cu legea română, oricare ar fi elementele constitutive sau calificarea juridică în legea statului emitent.
    (3) Pentru alte cazuri decât cele menţionate la alin. (1), în cazul ordinului de indisponibilizare emis în vederea confiscării ulterioare a bunului, recunoaşterea şi executarea unui astfel de ordin sunt supuse condiţiei ca infracţiunea pentru care a fost emis ordinul să constituie o infracţiune care, în conformitate cu legea română, poate conduce la acest tip de indisponibilizare, oricare ar fi elementele constitutive sau calificarea juridică în legea statului emitent.
    (4) În materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar, executarea ordinului de indisponibilizare nu va putea fi refuzată pe motiv că legislaţia română nu impune acelaşi tip de taxe sau de impozite ori nu conţine acelaşi tip de reglementări în materie de taxe sau impozite, de vamă şi de schimb valutar ca legislaţia statului emitent.

  Procedura de emitere şi transmitere a ordinelor de indisponibilizare
    ART. 281
    Emiterea şi transmiterea ordinelor de indisponibilizare
    (1) Actul prin care se emite ordinul de indisponibilizare, definit la art. 276 alin. (1), se întocmeşte potrivit dispoziţiilor corespunzătoare din Codul de procedură penală.
    (2) Ordinul de indisponibilizare însoţit de certificatul întocmit potrivit dispoziţiilor art. 278 trebuie transmise de autoritatea judiciară română emitentă direct autorităţii judiciare competente din statul de executare. Transmiterea se efectuează prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă şi în condiţii care să permită autorităţii judiciare de executare să stabilească autenticitatea actului şi a certificatului.
    (3) Ordinul de indisponibilizare este transmis împreună cu:
    a) o cerere de remitere a probelor; sau
    b) o cerere de confiscare, prin care se solicită fie executarea unui ordin de confiscare emis de autoritatea judiciară română competentă, fie confiscarea şi executarea ulterioară a unui astfel de ordin. Aceste cereri se formulează potrivit dispoziţiilor aplicabile în domeniul asistenţei judiciare în materie penală şi normelor aplicabile cooperării internaţionale în materie de confiscare.

    (4) În situaţia în care ordinul de indisponibilizare nu este însoţit de una dintre cererile menţionate la alin. (3), certificatul prevăzut la art. 278 poate conţine o instrucţiune privind menţinerea bunului în statul de executare până la primirea cererii menţionate la alin. (3) lit. a) sau b). Autoritatea judiciară română emitentă indică în certificat data la care aceasta apreciază că cererea respectivă va fi transmisă.
    (5) Pe cale de excepţie, în cazul statelor membre care prin declaraţiile notificate Comisiei Europene, depuse la Secretariatul general al Consiliului Uniunii Europene, şi-au rezervat dreptul de a primi şi transmite ordinul de indisponibilizare împreună cu certificatul prevăzut la art. 278 prin intermediul autorităţilor centrale desemnate de către acestea, transmiterea se va efectua potrivit declaraţiilor respectivelor state membre.
    (6) În cazul în care autoritatea judiciară română emitentă nu cunoaşte autoritatea de executare, va solicita asistenţa punctelor de contact ale României la Reţeaua Judiciară Europeană, în vederea obţinerii de informaţii în acest sens.
    (7) În cazul în care autoritatea judiciară română emitentă revocă măsura prevăzută la art. 276 alin. (1), trebuie să notifice de îndată despre aceasta autorităţii judiciare a statului de executare.
    (8) În cazul în care, ca urmare a executării unui ordin de indisponibilizare emis de o autoritate judiciară română, autoritatea de executare a despăgubit orice persoană interesată, inclusiv terţii de bună-credinţă, statul român va rambursa statului de executare suma acordată ca despăgubire.

  Procedura de executare de către autorităţile române a ordinelor de indisponibilizare
    ART. 282
    Dispoziţii comune
    (1) Autoritatea judiciară română, indiferent de faza procesuală, recunoaşte orice ordin de indisponibilizare fără a fi necesară nicio altă formalitate şi ia fără întârziere măsurile necesare executării sale imediate, în acelaşi mod ca în cazul în care măsura prevăzută la art. 276 alin. (1) ar fi fost dispusă de o autoritate judiciară română, exceptând situaţia în care este incident unul dintre motivele de nerecunoaştere sau de neexecutare prevăzute la art. 287 ori unul dintre motivele de amânare prevăzute la art. 288.
    (2) În cazul în care este necesar să se garanteze că probele obţinute sunt valabile, autoritatea judiciară română de executare respectă formalităţile şi procedurile indicate în mod expres de autoritatea judiciară emitentă, cu condiţia ca aceste formalităţi şi proceduri să nu contravină principiilor constituţionale.
    (3) Un raport privind executarea ordinului de indisponibilizare întocmit de autoritatea judiciară română de executare, pe baza referatului organului judiciar care a dus la îndeplinire ordinul de indisponibilizare, este transmis fără întârziere autorităţii judiciare române de executare, care îl remite autorităţii judiciare emitente prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă.
    (4) Orice măsură coercitivă suplimentară necesară pentru ducerea la îndeplinire a ordinului de indisponibilizare este luată în conformitate cu dispoziţiile corespunzătoare din Codul de procedură penală.

    ART. 283
    Măsuri premergătoare
    (1) Atunci când o autoritate judiciară română primeşte un ordin de indisponibilizare, aceasta trebuie ca, în termen de 24 de ore de la data primirii, să verifice dacă ordinul este însoţit de certificatul prevăzut la art. 278 ori de oricare alt document echivalent, precum şi de traducerea în limba română.
    (2) În cazul în care documentele prevăzute la alin. (1) nu sunt traduse, autoritatea judiciară română solicită autorităţii judiciare emitente remiterea traducerii într-un termen de cel mult 3 zile. După primirea traducerii, autoritatea judiciară română îşi verifică competenţa în termen de cel mult 24 de ore de la data primirii.
    (3) Dacă autoritatea judiciară română apreciază că nu este competentă să recunoască şi să ia măsurile necesare pentru executarea ordinului de indisponibilizare, trimite de îndată, din oficiu, ordinul de indisponibilizare autorităţii judiciare române competente să îl execute şi informează despre aceasta autoritatea judiciară a statului emitent. În situaţia în care ordinul de indisponibilizare nu conţine suficiente informaţii pentru determinarea competenţei, autoritatea judiciară română poate solicita autorităţii judiciare emitente transmiterea de informaţii suplimentare, fixând în acest sens un termen de cel mult 3 zile.
    (4) În faza de judecată, repartizarea cauzei se face în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile în materie, termenul de judecată stabilit neputând fi mai mare de 5 zile.
    (5) Procedura prevăzută la alin. (1)-(3) are caracter confidenţial.

    ART. 284
    Recunoaşterea şi executarea în faza de urmărire penală
    (1) În faza de urmărire penală, procurorul competent dispune prin ordonanţă, în termen de cel mult 5 zile de la expirarea termenelor prevăzute la art. 283.
    (2) Împotriva ordonanţei prin care procurorul a dispus recunoaşterea ordinului de indisponibilizare poate face plângere orice persoană interesată, inclusiv terţii de bună-credinţă, dacă prin aceasta s-a adus o vătămare a intereselor sale legitime. Plângerea se face în termen de 5 zile de la comunicarea copiei de pe ordonanţă.
    (3) Motivele de fond care au stat la baza emiterii ordinului de indisponibilizare nu pot face obiectul plângerii, acestea putând fi atacate numai în faţa unei instanţe a statului emitent.
    (4) Plângerea se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială se află parchetul din cadrul căruia face parte procurorul care a dispus recunoaşterea ordinului de indisponibilizare. La judecarea plângerii prezenţa procurorului este obligatorie.
    (5) Dosarul va fi trimis de parchet tribunalului competent, în termen de două zile de la primirea adresei prin care acesta este solicitat.
    (6) Plângerea se soluţionează în şedinţă publică, în termen de 5 zile, prin încheiere definitivă. Introducerea plângerii nu suspendă ducerea la îndeplinire a ordinului de indisponibilizare. Instanţa de judecată, soluţionând plângerea, verifică ordonanţa procurorului, pe baza materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri prezentate, pronunţând una dintre următoarele soluţii:
    a) respinge plângerea ca tardivă sau ca inadmisibilă, menţinând ordonanţa atacată;
    b) admite plângerea, desfiinţează ordonanţa atacată şi dispune revocarea măsurii indisponibilizării.

    (7) Ordinul de indisponibilizare se duce la îndeplinire de către procurorul care a dispus recunoaşterea acestuia prin ordonanţă.

    ART. 285
    Recunoaşterea şi executarea în faza de judecată
    (1) Instanţa de judecată soluţionează cauza, prin încheiere, dată în camera de consiliu, în complet format dintr-un singur judecător. Judecata se face de urgenţă şi cu precădere.
    (2) Încheierea poate fi atacată cu contestaţie, în termen de 5 zile de la pronunţare ori de la comunicare, după caz, de către orice persoană interesată, inclusiv terţii de bună-credinţă, dacă prin aceasta s-a adus o vătămare a intereselor sale legitime. Dispoziţiile art. 284 se aplică în mod corespunzător.
    (3) Dosarul se trimite instanţei ierarhic superioare în termen de 24 de ore de la formularea contestaţiei. Contestaţia se soluţionează în termen de 5 zile, pe baza materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri prezentate.
    (4) Contestaţia nu suspendă executarea ordinului de indisponibilizare.
    (5) Ordinul de indisponibilizare se execută de către procurorul desemnat din cadrul parchetului de pe lângă tribunalul competent.

    ART. 286
    Durata indisponibilizării şi regimul ulterior al bunului indisponibilizat
    (1) Indisponibilizarea bunului este menţinută până la soluţionarea definitivă a cererilor prevăzute la art. 281 alin. (3).
    (2) Cu toate acestea, autoritatea judiciară română competentă poate ca, după consultarea autorităţii judiciare emitente, în conformitate cu legislaţia şi practica române aplicabile în materie şi în funcţie de împrejurările cauzei, să dispună indisponibilizarea bunului pentru o perioadă mai scurtă.
    (3) Dacă autoritatea judiciară română competentă intenţionează să revoce măsura indisponibilizării, aceasta va informa autoritatea judiciară emitentă, oferindu-i posibilitatea de a formula observaţii. De asemenea, atunci când autoritatea judiciară a statului emitent informează autoritatea română de executare asupra revocării ordinului de indisponibilizare, aceasta din urmă are obligaţia de a revoca măsura în cel mai scurt timp posibil.
    (4) Cererile prevăzute la art. 281 alin. (3) se execută în conformitate cu normele aplicabile asistenţei judiciare în materie penală şi cu normele aplicabile cooperării internaţionale în materie de confiscare.
    (5) Cu toate acestea, prin derogare de la normele în materie de asistenţă judiciară menţionate la alin. (4), autoritatea judiciară română competentă nu poate refuza cererile menţionate la art. 281 alin. (3) lit. a) invocând absenţa dublei incriminări, dacă aceste cereri vizează infracţiunile prevăzute la art. 280 alin. (1), iar pentru aceste infracţiuni pedeapsa prevăzută de legea statului emitent este închisoarea de cel puţin 3 ani.

    ART. 287
    Motive de nerecunoaştere sau de neexecutare
    (1) În afara cazurilor menţionate la art. 280 alin. (2) şi (3), autorităţile judiciare române competente nu pot refuza recunoaşterea sau executarea ordinului de indisponibilizare decât dacă:
    a) certificatul prevăzut la art. 278 nu este prezentat, este incomplet sau nu corespunde în mod clar ordinului de indisponibilizare;
    b) legislaţia română prevede o imunitate sau un privilegiu care face imposibilă executarea ordinului de indisponibilizare;
    c) din informaţiile furnizate în certificat rezultă imediat că soluţionarea unei cereri de asistenţă judiciară având ca obiect remiterea probelor sau confiscarea pentru infracţiunea care face obiectul procesului penal ar contraveni principiului non bis in idem.

    (2) În cazul menţionat la alin. (1) lit. a), autoritatea judiciară română poate:
    a) să fixeze un termen de cel mult 3 zile pentru prezentarea, completarea ori corectarea certificatului;
    b) să accepte un document echivalent; sau
    c) dacă se consideră suficient de edificată, să nu mai apeleze în această privinţă la autoritatea judiciară emitentă.

    (3) Orice decizie de a refuza recunoaşterea sau executarea este luată şi notificată în cel mai scurt timp posibil autorităţilor judiciare competente ale statului emitent prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă.
    (4) De asemenea, în cazul în care, în practică, executarea ordinului de indisponibilizare este imposibilă deoarece bunul sau probele au dispărut, au fost distruse, nu pot fi găsite la locul indicat în certificat ori pentru că locul în care se găsesc bunurile sau probele nu a fost indicat într-un mod suficient de clar nici după consultarea autorităţii judiciare competente a statului emitent, aceasta este informată imediat în această privinţă.

    ART. 288
    Motive de amânare a executării
    (1) Autoritatea judiciară română competentă poate amâna executarea unui ordin de indisponibilizare în cazul în care:
    a) executarea acestuia riscă să împiedice sau să îngreuneze un proces penal aflat în curs de desfăşurare. Amânarea se dispune pentru un termen pe care autoritatea judiciară română de executare îl consideră ca fiind necesar pentru buna desfăşurare a procesului penal;
    b) bunurile sau probele în cauză au făcut deja obiectul unui ordin de indisponibilizare în cadrul unei proceduri penale, amânarea fiind dispusă până în momentul în care această măsură este revocată;
    c) ordinul de indisponibilizare a fost emis în vederea confiscării ulterioare a unui bun care face deja obiectul unei măsuri luate în cadrul unui proces penal în România; în acest caz amânarea este dispusă până în momentul revocării acestei măsuri. Cu toate acestea, acest caz de amânare este incident numai în cazul în care ordinul de indisponibilizare ar avea prioritate faţă de măsuri ulterioare luate de organele judiciare române, în cadrul unui proces penal, în conformitate cu dreptul intern.

    (2) Un raport privind amânarea executării ordinului de indisponibilizare, inclusiv motivele care au stat la baza acesteia şi, dacă este posibil, durata amânării, este înaintat imediat autorităţii judiciare competente a statului emitent prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă.
    (3) De îndată ce motivul amânării încetează să mai subziste, autoritatea judiciară română de executare ia fără întârziere măsurile necesare executării ordinului de indisponibilizare şi informează autoritatea judiciară emitentă în această privinţă prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă.
    (4) Autoritatea judiciară română de executare informează autoritatea judiciară emitentă cu privire la oricare alte măsuri asigurătorii al căror obiect îl poate constitui bunul respectiv.

    ART. 289
    Rambursare
    (1) Fără a aduce atingere dispoziţiilor art. 284 alin. (3), în cazul în care statul român răspunde pentru prejudiciile cauzate uneia dintre persoanele interesate, inclusiv terţii de bună-credinţă, ca urmare a executării unui ordin de indisponibilizare transmis spre executare unei autorităţi judiciare române, acesta va solicita statului emitent orice sumă plătită ca despăgubire persoanei în cauză, cu excepţia cazului şi în măsura în care paguba sau o parte a acesteia se datorează în mod exclusiv conduitei autorităţilor române.
    (2) Dispoziţiile alin. (1) nu aduc atingere prevederilor legale interne privind acţiunile în despăgubire formulate de persoanele fizice sau juridice.

    SECŢIUNEA a 4-a
    Dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce a sancţiunilor pecuniare
  Dispoziţii comune
    ART. 290
    Definiţii
    În sensul prezentei secţiuni:
    (1) prin hotărâre se înţelege, indiferent de denumirea acesteia, cum ar fi încheiere, sentinţă, decizie, ordonanţă, rezoluţie sau proces-verbal de constatare, o hotărâre definitivă pronunţată de un organ de urmărire penală, o instanţă, precum şi de alte autorităţi care, potrivit legii, sunt considerate ca fiind judiciare ori de către o autoritate administrativă, prin care o persoană fizică sau juridică a fost obligată la plata unei sancţiuni pecuniare, atunci când hotărârea a fost luată de:
    a) o autoritate judiciară, ca urmare a săvârşirii unei fapte care, potrivit legislaţiei statului emitent, este infracţiune;
    b) o autoritate, alta decât una judiciară, în legătură cu o faptă care, potrivit legislaţiei statului emitent, este infracţiune, dacă persoana fizică sau juridică sancţionată a avut posibilitatea să solicite judecarea cauzei de o autoritate judiciară competentă şi în materie penală;
    c) o autoritate, alta decât una judiciară, în legătură cu o faptă care, potrivit legislaţiei statului emitent, constituie o încălcare a normelor legale, dacă persoana fizică sau juridică sancţionată a avut posibilitatea să solicite judecarea cauzei de către o autoritate judiciară competentă şi în materie penală;
    d) o autoritate judiciară competentă şi în materie penală, atunci când decizia a fost luată în legătură cu o hotărâre prevăzută la lit. c);

    (2) prin stat emitent se înţelege statul membru în care s-a pronunţat o hotărâre, în înţelesul definit de decizia-cadru;
    (3) prin stat de executare se înţelege statul membru către care s-a transmis o hotărâre în vederea executării;
    (4) prin decizia-cadru se înţelege Decizia-cadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce a sancţiunilor pecuniare, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 76 din 22 martie 2005.


    ART. 291
    Autorităţi competente
    (1) În cazul hotărârilor date în alte state membre, Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, este competent să primească hotărârea şi să o transmită, în vederea punerii în executare, judecătoriei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul ori sediul social persoana faţă de care s-a aplicat sancţiunea, în afară de cazul în care suma de bani pe care aceasta trebuie să o plătească este mai mică de 70 de euro sau echivalentul în lei al acestei sume, situaţie în care restituie motivat documentele transmise de statul emitent.
    (2) În cazul hotărârilor date de autorităţile judiciare sau administrative române, certificatul se completează de autoritatea care a aplicat sancţiunea pecuniară şi se transmite, în limbile română şi străină, împreună cu hotărârea prin care a fost aplicată respectiva sancţiune, autorităţii competente din statul de executare.

    ART. 292
    Condiţii privind punerea în executare a unor sancţiuni pecuniare
    (1) Punerea în executare a unei sancţiuni pecuniare aplicate pentru încălcarea de către o persoană fizică sau juridică a unor norme de drept penal sau a altor norme legale se realizează în temeiul dispoziţiilor prezentei secţiuni, dacă sancţiunea pecuniară constă într-o sumă de bani de cel puţin 70 de euro sau echivalentul în lei al acestei sume:
    a) la plata căreia persoana fizică sau juridică a fost obligată printr-o hotărâre executorie, cu titlu de amendă penală sau administrativă, după caz; sau
    b) reprezentând despăgubiri acordate, prin aceeaşi hotărâre executorie, părţii vătămate care nu s-a constituit parte civilă, atunci când instanţa s-a aflat în exercitarea competenţei sale în materie penală;
    c) la plata căreia persoana fizică sau juridică a fost obligată cu titlu de cheltuieli judiciare sau administrative;
    d) care trebuie să fie virată către un fond public sau al unei organizaţii de asistenţă a victimelor, la plata căreia persoana fizică sau juridică a fost obligată prin aceeaşi hotărâre executorie.

    (2) Nu intră sub incidenţa prezentei secţiuni punerea în executare a dispoziţiilor:
    a) privind confiscarea instrumentelor sau produselor infracţiunilor;
    b) civile, care decurg dintr-o acţiune în daune şi restituire şi care sunt executorii în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială*).
    *) Abrogat prin Regulamentul (UE) nr. 1.215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 351 din 20 decembrie 2012. Trimiterile la regulamentul abrogat se interpretează ca trimiteri la Regulamentul nr. 1.215/2012.



  Procedura de transmitere a hotărârii
    ART. 293
    Transmiterea hotărârii
    (1) Hotărârea, împreună cu certificatul întocmit conform alin. (2), pot fi transmise de autorităţile române prevăzute la art. 291 direct autorităţii de executare competente din statul membru în care persoana fizică sau juridică are bunuri ori o sursă de venit sau în care îşi are reşedinţa legală obişnuită sau, în cazul persoanelor juridice, îşi are sediul social.
    (2) Certificatul trebuie întocmit potrivit formularului standard prevăzut în anexa nr. 3. Certificatul trebuie semnat, iar conţinutul acestuia să fie certificat ca fiind conform de către autoritatea română emitentă.
    (3) Hotărârea sau o copie certificată a acesteia împreună cu certificatul se transmit direct autorităţii competente din statul de executare prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă, în condiţii care să permită statului de executare stabilirea autenticităţii. Originalul hotărârii sau o copie certificată de pe aceasta împreună cu certificatul în original se transmit statului de executare, la cererea acestuia. Toate comunicările oficiale se efectuează direct între respectivele autorităţi competente.
    (4) O hotărâre nu poate fi transmisă simultan mai multor state de executare.
    (5) Dacă autoritatea competentă din statul de executare nu este cunoscută autorităţii judiciare române emitente, aceasta din urmă va face toate investigaţiile necesare, inclusiv prin intermediul punctelor de contact ale Reţelei Judiciare Europene, pentru a obţine informaţiile necesare de la statul de executare.

    ART. 294
    Încetarea executării
    Autoritatea judiciară emitentă română aduce imediat la cunoştinţa autorităţii competente din statul de executare orice hotărâre sau măsură în urma căreia hotărârea încetează să mai fie executorie sau este retrasă din statul de executare din orice alt motiv.

    ART. 295
    Consecinţele transmiterii unei hotărâri
    (1) Sub rezerva dispoziţiilor alin. (2), statul român nu poate proceda la executarea unei hotărâri transmise de autorităţile judiciare române emitente.
    (2) Dreptul de executare a hotărârii este redobândit de statul român:
    a) dacă este informat de statul de executare referitor la neexecutarea totală sau parţială ori la nerecunoaşterea sau neexecutarea deciziei în cazurile prevăzute la art. 299, cu excepţia celui prevăzut la art. 299 alin. (2) lit. a), şi în cazul prevăzut la art. 303 alin. (1) din prezenta lege, precum şi în cazul prevăzut la art. 20 alin. (3) din decizia-cadru; sau
    b) în situaţia în care hotărârea este retrasă din statul de executare potrivit art. 294.

    (3) Dacă, după transmiterea unei hotărâri, o autoritate română primeşte orice sumă de bani pe care persoana condamnată a achitat-o de bunăvoie în virtutea hotărârii, autoritatea respectivă va informa neîntârziat autoritatea competentă din statul de executare. Dispoziţiile art. 301 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

    ART. 296
    Limbile folosite
    (1) Certificatul transmis autorităţilor române trebuie tradus în limba română.
    (2) Executarea hotărârii poate fi suspendată pe perioada necesară obţinerii traducerii acesteia, pe cheltuiala statului de executare.
    (3) Autorităţile judiciare române emitente vor traduce certificatul în limba sau în una dintre limbile oficiale ale statului de executare ori în altă limbă acceptată de acesta, potrivit declaraţiilor notificate Secretariatului general al Consiliului Uniunii Europene.

  Procedura de executare a hotărârii
    ART. 297
    Domeniul de aplicare
    (1) Următoarele infracţiuni, dacă se pedepsesc în statul emitent, astfel cum sunt definite de legislaţia statului emitent, dau loc, conform prevederilor deciziei-cadru şi fără a fi necesară verificarea dublei incriminări a faptei, la recunoaşterea şi executarea hotărârilor:
    1. participarea la un grup criminal organizat;
    2. terorismul;
    3. traficul de persoane;
    4. exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă;
    5. traficul ilicit de droguri şi substanţe psihotrope;
    6. traficul ilicit de arme, muniţii şi substanţe explozive;
    7. corupţia;
    8. frauda, inclusiv cea care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităţilor Europene în înţelesul Convenţiei din 26 iulie 1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene;
    9. spălarea produselor infracţiunii;
    10. falsificarea de monedă, inclusiv contrafacerea monedei euro;
    11. fapte legate de criminalitatea informatică;
    12. infracţiuni împotriva mediului, inclusiv traficul ilicit de specii de animale pe cale de dispariţie şi de specii şi soiuri de plante pe cale de dispariţie;
    13. facilitarea intrării şi şederii ilegale;
    14. omorul, vătămarea corporală gravă;
    15. traficul ilicit de organe şi ţesuturi umane;
    16. răpirea, lipsirea de libertate în mod ilegal şi luarea de ostatici;
    17. rasismul şi xenofobia;
    18. furtul organizat sau armat;
    19. traficul ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichităţi şi opere de artă;
    20. înşelăciunea;
    21. racketul şi extorcarea de fonduri;
    22. contrafacerea şi pirateria produselor;
    23. falsificarea de acte oficiale şi uzul de fals;
    24. falsificarea de mijloace de plată;
    25. traficul ilicit de substanţe hormonale şi alţi factori de creştere;
    26. traficul ilicit de materiale nucleare sau radioactive;
    27. traficul de vehicule furate;
    28. violul;
    29. incendierea cu intenţie;
    30. crime aflate în jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale;
    31. sechestrarea ilegală de nave sau aeronave;
    32. sabotajul;
    33. comportamente care încalcă reglementările privind traficul rutier, inclusiv încălcări ale reglementărilor privind orele de condus şi perioadele de odihnă şi reglementările privind bunurile periculoase;
    34. contrabanda cu mărfuri;
    35. încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală;
    36. ameninţări şi acte de violenţă împotriva persoanelor, inclusiv violenţa din cadrul evenimentelor sportive;
    37. prejudicii supuse legii penale;
    38. furtul;
    39. infracţiuni stabilite de statul emitent cu scopul de a pune în aplicare obligaţiile ce reies din instrumentele internaţionale adoptate conform Tratatului de instituire a Comunităţii Europene*) sau conform titlului VI din Tratatul privind Uniunea Europeană.
    *) Prin Tratatul de la Lisabona, Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a fost redenumit „Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene“ şi a dispus că termenii „Comunitatea“ sau „Comunitatea Europeană“ se înlocuiesc cu „Uniunea“, cuvintele „Comunităţilor Europene“ sau „ale CEE“ se înlocuiesc cu „(ale) Uniunii Europene“.

    (2) Pentru alte fapte decât cele prevăzute la alin. (1), executarea sancţiunii pecuniare este subordonată condiţiei ca fapta la care se referă hotărârea autorităţii judiciare sau administrative străine să fie prevăzută şi de legea română.

    ART. 298
    Recunoaşterea şi executarea hotărârilor
    (1) Autorităţile judiciare române de executare recunosc o hotărâre fără alte formalităţi şi iau imediat toate măsurile necesare pentru executarea acesteia, cu excepţia cazului în care constată că este aplicabil unul dintre motivele de nerecunoaştere sau neexecutare prevăzute la art. 299.
    (2) Dacă autoritatea judiciară română care a primit o hotărâre nu are competenţa de a o recunoaşte şi de a lua măsurile necesare în vederea executării acesteia, ea va trimite hotărârea, din oficiu, autorităţii competente şi va aduce acest lucru la cunoştinţa autorităţii competente din statul emitent, în mod corespunzător.

    ART. 299
    Motivele de nerecunoaştere şi neexecutare
    (1) Autorităţile judiciare române de executare pot refuza să recunoască şi să execute o hotărâre dacă nu a fost prezentat certificatul prevăzut în anexa nr. 3, dacă certificatul respectiv este incomplet sau este în mod vădit necorespunzător cu hotărârea.
    (2) În afara cazului prevăzut la art. 297 alin. (2), autoritatea judiciară română de executare poate refuza să recunoască şi să execute hotărârea şi dacă se stabileşte că:
    a) împotriva persoanei condamnate şi pentru aceleaşi fapte s-a pronunţat o hotărâre în România sau în orice alt stat decât statul emitent şi, în cel din urmă caz, hotărârea a fost executată;
    b) executarea hotărârii este prescrisă conform legii române, iar hotărârea se referă la fapte care intră în competenţa instanţelor române;
    c) hotărârea se referă la fapte care:
    (i) sunt considerate de legea română ca fiind comise integral sau parţial pe teritoriul României ori într-un loc considerat ca atare; sau
    (ii) au fost comise în afara teritoriului statului emitent, iar legea română nu permite urmărirea aceloraşi infracţiuni atunci când sunt comise în afara teritoriului României;

    d) există imunitate conform legii române, ceea ce face imposibilă executarea hotărârii;
    e) hotărârea a fost pronunţată referitor la o persoană fizică care, conform legii române, dată fiind vârsta acesteia, nu ar fi trebuit să răspundă penal pentru faptele cu privire la care s-a pronunţat hotărârea;
    f) conform certificatului prevăzut în anexa nr. 3, persoana fizică sau juridică sancţionată:
    (i) în cazul unei proceduri scrise, nu a fost informată personal sau printr-un reprezentant competent potrivit legii aceluiaşi stat, cu privire la dreptul său de a ataca hotărârea luată împotriva sa şi la termenul în care poate fi exercitată calea de atac, în conformitate cu legea statului emitent; sau
    (ii) în cazul unei proceduri orale, nu s-a prezentat personal, în afară de cazul în care autoritatea emitentă informează că, în conformitate cu legislaţia statului emitent:
    - aceasta a fost încunoştinţată, în timp util, prin citaţie scrisă înmânată personal sau prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare şi la consecinţele legale în caz de neprezentare; sau
    – aceasta, având cunoştinţă de ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare, a mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea juridică în faţa instanţei de judecată a fost realizată în mod efectiv de către avocatul respectiv; sau
    – după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare şi i s-a adus la cunoştinţă că, potrivit legii, cauza poate fi rejudecată sau că hotărârea este supusă unei căi de atac şi că poate fi verificată inclusiv pe baza unor probe noi, iar în eventualitatea admiterii căii de atac, poate fi desfiinţată, persoana condamnată fie a renunţat în mod expres la rejudecarea cauzei ori la exercitarea căii de atac, fie nu a solicitat rejudecarea ori nu a declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac;

    (iii) nu s-a prezentat personal, în afară de cazul în care autoritatea emitentă informează că, în conformitate cu legislaţia statului emitent, deşi i s-au adus la cunoştinţă în mod expres procedurile iniţiate împotriva sa şi posibilitatea de a se prezenta personal, aceasta a renunţat în mod expres la dreptul la o procedură orală şi a indicat că nu contestă cauza;

    g) pedeapsa pecuniară este mai mică de 70 euro sau decât echivalentul în lei al acestei sume.

    (3) În cazurile menţionate la alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi f), înainte de a decide nerecunoaşterea şi neexecutarea, totale sau parţiale, ale unei hotărâri, autoritatea judiciară română de executare se va consulta cu autoritatea competentă din statul emitent, prin orice mijloace adecvate, şi, dacă este cazul, va solicita acesteia furnizarea oricăror informaţii fără întârziere.

    ART. 300
    Stabilirea sumei de plată
    (1) Dacă se stabileşte că hotărârea se referă la fapte care nu au fost comise pe teritoriul statului emitent, autoritatea judiciară română de executare poate decide să reducă suma pedepsei executate la suma maximă prevăzută pentru fapte similare de legea română, atunci când faptele intră în competenţa instanţelor române.
    (2) Autoritatea judiciară română de executare schimbă, dacă este cazul, pedeapsa în moneda statului de executare, la cursul valutar de la data pronunţării pedepsei.

    ART. 301
    Legea care guvernează executarea
    (1) Fără a aduce atingere dispoziţiilor art. 302, executarea hotărârii este guvernată de legea română în acelaşi mod ca în cazul unei pedepse pecuniare aplicate de o instanţă judecătorească română. Numai autorităţile române au competenţa de a decide asupra procedurilor de executare şi de a stabili toate măsurile legate de aceasta, inclusiv motivele de încetare a executării.
    (2) În cazul în care persoana condamnată poate face dovada plăţii totale sau parţiale efectuate în orice stat, autoritatea judiciară română de executare se consultă cu autoritatea competentă din statul emitent în modul prevăzut la art. 299 alin. (3). Orice parte din pedeapsă recuperată în orice alt mod din orice stat trebuie dedusă integral din suma care trebuie executată în România.

    ART. 302
    Înlocuirea pedepsei pecuniare
    Dacă executarea unei hotărâri nu este posibilă, fie total, fie parţial, autoritatea judiciară română de executare poate dispune înlocuirea amenzii, în condiţiile art. 63 sau 64 din Codul penal.

    ART. 303
    Amnistia, graţierea şi revizuirea
    (1) Amnistia şi graţierea pot fi acordate atât de către statul emitent, cât şi de către statul român.
    (2) Fără a aduce atingere dispoziţiilor art. 302, orice revizuire a hotărârii este de competenţa exclusivă a statului emitent.

    ART. 304
    Încetarea executării când România este stat de executare
    Autorităţile române încetează executarea hotărârii imediat ce sunt informate de autoritatea competentă din statul emitent cu privire la orice hotărâre sau măsură luată conform art. 294.

    ART. 305
    Destinaţia fondurilor obţinute din executarea hotărârilor şi cheltuielile
    (1) Fondurile obţinute din executarea hotărârilor de către autorităţile române de executare se fac venit la bugetul de stat, dacă nu se convine altfel cu statul emitent şi statul român.
    (2) Cheltuielile efectuate de autorităţile române în aplicarea prezentei secţiuni rămân în sarcina statului român.

    ART. 306
    Informare
    Autoritatea judiciară română de executare informează neîntârziat autoritatea competentă a statului emitent prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă:
    a) despre transmiterea hotărârii către autoritatea competentă;
    b) despre orice hotărâre de nerecunoaştere şi neexecutare a hotărârii şi motivele pentru care s-a pronunţat aceasta;
    c) despre neexecutarea totală sau parţială a hotărârii şi motivele pentru care s-a pronunţat aceasta;
    d) despre executarea hotărârii imediat după încheierea executării;
    e) despre înlocuirea sancţiunii pecuniare cu o altă pedeapsă.


    SECŢIUNEA a 5-a
    Dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2006/783/JAI din 6 octombrie 2006 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce la ordinele de confiscare
  Dispoziţii generale
    ART. 307
    Definiţii
    (1) Prin ordin de confiscare se înţelege sancţiunea sau măsura dispusă de o instanţă ca urmare a unei proceduri penale, care constă în scoaterea forţată definitivă a bunurilor din patrimoniul celui care le deţine.
    (2) Prin bun se înţelege orice bun, indiferent de natura acestuia, corporal sau necorporal, mobil ori imobil, precum şi documentele sau instrumentele juridice care dovedesc existenţa unui titlu sau a unui drept asupra acestui bun, cu privire la care instanţa din statul emitent a stabilit că:
    a) constituie produsul infracţiunii sau corespunde în totalitate ori în parte valorii acestui produs; sau
    b) constituie instrumentul unei asemenea infracţiuni;
    c) poate fi confiscat în baza competenţelor de confiscare extinse potrivit dreptului statului emitent.

    (3) Prin produsul unei infracţiuni se înţelege orice avantaj economic ce decurge din săvârşirea faptei penale. Poate îmbrăca orice formă de bun care a luat fiinţă prin săvârşirea infracţiunii.
    (4) Prin instrument al unei infracţiuni se înţelege orice fel de bun care a folosit sau a fost destinat să folosească, în orice fel, în totalitate ori parţial, pentru săvârşirea infracţiunii sau infracţiunilor.
    (5) Prin bunuri culturale care fac parte din patrimoniul naţional cultural se înţelege bunurile definite conform art. 63 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care transpune art. 1 alin. (1) din Directiva Consiliului 93/7/CEE din 15 martie 1993 privind restituirea bunurilor culturale care au părăsit ilegal teritoriul unui alt stat membru*).
    *) Abrogată, începând cu data de 19 decembrie 2015, prin Directiva 2014/60/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 mai 2014 privind restituirea obiectelor culturale care au părăsit ilegal teritoriul unui stat membru şi de modificare a Regulamentului (UE) nr. 1.024/2012, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 159 din 28 mai 2014.

    (6) Atunci când procedurile penale care au condus la confiscare se referă la o infracţiune principală şi la infracţiunea de spălare de bani, prin infracţiunea prevăzută la art. 321 alin. (1) lit. f) se înţelege infracţiunea principală.
    (7) Prin stat emitent se înţelege statul membru în care o instanţă a emis un ordin de confiscare în cadrul unei proceduri penale.
    (8) Prin stat de executare se înţelege statul membru căruia ordinul de confiscare i-a fost transmis spre executare.
    (9) Prin decizia-cadru se înţelege Decizia-cadru 2006/783/JAI din 6 octombrie 2006 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce la ordinele de confiscare, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 328 din 24 noiembrie 2006.

    ART. 308
    Ordinul de confiscare şi certificatul
    (1) Ordinul de confiscare se emite în forma şi în conformitate cu legislaţia statului emitent şi este însoţit de certificatul prevăzut la alin. (3).
    (2) Atunci când România este stat emitent, prin ordin de confiscare se înţelege măsura aplicată de o instanţă în legătură cu una sau mai multe infracţiuni având ca rezultat deposedarea definitivă de bunul respectiv.
    (3) Certificatul trebuie să fie întocmit potrivit formularului standard prevăzut la anexa nr. 4 şi să fie semnat şi ştampilat de autoritatea judiciară care a dispus confiscarea. De asemenea, conţinutul certificatului trebuie să fie certificat de autoritatea judiciară emitentă.

    ART. 309
    Autorităţi române competente
    (1) Autorităţile române competente să emită un ordin de confiscare sunt instanţele judecătoreşti.
    (2) În cazul ordinului de confiscare emis de o autoritate judiciară dintr-un stat membru, competenţa de executare aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie se află bunul care face obiectul confiscării. În cazul în care ordinul de confiscare priveşte:
    a) mai multe bunuri mobile aflate în circumscripţia unor tribunale diferite, competenţa aparţine Tribunalului Bucureşti;
    b) mai multe bunuri mobile şi un bun imobil, competenţa aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie se află bunul imobil;
    c) mai multe bunuri imobile, aflate în circumscripţia unor tribunale diferite, competenţa aparţine tribunalului în circumscripţia căruia se află bunul imobil având valoarea cea mai mare.

    (3) În cazul ordinelor de confiscare multiple, transmise de mai multe state membre emitente, pentru aceleaşi bunuri, competenţa aparţine tribunalului mai întâi sesizat.
    (4) Autoritatea centrală română în aplicarea art. 3 alin. (2) din decizia-cadru este Ministerul Justiţiei, care are rolul de a asista instanţele judecătoreşti şi de a transmite şi primi ordinele de confiscare în cazul în care contactul direct nu este posibil.

    ART. 310
    Domeniul de aplicare
    (1) Dacă faptele care au condus la emiterea unui ordin de confiscare constituie una sau mai multe dintre următoarele infracţiuni, indiferent de denumirea pe care o au în legislaţia statului emitent, şi sunt sancţionate de legea statului emitent cu o pedeapsă privativă de libertate cu o durată maximă de cel puţin 3 ani, ordinul de confiscare este executat fără verificarea dublei incriminări:
    1. participarea la un grup criminal organizat;
    2. terorismul;
    3. traficul de persoane;
    4. exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă;
    5. traficul ilicit de droguri şi substanţe psihotrope;
    6. traficul ilicit de arme, muniţii şi substanţe explozive;
    7. corupţia;
    8. frauda, inclusiv cea care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităţilor Europene în înţelesul Convenţiei din 26 iulie 1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene;
    9. spălarea produselor infracţiunii;
    10. falsificarea de monedă, inclusiv contrafacerea monedei euro;
    11. fapte legate de criminalitatea informatică;
    12. infracţiuni împotriva mediului, inclusiv traficul ilicit de specii de animale pe cale de dispariţie şi de specii şi soiuri de plante pe cale de dispariţie;
    13. facilitarea intrării şi şederii ilegale;
    14. omorul, vătămarea corporală gravă;
    15. traficul ilicit de organe şi ţesuturi umane;
    16. răpirea, lipsirea de libertate în mod ilegal şi luarea de ostatici;
    17. rasismul şi xenofobia;
    18. furtul organizat sau armat;
    19. traficul ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichităţi şi opere de artă;
    20. înşelăciunea;
    21. racketul şi extorcarea de fonduri;
    22. contrafacerea şi pirateria produselor;
    23. falsificarea de acte oficiale şi uzul de fals;
    24. falsificarea de mijloace de plată;
    25. traficul ilicit de substanţe hormonale şi alţi factori de creştere;
    26. traficul ilicit de materiale nucleare sau radioactive;
    27. traficul de vehicule furate;
    28. violul;
    29. incendierea cu intenţie;
    30. crime aflate în jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale;
    31. sechestrarea ilegală de nave sau aeronave;
    32. sabotajul.

    (2) Pentru alte cazuri decât cele menţionate la alin. (1), recunoaşterea şi executarea unui ordin de confiscare sunt supuse condiţiei ca faptele care au determinat dispunerea confiscării să reprezinte o faptă care ar permite confiscarea potrivit legii române, oricare ar fi elementele constitutive şi calificarea juridică în legea statului emitent sau oricum ar fi descrisă fapta în legea acestui stat.

    ART. 311
    Amnistia, graţierea şi revizuirea ordinelor de confiscare
    (1) Amnistia şi graţierea pot fi acordate atât de către statul emitent, cât şi de către statul de executare.
    (2) Revizuirea ordinului de confiscare poate fi dispusă numai de către statul emitent.

  Procedura de transmitere de către autorităţile române a ordinelor de confiscare şi a certificatului
    ART. 312
    Transmiterea ordinelor de confiscare şi a certificatului
    (1) Ordinul de confiscare, împreună cu certificatul prevăzut la art. 308, însoţite de o traducere în limba sau în limbile oficiale ale statului membru de executare sau în altă limbă acceptată de acesta, se transmite de autoritatea judiciară emitentă direct autorităţii competente din statul de executare, prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă şi în condiţii care să permită autorităţii competente a statului de executare să stabilească autenticitatea acestora. Traducerea se efectuează prin grija autorităţii judiciare emitente.
    (2) Originalul ordinului de confiscare şi originalul certificatului sunt transmise statului de executare, la cerere.
    (3) În cazul în care autoritatea judiciară emitentă nu cunoaşte autoritatea competentă să recunoască şi să execute ordinul de confiscare, aceasta solicită statului de executare, prin punctele de contact ale României la Reţeaua Judiciară Europeană, să îi furnizeze informaţii în acest sens.
    (4) Transmiterea directă prevăzută la alin. (1) nu este permisă în cazul în care un stat membru a desemnat o autoritate centrală pentru transmiterea sau primirea ordinelor de confiscare.
    (5) Toate comunicările legate de recunoaşterea şi executarea ordinului de confiscare au loc direct între autoritatea emitentă şi autoritatea competentă din statul de executare, sub rezerva prevederilor alin. (4).

    ART. 313
    Determinarea statului membru competent să execute ordinul de confiscare
    (1) Ordinul de confiscare şi certificatul prevăzut la art. 308 pot fi transmise:
    a) dacă ordinul de confiscare are ca obiect confiscarea unei sume de bani, către autoritatea competentă din statul membru în care autoritatea judiciară emitentă are motive întemeiate să creadă că persoana fizică sau juridică faţă de care s-a dispus confiscarea deţine bunuri sau venituri;
    b) dacă ordinul de confiscare are ca obiect confiscarea unor părţi dintr-un bun, către autoritatea competentă din statul membru în care autoritatea judiciară emitentă are motive întemeiate să creadă că se află bunul supus confiscării.

    (2) În lipsa unor indicii întemeiate, care să permită determinarea statului membru căruia să îi fie transmis ordinul, autoritatea judiciară emitentă poate transmite ordinul de confiscare către autoritatea competentă din statul membru în care domiciliază sau îşi are sediul persoana fizică sau juridică împotriva căreia a fost emis ordinul.

    ART. 314
    Transmiterea unui ordin de confiscare către unul sau mai multe state de executare
    (1) Ordinul de confiscare poate fi transmis doar unui singur stat de executare, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2) şi (3).
    (2) Ordinul de confiscare privind părţi dintr-un bun determinat poate fi transmis către mai multe state de executare, în acelaşi timp, atunci când:
    a) autoritatea judiciară emitentă are motive întemeiate să creadă că anumite părţi din bunul supus confiscării se află în locaţii diferite din mai multe state de executare;
    b) confiscarea unei anumite părţi dintr-un bun supus confiscării implică activităţi care presupun acţiuni din partea mai multor state de executare sau autoritatea judiciară emitentă are motive întemeiate să creadă că o anumită parte dintr-un bun supus confiscării se află în unul din două sau mai multe state de executare.

    (3) Ordinul de confiscare a unei sume de bani poate fi transmis mai multor state de executare, în acelaşi timp, atunci când autoritatea judiciară emitentă consideră că este necesar să transmită astfel, spre exemplu, dacă bunul respectiv nu a fost indisponibilizat conform Deciziei-cadru a Consiliului 2003/577/JAI sau valoarea bunului care ar putea fi confiscat în România, ca stat emitent, şi în oricare dintre statele de executare nu este suficientă pentru executarea întregii sume prevăzute în ordinul de confiscare.

    ART. 315
    Efectele transmiterii unui ordin de confiscare
    (1) Transmiterea ordinului de confiscare către unul sau mai multe state de executare nu aduce atingere dreptului autorităţii judiciare române de a dispune executarea confiscării, potrivit Codului român de procedură penală.
    (2) În cazul transmiterii către unul sau mai multe state de executare a unui ordin de confiscare privind o sumă de bani, valoarea ce decurge din executarea sa nu poate depăşi suma maximă specificată în ordinul de confiscare.
    (3) Autoritatea judiciară emitentă informează, fără întârziere, autoritatea competentă din fiecare stat de executare:
    a) în cazul în care consideră, spre exemplu, în baza informaţiilor pe care fiecare din statele de executare i le-a adus la cunoştinţă, că există riscul să se depăşească suma maximă prevăzută în ordinul de confiscare. În cazul în care autoritatea judiciară emitentă a fost informată că executarea ordinului de confiscare a fost amânată, aceasta informează, fără întârziere, autoritatea competentă din statul de executare dacă mai există sau nu un astfel de risc;
    b) în cazul în care confiscarea a fost executată în tot sau în parte în România sau într-unul din statele de executare. În situaţia confiscării în parte, autoritatea judiciară emitentă specifică suma pentru care ordinul de confiscare se mai execută;
    c) în cazul în care, ulterior transmiterii unui ordin de confiscare, o autoritate română primeşte din partea persoanei faţă de care s-a emis ordinul de confiscare orice sumă de bani pe care aceasta o achită de bunăvoie în contul ordinului de confiscare. În situaţia confiscării produsului infracţiunii, orice parte din sumă se deduce din suma care trebuie confiscată în statul de executare. În acest caz, autoritatea judiciară română emitentă specifică suma cu privire la care ordinul de confiscare se mai execută.

    (4) În cazul în care, ca urmare a executării unui ordin de confiscare emis de o autoritate judiciară română, autoritatea de executare a despăgubit orice persoană interesată, inclusiv terţii de bună-credinţă, statul român va rambursa statului de executare suma acordată ca despăgubire.
    (5) În cazul în care autoritatea de executare informează că executarea ordinului de confiscare implică cheltuieli ridicate sau excepţionale, autoritatea judiciară română emitentă poate lua în considerare propunerea de împărţire a cheltuielilor pe baza unei fişe detaliate de plată prezentate de autoritatea de executare.

    ART. 316
    Încetarea executării confiscării
    Autoritatea judiciară română emitentă aduce imediat la cunoştinţa autorităţii competente din statul de executare, prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă, orice decizie de revocare a măsurii confiscării sau de retragere a ordinului de confiscare, indiferent de motiv.

  Procedura de executare de către autorităţile române a ordinelor de confiscare
    ART. 317
    Măsuri premergătoare
    (1) Atunci când instanţa primeşte un ordin de confiscare, în termen de cel mult 24 de ore de la data primirii, verifică dacă ordinul este însoţit de traducerea în limba română.
    (2) În cazul în care ordinul de confiscare nu este tradus, instanţa solicită autorităţii competente din statul emitent remiterea traducerii, într-un termen de cel mult 5 zile.
    (3) Repartizarea cauzei se face, în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile în materie, unui complet format dintr-un singur judecător, termenul de judecată stabilit neputând fi mai mare de 5 zile.
    (4) Dacă instanţa apreciază că nu este competentă să recunoască şi să ia măsurile necesare pentru executarea ordinului de confiscare, trimite, din oficiu, ordinul de confiscare instanţei competente să îl recunoască şi să îl execute şi informează despre aceasta autoritatea competentă a statului emitent. În situaţia în care ordinul de confiscare nu conţine suficiente informaţii pentru determinarea competenţei, instanţa poate solicita autorităţii competente din statul de emitere transmiterea informaţiilor suplimentare ori a certificatului prevăzut la art. 308, în situaţia în care acesta nu a fost transmis iniţial, fixând un termen de cel mult 5 zile în care autoritatea competentă din statul emitent să transmită astfel de documente.

    ART. 318
    Reguli cu privire la recunoaşterea şi executarea ordinelor de confiscare
    (1) Ordinul de confiscare emis de o autoritate competentă dintr-un stat membru se recunoaşte fără a fi necesară nicio altă formalitate, cu excepţia cazului în care este incident unul dintre motivele de nerecunoaştere prevăzute la art. 321.
    (2) Ordinul de confiscare emis de o autoritate competentă dintr-un stat membru, recunoscut de instanţa judecătorească, se execută fără întârziere, cu excepţia cazului în care este incident unul dintre motivele de amânare prevăzute la art. 322.
    (3) În caz de refuz al recunoaşterii unui ordin de confiscare, instanţa analizează posibilitatea de a se consulta cu autoritatea competentă din statul de emitere, anterior pronunţării unei hotărâri în acest sens. În cazul în care refuzul se întemeiază pe motivele prevăzute la art. 321 alin. (1) lit. a), b), e), f) sau g), consultarea este obligatorie. De asemenea, consultarea este obligatorie în cazul prevăzut la art. 321 alin. (1) lit. d), dacă autoritatea competentă din statul emitent nu este informată potrivit art. 326 alin. (3).
    (4) În cazul în care persoana faţă de care s-a dispus confiscarea poate prezenta dovada confiscării, în tot sau în parte, în orice stat, instanţa consultă autoritatea competentă din statul de executare. În cazul confiscării produselor infracţiunii, orice parte a sumei care este recuperată conform ordinului de confiscare din orice state, altele decât statul român, se deduce în totalitate din suma care trebuie confiscată de instanţa judecătorească.
    (5) Instanţa poate dispune luarea de măsuri alternative la ordinul de confiscare, inclusiv pedeapsa cu închisoarea sau alte măsuri privative de libertate, numai dacă autoritatea competentă din statul emitent şi-a exprimat, în scris, acordul în acest sens.
    (6) În cazul în care ordinul de confiscare priveşte o sumă de bani, instanţa converteşte, dacă este cazul, suma de bani supusă confiscării în moneda naţională la cursul valutar existent la data la care a fost emis ordinul de confiscare.
    (7) În cazul în care executarea ordinului de confiscare implică cheltuieli ridicate sau excepţionale, autoritatea judiciară română de executare poate informa despre aceasta autoritatea competentă din statul emitent şi propune împărţirea cheltuielilor pe baza unei fişe detaliate de plată întocmite în acest sens.

    ART. 319
    Legea aplicabilă
    Executarea ordinelor de confiscare este guvernată de legea română, autorităţile române fiind singurele în măsură să decidă cu privire la executarea confiscării, inclusiv cu privire la măsurile ce trebuie luate în acest sens.

    ART. 320
    Confiscarea în cazuri speciale
    (1) Dacă un ordin de confiscare priveşte o anumită parte dintr-un bun, în cazul în care autoritatea emitentă consimte, şi dacă o astfel de posibilitate este permisă de legea ambelor state, instanţa poate dispune confiscarea prin echivalent bănesc corespunzător valorii bunului supus confiscării.
    (2) Dacă ordinul de confiscare priveşte o sumă de bani, în cazul în care suma de bani nu poate fi obţinută în totalitate, instanţa poate dispune confiscarea oricărei părţi dintr-un bun care va fi găsit disponibil.

    ART. 321
    Motive de nerecunoaştere sau neexecutare
    (1) În afara cazului prevăzut la art. 310 alin. (2), recunoaşterea şi executarea ordinului de confiscare poate fi refuzată dacă:
    a) certificatul prevăzut la art. 308 nu este anexat, este incomplet sau nu corespunde în mod evident cu ordinul de confiscare;
    b) executarea ordinului de confiscare ar fi contrară principiului non bis in idem;
    c) legislaţia română prevede o imunitate sau un privilegiu care face imposibilă executarea ordinului de confiscare;
    d) drepturile oricărei părţi interesate, inclusiv drepturile terţilor de bună-credinţă, fac imposibilă executarea ordinului de confiscare, inclusiv acolo unde aceasta reprezintă o consecinţă a aplicării dispoziţiilor prevăzute pentru protecţia juridică a drepturilor conform art. 326;
    e) persoana nu a fost prezentă personal la judecata cauzei, cu excepţia cazului în care, din certificatul prevăzut în anexa nr. 4, rezultă că:
    (i) a fost încunoştinţată, în timp util, prin citaţie scrisă înmânată personal sau prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare şi la consecinţele legale în caz de neprezentare; sau
    (ii) având cunoştinţă de ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare, a mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea juridică şi apărarea în faţa instanţei de judecată au fost realizate în mod efectiv de către avocatul respectiv; sau
    (iii) după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare şi i s-a adus la cunoştinţă că, potrivit legii, cauza poate fi rejudecată sau că hotărârea este supusă unei căi de atac şi că poate fi verificată inclusiv pe baza unor probe noi, iar în eventualitatea admiterii căii de atac, poate fi desfiinţată, persoana condamnată fie a renunţat în mod expres la rejudecarea cauzei ori la exercitarea căii de atac, fie nu a solicitat rejudecarea ori nu a declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac;

    f) ordinul de confiscare are la bază proceduri penale cu privire la infracţiuni care:
    - conform legislaţiei române sunt privite ca fiind săvârşite, în totalitate sau parţial, pe teritoriul statului român; sau
    – au fost săvârşite în afara teritoriului statului emitent, iar legislaţia română nu permite luarea unor măsuri faţă de infracţiunile care au fost comise în afara teritoriului statului român;

    g) executarea ordinului de confiscare aduce atingere principiilor constituţionale;
    h) executarea ordinului de confiscare s-a prescris potrivit legii române, cu condiţia ca infracţiunile să fie de competenţa autorităţilor române potrivit legislaţiei penale interne;
    i) hotărârea de confiscare a fost pronunţată în temeiul competenţelor de confiscare extinse care nu sunt compatibile cu dispoziţiile legislaţiei române în materie. În acest caz, hotărârea de confiscare poate fi executată cel puţin în măsura prevăzută de legislaţia română.

    (2) În cazul menţionat la alin. (1) lit. a), instanţa poate să stabilească un termen pentru transmiterea sau completarea ori corectarea certificatului.
    (3) Orice decizie de a refuza recunoaşterea şi executarea este luată şi notificată în cel mai scurt timp posibil autorităţilor competente ale statului de emitere.
    (4) În cazul în care, în practică, executarea ordinului de confiscare este imposibilă deoarece bunul supus confiscării a dispărut, a fost distrus, nu poate fi găsit la locul indicat în certificat sau pentru că locul în care se găseşte bunul nu a fost indicat într-un mod destul de clar nici după consultarea statului emitent, instanţa informează imediat în această privinţă autoritatea competentă din statul emitent.

    ART. 322
    Amânarea executării ordinului de confiscare
    (1) Instanţa poate amâna executarea unui ordin de confiscare transmis:
    a) dacă, în cazul unui ordin de confiscare privind o sumă de bani, apreciază că există riscul ca valoarea totală rezultată din executarea sa să depăşească suma specificată în ordin datorită executării sale simultane în mai multe state membre;
    b) în cazul unor acţiuni în despăgubire la care se face referire la art. 326;
    c) dacă apreciază că executarea imediată a ordinului de confiscare ar putea prejudicia o procedură penală aflată în curs; amânarea este dispusă până la data la care executarea devine posibilă;
    d) atunci când faţă de bunurile care fac obiectul ordinului de confiscare a fost dispusă confiscarea într-un proces penal intern.

    (2) În cazul amânării, instanţa ia, pe durata amânării, toate măsurile necesare, similare cu măsurile luate în cazurile prevăzute de legislaţia internă, pentru a împiedica dispariţia bunurilor supuse confiscării.
    (3) În cazul amânării prevăzute la alin. (1) lit. a), instanţa informează, fără întârziere, prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă, autoritatea competentă din statul emitent.
    (4) În cazurile la care se face referire în alin. (1) lit. b) şi c), instanţa întocmeşte un raport privind cauzele de amânare, incluzând, dacă este posibil, şi durata prevăzută pentru amânare, raport care va fi înaintat către autoritatea competentă din statul emitent.
    (5) Imediat ce motivele amânării au încetat să mai existe, instanţa va lua toate măsurile necesare pentru executarea ordinului de confiscare şi pentru informarea autorităţii competente din statul de emitere.

    ART. 323
    Ordine de confiscare multiple
    În cazul în care instanţa instrumentează:
    a) două sau mai multe ordine de confiscare privind o sumă de bani, care au fost emise împotriva aceleiaşi persoane fizice sau juridice, iar persoana în cauză nu prezintă suficiente mijloace în România în vederea executării tuturor ordinelor; sau
    b) două sau mai multe ordine de confiscare privind aceleaşi bunuri, aceasta ia în considerare toate circumstanţele, inclusiv cele privind bunurile indisponibilizate, gravitatea şi locul unde a fost săvârşită infracţiunea, data emiterii şi data transmiterii ordinelor respective, pentru a decide care dintre ordinele de confiscare va fi executat.


    ART. 324
    Dispunerea de bunurile confiscate
    (1) Statul român, prin organele sale competente, dispune de sumele de bani obţinute în urma executării unui ordin de confiscare după cum urmează:
    a) în cazul în care sumele de bani obţinute în urma executării unui ordin de confiscare au o valoare sub 10.000 euro sau echivalentul în lei al acestei sume, acestea se fac venit la bugetul de stat;
    b) în toate celelalte cazuri, 50% din suma obţinută în urma executării unui ordin de confiscare va fi transferată către statul emitent.

    (2) În cazul celorlalte bunuri, confiscarea se execută într-unul dintre următoarele moduri:
    a) bunurile confiscate se pot valorifica, prin vânzare, potrivit dispoziţiilor legale, situaţie în care suma obţinută în urma valorificării se distribuie potrivit prevederilor alin. (1); sau
    b) bunurile confiscate pot fi transferate către statul emitent. În cazul în care ordinul de confiscare acoperă o parte din valoarea ordinului, bunurile se transferă către statul emitent, numai dacă autoritatea competentă a acestui stat consimte în acest sens;
    c) atunci când nu se pot aplica prevederile lit. a) sau b), se poate dispune cu privire la bunurile confiscate într-un alt mod, în conformitate cu dispoziţiile legii române.

    (3) Bunurile culturale parte a patrimoniului naţional supuse confiscării nu pot fi vândute sau transferate.
    (4) Dispoziţiile alin. (1)-(3) se aplică dacă nu se dispune altfel printr-un acord încheiat între statul român şi statul emitent.

    ART. 325
    Informaţii privind rezultatul executării
    Autoritatea de executare informează, fără întârziere, autoritatea competentă din statul emitent, cu privire la:
    a) comunicarea unui ordin de confiscare către instanţa română competentă, potrivit art. 317 alin. (4);
    b) hotărârea motivată prin care s-a refuzat recunoaşterea ordinului de confiscare;
    c) neexecutarea totală sau parţială a ordinelor de confiscare pentru motivele prevăzute la art. 311, art. 318 alin. (3), art. 319 şi 323;
    d) executarea ordinului, de îndată ce s-a realizat;
    e) aplicarea unor măsuri alternative executării ordinului de confiscare, potrivit art. 318 alin. (5).


    ART. 326
    Despăgubiri
    (1) Orice parte interesată, inclusiv terţii de bună-credinţă implicaţi, are dreptul la despăgubiri, în condiţiile legii, în cazul încălcării drepturilor sale prin recunoaşterea şi executarea unui ordin de confiscare.
    (2) Motivele de fond care au stat la baza emiterii ordinului de confiscare nu pot fi contestate în faţa instanţei române de executare.
    (3) În cazul în care este introdusă o acţiune în despăgubire în faţa instanţei române, aceasta informează autoritatea competentă din statul emitent.

    ART. 327
    Rambursare
    (1) Fără a aduce atingere dispoziţiilor art. 326 alin. (2), în cazul în care statul român răspunde pentru prejudiciile cauzate uneia din persoanele interesate, inclusiv terţii de bună-credinţă, ca urmare a executării unui ordin de confiscare transmis spre executare unei autorităţi judiciare române, acesta va solicita statului emitent orice sumă plătită ca despăgubire persoanei în cauză, cu excepţia cazului şi în măsura în care paguba sau o parte a acesteia se datorează în mod exclusiv conduitei autorităţilor române.
    (2) Dispoziţiile alin. (1) nu aduc atingere prevederilor legale interne privind acţiunile în despăgubire formulate de persoanele fizice sau juridice.

    SECŢIUNEA a 6-a
    Dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Directivei 2014/41/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind ordinul european de anchetă în materie penală
  Dispoziţii generale
    ART. 328
    Domeniul de aplicare şi înţelesul unor termeni sau expresii
    (1) Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene care au transpus Directiva 2014/41/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind ordinul european de anchetă în materie penală, în domeniul executării măsurilor de anchetă, în vederea obţinerii de probe, denumite în cuprinsul prezentei secţiuni state membre. Dispoziţiile prezentei secţiuni nu se aplică în relaţia cu Regatul Danemarcei şi cu Republica Irlanda.
    (2) În sensul prezentei secţiuni, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
    a) ordin european de anchetă - o decizie judiciară emisă sau validată de o autoritate judiciară a unui stat membru, în scopul ducerii la îndeplinire a uneia sau mai multor măsuri de anchetă specifice într-un alt stat membru, în vederea obţinerii de probe sau în vederea transmiterii probelor care se află deja în posesia autorităţii competente din statul de executare. Ordinul european de anchetă include orice măsură de anchetă, cu excepţia instituirii unei echipe comune de anchetă şi a strângerii de probe în cadrul unei echipe comune de anchetă, instituită potrivit prevederilor art. 13 din Convenţia cu privire la asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene şi în Decizia-cadru 2002/465/JAI a Consiliului, cu excepţia cazului în care scopul este aplicarea art. 13 alin. (8) din Convenţie şi, respectiv, art. 1 alin. (8) din Decizia-cadru;
    b) stat emitent - statul membru în care este emis ordinul european de anchetă;
    c) stat de executare - statul membru care execută ordinul european de anchetă, în care urmează să fie pusă în aplicare măsura de anchetă;
    d) autoritate emitentă:
    1. o autoritate judiciară;
    2. orice altă autoritate competentă, astfel cum este definită în legislaţia statului emitent, care acţionează în cauză în calitate de autoritate de anchetă, având competenţa să dispună strângerea de probe în conformitate cu legislaţia naţională. În acest caz, ordinul european de anchetă trebuie să fie validat de o autoritate judiciară, după examinarea conformităţii sale cu dispoziţiile legale ale statului emitent referitoare la emitere. În cazul în care ordinul european de anchetă a fost validat de către o autoritate judiciară, autoritatea respectivă poate fi considerată, de asemenea, autoritate emitentă în vederea transmiterii ordinului european de anchetă conform prezentei secţiuni;

    e) autoritate de executare - autoritatea care are competenţa de a recunoaşte un ordin european de anchetă şi de a asigura executarea acestuia în conformitate cu legislaţia naţională.


    ART. 329
    Tipurile de proceduri în cadrul cărora poate fi emis ordinul european de anchetă
    Ordinul european de anchetă poate fi emis:
    a) în cadrul procedurilor penale iniţiate de o autoritate judiciară sau care pot fi iniţiate în faţa unei autorităţi judiciare cu privire la o infracţiune, în conformitate cu legislaţia statului emitent;
    b) în cadrul procedurilor iniţiate de autorităţi administrative cu privire la fapte care constituie încălcări ale normelor de drept şi care sunt sancţionate în legislaţia naţională a statului emitent şi în care decizia poate da naştere unei acţiuni în faţa unei instanţe competente, în special în materie penală;
    c) în cazul procedurilor iniţiate de autorităţi judiciare cu privire la fapte care constituie încălcări ale normelor de drept şi care sunt sancţionate în legislaţia naţională a statului emitent, în cazul în care decizia autorităţilor menţionate poate da naştere unei acţiuni în faţa unei instanţe competente, în special în materie penală;
    d) în legătură cu procedurile prevăzute la lit. a), b) şi c), care privesc infracţiuni sau încălcări ale legii, ce pot angaja răspunderea unei persoane juridice sau pot conduce la aplicarea de pedepse unei persoane juridice în statul emitent.


    ART. 330
    Autorităţile competente române pentru emiterea şi executarea unui ordin european de anchetă
    (1) Când România este stat emitent, ordinul european de anchetă este emis, în cursul procesului penal, de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau de judecătorul competent, potrivit fazei procesuale, din oficiu sau la cererea părţilor sau subiecţilor procesuali principali, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală.
    (2) Când România este stat de executare, recunoaşterea şi executarea unui ordin european de anchetă sunt de competenţa parchetului sau instanţei competente material şi după calitatea persoanei, potrivit legii române. Competenţa teritorială este determinată în funcţie de locul unde urmează să fie dusă la îndeplinire măsura de anchetă. Ordinele europene de anchetă care privesc fapte care, potrivit legii, sunt de competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau a Direcţiei Naţionale Anticorupţie se recunosc şi se execută de către acestea.
    (3) Competenţa îndeplinirii atribuţiilor de autoritate centrală se exercită de către Ministerul Justiţiei, în cazul ordinelor europene de anchetă care se referă la activitatea de judecată ori de executare a hotărârilor, şi de către Ministerul Public, prin structurile de specialitate, în cazul ordinelor europene de anchetă care se referă la activitatea de cercetare şi urmărire penală.
    (4) În îndeplinirea atribuţiilor, autorităţile centrale prevăzute la alin. (3) acordă asistenţă autorităţilor judiciare naţionale şi străine în cazurile prevăzute la art. 331 alin. (5).

    ART. 331
    Emiterea şi transmiterea ordinului european de anchetă de către autorităţile române
    (1) Un ordin european de anchetă poate fi emis cu îndeplinirea următoarelor condiţii, care vor fi evaluate în fiecare caz de către autoritatea emitentă:
    a) emiterea ordinului european de anchetă este necesară şi proporţională în cauză, faţă de scopul procesului penal, ţinând cont de drepturile suspectului sau inculpatului;
    b) măsura sau măsurile indicate în ordinul european de anchetă ar putea fi dispuse în aceleaşi condiţii într-o cauză internă similară.

    (2) Ordinul european de anchetă este emis în forma prevăzută în anexa nr. 11, este completat şi semnat de autoritatea emitentă, conţinutul său fiind certificat pentru conformitate şi corectitudine. Ordinul european de anchetă va cuprinde în special următoarele informaţii:
    a) date privind autoritatea emitentă;
    b) obiectul şi motivele emiterii ordinului european de anchetă;
    c) informaţiile necesare disponibile privind persoana sau persoanele în cauză;
    d) descrierea faptei care face obiectul procesului penal, precum şi dispoziţiile legale aplicabile;
    e) o descriere a măsurii sau măsurilor de anchetă solicitate şi a probelor care urmează să fie obţinute.

    (3) Ordinul european de anchetă se traduce, prin grija autorităţii emitente, şi se transmite direct autorităţii competente din statul de executare, prin orice mijloace care permit o înregistrare scrisă şi care să permită statului de executare să stabilească autenticitatea acestuia.
    (4) Autoritatea emitentă poate transmite ordinul european de anchetă şi prin intermediul sistemului de comunicaţii al Reţelei Judiciare Europene.
    (5) În cazul în care autoritatea emitentă nu deţine nicio informaţie cu privire la coordonatele autorităţii străine de executare, aceasta poate face toate investigaţiile necesare, prin utilizarea atlasului judiciar al Reţelei Judiciare Europene şi, în subsidiar, cu asistenţa autorităţii centrale sau a punctelor de contact la Reţeaua Judiciară Europeană.
    (6) Orice comunicări ulterioare între autoritatea emitentă şi autoritatea de executare vor avea loc direct între acestea. Toate dificultăţile legate de transmiterea sau autenticitatea oricăror documente necesare pentru executarea ordinului european de anchetă sunt soluţionate prin contact direct între autoritatea emitentă şi autoritatea de executare sau, când acesta nu este posibil, cu asistenţa autorităţilor centrale competente, după caz. Autoritatea emitentă şi autoritatea de executare se pot consulta între ele, prin orice mijloace adecvate, ori de câte ori consideră necesar, în vederea facilitării executării ordinului european de anchetă.
    (7) Autoritatea română emitentă, potrivit dispoziţiilor art. 330 alin. (1), poate solicita ca reprezentanţi ai uneia sau mai multor autorităţi române să asiste la executarea ordinului european de anchetă în sprijinul autorităţilor competente ale statului de executare. Dispoziţiile art. 266 se aplică în mod corespunzător.
    (8) În cazul în care autoritatea de executare apreciază că, într-un caz concret, la emiterea ordinului european de anchetă, nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1), după consultări cu autoritatea de executare, autoritatea emitentă română poate decide să retragă ordinul european de anchetă.

    ART. 332
    Ordinul european de anchetă cu referire la un ordin precedent
    (1) În cazul emiterii unui ordin european de anchetă care completează un ordin precedent, autoritatea emitentă română precizează acest fapt în ordinul european de anchetă, în secţiunea D a formularului prevăzut în anexa nr. 11.
    (2) În cazul în care asistă la executarea ordinului european de anchetă în statul de executare, potrivit prevederilor art. 331 alin. (7), reprezentantul autorităţii emitente, pe durata prezenţei pe teritoriul statului de executare, poate emite un ordin de anchetă care îl completează pe cel precedent. Acesta se transmite direct autorităţii de executare.
    (3) Ordinul european de anchetă care completează un ordin precedent este emis cu respectarea dispoziţiilor art. 331 alin. (1) şi (2).

    ART. 333
    Recunoaşterea şi executarea de către autorităţile române a unui ordin european de anchetă
    (1) Ordinul european de anchetă este recunoscut, fără a fi necesară nicio altă formalitate, şi executat de către autoritatea competentă potrivit art. 330 alin. (2), cu excepţia cazurilor în care este incident vreunul dintre motivele prevăzute la art. 334 alin. (5), art. 335 sau 339. Autoritatea competentă română asigură executarea ordinului european de anchetă în acelaşi mod şi cu aceleaşi mijloace ca în situaţia în care măsura de anchetă ar fi fost dispusă de către o autoritate română. În cazul în care ordinul european de anchetă, emis în faza de urmărire penală, are ca obiect luarea unor măsuri care, potrivit legii române, sunt de competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, procurorul competent va sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa corespunzătoare în grad în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul parchetul, în vederea recunoaşterii ordinului european de anchetă.
    (2) Dacă autoritatea judiciară română apreciază că nu este competentă să ia măsurile necesare pentru recunoaşterea şi executarea unui ordin european de anchetă, îl trimite de îndată, din oficiu, autorităţii judiciare române competente şi informează despre aceasta autoritatea emitentă.
    (3) Autoritatea de executare respectă formalităţile şi procedurile indicate în mod expres de autoritatea emitentă, sub condiţia ca aceste formalităţi şi proceduri să nu contravină principiilor fundamentale ale legii române.
    (4) În cazul în care autoritatea de executare are motive să creadă că în statul membru emitent, la emiterea ordinului european de anchetă, nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 331 alin. (1), aceasta poate consulta autoritatea emitentă cu privire la relevanţa executării ordinului european de anchetă.
    (5) Dacă, după consultarea prevăzută la alin. (4), autoritatea emitentă decide să retragă ordinul european de anchetă, procurorul dispune, prin ordonanţă, clasarea, iar instanţa va lua act de retragere, prin încheiere definitivă, pronunţată în camera de consiliu, fără citare.
    (6) În cazul în care autoritatea română de executare primeşte un ordin european de anchetă care nu a fost emis sau validat de o autoritate judiciară, va restitui ordinul european de anchetă în statul emitent. Restituirea se va dispune de către procurorul competent, prin ordonanţă, iar de către instanţă, prin încheiere definitivă, pronunţată în camera de consiliu, fără citare.
    (7) Dispoziţiile art. 14 din prezenta lege se aplică în mod corespunzător. În relaţia cu statele membre care au declarat că solicită transmiterea ordinelor europene de anchetă şi documentele anexate exclusiv în limba naţională, autorităţile române pot solicita ca ordinul european de anchetă şi documentele anexe să fie traduse în limba română.
    (8) În cazurile în care autoritatea emitentă indică faptul că măsurile de anchetă au un caracter urgent, ordinul european de anchetă şi documentele anexate vor fi însoţite de o traducere în limba română.
    (9) Autoritatea română de executare poate fi asistată la executarea unui ordin european de anchetă de reprezentanţi ai uneia sau mai multor autorităţi competente din statul emitent, în baza unei solicitări a autorităţii emitente. Autoritatea de executare română se conformează acestei cereri, cu condiţia ca această asistenţă să nu contravină principiilor fundamentale ale dreptului român şi să nu aducă atingere intereselor fundamentale în materie de siguranţă naţională. Dispoziţiile art. 332 alin. (2) se aplică în mod corespunzător. Statul român, pe al cărui teritoriu s-au produs prejudiciile, repară aceste prejudicii în condiţiile aplicabile prejudiciilor cauzate de propriii săi funcţionari. Dispoziţiile art. 266 se aplică corespunzător. Reprezentanţii autorităţilor competente din statul emitent respectă legea română pe durata executării ordinului european de anchetă. Acestea nu au niciun fel de competenţe specifice autorităţilor de aplicare a legii pe teritoriul României, cu excepţia cazului în care executarea unor astfel de competenţe pe teritoriul român este conformă cu legea română, în măsura convenită între autoritatea emitentă şi autoritatea de executare română.
    (10) Dacă autoritatea de executare competentă constată că autoritatea emitentă nu a menţionat relevanţa măsurilor de anchetă pentru soluţionarea cauzei penale, va putea solicita completarea corespunzătoare a ordinului european de anchetă.
    (11) Dispoziţiile art. 331 alin. (6) se aplică în mod corespunzător.

    ART. 334
    Recurgerea la măsuri de anchetă alternative
    (1) Autoritatea română de executare recurge, ori de câte ori este posibil, la o altă măsură decât cea prevăzută în ordinul european de anchetă, atunci când:
    a) măsura de anchetă indicată în ordinul european de anchetă nu este prevăzută de legea română;
    b) măsura de anchetă nu ar putea fi dispusă într-o cauză internă similară, potrivit legii române.

    (2) Fără a aduce atingere prevederilor art. 335, dispoziţiile alin. (1) nu se aplică următoarelor măsuri de anchetă:
    a) obţinerea de informaţii sau de probe aflate deja în posesia autorităţii române de executare şi informaţii sau probe care ar fi putut fi obţinute, în conformitate cu legea română, în cadrul unor proceduri penale sau în scopurile ordinului european de anchetă;
    b) obţinerea de informaţii cuprinse în baze de date deţinute de poliţie sau autorităţile judiciare care sunt direct accesibile autorităţii de executare în cadrul unor proceduri penale;
    c) audierea unui martor, a unui expert, a unei victime, a unei persoane suspectate sau acuzate sau a unei părţi terţe pe teritoriul României;
    d) orice măsură de anchetă fără caracter coercitiv, astfel cum este definită în legea română;
    e) identificarea persoanelor abonate la un număr de telefon sau o adresă IP anume, în condiţiile legii române.

    (3) Când măsura alternativă ar avea acelaşi rezultat, prin mijloace mai puţin intruzive, autoritatea de executare poate recurge, de asemenea, la o altă măsură de anchetă faţă de cea indicată în ordinul european de anchetă.
    (4) Înainte de a dispune vreo măsură potrivit alin. (1) şi (3), autoritatea de executare informează autoritatea emitentă.
    (5) În cazul în care, în conformitate cu alin. (1), măsura indicată în ordinul european de anchetă nu există în dreptul român sau nu ar putea fi dispusă într-o cauză similară potrivit legii române şi nu există nicio altă măsură care ar avea acelaşi rezultat ca măsura solicitată, autoritatea de executare notifică autoritatea emitentă că nu a fost posibil să se acorde asistenţa solicitată. Procurorul dispune clasarea, prin ordonanţă motivată, iar instanţa de judecată va respinge cererea, prin încheiere definitivă, pronunţată în camera de consiliu, fără citare, cu participarea procurorului.
    (6) În cazul în care autoritatea emitentă, ca urmare a informării prevăzute la alin. (4) şi (5), decide să retragă ordinul european de anchetă, dispoziţiile art. 333 alin. (5) se aplică în mod corespunzător. Dacă autoritatea emitentă completează sau modifică ordinul european de anchetă iniţial sau emite un nou ordin european de anchetă, dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică în mod corespunzător.

    ART. 335
    Motive de nerecunoaştere şi neexecutare
    (1) Recunoaşterea sau executarea unui ordin european de anchetă poate fi refuzată în următoarele cazuri:
    a) există o imunitate sau un privilegiu, cum ar fi imunitatea diplomatică, sau principiul specialităţii sau orice alte circumstanţe prevăzute de legea română sau există norme privind determinarea sau limitarea răspunderii penale legate de libertatea presei şi de libertatea de exprimare în alte mijloace de informare în masă, care fac imposibilă executarea ordinului european de anchetă;
    b) executarea ordinului european de anchetă, într-un caz specific, ar aduce atingere intereselor fundamentale în materie de securitate naţională, ar pune în pericol sursa informaţiei sau ar implica utilizarea de informaţii clasificate cu privire la activităţi specifice ale serviciilor de informaţii;
    c) ordinul european de anchetă a fost emis în cadrul procedurilor prevăzute la art. 329 lit. b) sau c) şi măsura de anchetă nu ar fi fost autorizată, conform legii române, într-o cauză similară;
    d) executarea ordinului european de anchetă ar fi contrară principiului ne bis in idem;
    e) ordinul european de anchetă se referă la o infracţiune care este prezumată a fi fost comisă în afara teritoriului statului emitent şi integral sau parţial pe teritoriul României, iar fapta în legătură cu care a fost emis ordinul european de anchetă nu este incriminată în legea română;
    f) există motive temeinice pentru a considera că executarea unei măsuri de anchetă ar fi incompatibilă cu obligaţiile asumate de statul român potrivit art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană şi Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene;
    g) fapta pentru care a fost emis ordinul european de anchetă nu este incriminată în legea română, cu excepţia cazului în care se referă la una dintre infracţiunile din anexa nr. 14, astfel cum este indicată de autoritatea emitentă, dacă fapta respectivă este sancţionabilă în statul emitent cu o pedeapsă cu închisoarea sau cu o măsură privativă de libertate pentru o perioadă maximă de cel puţin 3 ani;
    h) măsura indicată în ordinul european de anchetă nu este prevăzută în legea română decât pentru anumite infracţiuni sau limite de pedeapsă, care nu cuprind infracţiunea la care face referire ordinul european de anchetă.

    (2) Prevederile alin. (1) lit. g) şi h) nu se aplică în cazul măsurilor prevăzute la art. 334 alin. (2).
    (3) În cazul în care ordinul european de anchetă se referă la o infracţiune în materie vamală, de impozite sau taxe şi schimb valutar, autoritatea de executare nu poate refuza recunoaşterea sau executarea pe motiv că legislaţia română nu impune acelaşi tip de impozite sau taxe sau nu cuprinde acelaşi tip de reglementări în materie vamală, de impozite, taxe sau schimb valutar ca dreptul statului emitent.
    (4) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a), b), d)-f), înainte de a decide nerecunoaşterea sau neexecutarea unui ordin european de anchetă, în tot sau în parte, autoritatea judiciară de executare se consultă cu autoritatea emitentă, prin orice mijloace care permit o înregistrare scrisă, şi solicită autorităţii emitente să furnizeze fără întârziere orice informaţii necesare, după caz.
    (5) În cazul menţionat la alin. (1) lit. a) şi în cazul în care competenţa de a ridica privilegiul sau imunitatea revine unei autorităţi a statului român, autoritatea română de executare îi transmite o cerere în acest sens, fără întârziere. În cazul în care competenţa de a ridica privilegiul sau imunitatea revine unei autorităţi a altui stat sau unei organizaţii internaţionale, autoritatea străină emitentă transmite o cerere în acest sens autorităţii în cauză. Autoritatea competentă română se poate consulta cu autoritatea competentă străină anterior transmiterii ordinului european de anchetă.

    ART. 336
    Termene pentru recunoaştere şi executare
    (1) Decizia privind recunoaşterea şi executarea este luată şi măsura este dusă la îndeplinire cu aceeaşi celeritate şi în aceleaşi condiţii ca într-o cauză internă similară şi, în orice caz, în cadrul termenelor prevăzute de prezentul articol.
    (2) În cazul în care autoritatea emitentă a indicat în cuprinsul ordinului european de anchetă faptul că, din cauza termenelor procedurale, a gravităţii infracţiunii sau a altor împrejurări urgente, este necesar un termen mai scurt decât cele prevăzute în prezentul articol sau dacă autoritatea emitentă a indicat în ordinul european de anchetă că măsura de anchetă trebuie dusă la îndeplinire la o dată specifică, autoritatea de executare va lua în considerare, în măsura posibilităţilor, aceste împrejurări.
    (3) Autoritatea de executare competentă dispune cu privire la recunoaşterea şi executarea măsurii din cuprinsul ordinului european de anchetă de îndată ce este posibil şi, fără a aduce atingere prevederilor alin. (5), în termen de cel mult 30 de zile de la primirea ordinului european de anchetă.
    (4) Dacă nu este incident vreunul dintre motivele de amânare prevăzute la art. 339 alin. (1) sau probele solicitate prin ordinul european de anchetă se află deja în posesia autorităţilor române, autoritatea de executare duce la îndeplinire măsura de anchetă, în condiţiile prezentei secţiuni, fără întârziere şi fără a aduce atingere prevederilor alin. (5), în cel mult 90 de zile de la luarea deciziei prevăzute la alin. (3).
    (5) Dacă autoritatea de executare competentă nu poate respecta într-un anumit caz termenul prevăzut la alin. (3) sau data specifică prevăzută la alin. (2), aceasta informează fără întârziere autoritatea competentă din statul emitent, prin orice mijloace, indicând motivele amânării şi timpul estimativ necesar pentru luarea deciziei. În asemenea cazuri, termenul prevăzut la alin. (3) poate fi prelungit cu maximum 30 de zile.
    (6) Dacă, într-un caz determinat, autoritatea română de executare nu poate respecta termenul prevăzut la alin. (4), aceasta informează fără întârziere autoritatea competentă din statul emitent, prin orice mijloace, indicând motivele amânării, şi se consultă cu autoritatea emitentă cu privire la o dată adecvată pentru executarea măsurii de anchetă.

    ART. 337
    Transferul mijloacelor de probă
    (1) Autoritatea judiciară de executare transferă statului emitent, fără întârziere nejustificată, mijloacele de probă obţinute ca urmare a executării ordinului european de anchetă sau care se află deja în posesia autorităţilor competente române.
    (2) Transferul mijloacelor de probă poate fi suspendat până la soluţionarea unei căi de atac, cu excepţia cazului în care, în cuprinsul ordinului european de anchetă sunt indicate motive suficiente pentru care transferul imediat al mijloacelor de probă este esenţial pentru desfăşurarea, în condiţii adecvate, a unor anchete sau pentru ocrotirea unor drepturi individuale. În orice caz, transferul mijloacelor de probă se suspendă dacă ar fi de natură să cauzeze prejudicii grave şi ireversibile persoanei vizate de ordinul european de anchetă.
    (3) În momentul transferului mijloacelor de probă, autoritatea de executare precizează dacă solicită ca acestea să fie returnate de îndată ce nu mai sunt necesare în statul emitent.
    (4) În cazul în care obiectele, documentele sau informaţiile obţinute în cauză sunt deja relevante pentru alte proceduri penale desfăşurate în România, autoritatea de executare poate, la cererea explicită a autorităţii emitente şi după consultarea acesteia, să transfere temporar mijloacele de probă, cu condiţia ca acestea să fie returnate de îndată ce nu mai sunt necesare în statul emitent sau în orice alt moment convenit prin acord de către autoritatea de executare şi autoritatea emitentă.
    (5) În cazul în care se solicită în ordinul european de anchetă şi dacă este posibil conform legii române, mijloacele de probă sunt imediat transferate autorităţilor competente ale statului emitent care participă la executarea ordinului european de anchetă potrivit prevederilor art. 333 alin. (9).
    (6) Dispoziţiile art. 243 se aplică în mod corespunzător.

    ART. 338
    Căi de atac
    (1) Actele emise şi măsurile luate de autorităţile judiciare române în executarea ordinului european de anchetă sunt supuse căilor de atac prevăzute de Codul de procedură penală, în aceleaşi condiţii şi în aceleaşi termene.
    (2) Motivele de fond pentru emiterea ordinului european de anchetă pot fi contestate numai în faţa autorităţii emitente.
    (3) Declararea unei căi de atac nu suspendă executarea măsurii de anchetă, cu excepţia cazului în care acest lucru este prevăzut de legea română în cauze interne similare.
    (4) Autoritatea judiciară română de executare informează autoritatea emitentă cu privire la orice cale de atac declarată potrivit alin. (1), precum şi cu privire la efectele exercitării acesteia asupra executării măsurii de anchetă.
    (5) Când România este stat emitent, autoritatea judiciară emitentă ia în considerare efectele admiterii căii de atac în statul de executare, împotriva măsurilor luate în executarea ordinului european de anchetă, în condiţiile legii române. Dispoziţiile art. 102 din Codul de procedură penală*) se aplică în mod corespunzător.
    *) Conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 22 din 18 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 26 februarie 2018 sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „excluderea probei“ din cuprinsul lor se înţelege şi eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei.


    ART. 339
    Temeiuri pentru amânarea recunoaşterii şi executării
    (1) Recunoaşterea sau executarea ordinului european de anchetă poate fi amânată în următoarele cazuri:
    a) executarea acestuia ar putea aduce atingere cercetărilor penale sau unui proces penal în curs, atât timp cât autorităţile române consideră necesar;
    b) obiectele, documentele sau datele vizate de ordinul european de anchetă sunt deja utilizate în cadrul altor proceduri, până când acestea nu mai sunt necesare în acest scop.

    (2) De îndată ce temeiul pentru amânare încetează să existe, autoritatea de executare ia imediat măsurile necesare în vederea recunoaşterii sau executării ordinului european de anchetă şi informează autoritatea emitentă prin orice mijloace care permit o înregistrare scrisă.

    ART. 340
    Obligaţia de informare
    (1) Autoritatea română competentă confirmă primirea ordinului european de anchetă, fără întârziere, dar nu mai târziu de o săptămână de la primirea acestuia, prin completarea şi trimiterea formularului prevăzut în anexa nr. 12.
    (2) În cazul prevăzut la art. 333 alin. (2), obligaţia de confirmare îi revine atât autorităţii care a primit ordinul european de anchetă, cât şi celei căreia îi este transmis ordinul european de anchetă.
    (3) În cazul în care ordinul european de anchetă a fost transmis prin intermediul autorităţii centrale competente, obligaţia de confirmare a primirii revine atât acesteia, cât şi autorităţii de executare căreia îi este transmis ordinul european de anchetă de către autoritatea centrală.
    (4) Fără a aduce atingere prevederilor art. 334 alin. (4) şi (5), autoritatea de executare informează de îndată autoritatea emitentă, prin orice mijloace, informaţii care, la cererea autorităţii emitente, sunt confirmate fără întârziere prin orice mijloace care permit o înregistrare scrisă:
    a) dacă este imposibil să ia o decizie privind recunoaşterea sau executarea întrucât formularul prevăzut în anexa nr. 11 este incomplet sau în mod vădit incorect;
    b) dacă, în timpul executării ordinului european de anchetă, autoritatea de executare consideră, fără alte cercetări ulterioare, că ar putea fi oportun să desfăşoare măsuri de investigare care nu au fost prevăzute iniţial sau care nu au putut fi specificate în momentul emiterii ordinului european de anchetă, pentru a permite autorităţii emitente să ia măsuri suplimentare în cazul respectiv; sau
    c) dacă autoritatea de executare stabileşte că în cazul respectiv nu poate respecta formalităţile şi procedurile indicate în mod expres de autoritatea emitentă, potrivit prevederilor art. 333 alin. (3).

    (5) Fără a aduce atingere prevederilor art. 334 alin. (4) şi (5), autoritatea de executare informează fără întârziere autoritatea emitentă, prin orice mijloace care permit o înregistrare scrisă, cu privire la:
    a) orice decizie luată în temeiul art. 334 şi 335;
    b) orice decizie de amânare a executării ordinului european de anchetă, motivele amânării şi, dacă este posibil, durata preconizată a amânării.


    ART. 341
    Confidenţialitatea
    (1) Atât în cazul în care România este stat emitent, cât şi în cazul în care este stat de executare, autorităţile române vor respecta caracterul confidenţial al anchetei, conform legii române, în limita necesară pentru executarea măsurii de anchetă. Această obligaţie are în vedere atât existenţa, cât şi conţinutul unui ordin european de anchetă.
    (2) Dacă autoritatea de executare, într-un caz anume, nu poate respecta cerinţa de confidenţialitate, va informa de îndată autoritatea emitentă.
    (3) În conformitate cu legea română şi dacă autoritatea străină de executare nu a indicat altfel, autorităţile române păstrează confidenţialitatea cu privire la orice probe sau informaţii furnizate de autoritatea de executare, cu excepţia cazurilor în care divulgarea acestora este necesară în vederea executării măsurilor care au fost indicate în ordinul european de anchetă.

    ART. 342
    Cheltuieli
    (1) În executarea ordinului european de anchetă, dispoziţiile art. 16 se aplică în mod corespunzător. Autoritatea română de executare informează autoritatea emitentă cu privire la specificaţiile detaliate ale acelor cheltuieli considerate drept extraordinare.
    (2) În cazul în care România este stat emitent şi nu se poate ajunge la un acord cu autoritatea de executare cu privire la suportarea cheltuielilor, autoritatea română emitentă poate decide:
    a) fie să retragă, în tot sau în parte, ordinul european de anchetă;
    b) fie să menţină ordinul european de anchetă, cu suportarea de către statul român a acelei părţi a cheltuielilor considerate extraordinare, conform art. 16.


  Dispoziţii speciale
    ART. 343
    Transferul temporar către statul emitent al persoanelor supuse unei măsuri privative de libertate în scopul ducerii la îndeplinire a unei măsuri de anchetă
    (1) Un ordin european de anchetă poate fi emis pentru transferul temporar al unei persoane supuse unei măsuri privative de libertate în statul de executare în scopul aplicării unei măsuri de anchetă în vederea strângerii de probe pentru care este necesară prezenţa respectivei persoane pe teritoriul statului emitent, cu condiţia ca aceasta să fie returnată în termenul stabilit de statul de executare. Dispoziţiile art. 250 alin. (2), alin. (4), (5) şi alin. (7)-(10) se aplică în mod corespunzător. Modalităţile practice privind transferul temporar al persoanei, inclusiv detaliile condiţiilor sale de detenţie şi datele până la care aceasta trebuie să fie transferată şi returnată pe teritoriul statului de executare, sunt convenite între statul emitent şi statul de executare, asigurându-se că sunt luate în considerare starea fizică şi mentală a persoanei în cauză, precum şi nivelul de securitate necesar în statul emitent.
    (2) Executarea unui ordin european de anchetă, emis în vederea transferului temporar către statul emitent al persoanelor private de libertate, în scopul ducerii la îndeplinire a unei măsuri de anchetă, poate fi refuzată în următoarele situaţii:
    a) este incident unul dintre motivele de refuz prevăzute la art. 335;
    b) persoana supusă unei măsuri privative de libertate nu îşi dă consimţământul;
    c) transferul este de natură să prelungească detenţia persoanei.

    (3) Dacă instanţa consideră că este necesar, având în vedere vârsta sau starea fizică ori mentală a persoanei, reprezentantului legal al persoanei deţinute i se oferă ocazia de a-şi exprima opinia cu privire la transfer.
    (4) Fără a aduce atingere prevederilor art. 250 alin. (7), o persoană transferată nu este urmărită penal sau deţinută ori supusă niciunei alte restrângeri a libertăţii sale personale în statul emitent pentru fapte comise sau condamnări pronunţate anterior părăsirii teritoriului statului de executare.
    (5) Imunitatea prevăzută la alin. (4) încetează dacă persoana transferată, care a avut posibilitatea de a pleca în termen de 15 zile consecutive de la data la care prezenţa sa nu mai era solicitată de autorităţile emitente:
    a) a rămas totuşi pe teritoriul respectiv; sau
    b) a revenit după ce a plecat.

    (6) Perioada de detenţie pe teritoriul statului emitent se scade din perioada de detenţie pe care persoana vizată este sau va fi obligată să o execute pe teritoriul statului de executare.

    ART. 344
    Transferul temporar către statul de executare al persoanelor supuse unor măsuri privative de libertate în scopul ducerii la îndeplinire a unei măsuri de anchetă
    (1) Un ordin european de anchetă poate fi emis pentru transferul temporar al unei persoane deţinute în statul emitent, în scopul ducerii la îndeplinire a unei măsuri de anchetă în vederea strângerii de probe pentru care este necesară prezenţa sa pe teritoriul statului de executare. Dispoziţiile art. 251 alin. (2) şi (3) se aplică în mod corespunzător.
    (2) Modalităţile de transfer temporar al persoanei şi termenul până la care va trebui să fie trimisă pe teritoriul României vor fi stabilite prin acord între autorităţile române şi autorităţile statului de executare.
    (3) Dispoziţiile art. 343 alin. (2) lit. a) şi alin. (3)-(5) se aplică în mod corespunzător.

    ART. 345
    Audierea prin videoconferinţă
    (1) În cazul în care o persoană se află pe teritoriul României şi trebuie audiată ca martor sau expert de către autorităţile competente ale statului emitent, autoritatea competentă poate să emită un ordin european de anchetă pentru a audia martorul sau expertul prin videoconferinţă sau alte mijloace de transmisie audiovizuală. Dispoziţiile art. 235 alin. (4)-(6), alin. (8) şi (10) se aplică în mod corespunzător. Dispoziţiile prezentului articol se aplică şi în cazul audierii suspecţilor sau inculpaţilor.
    (2) Pe lângă motivele de nerecunoaştere sau neexecutare prevăzute la art. 335, executarea ordinului european de anchetă poate fi, de asemenea, refuzată dacă:
    a) suspectul sau inculpatul nu îşi dă consimţământul; sau
    b) executarea unei asemenea măsuri de investigare într-un caz particular ar fi contrară principiilor fundamentale de drept ale statului român.

    (3) Autoritatea emitentă şi autoritatea de executare convin modalităţile practice. Dacă într-o anumită cauză autoritatea de executare nu dispune de mijloacele tehnice pentru o audiere prin realizarea unei videoconferinţe, statul emitent poate pune la dispoziţie astfel de mijloace, de comun acord.
    (4) Fără a aduce atingere eventualelor măsuri convenite în ceea ce priveşte protecţia persoanelor, autoritatea de executare întocmeşte, la sfârşitul audierii, un proces-verbal în care consemnează data şi locul audierii, identitatea persoanei audiate, identitatea şi calitatea tuturor celorlalte persoane din statul de executare care au participat la audiere, eventualele depuneri de jurământ şi condiţiile tehnice în care s-a desfăşurat audierea. Documentul este trimis autorităţii emitente de către autoritatea de executare.
    (5) În cazul în care persoana care este audiată pe teritoriul statului român, potrivit prevederilor prezentului articol, refuză să depună mărturie atunci când are obligaţia să o facă sau depune mărturii false, se aplică legea română în acelaşi mod în care s-ar fi aplicat dacă audierea ar fi avut loc în cadrul unei proceduri la nivel intern.
    (6) Un ordin european de anchetă poate fi emis, în vederea audierii persoanelor indicate la alin. (1), de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau de către instanţa pe rolul căreia se află cauza.

    ART. 346
    Informaţii privind conturile bancare şi alte conturi deţinute în instituţii de credit ori alte entităţi financiare
    (1) Un ordin european de anchetă poate fi emis pentru a se stabili dacă o persoană fizică sau juridică care face obiectul procedurilor penale în cauză deţine sau controlează unul sau mai multe conturi, de orice tip, în orice instituţie de credit localizată pe teritoriul statului de executare şi, în acest caz, pentru a obţine toate detaliile conturilor identificate. Dispoziţiile art. 153 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător.
    (2) Un ordin european de anchetă poate fi emis, de asemenea, pentru a stabili dacă o persoană fizică sau juridică care face obiectul procedurilor penale în cauză deţine unul sau mai multe conturi în orice altă entitate financiară, localizată pe teritoriul statului de executare.
    (3) În cazul în care se solicită în ordinul european de anchetă, informaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2) includ, de asemenea, conturi pentru care persoana care face obiectul procedurilor penale are împuternicire.
    (4) Dispoziţiile alin. (1)-(3) şi dispoziţiile art. 267 alin. (2), (4) şi (6) se aplică în mod corespunzător, când România este stat de executare. La cererea autorităţilor unui stat membru al Uniunii Europene, autorităţile române vor dispune luarea tuturor măsurilor necesare în vederea identificării conturilor bancare, indiferent de natura acestora, care sunt controlate sau deţinute într-o unitate bancară din România de către o persoană fizică ori juridică care face obiectul unei anchete penale, şi vor furniza acestora numerele conturilor bancare, precum şi orice alte detalii. Informaţiile vor include totodată şi date privind conturile pentru care persoana care face obiectul procedurilor are procură, în măsura în care acestea au fost solicitate în mod expres.
    (5) Instituţiile de credit ori alte entităţi financiare nu vor divulga clientului în cauză sau altor terţe persoane faptul că:
    a) au fost transmise informaţii statului emitent potrivit prevederilor prezentului articol şi ale art. 347;
    b) este în curs de desfăşurare o anchetă.

    (6) În cazul prevăzut la alin. (2), când România este stat de executare, în plus faţă de motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzute la art. 335, executarea ordinului european de anchetă poate fi refuzată şi în cazul în care executarea măsurii de investigare nu ar fi autorizată într-o cauză internă similară.

    ART. 347
    Informaţii privind operaţiunile bancare şi alte operaţiuni financiare
    (1) Un ordin european de anchetă poate fi emis pentru a se obţine detaliile unor conturi bancare determinate şi ale operaţiunilor bancare ce au fost efectuate pe parcursul unei anumite perioade în unul sau mai multe conturi precizate în ordinul european de anchetă, inclusiv detaliile privind orice cont emitent sau beneficiar. Dispoziţiile art. 146^1 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător.
    (2) În sensul prezentului articol, prin detaliile unor conturi se înţelege cel puţin numele şi adresa titularului de cont, detalii privind eventualii împuterniciţi asociaţi contului respectiv şi orice alte detalii sau documente furnizate de titularul de cont în momentul deschiderii contului, care se află încă în posesia instituţiei de credit sau a entităţii financiare.
    (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) şi ale art. 268 alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător când România este stat de executare.
    (4) Un ordin european de anchetă poate fi emis, de asemenea, cu privire la informaţiile prevăzute la alin. (1) referitoare la operaţiunile financiare realizate de orice alte entităţi financiare. În astfel de cazuri, când România este stat de executare, pe lângă motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzute la art. 335, executarea ordinului european de anchetă poate fi refuzată şi în cazul în care executarea măsurii de investigare nu ar fi autorizată într-o cauză internă similară.

    ART. 348
    Măsuri de anchetă care presupun colectarea de probe în timp real, în mod continuu şi într-o anumită perioadă de timp
    (1) Un ordin european de anchetă poate fi emis în scopul executării unei măsuri de anchetă care necesită strângerea de probe în timp real, în mod continuu şi într-o anumită perioadă de timp, cum ar fi:
    a) monitorizarea operaţiunilor bancare sau a altor operaţiuni financiare efectuate în unul sau mai multe conturi specificate;
    b) livrările supravegheate efectuate pe teritoriul statului de executare. Dispoziţiile art. 237 se aplică în mod corespunzător.

    (2) Executarea sa poate fi refuzată în următoarele situaţii:
    a) în cazul în care devine incident unul dintre motivele de nerecunoaştere şi de neexecutare prevăzute la art. 335;
    b) dacă executarea măsurii de anchetă respective nu ar fi autorizată într-o cauză internă similară, potrivit legii române.

    (3) Autoritatea emitentă precizează în ordinul european de anchetă motivele pentru care consideră că informaţiile solicitate sunt relevante în scopul procedurilor penale în cauză.
    (4) Autorităţii judiciare române îi revine competenţa exclusivă de a acţiona, de a conduce şi controla operaţiunile referitoare la executarea ordinului european de anchetă.
    (5) Statul emitent şi statul de executare convin modalităţile practice referitoare la măsura de investigare menţionată la alin. (1) lit. b), precum şi orice alte măsuri necesare.

    ART. 349
    Desfăşurarea unor anchete de către investigatori sub acoperire
    (1) Un ordin european de anchetă poate fi emis cu scopul de a solicita statului de executare să acorde asistenţă statului emitent la desfăşurarea unor anchete de către investigatori sub acoperire.
    (2) Autoritatea emitentă indică în ordinul european de anchetă motivele pentru care consideră că desfăşurarea unei anchete de către investigatori sub acoperire poate fi relevantă pentru scopul procedurilor penale. Autoritatea română competentă va decide, de la caz la caz, dacă măsura este admisibilă, potrivit legii române. Dispoziţiile art. 238 se aplică în mod corespunzător.
    (3) Autoritatea română competentă poate refuza recunoaşterea şi executarea unui ordin european de anchetă prin care se solicită desfăşurarea unei anchete de către investigatori sub acoperire în următoarele cazuri:
    a) este incident unul dintre motivele de nerecunoaştere sau de neexecutare prevăzute la art. 335;
    b) desfăşurarea unei anchete de către investigatori sub acoperire nu ar fi autorizată într-o cauză internă similară potrivit legii române;
    c) nu s-a ajuns la un acord cu privire la aranjamentele necesare pentru desfăşurarea unei anchete de către investigatori sub acoperire în temeiul alin. (4).

    (4) Desfăşurarea anchetelor de către investigatori sub acoperire pe teritoriul României are loc în conformitate cu legea română. Autorităţilor judiciare române le revine competenţa exclusivă de a acţiona, de a conduce şi de a controla operaţiuni referitoare la investigaţia sub acoperire. Durata investigaţiei sub acoperire, condiţiile detaliate şi statutul juridic al agenţilor în cauză în timpul investigaţiei sub acoperire sunt convenite între statul emitent şi statul de executare, cu respectarea dreptului şi a procedurilor interne ale acestora.

    ART. 350
    Interceptarea telecomunicaţiilor cu asistenţă tehnică din partea unui alt stat membru
    (1) Un ordin european de anchetă poate fi emis în vederea interceptării telecomunicaţiilor în statul membru din partea căruia este necesar să se primească asistenţă tehnică. Dispoziţiile art. 241 se aplică în mod corespunzător.
    (2) În situaţia în care România este stat de executare, asistenţa solicitată va fi acordată cu respectarea legii române.
    (3) În cazul în care mai multe state membre sunt în măsură să asigure integral asistenţa tehnică necesară pentru aceeaşi interceptare a telecomunicaţiilor, ordinul european de anchetă este trimis numai unuia dintre acestea. Prioritatea se acordă întotdeauna statului membru în care se află sau se va afla subiectul interceptării.
    (4) Ordinul european de anchetă trebuie să menţioneze motivul pentru care se consideră că măsura de anchetă este relevantă pentru clarificarea scopului procedurilor penale în cauză.
    (5) În plus faţă de motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzute la art. 335, executarea ordinului european de anchetă poate fi refuzată de către autorităţile române dacă măsura de anchetă nu ar fi fost autorizată într-o cauză similară, potrivit legii române.
    (6) Ordinul european de anchetă menţionat la alin. (1) poate fi executat prin transmiterea imediată a telecomunicaţiilor către statul emitent sau interceptarea, înregistrarea şi transmiterea ulterioară a rezultatului interceptării telecomunicaţiilor către statul emitent. Autoritatea română de executare îşi poate condiţiona acordul de acceptarea de către statul emitent al ordinului european de anchetă a oricărei condiţii impuse de legea română într-o cauză internă similară.
    (7) Autoritatea emitentă şi autoritatea de executare vor stabili de comun acord dacă ordinul european de anchetă se va executa prin una dintre modalităţile prevăzute la alin. (6).
    (8) La emiterea ordinului european de anchetă menţionat la alin. (1) sau în timpul interceptării, autoritatea emitentă poate cere de asemenea, în cazul în care are un motiv întemeiat, o transcriere, o decodare sau o decriptare a înregistrării, sub rezerva acordului autorităţii de executare.
    (9) Costurile aferente aplicării prezentului articol sunt suportate potrivit prevederilor art. 16, cu excepţia costurilor aferente transcrierii, decodării şi decriptării comunicaţiilor interceptate, care sunt suportate de către statul emitent.

    ART. 351
    Notificarea statelor membre în care se află subiectul interceptării şi cărora nu li se solicită asistenţă tehnică
    (1) În cazul în care, în vederea executării unei măsuri de anchetă, interceptarea telecomunicaţiilor este autorizată de autoritatea competentă română şi adresa de contact a subiectului interceptării, specificat în ordinul de interceptare, este utilizată pe teritoriul unui alt stat membru, „statul membru notificat“, din partea căruia nu este necesară asistenţă tehnică pentru realizarea interceptării, autorităţile române informează autoritatea competentă a statului membru notificat cu privire la interceptare:
    a) înainte de interceptare, în cazurile în care autoritatea română care realizează interceptarea cunoaşte, în momentul în care solicită interceptarea, faptul că subiectul interceptării se află sau se va afla pe teritoriul statului membru notificat;
    b) în timpul interceptării sau după finalizarea interceptării, de îndată ce ia cunoştinţă de faptul că subiectul interceptării se află sau s-a aflat, pe durata interceptării, pe teritoriul statului membru notificat.

    (2) Notificarea menţionată la alin. (1) se transmite utilizând formularul prevăzut în anexa nr. 13.
    (3) Când România este statul membru notificat şi dacă interceptarea nu ar fi autorizată într-o cauză internă similară, potrivit legii române, autoritatea română competentă notifică autorităţii competente a statului membru care realizează interceptarea, fără întârziere şi în cel mult 96 de ore de la primirea notificării prevăzute la alin. (1), următoarele:
    a) faptul că interceptarea respectivă nu poate fi realizată sau că i se va pune capăt; şi
    b) dacă este cazul, faptul că materialele deja interceptate în perioada în care subiectul interceptării se află pe teritoriul statului român nu pot fi utilizate sau pot fi utilizate doar în condiţiile pe care le specifică. Autoritatea competentă română informează autoritatea competentă a statului membru care realizează interceptarea cu privire la motivele care justifică condiţiile respective.

    (4) În sensul alin. (3), autoritatea competentă română este Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    (5) Dispoziţiile art. 333 alin. (7) se aplică în mod corespunzător notificării prevăzute la alin. (1).
    (6) Comunicărilor prevăzute de prezentul articol li se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 333 alin. (7) şi (8).

    ART. 352
    Măsuri provizorii
    (1) Un ordin european de anchetă poate fi emis în scopul luării oricărei măsuri de anchetă pentru a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea, transformarea sau mutarea elementelor care pot fi utilizate ca mijloace de probă. Când România este stat de executare, dispoziţiile art. 244 se aplică în mod corespunzător. Autoritatea română de executare procedează la recunoaşterea ordinului european de anchetă şi dispune cu privire la transferul mijloacelor de probă conform dispoziţiilor prezentei secţiuni.
    (2) Când România este stat de executare, autoritatea competentă decide cu privire la măsura provizorie şi comunică decizia sa statului emitent, de îndată, dacă este posibil în termen de 24 de ore de la primirea ordinului european de anchetă. Dispoziţiile art. 279 alin. (2)-(4) se aplică în mod corespunzător.
    (3) În cazul în care este solicitată luarea unei măsuri provizorii conform alin. (1), autoritatea emitentă precizează în ordinul european de anchetă dacă mijloacele de probă urmează să fie transferate statului emitent sau rămân în statul de executare.
    (4) În cazul în care, potrivit prevederilor alin. (3), ordinul european de anchetă este însoţit de instrucţiunea ca mijloacele de probă să rămână în statul de executare, autoritatea emitentă precizează data la care urmează a fi ridicată măsura provizorie menţionată la alin. (1) sau data estimată pentru transmiterea cererii de transferare a probelor către statul emitent.
    (5) După consultarea autorităţii emitente, autoritatea română de executare poate, în conformitate cu legea română, să impună condiţii corespunzătoare, ţinând seama de împrejurările cauzei, pentru a limita durata aplicării măsurii provizorii prevăzute la alin. (1). Dacă, în conformitate cu aceste condiţii, autoritatea de executare intenţionează să ridice măsura provizorie, aceasta informează autoritatea emitentă, care are posibilitatea de a transmite observaţii.
    (6) În situaţia în care România este stat emitent, autoritatea judiciară competentă informează, de îndată, autoritatea competentă din statul de executare că măsura provizorie prevăzută la alin. (1) a fost ridicată.
    (7) Când România este stat de executare, la primirea notificării referitoare la ridicarea măsurii provizorii în statul emitent, autoritatea română competentă va lua măsuri în consecinţă.

    TITLUL IX
    Dispoziţii finale
    ART. 353
    Pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă:
    a) Legea nr. 296/2001 privind extrădarea, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326 din 18 iunie 2001;
    b) Legea nr. 704/2001 privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 17 decembrie 2001;
    c) Legea nr. 756/2001 asupra transferării persoanelor condamnate în străinătate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 2 din 4 ianuarie 2002;
    d) Ordonanţa Guvernului nr. 69/1999 pentru facilitarea aplicării convenţiilor internaţionale în materie de transfer al persoanelor condamnate, la care România este parte, în privinţa predării-preluării condamnaţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 415 din 30 august 1999, aprobată prin Legea nr. 113/2000;
    e) art. 519-521 din Codul de procedură penală;
    f) orice alte dispoziţii contrare.


    ART. 354
    (1) Prezenta lege*) intră în vigoare la 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu excepţia prevederilor cap. IV al titlului II, ale dispoziţiilor titlului III, ale cap. III al titlului IV şi ale cap. II al titlului VIII, care vor intra în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană.
    *) Prezenta lege a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 594 din 1 iulie 2004.

    (2) Începând cu data aderării României la Uniunea Europeană, dispoziţiile titlului III vor înlocui, în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene, dispoziţiile în materie de extrădare, cu excepţia cazului în care statul membru pe teritoriul căruia se află persoana urmărită a formulat declaraţii în sensul neaplicării Deciziei-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene pentru fapte săvârşite înainte de o anumită dată.

    ART. 355
    Anexele nr. 1-14 fac parte integrantă din prezenta lege.
    Prezenta lege transpune în legislaţia naţională dispoziţiile deciziilor-cadru ale Uniunii Europene din domeniul cooperării judiciare în materie penală, după cum urmează:
    1. Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 190 din 18 iulie 2002;
    2. Decizia-cadru 2003/577/JAI a Consiliului din 22 iulie 2003 privind executarea în Uniunea Europeană a ordinelor de indisponibilizare a bunurilor sau a probelor, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 196 din 2 august 2003;
    3. Decizia-cadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce a sancţiunilor financiare, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 76 din 22 martie 2005;
    4. Decizia-cadru 2006/783/JAI a Consiliului din 6 octombrie 2006 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce la ordinele de confiscare, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 328 din 24 noiembrie 2006;
    5. Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 327 din 5 decembrie 2008;
    6. Decizia-cadru 2009/829/JAI a Consiliului din 23 octombrie 2009 privind aplicarea, între statele membre ale Uniunii Europene, a principiului recunoaşterii reciproce în materia deciziilor privind măsurile de supraveghere judiciară ca alternativă la arestarea preventivă, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 294 din 11 noiembrie 2009;
    7. Decizia-cadru 2008/947/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti şi al deciziilor de probaţiune în vederea supravegherii măsurilor de probaţiune şi a sancţiunilor alternative, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 337 din 16 decembrie 2008;
    8. Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 de modificare a Deciziilor-cadru 2002/584/JAI, 2005/214/JAI, 2006/783/JAI, 2008/909/JAI şi 2008/947/JAI, de consolidare a drepturilor procedurale ale persoanelor şi de încurajare a aplicării principiului recunoaşterii reciproce cu privire la deciziile pronunţate în absenţa persoanei în cauză de la proces, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 81 din 27 martie 2009;
    9. Decizia-cadru 2009/948/JAI a Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind prevenirea şi soluţionarea conflictelor referitoare la exercitarea competenţei în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 328 din 15 decembrie 2009.
    10. dispoziţiile art. 10 alin. (4), (5) şi (6) din Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2013/48/UE din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale şi al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum şi dreptul ca o persoană terţă să fie informată în urma privării de libertate şi dreptul de a comunica cu persoane terţe şi cu autorităţi consulare în timpul privării de libertate, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 294 din 6 noiembrie 2013;
    11. Directiva 2014/41/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind ordinul european de anchetă în materie penală, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 130 din 1 mai 2014.

    NOTĂ:
    Reproducem mai jos menţiunea privind transpunerea normelor europene din Legea nr. 318/2015, care nu sunt încorporate în textul republicat al Legii nr. 302/2004:
    "Prezenta lege transpune prevederile art. 10 din Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea Europeană, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 127 din 29 aprilie 2014."



    ANEXA 1

    MANDAT EUROPEAN DE ARESTARE^1)
    Prezentul mandat a fost emis de o autoritate judiciară competentă. Solicit ca persoana menţionată mai jos să fie arestată şi predată autorităţilor judiciare în vederea efectuării urmăririi penale sau a executării unei pedepse ori măsuri de siguranţă privative de libertate.

┌──────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┐
│a) Informaţii referitoare la identitatea persoanei solicitate │
│Numele: │
│…………………………………………............……..............………..............………..............………............. │
│Prenumele: │
│……………………………………………..............………..............………..............………..............……….... │
│Numele avut înaintea căsătoriei (dacă este cazul): │
│……………………..............….....……………………………………………….... │
│Alias (dacă este cazul): │
│………………….............……..............………..............………..............………..............…..........................│
│Sexul: │
│………………………………………..............………..............………..............………..............……….......... │
│Cetăţenia: │
│………………………………………..............………..............………........………..............……….............… │
│Data naşterii: │
│…………………………………..............………..............………..............………..............……….......……… │
│Locul naşterii: │
│………………………………………………..............………..............………..............………..............…....... │
│Reşedinţa şi/sau domiciliul cunoscut: │
│…………..............………..............…...…………………………………………………………… │
│Limba/Limbile pe care o/le înţelege persoana solicitată (dacă este/sunt │
│cunoscute): …………………..............…………………...... │
│Trăsături fizice particulare/descrierea persoanei solicitate: │
│…………………………………………............…………………............... │
│Fotografia şi amprentele digitale ale persoanei solicitate, dacă sunt │
│disponibile şi se pot trimite, sau adresa persoanei care poate fi contactată cu │
│scopul de a le obţine ori pentru a obţine o caracterizare a ADN (dacă nu s-a │
│inclus o astfel de informaţie şi se dispune de ea pentru transmiterea sa) │
└──────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┘


┌────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┐
│b) Decizia pe care se întemeiază mandatul │
│1. Mandatul de arestare sau decizia judiciară având acelaşi efect: │
│………………............................………………………………..... │
│Tipul: │
│……………………………………………………............................................................................................ │
│2. Hotărârea judecătorească definitivă şi executorie: │
│……………............................…………………………………………….......... │
│Referinţa: │
│…………………………................................................................................................................……│
└────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┘


┌──────────────────────────────────────┐
│c) Informaţii privind durata pedepsei │
│1. Durata maximă a pedepsei sau a │
│măsurii de siguranţă privative de │
│libertate care se poate aplica pentru │
│infracţiune sau infracţiuni: │
│………………………………………………………………………………... │
│2. Durata pedepsei sau a măsurii de │
│siguranţă privative de libertate │
│aplicate: …………………………….. │
│3. Pedeapsa care a rămas de executat: │
│………………………………………………………………………... │
└──────────────────────────────────────┘


┌──────────────────────────────────────┐
│d) Specificaţi dacă persoana a fost │
│prezentă în persoană la procesul în │
│urma căruia a fost pronunţată │
│hotărârea: │
│1. [] Da, persoana a fost prezentă în │
│persoană la procesul în urma căruia a │
│fost pronunţată hotărârea. │
│2. [] Nu, persoana nu a fost prezentă │
│în persoană la procesul în urma căruia│
│a fost pronunţată hotărârea. │
│3. Dacă aţi bifat caseta de la pct. 2,│
│vă rugăm confirmaţi existenţa unuia │
│dintre următoarele elemente: │
│3.1a. [] persoana a fost citată │
│personal la ... (ziua/luna/anul) şi, │
│prin urmare, informată cu privire la │
│data şi locul stabilite pentru │
│procesul în urma căruia a fost │
│pronunţată hotărârea şi a fost │
│informată că poate fi pronunţată o │
│hotărâre în cazul în care nu se │
│prezintă la proces; │
│sau │
│3.1b. [] persoana nu a fost citată │
│personal, dar a primit efectiv prin │
│alte mijloace o informare oficială cu │
│privire la data şi locul stabilite │
│pentru procesul în urma căruia a fost │
│pronunţată hotărârea, în aşa fel încât│
│s-a stabilit fără echivoc faptul că │
│persoana în cauză a avut cunoştinţă de│
│procesul stabilit şi a fost informată │
│cu privire la faptul că poate fi │
│pronunţată o hotărâre în cazul în care│
│nu se prezintă la proces; │
│sau │
│3.2.[] având cunoştinţă de procesul │
│stabilit, a mandatat un avocat care a │
│fost numit fie de către persoana în │
│cauză, fie din oficiu, pentru a o │
│apăra la proces şi a fost într-adevăr │
│apărată de avocatul respectiv la │
│proces; │
│sau │
│3.3. [] persoanei i s-a înmânat │
│personal hotărârea la ... (ziua/luna/ │
│anul) şi a fost informată în mod │
│expres cu privire la dreptul la │
│rejudecarea cauzei sau la o cale de │
│atac, în cadrul căreia are dreptul de │
│a fi prezentă şi care permite ca │
│situaţia de fapt a cauzei, inclusiv │
│dovezile noi, să fie reexaminată şi │
│care poate conduce la desfiinţarea │
│hotărârii iniţiale; şi │
│persoana a indicat în mod expres că nu│
│contestă această hotărâre; │
│sau │
│[] persoana nu a solicitat rejudecarea│
│cauzei sau promovarea unei căi de atac│
│în intervalul de timp corespunzător; │
│Sau │
│3.4. [] persoanei nu i s-a înmânat │
│personal hotărârea, dar: │
│- hotărârea îi va fi înmânată personal│
│fără întârziere după predare; şi │
│- în momentul în care i se înmânează │
│hotărârea, persoana va fi informată în│
│mod expres cu privire la dreptul la │
│rejudecarea cauzei sau la o cale de │
│atac, în cadrul căreia are dreptul de │
│a fi prezentă şi care permite ca │
│situaţia de fapt a cauzei, inclusiv │
│dovezile noi, să fie reexaminată şi │
│care poate conduce la desfiinţarea │
│hotărârii iniţiale; şi │
│- persoana va fi informată cu privire │
│la intervalul de timp în care trebuie │
│să solicite rejudecarea cauzei sau │
│promovarea unei căi de atac, care este│
│de … zile. │
│4. Dacă aţi bifat caseta de la pct. │
│3.1b, 3.2 sau 3.3, vă rugăm să │
│furnizaţi informaţii cu privire la │
│modul în care a fost îndeplinită │
│condiţia relevantă: │
│…………………………………………………………………… │
└──────────────────────────────────────┘


┌──────────────────────────────────────┐
│e) Infracţiunea (infracţiunile) │
│Prezentul mandat se referă la un total│
│de ………………………………………. infracţiuni. │
│Descrierea circumstanţelor în care s-a│
│/s-au comis infracţiunea/ │
│infracţiunile, inclusiv momentul (data│
│şi ora), locul şi gradul de │
│participare la aceasta/acestea a │
│persoanei solicitate: ……………………………… │
│Natura şi încadrarea juridică a │
│faptelor şi dispoziţiile legale │
│aplicabile/codul aplicabil: ……………………. │
│I. Dacă este cazul, să se marcheze una│
│sau mai multe dintre următoarele │
│fapte, sancţionate în statul membru │
│emitent cu o pedeapsă privativă de │
│libertate sau cu un ordin de detenţie │
│cu o durată maximă de cel puţin 3 ani,│
│aşa cum sunt definite în legislaţia │
│statului membru emitent: │
│[] participarea la un grup criminal │
│organizat; │
│[] terorismul; │
│[] traficul de persoane; │
│[] exploatarea sexuală a copiilor şi │
│pornografia infantilă; │
│[] traficul ilicit de droguri şi │
│substanţe psihotrope; │
│[] traficul ilicit de arme, muniţii şi│
│substanţe explozive; │
│[] corupţia; │
│[] frauda, inclusiv cea împotriva │
│intereselor financiare ale │
│Comunităţilor Europene în înţelesul │
│Convenţiei din 26 iulie 1995 privind │
│protecţia intereselor financiare ale │
│Comunităţilor Europene; │
│[] spălarea produselor infracţiunii; │
│[] contrafacerea de monedă, inclusiv a│
│monedei euro; │
│[] infracţiuni legate de │
│criminalitatea informatică; │
│[] infracţiuni privind mediul │
│înconjurător, inclusiv traficul cu │
│specii de animale şi vegetale pe cale │
│de dispariţie; │
│[] facilitarea intrării şi şederii │
│ilegale; │
│[] omorul şi vătămarea corporală │
│gravă; │
│[] traficul ilicit de organe şi │
│ţesuturi umane; │
│[] lipsirea de libertate în mod │
│ilegal, răpirea şi luarea de ostatici;│
│[] rasismul şi xenofobia; │
│[] furtul organizat sau armat; │
│[] traficul ilicit de bunuri │
│culturale, inclusiv antichităţi şi │
│opere de artă; │
│[] înşelăciunea; │
│[] racketul şi extorcarea; │
│[] contrafacerea şi pirateria de │
│bunuri; │
│[] falsificarea de acte oficiale şi │
│uzul de acte oficiale falsificate; │
│[] falsificarea de mijloace de plată; │
│[] traficul ilicit de substanţe │
│hormonale şi alţi factori de creştere;│
│[] traficul ilicit de materiale │
│nucleare sau radioactive; │
│[] traficul de vehicule furate; │
│[] violul; │
│[] incendierea cu intenţie; │
│[] crime aflate în jurisdicţia Curţii │
│Penale Internaţionale; │
│[] sechestrarea ilegală de nave şi │
│aeronave; │
│[] sabotajul. │
│II. Descrierea detaliată a faptei sau │
│faptelor care nu se încadrează la │
│secţiunea I: ……………………….. │
└──────────────────────────────────────┘


┌──────────────────────────────────────────────────────┐
│f) Alte circumstanţe relevante (informaţii │
│facultative) │
│(Pot fi incluse observaţii cu privire la │
│extrateritorialitate, întreruperea termenelor de │
│prescripţie sau la consecinţele infracţiunii.) │
│…………………………………………......................................│
└──────────────────────────────────────────────────────┘


┌──────────────────────────────────────────┐
│g) Prezentul mandat se referă, de │
│asemenea, la confiscarea şi remiterea │
│obiectelor care pot constitui mijloace │
│materiale de probă. │
│Prezentul mandat se referă, de asemenea, │
│la confiscarea şi remiterea obiectelor │
│obţinute de persoana solicitată ca │
│rezultat al infracţiunii. │
│Descrierea (şi localizarea) obiectelor (în│
│cazul în care sunt cunoscute): │
│………………....................…………………………......│
└──────────────────────────────────────────┘


┌──────────────────────────────────────┐
│h) Infracţiunea sau infracţiunile │
│pentru care s-a emis prezentul mandat │
│sunt sancţionate cu pedeapsa │
│detenţiunii pe viaţă sau cu un ordin │
│de detenţie pe viaţă: │
│- dispoziţiile legale ale statului │
│membru emitent prevăd revizuirea │
│pedepsei aplicate sau liberarea │
│condiţionată, după executarea a 20 de │
│ani din pedeapsa aplicată, în vederea │
│neexecutării pedepsei sau a măsurii; │
│şi/sau │
│- dispoziţiile legale ale statului │
│membru emitent prevăd aplicarea │
│măsurilor de clemenţă la care are │
│drept persoana în cauză, în │
│conformitate cu dreptul sau practica │
│statului membru emitent, în vederea │
│neexecutării pedepsei sau a măsurii. │
└──────────────────────────────────────┘


┌────────────────────────────────────────────┐
│i) Autoritatea judiciară emitentă a │
│prezentului mandat │
│Denumirea oficială: │
│……………………………………………………………………………………………….. │
│Numele reprezentantului său: │
│……………………………………………………………………………………. │
│Funcţia (funcţia/gradul): │
│…………………………………………………………………………………………... │
│Referinţa dosarului: │
│……………………………………………………………………………………………….. │
│Adresa: ………………………………………………………………… │
│Numărul de telefon (prefixul ţării) │
│(prefixul oraşului) (...): │
│…………………………………………………… │
│Numărul de fax (prefixul ţării) (prefixul │
│oraşului) (...): ………………………………………………………. │
│E-mail: │
│…………………………………………………………………………………………………………… │
│Adresa persoanei de contact (competentă │
│pentru efectuarea predării efective): │
│………………………….. │
│În cazul în care se desemnează o autoritate │
│centrală pentru transmiterea şi receptarea │
│mandatelor europene de arestare │
│Numele autorităţii centrale: │
│………………………………………………………………………………………. │
│Persoana de contact, dacă este cazul │
│(funcţia/gradul şi numele): │
│…………………………………………... │
│Adresa: │
│……………………………………………………………………………………………………………...│
│Numărul de telefon (prefixul ţării) │
│(prefixul oraşului) (...): │
│……………………………………………………... │
│Numărul de fax (prefixul ţării) (prefixul │
│oraşului) (...): …………………………………………………………. │
│E-mail: │
│………………………………………………………………………………………………………………. │
│Datele persoanei care poate fi contactată │
│pentru a lua măsurile practice necesare │
│predării persoanei: │
│…………………………….. │
│În cazul în care se desemnează o autoritate │
│centrală pentru transmiterea şi primirea │
│administrativă a mandatelor europene de │
│arestare │
│Denumirea autorităţii centrale: │
│…………………………………………………………………………………… │
│Persoana de contact, după caz (funcţia/ │
│gradul şi numele): ………………………………………………….. │
│Adresa: │
│……………………………………………………………………………………………………………...│
│Numărul de telefon (prefixul ţării) │
│(prefixul zonei sau al oraşului) (...): │
│.....................……………............. │
│Numărul de fax (prefixul ţării) (prefixul │
│zonei sau al oraşului) (...): │
│…………………………………………... │
│E-mail: │
│………………………………………………………………………………………………………………. │
└────────────────────────────────────────────┘


┌──────────────────────────────────────┐
│Semnătura autorităţii judiciare │
│emitente, a reprezentantului sau a │
│amândurora │
│……………………………………………………………………………… │
│Numele: …………………………………………………………………… │
│Funcţia (funcţia/gradul): │
│………………………………………………… │
│Data: ……………………………………………………………………… │
│Ştampila oficială (dacă există) │
└──────────────────────────────────────┘

    ^1) Acest mandat trebuie completat sau tradus în una dintre limbile oficiale ale statului membru de executare, atunci când acel stat este cunoscut, ori în una dintre oricare alte limbi acceptate de acel stat.

    ANEXA 2

    CERTIFICAT

┌───────────────────────────────────────────────────────────────┐
│a) Autoritatea judiciară care a emis ordinul de │
│indisponibilizare │
│Denumirea oficială: ……………………………………………………………………………………………….. │
│Numele reprezentantului său: ……………………………………………………………………………………. │
│Poziţia deţinută (funcţia/titlul): │
│…………………………………………….............…………………………….. │
│Referinţă dosar: …………….....………………………………………………………………………………..... │
│Adresă: ……………………………………………………………………………………………………………... │
│Telefon (cod ţară) (cod zonă/oraş): │
│………………………………………………..…………………………… │
│Fax (cod ţară) (cod zonă/oraş): │
│……………………………………………………...………………………… │
│E-mail: …………………………………………………………………………………………………………..... │
│Limbile în care este posibil să se comunice cu autoritatea │
│judiciară: …………………………………………………………………..... │
│Datele de contact (inclusiv limbile în care este posibil să se │
│comunice cu persoana/persoanele) ale persoanei (persoanelor) │
│care trebuie contactată (contactate) în cazul în care sunt │
│necesare informaţii suplimentare pentru executarea ordinului │
│ori pentru realizarea aranjamentelor necesare remiterii │
│probelor (dacă este cazul): │
│.......……………...................................................│
└───────────────────────────────────────────────────────────────┘


┌─────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┐
│b) Autoritatea competentă pentru executarea ordinului de indisponibilizare în │
│statul emitent │
│Denumirea oficială: ……………………………………………………………………………………………… │
│Numele reprezentantului său: …………………………………………………………………………………… │
│Poziţia deţinută (funcţia/titlul): …………………………………………………………………………………… │
│Referinţă dosar: │
│…………………………....................................................................................………… │
│Adresă: …………………………………….......................................…………………………………………… │
│Telefon (cod ţară) (cod zonă/oraş): │
│………........................................................…………………………… │
│Fax (cod ţară) (cod zonă/oraş): │
│…………….............................................................……………………… │
│E-mail: │
│………………………………………….............................................................................................│
│Limbile în care este posibil să se comunice cu autoritatea judiciară: │
│....................................................... │
│Datele de contact (inclusiv limbile în care este posibil să se comunice cu │
│persoana/persoanele) ale persoanei (persoanelor) care trebuie contactată │
│(contactate) în cazul în care pentru executarea ordinului sunt necesare │
│informaţii suplimentare ori pentru realizarea aranjamentelor necesare remiterii │
│probelor (dacă este cazul): …….………………………………………………………… │
└─────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┘


┌──────────────────────────────────────┐
│c) Dacă atât lit. a), cât şi lit. b) │
│au fost completate, trebuie completat │
│acest punct pentru a arăta care │
│autoritate/sau dacă ambele autorităţi │
│trebuie contactată/contactate. │
│[] Autoritatea indicată la lit. a) │
│[] Autoritatea indicată la lit. b) │
└──────────────────────────────────────┘


┌──────────────────────────────────────────────┐
│d) În cazul în care o autoritate centrală este│
│responsabilă cu transmiterea şi receptarea │
│ordinelor de indisponibilizare (se aplică doar│
│pentru Irlanda şi Regatul Unit al Marii │
│Britanii şi Irlandei de Nord) │
│Numele autorităţii centrale: │
│…………………………………………………………………………….………… │
│Persoana de contact, dacă este cazul (funcţia/│
│gradul şi numele): ………………………………….……… │
│Adresa: │
│…………………………………………………………………………………………………………......│
│Numărul de referinţă: │
│……………………………………………………………………………………………... │
│Numărul de telefon (prefixul ţării) (prefixul │
│oraşului) (...): ………………………………………………..…… │
│Numărul de fax (prefixul ţării) (prefixul │
│oraşului) (...): …………………………………………………….…… │
│E-mail: │
│…………………………………………………………………………………………………………… │
└──────────────────────────────────────────────┘


┌──────────────────────────────────────┐
│e) Ordinul de indisponibilizare │
│1. Data şi, dacă este disponibil, │
│numărul de referinţă: │
│2. Indicaţi scopul ordinului: │
│2.1. Confiscare ulterioară │
│2.2. Constituirea de probe │
│3. Descrierea formalităţilor şi │
│procedurilor care trebuie respectate │
│la executarea unui ordin de │
│indisponibilizare a probelor (dacă │
│este cazul): …………………………………………………………………│
└──────────────────────────────────────┘


┌──────────────────────────────────────┐
│f) Informaţii privind bunurile sau │
│probele care fac obiectul ordinului de│
│indisponibilizare în statul de │
│executare │
│Descrierea bunurilor sau probelor şi │
│locaţia │
│1. a) Descrierea precisă a bunurilor │
│şi, dacă este cazul, suma maximă care │
│se doreşte recuperată (dacă suma │
│maximă este indicată în ordinul │
│privind valoarea produselor │
│infracţiunii): │
│b) Descrierea precisă a probelor: │
│2. Locaţia exactă a bunurilor sau a │
│probelor (dacă nu este cunoscută, │
│ultima locaţie cunoscută): │
│3. Partea care are custodia bunurilor │
│sau a probelor ori proprietarul │
│cunoscut al bunurilor sau al probelor,│
│în cazul în care nu este vorba despre │
│persoana suspectată de săvârşirea │
│infracţiunii sau de cea condamnată │
│(dacă acest lucru se aplică în dreptul│
│intern al statului emitent): │
└──────────────────────────────────────┘


┌──────────────────────────────────────────────┐
│g) Informaţii cu privire la identitatea │
│persoanei fizice (1) sau a persoanei juridice │
│(2) suspectate de săvârşirea infracţiunii ori │
│condamnate (dacă acest lucru se aplică în │
│dreptul intern al statului emitent) sau/şi a │
│persoanelor vizate de ordinul de │
│indisponibilizare (dacă este cazul) │
│1. Persoane fizice: │
│Nume: │
│…………………………………………………………………………………………….....………… │
│Prenume: │
│………………………………………....………………………………………………………………...│
│Numele anterior căsătoriei (dacă este cazul): │
│…………………………………………...…………………….. │
│Alias (dacă este cazul): │
│……………………………………………………………………………..…………… │
│Sex: │
│…………………………………………………………………………………………….....………………│
│Cetăţenie: │
│………………………………………………………………………………………………………… │
│Data naşterii: │
│…………………………………………………………………………………....………………… │
│Locul naşterii: │
│……………………………………………………………………………………....……………… │