Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   HOTĂRÂREA din 3 martie 2020  în Cauza Convertito şi alţii împotriva României    Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 HOTĂRÂREA din 3 martie 2020 în Cauza Convertito şi alţii împotriva României

EMITENT: Curtea Europeană a Drepturilor Omului
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 743 din 17 august 2020
    (Cererea nr. 30.547/14 şi alte patru cereri - a se vedea lista din anexă)
    Strasbourg
    Prezenta hotărâre devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
    În Cauza Convertito şi alţii împotriva României,
    Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din: Jon Fridrik Kj\'f8lbro, preşedinte, Faris Vehabović, Iulia Antoanella Motoc, Stéphanie Mourou-Vikström, Georges Ravarani, Jolien Schukking, Péter Paczolay, judecători, şi din Andrea Tamietti, grefier de secţie,
    având în vedere cele cinci cereri introduse împotriva României de cinci resortisanţi italieni („reclamanţii“), care au sesizat Curtea la 16 aprilie 2014, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia“): prima (nr. 30.547/14) de către domnul Armando Convertito („primul reclamant“), a doua (nr. 30.549/14) de către domnul Giovanni Muscia („al doilea reclamant“), a treia (nr. 30.558/14) de către domnul Franco Manfredi („al treilea reclamant“), a patra (nr. 30.570/14) de către domnul Pasquale De Stasio („al patrulea reclamant“) şi a cincea (nr. 30.578/14) de către domnul Luigi Felice Francesco Di Mariano („al cincilea reclamant“), observaţiile părţilor,
    luând notă de faptul că, la 3 mai 2014, cererile au fost comunicate guvernului pârât şi că, informat de dreptul său de a lua parte la procedură (art. 36 § 1 din Convenţie), guvernul italian nu a dorit să se prevaleze de acest drept,
    după ce a deliberat în camera de consiliu la 11 februarie 2020,
    pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

    INTRODUCERE
    Cererea priveşte anularea diplomelor de licenţă obţinute de reclamanţi pentru nereguli administrative care au vizat procedura de înscriere în anul întâi de studii. Reclamanţii reproşează autorităţilor naţionale anularea imprevizibilă a diplomelor lor, pe motive care nu le pot fi imputate, după ce îşi consacraseră şase ani studiilor universitare şi susţin că a fost adusă atingere dreptului lor la respectarea vieţii private (art. 8 din Convenţie).
    ÎN FAPT
    1. Reclamanţii s-au născut în 1975, 1983, 1974, 1973 şi, respectiv, 1961. Sunt rezidenţi la San Marco Evangelista, la Caltagirone, la San Cono, la Napoli şi, respectiv, la Aci Bonaccorsi şi au fost reprezentaţi de doamna A. Mascia, avocată la Verona.
    2. Guvernul român („Guvernul“) a fost reprezentat de doamna S. M. Teodoroiu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, agentul guvernamental al României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
    I. Obţinerea diplomelor de licenţă de către reclamanţi
    3. La 17 octombrie 2003, decanul Facultăţii de Medicină şi Farmacie din cadrul Universităţii din Oradea a acceptat cererile de înscriere în primul an de medicină şi farmacie pentru specializarea „medicină dentară“ formulate de primii patru reclamanţi. La 7 octombrie 2004 a acceptat, de asemenea, o cerere similară formulată de al cincilea reclamant. Deciziile de înscriere, emise în numele rectorului, cuprindeau menţiunea „în curs de soluţionare“ în coloana rezervată pentru a indica numărul de aprobare atribuit de Ministerul Educaţiei. În urma obţinerii acestor decizii, reclamanţii şi-au început studiile universitare.
    4. În septembrie 2005, Ministerul Educaţiei a eliberat ultimilor patru reclamanţi scrisori de acceptare care erau valabile începând cu anul universitar 2005/2006. Reclamanţii şi-au continuat studiile şi au plătit taxe lunare de şcolarizare de circa 300 euro (EUR).
    5. Prin scrisoarea din 7 iulie 2008, rectorul Universităţii din Oradea a reamintit serviciilor Ministerului Educaţiei că era necesar să trimită primului reclamant, cât mai curând posibil, scrisoarea de acceptare cu privire la acesta, pentru a evita ca persoana în cauză să aibă de suferit posibile consecinţe negative la sfârşitul studiilor.
    6. La 11 noiembrie 2008, primii patru reclamanţi au fost supuşi, la solicitarea expresă a administraţiei universitare, la teste de stăpânire a limbii române, la care au reuşit şi li s-au eliberat certificate de competenţă lingvistică (copiile acestor certificate, depuse la dosar, atestă succesul lor la testele menţionate). La 21 ianuarie 2009, al cincilea reclamant a primit, la rândul său, un certificat de competenţă lingvistică, după ce trecuse şi el un test de stăpânire a limbii române. Cele cinci certificate, întocmite de decanul facultăţii de litere de la aceeaşi universitate, atestau o cunoaştere lingvistică echivalentă cu nivelul european B2 („utilizator independent“) din Cadrul european comun de referinţă pentru limbi (CECR) pus în aplicare de Consiliul Europei.
    7. La începutul anului 2009, între rectorul Universităţii din Oradea şi reprezentanţii Ministerului Educaţiei a avut loc un dialog pe tema scrisorilor de acceptare a 39 de studenţi străini, inclusiv a reclamanţilor. Dialogul a arătat că primul reclamant încă nu primise scrisoarea de acceptare şi că scrisorile de acceptare emise celorlalţi patru reclamanţi nu priveau anul universitar al înscrierii lor, ci anul următor. În acest context, rectorul Universităţii din Oradea a solicitat, în două rânduri, avizul Ministerului Educaţiei cu privire la oportunitatea ca toţi aceşti studenţi, inclusiv reclamanţii, să se prezinte la examenele de absolvire. În plus, a cerut decanului Facultăţii de Medicină şi Farmacie să nu aprobe înscrierea primilor patru reclamanţi la examenele de absolvire.
    8. La 16 februarie 2009, Serviciul juridic al Ministerului Educaţiei a transmis o notă informativă către rectorul universităţii, redactată astfel în pasajele relevante în prezenta cauză:
    "[...] Universitatea are obligaţia de eliberare a diplomelor de licenţă în cazul în care cetăţenii străini în cauză sunt absolvenţi cu examen de licenţă. Prin urmare, eventualele consecinţe negative ale situaţiei prezentate sunt suportate de cei care nu şiau îndeplinit obligaţiile, cu atât mai mult cu cât principiul autonomiei universitare se corelează cu principiul răspunderii personale şi publice pentru calitatea întregii activităţi didactice şi de cercetare ştiinţifică [...]"

    9. La 4 noiembrie 2009, primului reclamant i s-a eliberat o scrisoare de acceptare de către Ministerul Educaţiei.
    10. La date diferite, în cazul de faţă, la 24 septembrie 2009, 18 ianuarie 2010 şi 14 septembrie 2010, Senatul Universităţii a decis să accepte propunerea decanului Facultăţii de Medicină şi Farmacie care consta în a permite celor cinci reclamanţi să participe la examenele de absolvire. Părţile relevante în speţă din propunerea decanului, validată de Senatul Universităţii, prevedeau următoarele:
    "De menţionat că fiecare student a obţinut certificat de competenţă lingvistică [...], a fost verificat individual asupra cunoştinţelor de limba [...], rezultatele au fost satisfăcătoare. Universitatea din Oradea a informat Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării în repetate rânduri despre situaţia acestor studenţi cu solicitarea de a ni se comunica modalitatea de a reglementa situaţia pentru a-i putea primi la examenul de finalizare a studiilor. În virtutea autonomiei universitare, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării a recomandat să prezentăm situaţia în Senatul Universităţii şi să solicităm Senatului aprobarea ca respectivii studenţi să fie primiţi la examenul de finalizare a studiilor. Menţionăm că studenţii au acceptul M.E.C.I. de a studia în România (deci implicit li s-au recunoscut studiile liceale din ţara de origine), au parcurs şi au promovat toţi anii de studiu. Neconformităţile sunt legate doar de întârzierea cu care studenţii au primit acceptul M.E.C.I. [...]. Solicităm aprobarea Senatului Universităţii din Oradea pentru primirea studenţilor sus-menţionaţi la examenul de finalizare a studiilor."

    11. La sfârşitul celor şase ani de studii, primii patru reclamanţi au participat la examenul pentru obţinerea diplomei de licenţă în stomatologie, organizat pentru sesiunea din februarie 2010. Au promovat examenele şi au primit diplome de licenţă în stomatologie în martie 2010. Al cincilea reclamant a participat la sesiunea organizată în septembrie 2010, a promovat de asemenea examenele şi a primit diploma de licenţă în stomatologie în noiembrie 2010.
    12. După obţinerea diplomelor, reclamanţii au iniţiat demersuri în scopul recunoaşterii acestor diplome de către autorităţile italiene pentru a începe să exercite profesia de specialist în stomatologie în ţara lor de origine.

    II. Anularea diplomelor de licenţă ale reclamanţilor
    13. În 2011, în cadrul desfăşurării, de către Ministerul Educaţiei şi la cererea autorităţilor italiene, a unei proceduri de verificare cu privire la autenticitatea diplomelor anumitor studenţi străini, situaţia a 54 de studenţi străini din diferite universităţi (printre care se numărau reclamanţii) a făcut obiectul unui control administrativ. Un raport întocmit pe baza acestei măsuri a concluzionat că existau nereguli în ceea ce priveşte eliberarea cu întârziere a scrisorilor de acceptare ale mai multor studenţi, inclusiv ale primilor patru reclamanţi. Astfel, la 9 şi 22 septembrie 2011, Ministerul Educaţiei a solicitat rectorului Universităţii din Oradea să anuleze diplomele de licenţă ale reclamanţilor ca urmare a întârzierii în eliberarea scrisorilor de acceptare. La 15 septembrie 2011, Ministerul Educaţiei Naţionale a formulat o solicitare similară cu privire la al cincilea reclamant.
    14. În consecinţă, prin două decizii din 14 septembrie 2011, cu privire la primii patru reclamanţi, şi prin două decizii din 23 septembrie 2011, cu privire la al cincilea reclamant, Senatul şi rectorul Universităţii au anulat diplomele de licenţă eliberate persoanelor în cauză, în temeiul art. 146 din Legea nr. 1/2011 (supra, pct. 19), pe baza concluziilor procedurii de verificare (supra, pct. 13).
    15. Reclamanţii au depus fiecare o plângere prealabilă împotriva deciziilor adoptate de Senatul şi de rectorul Universităţii. Administraţia Universităţii din Oradea a respins plângerile pentru netemeinicie. Persoanele în cauză au contestat şi aceste acte pe calea contenciosului administrativ, solicitând cu aceeaşi ocazie suspendarea punerii în executare a acestor decizii şi repararea prejudiciilor materiale şi morale care, în opinia lor, fuseseră provocate de anularea diplomelor. În susţinerea contestaţiei lor au arătat că îndepliniseră toate formalităţile administrative necesare, că prezentaseră toate documentele necesare înscrierii administrative, că promovaseră examenele şi că plătiseră taxele de şcolarizare. De asemenea, aceştia au declarat că scrisorile lor de acceptare fuseseră eliberate în sfârşit, deşi tardiv, şi că participarea lor la examenele de absolvire fusese aprobată de administraţia Universităţii din Oradea.

    III. Procedura judiciară
    16. Prin Încheierea din 15 martie 2012, Tribunalul Bihor a dispus suspendarea executării deciziilor în litigiu până la încheierea procedurii în contencios. A hotărât că nu exista niciun indiciu de fraudă sau de nerespectare a codului de etică şi de deontologie universitară de către reclamanţi şi că obligaţia de a obţine o scrisoare de acceptare fusese instituită prin Ordinul nr. 4.501/2003 al Ministerului Educaţiei, intrat în vigoare după înscrierea administrativă a persoanelor în cauză. Această sentinţă a fost confirmată printr-o decizie a Curţii de Apel Oradea din 14 noiembrie 2012.
    17. La 25 aprilie 2013, Tribunalul Bihor a pronunţat hotărârea pe fond, prin care a admis parţial contestaţia reclamanţilor şi a anulat deciziile administrative din 14 şi 23 septembrie 2011 (supra, pct. 14). Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a menţionat mai întâi că prezentarea scrisorilor de acceptare era necesară pentru a verifica dacă studenţii străini obţinuseră în ţara lor de origine diplome de studii secundare echivalente diplomei de bacalaureat din România şi care să permită înscrierea într-o instituţie de învăţământ superior în România şi a constatat că, în speţă, autorităţile nu au formulat contestaţii cu privire la diplomele pe care reclamanţii le-au obţinut în Italia. În continuare, instanţa a reţinut că, în momentul înscrierii administrative a reclamanţilor, în 2003, acestora nu li s-a cerut să prezinte scrisorile de acceptare şi certificatele de competenţă lingvistică şi că, în orice caz, aceste documente nu lipseau, dar fuseseră eliberate ulterior înscrierii (supra, pct. 4, 9 şi 6). Instanţa a concluzionat că nu a existat nicio fraudă din partea reclamanţilor în obţinerea diplomelor de licenţă, întrucât administraţia universităţii validase, după verificarea parcursului academic al reclamanţilor, participarea lor la examenele de absolvire, ceea ce era confirmat de mărturia rectorului universităţii. În ceea ce priveşte celelalte nereguli invocate de Ministerul Educaţiei în apărarea sa (absenţa semnăturii rectorului universităţii de pe deciziile de înscriere şi îndoieli cu privire la stăpânirea limbii române de către reclamanţi) a constatat că acestea nu au servit ca bază pentru deciziile de anulare a diplomelor celor în cauză.
    Toate părţile au formulat recurs împotriva acestei hotărâri.

    18. Prin Decizia din 16 octombrie 2013, Curtea de Apel Oradea a respins recursul reclamanţilor, a admis recursul universităţii şi a respins pe fond acţiunea persoanelor în cauză. A statuat că aceştia nu au respectat reglementările referitoare la înscrierea studenţilor în universităţi (ordinele nr. 3.266/1998 şi 4.501/2003 - supra, pct. 20 şi 21), pe motiv că scrisorile de acceptare (cu excepţia celei eliberate celui de-al cincilea reclamant) permiteau numai înscrierea în anul universitar 2005/2006. Potrivit curţii de apel, abia la 16 ianuarie 2004, atunci când Ordinul nr. 4.501/2003 era în vigoare, reclamanţii îşi formulaseră cererile de înscriere. Pentru această jurisdicţie, nedepunerea certificatelor de competenţă lingvistică la momentul înscrierii şi absenţa semnăturii rectorului universităţii de pe deciziile de înscriere şi absenţa semnăturii rectorului universităţii de pe deciziile de înscriere confirmau caracterul fraudulos al obţinerii diplomelor de licenţă de către persoanele în cauză. În cele din urmă, curtea de apel a exprimat îndoieli cu privire la competenţele lingvistice ale reclamanţilor, având în vedere nota obţinută de aceştia (10/20) la testele de limbă.


    CADRUL JURIDIC INTERN RELEVANT
    19. Art. 146 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 este redactat după cum urmează:
    "Rectorul poate anula, cu aprobarea senatului universitar, un certificat sau o diplomă de studii atunci când se dovedeşte că sa obţinut prin mijloace frauduloase sau prin încălcarea prevederilor Codului de etică şi deontologie universitară."

    20. Ordinul MEN nr. 3.266/1998, intrat în vigoare la 16 februarie 1998, cu privire la descentralizarea admiterii de elevi, studenţi şi doctoranzi din alte ţări în unităţile de învăţământ (în regim „cu taxă“) - art. 4 din ordinul menţionat se citeşte după cum urmează în părţile relevante în speţă:
    "[...] Directorul/Rectorul solicită oficiului specializat al Ministerului Educaţiei Naţionale aprobarea de recunoaştere şi echivalare a documentelor şcolare prezentate de candidat. Oficiul specializat are obligaţia să răspundă în scris la solicitare în termen de 30 de zile de la primirea ei. După primirea aprobării scrise, directorul/rectorul unităţii respective poate emite dispoziţia de înmatriculare [...]"

    21. Ordinul Ministerului Educaţiei nr. 4.501/2003, intrat în vigoare la 30 octombrie 2003, validează normele metodologice de reglementare a înscrierii studenţilor străini în instituţiile universitare în România. Art. 2 şi art. 3 din aceste norme se citesc după cum urmează în părţile relevante în speţă:
    "ART. 2
    (1) Cetăţenii străini [...] trebuie să prezinte la Ministerul Educaţiei şi Cercetării - Direcţia generală pentru integrare europeană şi relaţii internaţionale un dosar de studii, în vederea obţinerii scrisorii de acceptare la studii, conform prevederilor art. 45 alin. (2) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul juridic al străinilor în România.
    (2) Înscrierea cetăţenilor străini la studii [...] se face [...] pe baza dosarelor de studii depuse de fiecare candidat.
    (3) Dosarele de studii [...] trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, următoarele documente:
    a) diploma de bacalaureat [...];
    b) certificatul de absolvire a anului pregătitor, certificatul de competenţă lingvistică [...];
    (4) Dispoziţia definitivă de înmatriculare a cetăţenilor străini se poate emite de către conducerea universităţii numai după primirea aprobării scrise din partea Ministerului Educaţiei şi Cercetării [...]."

    "ART. 3

    [...]
(2) Calitatea de student încetează în caz de neplată a taxelor de şcolarizare, de nerespectare a obligaţiilor şi disciplinei universitare şi în cazul încălcării legilor ţării."

    ÎN DREPT
    I. Conexarea cererilor
    22. Având în vedere similitudinea obiectului cererilor, Curtea consideră oportun să le examineze conexat, într-o hotărâre unică.

    II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie
    23. Reclamanţii susţin că anularea, imprevizibilă din punctul lor de vedere, a diplomelor de licenţă, după şase ani de studii superioare absolvite, a adus atingere exercitării dreptului lor la respectarea vieţii private, întrucât, în opinia lor, neregulile de ordin administrativ care le-au fost reproşate sunt imputabile administraţiei universitare şi Ministerului Educaţiei. Aceştia invocă art. 8 din Convenţie, redactat după cum urmează:
    "(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private […]
(2) Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."

    24. Guvernul contestă acest argument.
    A. Cu privire la admisibilitate
    1. Cu privire la excepţia de incompatibilitate ratione materiae
    a) Excepţia Guvernului şi replica reclamanţilor
    25. Guvernul consideră că art. 8 din Convenţie nu este aplicabil în speţă, deoarece, din punctul său de vedere, reclamanţii nu au dovedit că, pe parcursul studiilor, au stabilit legături cu lumea exterioară, altele decât relaţiile administrative specifice proprii oricărui parcurs universitar, sau o interacţiune veritabilă şi reală cu alte persoane. La aceasta se adaugă, conform Guvernului, dorinţa reclamanţilor de a-şi exercita viitoarele profesii pe teritoriul italian, ceea ce confirmă că aceştia nu au avut relaţii personale şi profesionale suficient de dezvoltate în sensul art. 8 din Convenţie. În sfârşit, diplomele în cauză necesitau o recunoaştere din partea autorităţilor italiene, prin urmare nu dădeau dreptul la exercitarea profesiei fără îndeplinirea unor formalităţi prealabile (Guvernul citează, a contrario, hotărârile Bigaeva împotriva Greciei, nr. 27.613/05, 28 mai 2009, şi Sahin Kus împotriva Turciei, nr. 33.160/04, 7 iunie 2016).
    26. Reclamanţii contestă argumentele Guvernului şi afirmă că deţinerea diplomelor de licenţă menţionate mai sus reprezenta condiţia sine qua non de acces la profesia de specialist în stomatologie. În opinia lor, anularea diplomelor de licenţă reprezintă, în contextul Convenţiei, o atingere adusă dreptului la respectarea vieţii private şi are ca efect excluderea oricărei posibilităţi ca aceştia să desfăşoare o activitate profesională în domeniul pentru care au studiat o perioadă de şase ani [persoanele în cauză citează hotărârile Niemietz împotriva Germaniei, 16 decembrie 1992, pct. 29, seria A nr. 251-B şi Mółka împotriva Poloniei (dec.), nr. 56.550/00, CEDO 2006-IV]. Referindu-se la dreptul la libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană, reclamanţii consideră că argumentul Guvernului privind viitorul loc de exercitare a activităţii lor profesionale nu este relevant în prezenta cauză.

    b) Motivarea Curţii
    27. Curtea face trimitere la principiile consacrate în jurisprudenţa sa privind sfera de aplicare a noţiunii „viaţă privată“ în general [Bărbulescu împotriva României (MC), nr. 61.496/08, pct. 70-71, CEDO 2017 (extrase)].
    28. Curtea reaminteşte că a examinat deja efectul asupra „vieţii private“ al refuzului de a autoriza un resortisant străin, şi anume, o reclamantă de cetăţenie rusă, să susţină examenul de intrare în barou în Grecia, decizie care a avut repercusiuni atât asupra vieţii private, cât şi asupra vieţii profesionale a persoanei în cauză (Bigaeva, citată anterior, pct. 24-25). De asemenea, s-a pronunţat că anularea echivalării unei diplome universitare obţinute de către un reclamant în străinătate, urmată de demiterea acestuia, care deţinea un post didactic, pusese sub semnul întrebării nivelul de calificare a reclamantului şi întrerupsese brusc cariera aleasă de acesta, cu repercusiuni evidente asupra exercitării dreptului său la respectarea vieţii private (Sahin Kus, citată anterior, pct. 36).
    29. În prezenta speţă, Curtea observă că este evident că reclamanţii intenţionau să obţină o diplomă de licenţă în stomatologie, pentru a putea exercita o profesie în acest domeniu. În acest scop, persoanele în cauză au absolvit şase ani de studii şi au obţinut diplome de licenţă în stomatologie, indispensabile pentru a avea acces la o profesie în domeniul menţionat anterior (supra, pct. 11). În acest context, anularea diplomelor a avut consecinţe nu numai asupra modului în care îşi creaseră identitatea socială prin dezvoltarea relaţiilor cu alţii (supra, pct. 27), ci şi asupra vieţii lor profesionale în măsura în care nivelul lor de calificare fusese pus sub semnul întrebării şi intenţia lor de a urma cariera pe care o aveau în vedere a fost brusc păgubită (a se vedea, mutatis mutandis, Sahin Kus, citată anterior, pct. 35-37). În aceste împrejurări, Curtea consideră că măsura în litigiu a antrenat consecinţe asupra exercitării de către reclamanţi a dreptului lor la respectarea „vieţii private“ în sensul art. 8 din Convenţie [a se vedea, mutatis mutandis, Denisov împotriva Ucrainei (MC), nr. 76.639/11, pct. 115, 25 septembrie 2018]. În lumina celor de mai sus, trebuie să se respingă excepţiile ridicate de Guvern.


    2. Cu privire la excepţia de neepuizare a căilor de atac interne
    a) Excepţia Guvernului şi replica reclamanţilor
    30. Guvernul consideră că reclamanţii ar fi trebuit să conteste în faţa instanţelor interne concluziile raportului de control întocmit în 2011 de Ministerul Educaţiei (supra, pct. 13), document aflat, în opinia sa, la baza deciziilor de anulare a diplomelor de licenţă ale acestora.
    31. Reclamanţii au replicat că au epuizat căile de atac interne prin exercitarea unui recurs împotriva deciziilor de anulare a diplomelor lor de licenţă (supra, pct. 15), decizii care, în opinia lor, constituiau acte administrative de natură a aduce atingere drepturilor lor.

    b) Motivarea Curţii
    32. Curtea face trimitere la principiile consacrate în jurisprudenţa sa privind epuizarea căilor de atac interne [Vučković şi alţii împotriva Serbiei (MC), nr. 17.153/11 şi alte 29 de cereri, pct. 69-77, CEDO 2014].
    33. În speţă, constată că deciziile administrative adoptate de Universitatea din Oradea la 14 şi 23 septembrie 2011 au avut un impact direct asupra drepturilor reclamanţilor, dat fiind că aceştia şi-au văzut anulate diplomele de licenţă (supra, pct. 14). Persoanele în cauză au ales să conteste aceste decizii pe calea recursului în materia contenciosului administrativ, o cale de atac a cărei efectivitate nu a fost contestată de Guvern (supra, pct. 30). Simplul fapt că deciziile Universităţii din Oradea s-au bazat pe constatările raportului de control întocmit de Ministerul Educaţiei nu justifică cerinţa ca reclamanţii să exercite o a doua cale de atac având ca obiectiv acelaşi rezultat. Prin urmare, este necesar să se respingă excepţia formulată de Guvern.


    3. Alte motive de inadmisibilitate
    34. Constatând, de asemenea, că aceste capete de cerere nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea le declară admisibile.


    B. Pe fond
    1. Susţinerile părţilor
    35. Reclamanţii consideră că anularea diplomelor de licenţă ale acestora reprezintă o ingerinţă în exercitarea dreptului lor la respectarea vieţii private. Au explicat că se aflaseră în imposibilitatea de a practica profesia aleasă, care, în opinia lor, corespundea calificărilor obţinute graţie unor eforturi importante depuse atât pe plan personal, cât şi în studiile lor. Această situaţie ar fi avut repercusiuni asupra relaţiilor lor profesionale, precum şi asupra veniturilor lor şi ale familiilor lor. Potrivit acestora, legislaţia care se afla la baza deciziilor în litigiu nu respecta garanţiile impuse de art. 8 § 2 din Convenţie, iar „neregulile“ administrative care motivaseră anularea diplomelor de licenţă ale acestora nu puteau servi pentru repunerea în discuţie a succesului parcursului lor universitar. Referitor la scopul urmărit de măsura de verificare efectuată ca urmare a cererii formulate în acest sens de către autorităţile italiene, reclamanţii susţin că nu era vorba decât de a proteja numerus clausus pentru profesia de dentist în Italia şi că acest obiectiv nu era în conformitate cu cerinţele impuse de art. 8 § 2 din Convenţie. Astfel, potrivit reclamanţilor, deciziile în litigiu nu răspundeau unei nevoi sociale imperioase şi nu erau proporţionale.
    36. Guvernul susţine că, în contextul aderării României la Uniunea Europeană, măsura contestată de reclamanţi era necesară pentru a asigura protejarea sănătăţii populaţiei şi un învăţământ superior de calitate. A indicat că autorităţile naţionale au primit într-adevăr o cerere din partea autorităţilor italiene pentru a verifica autenticitatea mai multor diplome de licenţă obţinute în România de studenţi italieni. Guvernul susţine că mai multe motive au justificat anularea diplomelor de licenţă ale reclamanţilor: întârzierea în eliberarea scrisorilor de acceptare şi a certificatelor de competenţă lingvistică (a se vedea, a contrario, Sahin Kus, citată anterior, pct. 51), precum şi inexistenţa semnăturii rectorului Universităţii din Oradea pe cererile de înscriere ale persoanelor interesate. Guvernul manifestă rezerve cu privire la capacitatea reclamanţilor de a studia medicina în limba română şi face trimitere la îndoielile exprimate în acest sens de judecătorii curţii de apel cu privire la rezultatele, pe care le consideră slabe, obţinute de persoanele în cauză la testele lingvistice organizate în 2008 şi în 2009 (supra, pct. 18, infine). În sfârşit, afirmă că reclamanţii nu şi-au reglementat şederea pe teritoriul României decât în perioada 2007-2008.

    2. Motivarea Curţii
    a) Cu privire la existenţa unei ingerinţe în exercitarea dreptului protejat de art. 8 din Convenţie
    37. Ţinând seama de considerentele anterioare (supra, pct. 27-29), Curtea observă că, în împrejurările cauzei, anularea diplomelor de licenţă ale reclamanţilor constituie o ingerinţă în exercitarea de către reclamanţi a dreptului la respectarea vieţii lor private, în sensul art. 8 din Convenţie. De altfel, Guvernul nu contestă acest lucru (supra, pct. 36).

    b) Cu privire la justificarea ingerinţei
    38. Pentru a stabili dacă ingerinţa astfel constatată a implicat încălcarea art. 8 din Convenţie, Curtea trebuie să examineze dacă aceasta era justificată din perspectiva art. 8 § 2, adică dacă era „prevăzută de lege“ şi „necesară într-o societate democratică“ pentru a atinge unul sau altul din scopurile legitime enumerate de această dispoziţie [X împotriva Letoniei (MC), nr. 27.853/09, pct. 54, CEDO 2013].




    i. Cu privire la temeiul legal al ingerinţei
    39. În prezenta cauză, Curtea observă, de la bun început, că, pentru a justifica măsura în litigiu, Curtea de Apel Oradea a reţinut trei motive, şi anume: întârzierea în eliberarea scrisorilor de acceptare, întârzierea în obţinerea certificatelor de competenţă lingvistică şi inexistenţa semnăturii rectorului Universităţii din Oradea pe deciziile de înscriere ale reclamanţilor (supra, pct. 18). Cu toate acestea, Curtea subliniază că un singur motiv a servit ca temei pentru deciziile de anulare a diplomelor celor în cauză, şi anume întârzierea scrisorilor de acceptare (supra, pct. 13-14).
    40. Curtea remarcă faptul că măsura în litigiu era prevăzută de art. 146 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 (supra, pct. 14 şi 19) şi se întemeia pe nerespectarea, de către reclamanţi, a două ordine ale Ministerului Educaţiei care impuneau anumite condiţii pentru înscrierea studenţilor străini în primul an de studii superioare în România (supra, pct. 20 şi 21). Întrebarea dacă măsura în litigiu avea o bază legală nu face astfel obiectul unei controverse.
    41. Rămâne de clarificat dacă normele juridice în cauză îndeplineau şi cerinţele de accesibilitate şi de previzibilitate. În această privinţă, Curtea face trimitere la principiile consacrate în jurisprudenţa sa în materie de accesibilitate şi de previzibilitate a bazei legale interne reamintite în Cauza C.G. şi alţii împotriva Bulgariei (nr. 1.365/07, pct. 39, 24 aprilie 2008), precum şi, din perspectiva art. 5 din Convenţie şi art. 2 din Protocolul nr. 4, în Cauza De Tommaso împotriva Italiei [(MC), nr. 43.395/09, pct. 106-109, CEDO 2017 (extrase)].
    42. În primul rând, în ceea ce priveşte cerinţa accesibilităţii, Curtea observă că baza legală în litigiu îndeplinea această condiţie (supra, pct. 19-21).
    43. În al doilea rând, în ceea ce priveşte previzibilitatea acestei legislaţii, Curtea constată mai întâi că scrisorile de acceptare aveau ca obiectiv certificarea de către Ministerul Educaţiei a recunoaşterii şi a echivalării diplomelor de studii prezentate de candidaţii străini cu ocazia înscrierii acestora întro instituţie de învăţământ superior în România şi că era sarcina rectorului universităţii să le solicite de la Ministerul Educaţiei (supra, pct. 20).
    44. Curtea reţine, în continuare, că reclamanţii îndeplineau condiţiile impuse de legislaţia naţională în materie de recunoaştere a studiilor (supra, pct. 4 şi 9) şi că nicio probă aflată la dosar nu permite să li se impute întârzierea observată în depunerea documentelor în cauză. La fel, presupunând că lipsa certificatelor de competenţă lingvistică ar putea fi considerată un motiv care justifică anularea diplomelor reclamanţilor, întârzierea în obţinerea acestor documente nu poate fi atribuită reclamanţilor (supra, pct. 6).
    45. Ţinând seama de aceste constatări, Curtea consideră că pot apărea îndoieli privind previzibilitatea, din perspectiva reclamanţilor, a anulării diplomelor lor de licenţă. Cu toate acestea, având în vedere concluzia la care ajunge cu privire la necesitatea ingerinţei în litigiu (supra, pct. 48-53-), Curtea hotărăşte că în speţă nu se impune soluţionarea acestei chestiuni (a se vedea, mutatis mutandis, Dink împotriva Turciei, nr. 2.668/07, 6.102/08, 30.079/08, 7.072/09 şi 7.124/09, pct. 116, 14 septembrie 2010).

    ii. Cu privire la scopurile legitime al ingerinţei
    46. Curtea observă că Guvernul justifică anularea diplomelor de licenţă ale reclamanţilor prin necesitatea de a asigura protejarea sănătăţii populaţiei şi un învăţământ superior de calitate (supra, pct. 36).
    47. Curtea constată că aceste scopuri ar putea intra în sfera noţiunilor de „apărare a ordinii“ şi de „protecţie a drepturilor altora“, şi anume acelea ale persoanelor care apelează la îngrijirile pe care reclamanţii ar fi putut să le acorde.

    iii. Cu privire la necesitatea ingerinţei
    48. Rămâne să se stabilească dacă ingerinţa în litigiu era „necesară, într-o societate democratică“ în sensul art. 8 § 2 din Convenţie şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt relevante şi suficiente (Bigaeva, citată anterior, pct. 32).
    49. În acest scop, Curtea subliniază că deciziile de înscriere ale reclamanţilor au fost emise şi semnate de un reprezentat al instituţiei, şi anume decanul Facultăţii de Medicină şi Farmacie, înainte de obţinerea scrisorilor de acceptare şi a certificatelor de competenţă lingvistică (supra, pct. 3). În virtutea acestor decizii, reclamanţii au fost autorizaţi să urmeze un ciclu complet de şase ani de studii universitare de stomatologie.
    50. Pe de altă parte, Curtea observă că autorităţile au permis reclamanţilor nu numai să se înscrie la universitate şi să urmeze cursurile, dar şi să participe la examenele de finalizare a studiilor, ceea ce este esenţial în opinia sa (a se vedea, mutatis mutandis, Bigaeva, citată anterior, pct. 32). Reclamanţii susţin că nu ar fi avut niciun motiv aparent să urmeze şase ani de studii de stomatologie şi să participe la examenele de finalizare a studiilor dacă universitatea le-ar fi refuzat ab initio înscrierea administrativă (a se vedea, mutatis mutandis, Bigaeva, citată anterior, pct. 33). În acest sens, observă că Senatul Universităţii, la propunerea decanului Facultăţii de Medicină şi Farmacie şi în temeiul principiului autonomiei universitare, a confirmat legalitatea situaţiei administrative a reclamanţilor şi a validat participarea lor la examenele de absolvire prin decizii luate în 2009 şi 2010 (supra, pct. 10).
    51. În acest scop, trebuie să se acorde o importanţă deosebită contextului în care a avut loc adoptarea acestor decizii, care era caracterizat de existenţa unei anumite divergenţe între administraţia universităţii şi Ministerul Educaţiei cu privire la eliberarea tardivă a scrisorilor de acceptare ale reclamanţilor (supra, pct. 5, 7 şi 8). Din perspectiva Curţii, de această situaţie de incertitudine şi de lipsă de concordanţă nu pot fi acuzaţi, în niciun caz, reclamanţii (a se vedea, mutatis mutandis, Bigaeva, citată anterior, pct. 34 şi Sahin Kus, citată anterior, pct. 51).
    52. În cele din urmă, Curtea subliniază că, prin anularea diplomelor de licenţă ale reclamanţilor în circumstanţele descrise mai sus, autorităţile au afectat brusc situaţia profesională a acestora, cu toate că nicio deficienţă privind nivelul lor de calificare nu permitea să se considere că nu erau la înălţimea sarcinilor lor (a se vedea, mutatis mutandis, Bigaeva, citată anterior, pct. 35-36).
    53. Având în vedere consideraţiile de mai sus, Curtea apreciază că măsurile contestate nu răspundeau unei nevoi sociale imperioase şi că, în orice caz, nu erau proporţionale în raport cu scopurile legitime urmărite. De facto, nu erau necesare într-o societate democratică.
    54. Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenţie.


    III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
    55. În conformitate cu art. 41 din Convenţie:
    "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

    A. Prejudiciu
    56. Reclamanţii solicită 14 000 euro (EUR) fiecare pentru prejudiciul moral pe care susţin că l-au suferit.
    57. Guvernul contestă cererea reclamanţilor. Acesta consideră că, în speţă, o eventuală hotărâre de constatare a încălcării ar putea reprezenta o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pretins. În subsidiar, acesta solicită Curţii să acorde o sumă cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral corespunzător jurisprudenţei sale în materie.
    58. Curtea consideră că fiecărui reclamant trebuie să i se acorde suma de 10 000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral. Aceasta nu exonerează autorităţile naţionale de obligaţia de a lua măsurile adecvate, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, pentru a repara încălcarea constatată.

    B. Cheltuieli de judecată
    59. Reclamanţii solicită rambursarea cheltuielilor de judecată efectuate în faţa instanţelor interne, în cuantum de 2 300 EUR pentru fiecare dintre primii trei reclamanţi şi de 2 500 EUR pentru fiecare dintre ultimii doi reclamanţi, şi, în sprijinul acestei cereri, prezintă copii ale facturilor avocaţilor. Fiecare reclamant solicită totodată 5 040 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în faţa Curţii şi, în acest scop, depun copia unei note de onorarii.
    60. Guvernul susţine că documentele justificative depuse de reclamanţi în legătură cu cheltuielile angajate în faţa instanţelor interne, care ar fi, în orice caz, exagerate, nu prezintă nici ştampila, nici semnătura avocaţilor persoanelor în cauză şi invită, în consecinţă, Curtea să respingă aceste pretenţii, deoarece, potrivit acestuia, reclamanţii nu au furnizat dovada plăţii efective a respectivelor cheltuieli. În ceea ce priveşte cheltuielile pretinse pentru procedura în faţa Curţii, Guvernul cere Curţii să analizeze caracterul rezonabil al sumelor solicitate şi să acorde o sumă în acord cu jurisprudenţa sa în materie.
    61. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al cuantumului acestora [a se vedea, printre altele, Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) (MC), nr. 31.107/96, pct. 54, CEDO 2000-XI]. În speţă, având în vedere documentele pe care le are la dispoziţie şi jurisprudenţa sa, Curtea estimează rezonabil să acorde fiecărui reclamant, pentru toate cheltuielile, suma de 3 000 EUR.

    C. Dobânzi moratorii
    62. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.


    PENTRU ACESTE MOTIVE,
    În unanimitate,
    CURTEA:
    1. decide să conexeze cererile;
    2. declară cererile admisibile;
    3. hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie;
    4. hotărăşte:
    a) că statul pârât trebuie să plătească fiecărui reclamant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume:
    (i) 10 000 EUR (zece mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
    (ii) 3 000 EUR (trei mii euro), plus orice sumă ce poate fi datorată pentru acest cuantum de reclamanţi cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;

    b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

    5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
    Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 3 martie 2020 în temeiul art. 77 §§ 2 şi 3 din regulament.


                    PREŞEDINTE
                    JON FRIDRIK KJØLBRO
                    Grefier,
                    Andrea Tamietti


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016