Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
SECŢIA A PATRA
(Cererea nr. 57.077/16)
Strasbourg
Hotărârea este definitivă, dar poate suferi modificări de formă.
În Cauza R.I. şi alţii împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-un comitet compus din: Paulo Pinto de Albuquerque, preşedinte, Egidijus Kūris, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Andrea Tamietti, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 13 noiembrie 2018,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află Cererea nr. 57.077/16 îndreptată împotriva României, prin care doamna R.I., care acţionează totodată în numele copiilor săi, M.I. şi I.I. („reclamanţii“), a sesizat Curtea la 23 septembrie 2016, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia“). Cu toţii sunt resortisanţi români. Curtea a decis din oficiu să autorizeze păstrarea anonimatului reclamanţilor, în temeiul art. 47 § 4 din Regulamentul Curţii.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de doamna D. Hatneanu, avocat în Bucureşti. Guvernul României („Guvernul“) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 24 februarie 2017, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
A. Circumstanţele cauzei
4. Prima reclamantă, dna R.I., s-a născut în 1975 şi locuieşte în Bucureşti. Aceasta a avut o relaţie stabilă cu R.. Aceasta a avut doi copii cu R. al doilea reclamant, M.I., născut în 2006, şi al treilea reclamant, I.I., născut în 2009. În 2010, relaţia s-a destrămat, iar R. a părăsit locuinţa familiei. Potrivit înţelegerii dintre părinţi, copiii urmau să rămână cu reclamanta, în locuinţa familiei. De asemenea, părinţii au decis că R. va avea acces nelimitat la copii şi va avea un rol activ în educaţia lor.
5. La 28 octombrie 2013, copiii şi bunica lor maternă au suferit un accident rutier, în urma căruia numai bunica a necesitat îngrijire şi supraveghere medicală. În noiembrie, R. a luat copiii din locuinţa primei reclamante fără consimţământul acesteia. Potrivit primei reclamante, de la acea dată şi până în mai 2014, aceasta a reuşit să vadă copiii doar ocazional şi de fiecare dată în prezenţa tatălui lor. După 5 mai 2014 (a se vedea infra, pct. 9), contactele dintre aceştia au devenit şi mai rare, iar după 6 iunie 2014 au încetat în totalitate (a se vedea infra, pct. 11).
6. La 25 noiembrie 2013, prima reclamantă a introdus o acţiune pentru încredinţarea minorilor împotriva lui R. la Judecătoria Bucureşti (a se vedea infra, pct. 26). Totodată, a solicitat pronunţarea unei ordonanţe preşedinţiale pentru stabilirea domiciliului minorilor la aceasta pe durata acţiunii privind încredinţarea minorilor (a se vedea infra, pct. 9).
7. La 20 decembrie 2013, prima reclamantă a adus situaţia celui de-al doilea şi al treilea reclamant în atenţia Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bucureşti („DGASPC Bucureşti“). Aceasta se temea că minorii prezentau semne de abuz emoţional cauzat de tatăl lor.
8. În două rapoarte oficiale din 21 ianuarie şi 5 februarie 2014, DGASPC Bucureşti a constatat că minorii erau bine îngrijiţi, se bucurau de condiţii optime la domiciliul tatălui şi manifestau afecţiune faţă de tatăl lor şi noua sa parteneră. Rapoartele au concluzionat că nu au fost identificate semne de abuz. Totuşi, experţii au observat că minorii prezentau un nivel considerabil de anxietate şi stres cauzat de conflictele dintre părinţii lor biologici. Aceştia au recomandat consiliere.
B. Executarea ordonanţei preşedinţiale din 5 mai 2014
9. Soluţionând prin procedura ordonanţei preşedinţiale (a se vedea supra, pct. 6), prin sentinţa definitivă din 5 mai 2014, Judecătoria Bucureşti a dispus stabilirea domiciliului minorilor la mama lor şi obligarea lui R. la plata pensiei de întreţinere în favoarea minorilor, în cuantum lunar de 1.000 euro (EUR) pentru fiecare minor, până la soluţionarea acţiunii de încredinţare.
10. La 4 iunie 2014, prima reclamantă a depus la biroul executorului judecătoresc o cerere pentru punerea în executare a sentinţei din 5 mai 2014. Cererea sa a fost încuviinţată de executorul judecătoresc la 6 iunie 2014 şi de Judecătoria Bucureşti la 16 iunie 2014.
11. La 6 iunie 2014, prima reclamantă s-a deplasat la şcoala copiilor pentru a-i lua acasă. S-a prezentat şi R., care a devenit agresiv faţă de prima reclamantă. A fost nevoie de intervenţia poliţiei. Prima reclamantă nu a putut să ia copiii acasă. La sugestia conducerii şcolii, aceasta a revenit la 9 iunie pentru a lua copiii, dar în acea zi copiii au fost absenţi.
12. La 13 iunie 2014, prima reclamantă a sesizat în scris DGASPC Bucureşti pentru a solicita ajutor, însă instituţia nu a putut interveni deoarece tatăl nu a fost găsit la domiciliu.
13. Prin scrisoarea din 26 iunie 2014, executorul judecătoresc i-a solicitat lui R. să respecte hotărârea judecătorească şi să returneze copiii mamei în termen de 10 zile. Întrucât R. nu a respectat solicitarea, executorul judecătoresc l-a somat să aducă minorii la biroul executorului judecătoresc, la 17 iulie 2014, în prezenţa primei reclamante, a doi ofiţeri de poliţie şi a reprezentanţilor DGASPC Bucureşti. R. şi copiii nu s-au prezentat.
14. La 4 august 2014, prima reclamantă a contactat din nou DGASPC Bucureşti şi a reclamat faptul că R. îi manipula pe copii, făcându-i să se teamă de ea şi să o respingă, şi a interzis orice contact între ea şi copiii săi. De asemenea a informat DGASPC cu privire la incidentul din 6 iunie 2014 (a se vedea supra, pct. 11). Autoritatea nu a putut să verifice afirmaţiile sale întrucât R. nu era la domiciliu şi nu a contactat autoritatea, deşi i s-a solicitat să facă acest lucru.
15. Executorul judecătoresc a programat o a doua întâlnire pentru 14 august 2014. De această dată, R. s-a prezentat împreună cu copiii. După cum a reţinut executorul judecătoresc în procesul-verbal întocmit în aceeaşi zi, minorii au refuzat în mod categoric să se întoarcă la mama lor. Aceştia au afirmat că mama obişnuia să ţipe la ei şi uneori i-a şi bătut în perioada în care au locuit împreună. Executarea nu s-a putut realiza.
16. În urma întâlnirii din 14 august 2014, pe 9 septembrie 2014, DGASPC Bucureşti a solicitat Judecătoriei Bucureşti să dispună un program de consiliere psihologică de 2 luni pentru copii, în conformitate cu dispoziţiile art. 912 din Codul de procedură civilă (consiliere psihologică pentru minorul care refuză în mod categoric să ia contact cu părintele alienat). Prima reclamantă a depus la DGASPC o cerere similară, la 16 şi 19 septembrie 2014. La 2 octombrie 2014, judecătoria a admis cererea depusă de DGASPC Bucureşti.
17. În perioada 7 noiembrie 2014-2 ianuarie 2015, un psiholog s-a întâlnit cu copiii şi cu părinţii lor de 10 ori. La 22 ianuarie 2015, acesta a întocmit un raport final, cu următoarele recomandări:
"Ţinând cont de numeroasele probleme relaţionale identificate, consider că este oportună recomandarea unei evaluări clinice psihologice imediate^1 a copiilor şi a părinţilor, a relaţiilor actuale dintre aceştia, precum şi continuarea consilierii psihologice a acestora.
^1 Aldin în textul original."
18. La 28 ianuarie 2015, prima reclamantă a contactat din nou DGASPC Bucureşti şi a explicat că atitudinea copiilor din timpul recentei lor întâlniri îi dădeau motive să se teamă că aceştia suferă de sindromul alienării parentale ca urmare a influenţei tatălui asupra lor.
19. La solicitarea primei reclamante, un asistent social din cadrul DGASPC Bucureşti a desfăşurat un interviu cu copiii. La 17 februarie 2015 a întocmit procesul-verbal, constatând refuzul copiilor de a-şi vedea mama, aceştia susţinând că obişnuia să îi bată şi să se poarte rău cu ei. Asistentul social i-a solicitat tatălui să ducă minorii la o evaluare psihologică. De asemenea, asistentul a trimis procesul-verbal la Serviciul violenţă asupra copilului din cadrul DGASPC Bucureşti.
20. La 14 mai 2015, DGASPC Bucureşti a întocmit un plan pe 2 luni pentru reabilitarea celor doi copii, „cu scopul de a asigura dezvoltarea fizică şi psihică armonioasă a acestora şi de a proteja demnitatea şi interesul superior al acestora“. Planul necesita cooperarea dintre asistentul social responsabil de caz, psiholog, conducerea şcolii şi cei doi părinţi.
21. La 30 iunie 2015, R. a făcut plângere la DGASPC Bucureşti pe motiv că psihologul a exercitat presiune asupra copiilor şi le-a indus o stare de stres care a necesitat spitalizarea copiilor după una dintre întâlnirile acestora. A solicitat să i se comunice motivele pentru care copiii continuau să fie supuşi consilierii psihologice.
22. La cererea primei reclamante (asigurarea probelor), Judecătoria Bucureşti a solicitat, la 7 iulie 2015, o evaluare psihologică a copiilor şi a părinţilor acestora. După mai multe întâlniri în perioada 13 august-30 octombrie 2015, psihologul a prezentat un raport la 17 noiembrie 2015. A constatat că nu existau indicii de abuz fizic din partea mamei, dar că exista un indiciu de abuz psihologic sub forma alienării parentale, exercitat de tată. Părţile relevante din raport sunt următoarele:
"(1) În cursul expertizei nu au existat informaţii relevante din partea copiilor care să confirme existenţa abuzurilor fizice comise de mama lor. Evaluarea a evidenţiat doar declaraţiile copiilor şi ale tatălui lor, precum şi opoziţia ambilor copii faţă de mama lor.
(2) Întrucât sunt implicaţi în conflictul parental, copiii prezintă frecvent indicatori emoţionali şi comportamentali asociaţi frecvent [...] cu abuzul psihologic. [...]
(3) Există [...] mai multe simptome ale sindromului alienării parentale, în special în ceea ce îl priveşte pe [al doilea reclamant]. [...]
În special în cazul copiilor minori, comportamentul tatălui corespunde profilului «părintelui alienator» care se comportă în acest mod fără a avea o convingere reală că poate proteja şi îngriji copiii mai bine decât mama lor. Comportamentul său poate fi, de asemenea, legat de o aversiune profundă, şi ostilitate, faţă de mama copiilor, ceea ce are legătură mai mult cu relaţiile dintre adulţi decât cu capacităţile parentale ale acestora.
Potrivit literaturii de specialitate, părintele alienat joacă, de asemenea, un rol în pierderea legăturilor sale cu copilul. Din informaţiile oferite în timpul interviului de către dna [R. I.] reiese faptul că s-a confruntat ocazional cu îndoieli şi incertitudini cu privire la rolul său de mamă, ceea ce ar fi subminat relaţia ei de ataşament ferm faţă de copiii săi în primii ani ai copilăriei acestora.
Recomandări
1. Se recomandă ca părinţii să urmeze consiliere psihologică, pentru a beneficia de asistenţă la găsirea unor metode de cooperare pentru bunăstarea actuală şi viitoare a copiilor lor. [...]
Părinţii trebuie să fie conştienţi de faptul că alienarea parentală are consecinţe negative asupra dezvoltării copiilor; fără o intervenţie specializată şi fără participarea conştientă a ambilor părinţi, copiii pot dezvolta probleme emoţionale sau comportamentale.
2. Se recomandă ca cei doi copii să nu mai fie implicaţi în conflictul dintre părinţi. Expunerea lor la conflictele parentale a avut un efect traumatizant asupra acestora şi a lăsat urme dureroase în dezvoltarea lor emoţională."
23. La 23 noiembrie 2015, prima reclamantă a solicitat executorului judecătoresc reluarea procedurii de executare. Au fost stabilite noi întâlniri pentru 7 şi 23 martie 2016 la biroul executorului judecătoresc. R. şi copiii nu s-au prezentat.
24. La 18 decembrie 2015, prima reclamantă a contactat din nou DGASPC Bucureşti şi şi-a reiterat îngrijorarea cu privire la faptul că tatăl copiilor îi alienează pe copii de ea.
25. R. a făcut contestaţie la executare, dar, la 9 noiembrie 2016, Judecătoria Bucureşti a respins plângerea acestuia. Apelul introdus de acesta a fost, de asemenea, respins prin decizie definitivă a Tribunalului Bucureşti la 18 septembrie 2017.
C. Executarea sentinţei de încredinţare a minorilor din 24 septembrie 2014
26. La 24 septembrie 2014, Judecătoria Bucureşti s-a pronunţat asupra cererii de încredinţare (a se vedea supra, pct. 6). Instanţa a încredinţat minorii mamei şi l-a obligat pe R. la plata unei pensii de întreţinere în cuantum lunar de 5.000 lei româneşti (RON, aproximativ 1.100 EUR la momentul respectiv), până la vârsta majoratului. R. a declarat apel, dar, la 18 ianuarie 2016, a informat Tribunalul Bucureşti că nu doreşte să îşi menţină apelul. Prima reclamantă a declarat recurs, susţinând că tribunalul a redus în mod ilegal cuantumul pentru cheltuielile de judecată. Prin decizia definitivă din 2 iunie 2016, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca inadmisibil recursul acesteia.
27. La 27 iulie 2016, prima reclamantă a depus o cerere de executare a sentinţei din 24 septembrie 2014 privind plata pensiei de întreţinere şi a cheltuielilor de judecată. La 19 august 2016, prima reclamantă a solicitat executorului judecătoresc extinderea titlului executoriu pentru a include şi înapoierea copiilor. Cererea sa a fost admisă de biroul executorului judecătoresc la 8 septembrie 2016 şi de Judecătoria Constanţa la 20 septembrie 2016.
28. În martie 2017, R. a informat autorităţile că s-a mutat cu copiii la Năvodari, judeţul Constanţa, unde vor petrece sfârşiturile de săptămână şi vacanţele şcolare. Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Constanţa (DGASPC Constanţa) a efectuat o vizită la R. şi copiii săi la noua adresă şi a ţinut legătura cu DGASPC Bucureşti. R. a informat DGASPC Constanţa că era dispus să urmeze activitatea de consiliere pentru copiii săi în Năvodari şi a reiterat faptul că nu i-a interzis primei reclamante să îşi viziteze copiii.
29. La 7 martie 2017, Judecătoria Constanţa a admis în parte contestaţia la executare formulată de R., constatând că acesta a respectat pe deplin obligaţia de întreţinere faţă minori de când aceştia locuiau cu el şi că nu putea fi obligat, în plus, la plata pensiei de întreţinere în favoarea minorilor.
30. În august 2017, prima reclamantă a reluat procedura de executare pentru înapoierea copiilor, dar, la 12 septembrie 2017, R. a depus contestaţie la executare. La 19 septembrie 2017, R. a solicitat suspendarea executării până la soluţionarea apelului său; cererea sa a fost admisă de Judecătoria Constanţa la 25 septembrie 2017. La 8 mai 2018, apelul său a fost respins prin decizie definitivă a Tribunalului Constanţa, iar decizia a fost comunicată primei reclamante la 31 mai 2018.
31. La 18 iulie 2018, reprezentantul reclamanţilor a informat Curtea că, la 16 iulie 2018, reclamanţii şi R. s-au întâlnit la biroul executorului judecătoresc. Copiii au refuzat în mod categoric să se mute la mama lor.
D. Anchete penale
32. Între timp, prima reclamantă a depus plângere penală împotriva lui R., acuzându-l de nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorilor prin hotărâre judecătorească. La 17 iunie 2014, poliţia a început cercetările în acest caz, sub supravegherea Parchetului de pe lângă Judecătoria Bucureşti.
33. La 16 august 2016, prima reclamantă a solicitat procurorului extinderea cercetărilor pentru a include acuzaţiile de rele tratamente aplicate minorilor, susţinând că R. i-a supus pe copii unor abuzuri psihologice. Prin rezoluţia din 28 iunie 2016, parchetul i-a respins cererea, pe motiv că nu s-au găsit probe privind relele tratamente. La 10 octombrie 2016, prim-procurorul a respins contestaţia primei reclamante, iar la 13 octombrie 2016 camera preliminară a Judecătoriei Bucureşti a respins ca inadmisibilă plângerea depusă de prima reclamantă împotriva rezoluţiilor procurorului.
E. Încercările de modificare a măsurilor privind încredinţarea minorilor
34. La 17 august 2016, R. a depus cerere pentru încredinţarea fizică a minorilor. La 20 martie 2017, Judecătoria Bucureşti a decis ca minorii să locuiască cu tatăl lor. Instanţa şia bazat soluţia pe faptul că minorii au locuit cu acesta în ultimii 3 ani şi că acesta a reprezentat singura imagine parentală din viaţa lor. O schimbare bruscă în viaţa lor le-ar cauza alte probleme. Pe baza concluziilor raportului de expertiză din 17 noiembrie 2015 (a se vedea supra, pct. 22), instanţa a reţinut că minorii se simţeau stânjeniţi în prezenţa mamei lor şi au refuzat să se mute la aceasta, preferând prezenţa tatălui lor. Instanţa a reţinut, de asemenea, că prima reclamantă nu a fost niciodată pusă în imposibilitatea de a-i vizita, dar a ales să nu meargă în vizită şi a solicitat înapoierea minorilor la Bucureşti. Instanţa a mai observat că prima reclamantă nu a solicitat executarea măsurilor privind încredinţarea, limitându-şi cererea la executarea obligaţiilor de plată a pensiei de întreţinere în favoarea minorilor şi a cheltuielilor de judecată. Instanţa a concluzionat că ar fi în interesul superior al copiilor să rămână alături de tatăl lor. Aceasta a recomandat părinţilor să pună capăt conflictului lor de dragul copiilor şi să permită reconstruirea legăturilor personale mamă-copii.
35. Prima reclamantă a luat cunoştinţă de conţinutul sentinţei respective la data primirii observaţiilor Guvernului în această cauză (trimise acesteia de grefa Curţii la 28 iulie 2017). La cererea sa, reclamantei i s-a comunicat sentinţa la 1 septembrie 2017. La 7 septembrie 2017, a declarat apel.
36. Prin decizia definitivă din 15 mai 2018, Tribunalul Bucureşti a admis apelul, a casat sentinţa anterioară şi a respins cererea R. pentru încredinţarea fizică a minorilor. Instanţa a constatat următoarele:
"[...] [prima reclamantă] nu se află în culpă în neexecutarea sentinţei nr. 590A/5 mai 2014, în măsura în care statul român avea obligaţia pozitivă de a lua de urgenţă toate măsurile legale necesare pentru a proteja dreptul la viaţa de familie al [primei reclamante], înapoind imediat copiii la domiciliul mamei lor, pentru a evita alienarea parentală prezentată de copii faţă de [prima reclamantă].
Prin urmare, sancţionarea [primei reclamante] cu pierderea posibilităţii de a-i avea alături pe copiii săi, pentru împrejurări de care nu aceasta este responsabilă, [...] ar afecta fondul dreptului său de acces la o instanţă şi [dreptului] la respectarea vieţii sale de familie. [...]
Instanţa reţine că decizia instanţei de fond de stabilire a locuinţei minorilor la tatăl lor pe motiv că aveau faţă de acesta o afecţiune puternică şi că refuzau să comunice cu [prima reclamantă] este consecinţa directă a neexecutării sentinţei nr. 590A/5 mai 2014. [R.] a avut o posibilitate reală de a influenţa copiii să îşi considere mama o străină, un pericol pentru relaţia tată-copii şi un pericol pentru sănătatea lor. [...]
Ruperea legăturilor de familie dintre mamă şi copiii săi va deveni fără îndoială permanentă în cazul în care minorii vor locui cu tatăl lor şi, prin urmare, orice program de vizitare pentru mamă şi minori va fi iluzoriu şi formal, în măsura în care mama nu a reuşit să obţină executarea unei sentinţe definitive pentru mai mult de 4 ani şi, deoarece, în acest timp, practic nu a putut nici măcar să stea de vorbă cu copiii."
II. Dreptul intern relevant
37. Pentru dispoziţiile relevante din Codul de procedură civilă în vigoare la data faptelor, a se vedea Niţă împotriva României [(Comitet), nr. 30.305/16, pct. 27-30, 3 iulie 2018].
ÎN DREPT
I. Cu privire la calitatea procesuală a primei reclamante pentru a acţiona în numele copiilor săi
38. Deşi nu a existat nicio obiecţie din partea Guvernului în această privinţă, Curtea consideră că este relevant să reitereze faptul că, în principiu, minorii pot sesiza Curtea chiar dacă, sau mai ales dacă, sunt reprezentaţi de o mamă care este în conflict cu autorităţile şi care susţine că deciziile şi comportamentul acestora nu sunt în concordanţă cu drepturile garantate de Convenţie. În caz de conflict privind interesele minorului între un părinte firesc şi o persoană desemnată de autorităţi în calitate de tutore al copilului, există pericolul ca unele din aceste interese să nu fie niciodată aduse în atenţia Curţii şi ca minorul să fie privat de protecţia efectivă a drepturilor sale prevăzute de Convenţie (a se vedea M.D. şi alţii împotriva Maltei, nr. 64.791/10, pct. 27, 17 iulie 2012).
39. În prezenta cauză, minorii au fost încredinţaţi primei reclamante (a se vedea supra, pct. 26 şi 36). Prin urmare, aceasta este îndreptăţită în temeiul legislaţiei naţionale să acţioneze în numele lor şi este abilitată să le protejeze drepturile prevăzute de Convenţie. Pentru aceste motive, Curtea consideră că prima reclamantă are calitate procesuală pentru a acţiona în nume propriu şi în numele copiilor săi.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie
40. În baza dispoziţiilor art. 3 din Convenţie, prima reclamantă s-a plâns, în numele celui de al doilea şi al treilea reclamant, că aceştia au fost supuşi unui abuz de către tatăl lor, sub forma alienării parentale. În plus, aceasta s-a plâns, în temeiul art. 8 din Convenţie, că autorităţile nu le-au acordat asistenţă ei şi copiilor săi la executarea hotărârilor de încredinţare. De asemenea, autorităţile nu au acţionat eficient în privinţa abuzurilor psihologice suferite de al doilea şi al treilea reclamant de pe urma tatălui lor.
41. Curtea, care are competenţa de a realiza o încadrare în drept a faptelor cauzei [a se vedea Radomilja şi alţii împotriva Croaţiei (MC), nr. 37.685/10 şi 22.768/12, pct. 114 şi 126, CEDO 2018], va examina plângerea doar în raport cu art. 8 (a se vedea, de exemplu şi mutatis mutandis, Eberhard şi M. împotriva Sloveniei, nr. 8.673/05 şi 9.733/05, pct. 111, 1 decembrie 2009).
Articolul prevede următoarele:
"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondentei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."
A. Cu privire la admisibilitate
1. Argumentele părţilor
42. Guvernul a susţinut că, după adoptarea sentinţei din 20 martie 2017 (a se vedea supra, pct. 34), prima reclamantă nu mai era interesată de menţinerea acestei cereri. În plus, Guvernul a susţinut că aceasta a abuzat de dreptul său de petiţionare, prin faptul că nu a informat Curtea cu privire la acţiunea introdusă de R. referitoare la încredinţarea minorilor, care a condus la decizia din 20 martie 2017. În acest sens, Guvernul a invocat cauzele Varbanov împotriva Bulgariei (nr. 31.365/96, pct. 36, CEDO 2000-X); Popov împotriva Moldovei (nr. 1) (nr. 74.153/01, pct. 48, 18 ianuarie 2005); Rehak împotriva Republicii Cehe [(dec.), nr. 67.208/01, 18 mai 2004); şi Kérétchachvili împotriva Georgiei [(dec.), nr. 5.667/02, 2 mai 2006].
43. Prima reclamantă a respins afirmaţiile Guvernului. Aceasta a subliniat că sentinţa din 20 martie 2017 nu era definitivă şi că a declarat apel împotriva acesteia. În plus, această sentinţă era irelevantă pentru plângerea adresată Curţii, care avea ca obiect executarea hotărârilor de încredinţare, nu stabilirea încredinţării. Decizia din 20 martie 2017 nu a pus capăt dreptului de vizită. În plus, având în vedere nivelul de ineficienţă al autorităţilor la executarea exercitării dreptului său în materie de încredinţare, prima reclamantă se îndoia de capacitatea acestora de executare a unei noi decizii.
44. În cele din urmă, prima reclamantă a subliniat că Guvernul nu a susţinut că al doilea şi al treilea reclamant nu mai erau interesaţi de menţinerea cererii, ignorând astfel complet capetele de cerere formulate în numele lor.
2. Motivarea Curţii
45. Curtea reiterează că, cu excepţia cazurilor extraordinare, o cerere poate fi respinsă ca abuzivă numai dacă a fost cu bună ştiinţă fondată pe fapte neadevărate (a se vedea Varbanov, citată anterior, pct. 36). În prezenta cauză se pare că prima reclamantă nu a avut cunoştinţă de pronunţarea sentinţei din 20 martie 2017 mai devreme de 28 iulie 2017; în plus, sentinţa respectivă i-a fost comunicată primei reclamante abia la 1 septembrie 2017 (a se vedea supra, pct. 35). Prin urmare, nu se poate presupune nici că reclamanţii şi-au bazat cererea pe fapte neadevărate şi nici că s-a stabilit că aceştia nu au dezvăluit noutăţi importante în cauza lor cu intenţia de a induce în eroare Curtea [a se vedea principiile generale rezumate în Gross împotriva Elveţiei (MC), nr. 67.810/10, pct. 28, CEDO 2014].
46. În plus, Curtea observă că sentinţa din 20 martie 2017 a fost casată între timp de instanţele naţionale, iar drepturile de încredinţare ale primei reclamante au fost reinstituite în totalitate (a se vedea supra, pct. 36). Prin urmare, afirmaţiile Guvernului privind pierderea interesului nu pot fi susţinute.
47. Curtea constată, de asemenea, că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. Nici nu prezintă vreun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
a) Reclamanţii
48. Prima reclamantă a reiterat că al doilea şi al treilea reclamant au fost supuşi alienării parentale de către tatăl lor, ceea ce constituia o formă gravă de abuz asupra copiilor. Autorităţile nu au luat nicio măsură pentru recunoaşterea şi stoparea abuzului, care a fost rezultatul neexecutării de către acestea, în timp util, a sentinţelor de încredinţare. În plus, autorităţile au interpretat refuzul copiilor de a-şi vedea mama ca pe o exercitare a drepturilor lor şi a liberei lor alegeri, deşi experţii au convenit că minorii erau manipulaţi de tatăl lor şi alienaţi faţă de mama lor. Lipsa de acţiune a autorităţilor i-a permis lui R. să îşi exercite liber influenţa asupra copiilor, acesta nefiind niciodată sancţionat pentru comportamentul său.
49. Prima reclamantă a afirmat, de asemenea, că autorităţile le-au acordat asistenţă doar de formă ei şi copiilor ei în cadrul procedurii de executare, precum şi că nu au fost în măsură să organizeze o evaluare psihologică şi o consiliere corespunzătoare. Din cauza lipsei de acţiune din partea DGASPC, prima reclamantă a fost nevoită să solicite instanţelor să dispună efectuarea unei expertize (a se vedea supra, pct. 22). În plus, intervenţiile DGASPC au fost sporadice, fiind iniţiate doar de prima reclamantă sau de executorul judecătoresc.
b) Guvernul
50. Guvernul a admis că neexecutarea sentinţelor de încredinţare a avut legătură cu viaţa de familie a reclamanţilor în sensul art. 8 din Convenţie, dar a considerat că măsurile luate de autorităţi au fost corespunzătoare şi efective. În special, pe parcursul procedurii s-a dezvoltat un proces complex de colaborare între toate autorităţile statului implicate în procedura de executare. Autorităţile - biroul executorului judecătoresc şi instanţele judecătoreşti - au acţionat în mod diligent pentru a acorda asistenţă reclamanţilor în procedura de executare şi au ţinut seama de întreaga situaţie şi de interesele tuturor părţilor implicate. Refuzul constant şi ferm al copiilor de a locui cu mama lor a contribuit în mod semnificativ la neexecutarea dispoziţiilor judecătoreşti. În cazuri sensibile cum sunt cele privind încredinţarea copiilor, executarea necesită o abordare mai sensibilă şi mai puţin strictă.
51. Pe parcursul procedurilor, autorităţile au explorat toate căile disponibile pentru a înlesni legăturile dintre mamă şi copiii săi, fie prin implicarea serviciilor sociale, fie prin consiliere psihologică. Însă un astfel de proces necesita eforturi pe termen lung din partea tuturor celor implicaţi, inclusiv a primei reclamante. Autorităţile naţionale erau într-o poziţie mai bună pentru a stabili ce era în interesul superior al copiilor şi a lua măsurile necesare în acest sens.
52. Guvernul a subliniat, în cele din urmă, că prima reclamantă nu s-a plâns autorităţilor interne de lipsa de acţiune din partea executorului judecătoresc.
2. Motivarea Curţii
a) Principii generale
53. Curtea reiterează faptul că posibilitatea părintelui şi copilului de a se bucura reciproc de compania celuilalt constituie un element fundamental al „vieţii de familie“ în sensul art. 8 din Convenţie, chiar şi atunci când relaţia dintre părinţi s-a destrămat (a se vedea, printre multe alte autorităţi, Keegan împotriva Irlandei, 26 mai 1994, pct. 50, seria A nr. 290; Eberhard şi M., citată anterior, pct. 125; şi Monory împotriva României şi Ungariei, nr. 71.099/01, pct. 70, 5 aprilie 2005). Mai mult, chiar dacă obiectul principal al art. 8 este acela de a proteja persoana împotriva acţiunii arbitrare a autorităţilor publice, există, în plus, obligaţii pozitive inerente „respectului“ efectiv pentru viaţa de familie [a se vedea Keegan, citată anterior, pct. 49; Eberhard şi M., citată anterior, pct. 126; şi M. şi M. împotriva Croaţiei, nr. 10.161/13, pct. 176, CEDO 2015 (extrase)].
54. În ceea ce priveşte obligaţia statului de a dispune măsuri pozitive, Curtea a hotărât că art. 8 include pentru părinţi dreptul de a beneficia de măsuri din partea statului pentru a fi alături de copiii lor şi obligaţia autorităţilor naţionale de a înlesni reîntregirea familiei (a se vedea, printre alte autorităţi, Ignaccolo-Zenide împotriva României, nr. 31.679/96, pct. 94, CEDO 2000-I; Nuutinen împotriva Finlandei, nr. 32.842/96, pct. 127, CEDO 2000-VIII; şi Eberhard şi M., citată anterior, pct. 127). Aceasta se aplică nu doar cauzelor care au ca obiect luarea copiilor în îngrijirea statului şi dispunerea de măsuri de îngrijire, ci şi cauzelor în care există litigii privind programul de vizitare şi domiciliul copiilor între părinţi şi/sau alţi membri ai familiei copiilor (a se vedea Mihailova împotriva Bulgariei, nr. 35.978/02, pct. 80, 12 ianuarie 2006; şi Hokkanen împotriva Finlandei, 23 septembrie 1994, pct. 55, seria A nr. 299-A). Aceste obligaţii pot cuprinde adoptarea de măsuri pentru asigurarea acestui drept, incluzând atât instituirea unui cadru normativ pentru mecanismele de soluţionare şi de executare care protejează drepturile persoanelor, cât şi punerea în aplicare, după caz, a unor măsuri specifice (a se vedea M. şi M. împotriva Croaţiei, citată anterior, pct. 177, cu trimiterile suplimentare).
55. Prin urmare, în cauzele având ca obiect executarea deciziilor circumscrise dreptului familiei, sarcina Curţii este aceea de a stabili dacă autorităţile naţionale au luat toate măsurile necesare pentru a înlesni reîntregirea familiei, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele speciale ale cauzei (a se vedea Eberhard şi M., citată anterior, pct. 128). În aceste condiţii, Curtea nu se poate substitui autorităţilor naţionale competente pentru soluţionarea litigiului dintre persoanele implicate, ci mai degrabă să verifice, în temeiul Convenţiei, deciziile pe care autorităţile respective le-au luat în cadrul puterii lor de apreciere. Curtea trebuie să examineze dacă sunt relevante şi suficiente motivele care au ca scop justificarea oricăror măsuri luate şi, având în vedere marja de apreciere a statului, dacă s-a realizat un echilibru just între interesele concurente ale persoanei şi ale comunităţii, inclusiv ale altor terţi implicaţi (a se vedea Mihailova, citată anterior, pct. 83). În procesul de punere în echilibru trebuie acordată o importanţă deosebită interesului superior al copilului care, în funcţie de natura lui şi de gravitate, poate fi pus mai presus de interesele părinţilor [Sahin împotriva Germaniei (MC), nr. 30.943/96, pct. 66, CEDO 2003-VIII]. În plus, Curtea reiterează faptul că copiii şi alte persoane vulnerabile, în special, au dreptul la o protecţie efectivă (a se vedea M. şi M. împotriva Croaţiei, citată anterior, pct. 176).
56. Curtea a considerat anterior că desfăşurarea ineficientă şi, în special, cu întârziere, a acţiunilor de încredinţare poate determina o încălcare a art. 8 din Convenţie (a se vedea Eberhard şi M., citată anterior, pct. 127). În acest context, o măsură este apreciată ca fiind adecvată în funcţie de celeritatea cu care este pusă în aplicare, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe ireparabile asupra relaţiilor dintre copii şi părintele care nu locuieşte cu ei (a se vedea, printre multe altele, Ignaccolo-Zenide, citată anterior, pct. 102). Durata procedurilor în care sunt implicaţi copii capătă o importanţă deosebită, deoarece există întotdeauna pericolul ca orice întârziere procedurală să aibă efect asupra soluţionării de facto a problemei în faţa instanţei (a se vedea H. împotriva Regatului Unit, 8 iulie 1987, pct. 89-90, seria A nr. 120; şi P.F. împotriva Poloniei, nr. 2.210/12, pct. 56, 16 septembrie 2014).
57. Curtea reiterează că faptul că eforturile autorităţilor au eşuat nu duce însă automat la concluzia că nu s-au respectat obligaţiile pozitive în temeiul art. 8 din Convenţie (a se vedea Mihailova, citată anterior, pct. 82). Datoria autorităţilor de a lua măsuri pentru a înlesni reîntregirea familiei nu este absolută, deoarece reunirea unui părinte cu copiii care locuiesc de mai mult timp împreună cu celălalt părinte nu poate avea loc imediat şi poate necesita luarea de măsuri pregătitoare (a se vedea Nuutinen, citată anterior, pct. 128). Natura şi amploarea acestei pregătiri depind de circumstanţele fiecărui caz în parte, însă înţelegerea şi cooperarea tuturor părţilor implicate constituie întotdeauna o componentă importantă. Deşi autorităţile naţionale trebuie să facă tot posibilul pentru a facilita o astfel de cooperare, orice obligaţie de a aplica măsuri coercitive în această privinţă trebuie să fie limitată, întrucât trebuie luate în considerare atât interesele, cât şi drepturile şi libertăţile tuturor părţilor implicate, în special interesul superior al copilului şi drepturile sale în temeiul art. 8 din Convenţie (a se vedea Mihailova, citată anterior, art. 82 in fine). După cum a hotărât anterior Curtea, deşi în acest domeniu delicat nu sunt de dorit măsuri coercitive în privinţa copiilor, nu trebuie exclusă recurgerea la sancţiuni atunci când părintele cu care locuiesc copiii are un comportament ilegal (a se vedea Eberhard şi M., citată anterior, pct. 130, şi Ignaccolo-Zenide, citată anterior, pct. 106). Chiar dacă este posibil ca unele sancţiuni mai severe să nu fi putut schimba poziţia generală a părintelui respectiv, acest lucru nu scutea autorităţile naţionale de obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru a înlesni legăturile de familie (a se vedea, mutatis mutandis, Kuppinger împotriva Germaniei, nr. 62.198/11, pct. 103 şi 107, 15 ianuarie 2015).
58. În cele din urmă, Curtea consideră că este important să reitereze faptul că, deşi jurisprudenţa sa impune luarea în considerare a opiniilor copiilor, aceste opinii nu sunt neapărat imuabile, iar obiecţiile lor, cărora trebuie să li se acorde atenţia cuvenită, nu sunt neapărat suficiente pentru a fi puse deasupra intereselor părinţilor, în special atunci când este vorba de legături periodice cu copiii lor. Dreptul unui copil de a-şi exprima propriile opinii nu ar trebui interpretat ca oferind un drept de veto necondiţionat copiilor, fără a lua în considerare alţi factori şi a efectua o examinare în scopul determinării interesului superior al copilului; în mod normal, acest interes impune menţinerea legăturilor personale ale copilului, cu excepţia cazurilor în care acest lucru ar dăuna sănătăţii şi dezvoltării copilului (a se vedea Raw şi alţii împotriva Franţei, nr. 10.131/11, pct. 94, 7 martie 2013).
b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
59. În prezenta cauză nu se contestă faptul că, în urma sentinţelor judecătoreşti din 5 mai şi 24 septembrie 2014 prin care minorii au fost încredinţaţi primei reclamante (a se vedea supra, pct. 9 şi 26), autorităţile erau obligate să ia măsuri în vederea reunirii primei reclamante cu copiii. De asemenea, nu se contestă faptul că măsurile care au fost luate nu au condus la o reîntregire efectivă a familiei. Prima reclamantă nu a putut locui cu copiii începând din noiembrie 2013 (a se vedea supra, pct. 5), atunci când au fost luaţi de tatăl lor. Aceştia încă locuiau cu tatăl lor la data ultimei comunicări cu Curtea (scrisoarea trimisă reprezentantei reclamanţilor la 18 iulie 2018; a se vedea supra, pct. 31).
60. Curtea reiterează faptul că, într-o cauză de acest tip, o măsură este apreciată ca fiind adecvată în funcţie de celeritatea cu care este pusă în aplicare (a se vedea supra, pct. 56). Obligaţia autorităţilor de a acţiona prompt este şi mai importantă în cazuri precum cel de faţă, în care părintele căruia îi sunt încredinţaţi copiii solicită înapoierea copiilor din partea unei persoane (celălalt părinte sau un terţ) care reţine copiii fără niciun drept şi fără consimţământul persoanei căreia îi sunt încredinţaţi copiii (a se vedea Amanalachioai, citată anterior, pct. 93 in fine). În prezenta cauză, au trecut 5 ani de când prima reclamantă a avut ultima dată posibilitatea de a-şi exercita drepturile părinteşti. În decizia definitivă din 15 mai 2018, Tribunalul Bucureşti a reafirmat dreptul acesteia de a locui împreună cu copiii şi a reiterat că autorităţile aveau obligaţia de a lua urgent toate măsurile legale necesare pentru a asigura înapoierea copiilor la locuinţa mamei lor (a se vedea supra, pct. 36).
61. În această privinţă, Curtea consideră că timpul trecut de când prima reclamantă a alertat iniţial autorităţile privind situaţia sa este în sine problematic, deoarece a permis ca legăturile de familie dintre prima reclamantă şi copiii săi să se deterioreze, ceea ce îngreunează executarea sentinţelor de încredinţare a minorilor.
62. Rămâne de stabilit dacă autorităţile au luat toate măsurile necesare pentru a înlesni executarea sentinţelor de încredinţare a minorilor (a se vedea supra, pct. 55).
63. Curtea ia notă de constatările instanţelor naţionale cu privire la acest aspect (a se vedea supra, pct. 36). Cu toate acestea, acceptă faptul că autorităţile s-au aflat într-o situaţie dificilă, în ceea ce priveşte executarea deciziilor de încredinţare a copiilor, deoarece acestea trebuiau să se ocupe mai întâi de opoziţia tatălui (a se vedea, în special, supra, pct. 13, 23 şi 30) şi apoi de cea a copiilor care, eventual sub influenţa tatălui lor (a se vedea supra, pct. 18, 22 şi 36), au refuzat în mod categoric să revină la locuinţa mamei lor (a se vedea supra, pct. 15 şi 31). În orice caz, Curtea reiterează că lipsa de cooperare dintre părinţi nu scuteşte autorităţile de luarea tuturor măsurilor care pot contribui la menţinerea sau restabilirea legăturilor de familie (a se vedea Nicol\'f2 Santili împotriva Italiei, nr. 51.930/10, pct. 73, 17 decembrie 2013, cu trimiterile suplimentare).
64. În ceea ce priveşte măsurile concrete luate de autorităţi pentru a înlesni reîntregirea familiei reclamanţilor, din informaţiile aflate la dosar reiese că direcţiile publice de protecţie a copilului au rămas relativ pasive în cazul reclamanţilor. Mai concret, prima reclamantă a făcut două sesizări la DGASPC Bucureşti cu privire la problemele întâmpinate la vizitarea copiilor săi, dar instituţia nu a fost în măsură să acţioneze deoarece R. nu era acasă atunci când reprezentanţii acesteia au încercat să facă o vizită acolo (a se vedea supra, pct. 12 şi 14). Nu există nimic care să arate că reprezentanţii au făcut ceva mai mult decât o simplă încercare de a face o vizită la domiciliul lui R. sau că au instituit un mecanism de sancţionare a acestuia pentru atitudinea de obstrucţionare. În această privinţă, Curtea recunoaşte eforturile constante depuse de prima reclamantă pentru executarea deciziilor de încredinţare a copiilor (a se vedea supra, pct. 31) şi pentru protejarea copiilor săi împotriva influenţei tatălui lor, inclusiv prin alertarea DGASPC şi a Parchetului cu privire la comportamentul acestuia (a se vedea, de exemplu, supra, pct. 22, 24 şi 33).
65. Curtea observă, de asemenea, că, deşi un psiholog a indicat autorităţilor la 22 ianuarie 2015 necesitatea imediată de a evalua copiii (a se vedea supra, pct. 17), acestea nu au dispus niciodată o astfel de expertiză. Abia după ce prima reclamantă a solicitat o hotărâre judecătorească s-a efectuat evaluarea, iar abuzul psihologic sub forma alienării parentale exercitate de tată a fost confirmat în raportul psihologului din 17 noiembrie 2015 (a se vedea supra, pct. 22). Curtea deplânge faptul că autorităţile nu au acordat o atenţie deosebită destrămării progresive a legăturii dintre prima reclamantă şi copiii săi şi nici comportamentului manipulator al tatălui (a se vedea, mutatis mutandis, Amanalachioai împotriva României, nr. 4.023/04, pct. 100, 26 mai 2009).
66. Consideraţiile de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curţii să concluzioneze, fără a aduce atingere rolului său subsidiar, că autorităţile nu au acţionat în timp util şi nu au făcut ceea ce era rezonabil în acele circumstanţe pentru executarea sentinţelor de încredinţare a minorilor, nereuşind astfel să realizeze un echilibru just între interesele concurente ale persoanei şi ale comunităţii. În concluzie, reclamanţii nu au beneficiat de o protecţie efectivă a dreptului lor la respectarea vieţii lor de familie.
Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenţie.
67. Astfel, Curtea subliniază că această concluzie nu aduce atingere unei eventuale decizii ulterioare a instanţelor naţionale cu privire la interesul superior al copiilor, având în vedere timpul scurs de la începutul convieţuirii cu tatăl lor. Un aspect important, pentru clarificare, este acela că, având în vedere faptul că al doilea şi al treilea reclamant au pierdut legătura cu mama lor la vârsta de 7 şi, respectiv, 4 ani, au locuit împreună cu tatăl lor fără întrerupere timp de aproape 5 ani de atunci şi, în prezent, refuză orice legătură cu mama, Curtea subliniază că prezenta hotărâre nu ar trebui interpretată în niciun fel ca sugerând că autorităţile trebuie să ia măsuri pentru a realiza reunirea primei reclamante cu copiii săi fără a lua măsuri pregătitoare adecvate (a se vedea supra, pct. 57 şi, mutatis mutandis, E.S. împotriva României şi Bulgariei, nr. 60.281/11, pct. 82, 19 iulie 2016).
III. Cu privire la celelalte pretinse încălcări ale Convenţiei
68. În scrisoarea din 5 decembrie 2016, prima reclamantă sa plâns, în temeiul art. 13 din Convenţie, de faptul că nu a dispus de o cale de atac efectivă împotriva rezoluţiei procurorului de a nu extinde urmărirea penală asupra acuzaţiilor de rele tratamente aplicate minorilor (a se vedea supra, pct. 33). În plus, în observaţiile trimise Curţii după comunicarea cauzei către Guvernul pârât, reclamanţii au susţinut, în temeiul art. 34 din Convenţie, că comunicarea cu întârziere a sentinţei din 20 martie 2017 (a se vedea supra, pct. 34 şi 35) a împiedicat exercitarea efectivă a dreptului lor de a depune o cerere individuală.
Articolele prevăd următoarele:
"ART. 13
Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.
(...)
ART. 34
Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în protocoalele sale. Înaltele părţi contractante se angajează să nu împiedice prin nicio măsură exerciţiul eficace al acestui drept."
69. Curtea observă că principala problemă în această cauză este faptul că autorităţile nu au acordat asistenţă reclamanţilor pentru reîntregirea familiei, în conformitate cu sentinţele de încredinţare a minorilor. Prin urmare, având în vedere situaţia în fapt, pretenţiile părţilor şi constatările sale în temeiul art. 8 din Convenţie, Curtea consideră că a examinat principala problemă juridică ridicată în prezenta cerere şi că nu este necesar să se pronunţe separat asupra admisibilităţii şi temeiniciei capetelor de cerere formulate în temeiul art. 13 şi art. 34 [a se vedea, mutatis mutandis, Centrul pentru resurse juridice în numele Valentin Câmpeanu împotriva României (MC), nr. 47.848/08, pct. 156, CEDO 2014].
IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
70. Art. 41 din Convenţie prevede:
"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
71. Prima reclamantă a considerat că o constatare a unei încălcări constituie o reparaţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit. Aceasta a solicitat câte 20.000 euro (EUR) pentru al doilea şi al treilea reclamant, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, pentru traumele emoţionale suferite ca urmare a nerespectării de către autorităţile naţionale a obligaţiilor lor pozitive. Aceasta a solicitat ca sumele acordate să fie transferate în conturi bancare pe numele copiilor, care nu ar trebui să fie accesibile părinţilor decât în circumstanţe excepţionale şi numai cu aprobarea prealabilă a DGASPC.
72. Guvernul a susţinut că recunoaşterea unei încălcări a drepturilor reclamanţilor constituie o reparaţie echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral suferit. În orice caz, Guvernul a considerat că suma solicitată de reclamanţi era excesivă în comparaţie cu sumele acordate de Curte în cauze similare.
73. Curtea consideră că reclamanţii cu siguranţă au suferit un prejudiciu moral, care nu poate fi compensat doar prin constatarea unei încălcări. Având în vedere natura încălcării constatate şi pretenţiile formulate de prima reclamantă cu privire la despăgubire şi pronunţându-se în echitate, Curtea acordă în solidar celui de al doilea şi, respectiv, al treilea reclamant suma de 7.500 EUR pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit. Suma se va păstra în depozit bancar pe numele acestora (a se vedea M.D. şi alţii împotriva Maltei, citată anterior, pct. 94).
B. Cheltuieli de judecată
74. Prima reclamantă a solicitat, de asemenea, 3.199,37 EUR pentru cheltuielile de judecată în faţa Curţii, reprezentând onorariile avocatului şi taxele de timbru.
75. Guvernul a susţinut că cheltuielile de judecată nu au fost efectuate în mod necesar şi că suma solicitată este excesivă. Acesta a solicitat Curţii să acorde o sumă rezonabilă cu acest titlu.
76. Ţinând seama de documentele aflate la dispoziţia sa, precum şi de jurisprudenţa sa, Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma de 3.199,37 EUR cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
77. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenţie;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie;
3. hotărăşte că nu este necesar să examineze admisibilitatea şi fondul capetelor de cerere întemeiate pe art. 13 şi art. 34 din Convenţie;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de 3 luni, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
(i) 7.500 EUR (şapte mii cinci sute de euro) în solidar celui de al doilea şi celui de al treilea reclamant pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, care se vor ţine în depozit bancar în favoarea acestora;
(ii) 3.199,37 EUR (trei mii o sută nouăzeci şi nouă de euro şi treizeci şi şapte de eurocenţi) primei reclamante pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit
b) că, de la expirarea termenului de trei luni menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 4 decembrie 2018, în temeiul art. 77 § 2 şi § 3 din Regulamentul Curţii.
PREŞEDINTE,
Paulo Pinto de Albuquerque
Grefier adjunct,
Andrea Tamietti
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
