Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   HOTĂRÂREA din 27 iunie 2017  în Cauza Valdhuter împotriva României    Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 HOTĂRÂREA din 27 iunie 2017 în Cauza Valdhuter împotriva României

EMITENT: Curtea Europeană a Drepturilor Omului
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 59 din 19 ianuarie 2018
    (Cererea nr. 70.792/10)
    Strasbourg
    Definitivă
    27 septembrie 2017
    Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
    În Cauza Valdhuter împotriva României,
    Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din:
    Ganna Yudkivska, preşedinte, Vincent A. De Gaetano, Paulo Pinto de Albuquerque, Egidijus Kūris, Iulia Motoc, Georges Ravarani, Péter Paczolay, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier de secţie,
    după ce a deliberat în camera de consiliu la 30 mai 2017,
    pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
    PROCEDURA
    1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 70.792/10) îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ioan Florinel Valdhuter („reclamantul“), a sesizat Curtea la 9 noiembrie 2010, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia“).
    2. Reclamantul a fost reprezentat de M.T. Popa, avocat în Dublin. Guvernul român („Guvernul“) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
    3. Reclamantul a susţinut în special că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil şi a denunţat durata lipsită de caracter rezonabil, în opinia acestuia, a procesului penal împotriva sa.
    4. La 14 mai 2013, cererea a fost comunicată Guvernului.
    ÎN FAPT
    I. Circumstanţele cauzei
    5. Reclamantul s-a născut în 1962 şi locuieşte în Baia Mare.
    A. Începerea urmăririi penale împotriva reclamantului şi arestarea acestuia
    6. La 29 februarie 2000, reclamantul, care comercializa piese auto second-hand, a fost convocat la sediul Poliţiei Municipiului Baia Mare pentru a da o declaraţie cu privire la achiziţionarea a trei autoturisme de la un anume I.R. în luna februarie 2000. Acesta s-a prezentat la sediul respectiv al poliţiei, unde a dat o declaraţie. La solicitarea agenţilor de poliţie, a menţionat în declaraţie că fusese informat cu privire la dreptul său de a fi asistat de un avocat, dar că nu intenţiona să se prevaleze de acest drept.
    7. Ulterior, reclamantul a fost invitat să meargă la sediul Poliţiei Municipiului Oradea pentru o nouă declaraţie. După ce şi-a dat acordul, acesta a fost condus în locul respectiv, unde a dat o nouă declaraţie. A rămas acolo pe timpul nopţii şi în ziua următoare, 1 martie 2000, până la ora 14, când poliţia a decis începerea urmăririi penale împotriva acestuia şi reţinerea sa. Acesta era urmărit penal pentru complicitate la furt, fiind acuzat că a cumpărat în cunoştinţă de cauză autoturisme furate.
    8. La 2 martie 2000, reclamantul a fost audiat de procuror, în prezenţa unui avocat numit din oficiu. Acesta a declarat că achiziţionase trei autoturisme de la I.R., la preţul de 1.000 de mărci germane (DM), şi că acestea aveau butucul deteriorat. În plus, a precizat că I.R. refuzase să îi înmâneze documentele de identificare a autoturismelor şi îi propusese să i le vândă. A adăugat că refuzase să cumpere aceste documente, deşi intenţiona să revândă unul dintre autoturisme. În cele din urmă, reclamantul a precizat că îi solicitase lui A.V. dezmembrarea primului autoturism, pentru a vinde piesele de schimb ale acestuia, şi a recunoscut că a şters seria motorului acestui autoturism, care nu ar fi fost lizibilă. Conform afirmaţiilor acestuia, celelalte două autoturisme fuseseră parcate la domiciliul lui A.V.
    9. În aceeaşi zi, procurorul a dispus arestarea preventivă a reclamantului pe o perioadă de 30 de zile. Ulterior, durata arestării preventive a persoanei în cauză a fost prelungită de către o instanţă până la 12 aprilie 2000, dată la care reclamantul a fost pus în libertate.
    10. În cursul urmăririi penale, I.R. a fost, de asemenea, audiat de către organele de urmărire penală. Acesta a recunoscut că furase 13 autoturisme, în urma unor „comenzi“ efectuate de patru persoane, şi că vânduse autoturismele respective acestor persoane la preţuri derizorii, fără să încheie contracte de vânzare-cumpărare şi fără să le furnizeze documentele de identificare a acestor autoturisme. Potrivit acestuia, reclamantul se număra printre aceste patru persoane. Nici reclamantul, nici avocatul acestuia nu au asistat la audierea lui I.R.
    11. Organele de urmărire penală au audiat alte două persoane, care au recunoscut că l-au ajutat pe I.R. să fure autoturismele în cauză. Aceste persoane au explicat în detaliu cum fuseseră săvârşite furturile. Una dintre ele a precizat că reclamantul cumpărase trei dintre autoturismele furate.
    12. Autorităţile l-au audiat şi pe A.V., care a confirmat că reclamantul îi dăduse aceste trei autoturisme pentru a le dezmembra. Persoana în cauză a precizat că procedase doar la dezmembrarea primului autoturism deoarece reclamantul nu iar fi prezentat documentele de identificare ale celorlalte două autoturisme. În această privinţă, a adăugat că a dedus că maşinile fuseseră furate.
    13. Prin Rechizitoriul din 8 iunie 2000, parchetul a dispus trimiterea în judecată a lui I.R., sub acuzaţia de furt, şi a reclamantului, sub acuzaţia de furt calificat. Alte opt persoane au fost, de asemenea, trimise în judecată sub acuzaţia de complicitate la furt şi tăinuire. Acestea erau acuzate că îl ajutaseră pe I.R. să fure autoturismele sau cumpăraseră aceste autoturisme, deşi ştiau că proveneau din furt, sau că îl ajutaseră pe I.R. să şteargă urmele furtului de pe autoturismele în cauză.

    B. Procesul reclamantului
    14. La 27 aprilie 2004, Judecătoria Oradea a decis disjungerea din dosarul referitor la reclamant a dosarului referitor la I.R. (infra, pct. 25).
    15. În cursul procesului împotriva reclamantului şi a celorlalţi opt inculpaţi, judecătoria l-a audiat pe A.P., unul dintre aceştia din urmă. Reclamantul a fost reprezentat de un avocat ales, care a solicitat achitarea acestuia şi, în subsidiar, schimbarea încadrării juridice a faptelor de care era acuzat acesta în tăinuire. Reclamantul nu a fost audiat de instanţă.
    16. Prin Sentinţa penală din 10 aprilie 2007, Judecătoria Oradea a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor de care era acuzat reclamantul în complicitate la furt, apreciind că faptele în cauză nu produseseră consecinţe grave, şi a condamnat persoana în cauză la trei ani de închisoare cu executare. Instanţa a subliniat, în această privinţă, că, în declaraţia dată de acesta în cursul urmăririi penale (supra, pct. 8), reclamantul a recunoscut: că achiziţionase de la I.R. trei autoturisme la preţuri derizorii; că în cazul acestor autoturisme butucul era deteriorat; că vânzătorul refuzase să îi înmâneze documentele de identificare a autoturismelor şi îi propusese să i le vândă. Instanţa a reţinut, de asemenea, că, tot potrivit acestei declaraţii, reclamantul refuzase să cumpere aceste documente, deşi intenţiona să revândă unul dintre autoturisme. A subliniat, de asemenea, că reclamantul a recunoscut că ştersese numărul de identificare de pe şasiul unuia dintre autoturisme. Potrivit instanţei, toate aceste elemente demonstrau că reclamantul cunoştea provenienţa autoturismelor, dar că a încercat totuşi să profite de pe urma acestora.
    Pe de altă parte, instanţa a constatat că, în cursul urmăririi penale, I.R. a recunoscut că săvârşise furturile ca urmare a unei înţelegeri prealabile cu reclamantul (supra, pct. 10) şi că, în plus, complicii acestuia oferiseră detalii cu privire la desfăşurarea furturilor (supra, pct. 11).
    În cele din urmă, instanţa a făcut referire la expertizele tehnice realizate în cursul procesului, potrivit cărora autoturismele cumpărate de reclamant prezentau urme de efracţie.

    17. Reclamantul a declarat apel împotriva acestei sentinţe şi a solicitat achitarea sa. Acesta a reproşat, în special, instanţei că la baza condamnării sale au stat declaraţiile date de I.R. în cursul urmăririi penale. În această privinţă, a precizat că I.R. nu fusese audiat în primă instanţă, că, ulterior, persoana în cauză revenise asupra declaraţiei sale iniţiale în cadrul procesului penal desfăşurat în paralel împotriva sa şi că negase orice înţelegere cu reclamantul, în prealabil sau ulterior săvârşirii furturilor, în privinţa tăinuirii (infra, pct. 25). În plus, reclamantul a susţinut că preţurile plătite pentru autoturisme nu erau derizorii, având în vedere intenţia acestuia de a le dezmembra şi de a vinde piesele de schimb ale acestora, şi a pretins că, în orice caz, nu ştia că vehiculele fuseseră furate.
    18. În şedinţa din 3 iunie 2009, reclamantul a solicitat audierea lui I.R. Tribunalul Bihor nu s-a pronunţat cu privire la această cerere.
    19. Prin Decizia penală din 26 iunie 2009, tribunalul a anulat parţial sentinţa penală a Judecătoriei Oradea. A apreciat că faptele fuseseră stabilite corect de către judecătorie, dar că trecerea timpului determinase diminuarea impactului lor în societate. În consecinţă, a pronunţat suspendarea executării pedepsei.
    20. Reclamantul, reprezentat de un avocat ales, nu a fost audiat de tribunal.
    21. Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei decizii penale în faţa Curţii de Apel Oradea. Acesta s-a plâns, în primul rând, că a fost condamnat fără să fi fost audiat vreodată de către instanţele inferioare şi că, astfel, în opinia lui, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie, astfel cum este interpretat în Hotărârea Constantinescu împotriva României (nr. 28.871/95, CEDO 2000-VIII). În plus, acesta a reiterat motivul potrivit căruia I.R. nu fusese audiat de instanţele respective, întrucât acesta revenise asupra declaraţiei sale în cadrul procesului penal desfăşurat în paralel împotriva lui şi negase orice înţelegere cu reclamantul, în prealabil sau ulterior săvârşirii furturilor, în privinţa tăinuirii (infra, pct. 25). Acesta a precizat, de asemenea, că I.R. depusese o plângere penală pentru cercetare abuzivă împotriva agenţilor de poliţie care i-au luat primele sale declaraţii (infra, pct. 27) şi a precizat, în acest sens, că era vorba despre declaraţiile care au fost luate în considerare de către instanţele inferioare în vederea condamnării sale. Având în vedere toate argumentele sus-menţionate, reclamantul a apreciat că instanţele îşi întemeiaseră deciziile pe probe obţinute în mod nelegal, în urma aplicării acestuia a unor tratamente contrare art. 3 din Convenţie. Or, potrivit reclamantului, o astfel de situaţie contravenea dispoziţiilor art. 64 din Codul de procedură penală (C. proc. pen.), care interzicea folosirea mijloacelor de probă obţinute în mod nelegal.
    22. Reclamantul a fost audiat de instanţa de recurs. Acesta şi-a susţinut din nou nevinovăţia. I.R. nu a fost citat să se înfăţişeze în vederea audierii sale.
    23. Printr-o Decizie penală definitivă din 11 mai 2010, Curtea de Apel Oradea a respins recursul reclamantului. În ceea ce priveşte omisiunea audierii acestuia de către instanţele inferioare, curtea de apel a subliniat, pe de o parte, că reclamantul fusese reprezentat pe parcursul întregii proceduri de avocaţi aleşi şi că aceştia vegheaseră la respectarea drepturilor sale procedurale şi, pe de altă parte, că persoana în cauză fusese audiată în recurs. Aceasta a observat, de asemenea, următoarele:
    "Nu se poate reţine nici apărarea [reclamantului] în sensul inexistenţei laturii subiective a infracţiunii în condiţiile în care chiar inculpatul în cuprinsul declaraţiei date în cursul urmăririi penale (filele 271-272) a susţinut că toate cele trei maşini au fost achiziţionate de la aceeaşi persoană, prezentau urme de deteriorare a contactului, au fost achiziţionate la preţuri cu mult mai mici decât preţurile practicate de pe piaţă, afirmaţii susţinute şi de inculpatul A.V. (fila 331 din dosarul de urmărire penală). Toate aceste declaraţii se coroborează cu declaraţia inculpatului I.R. - vânzătorul nu i-a predat şi actele maşinii, ci i le-a oferit spre cumpărare, inculpatul Valdhuter refuzând, chiar dacă cu privire la una dintre maşini a avut intenţia de a o revinde, iar în cazul alteia a şters seria caroseriei, aspect care face de asemenea dovada că inculpatul cunoştea provenienţa maşinilor, încercând totuşi să le valorifice. La fila 195 dosar u.p., inculpatul I.R. susţine chiar că i-a predat un autoturism inculpatului Valdhuter şi a venit cu numerele de Ungaria în mână, fapt care întăreşte convingerea instanţei că inculpatul cunoştea situaţia reală a respectivelor autoturisme."
    Curtea de apel nu s-a pronunţat asupra legalităţii declaraţiilor lui I.R.
    În cele din urmă, aceasta a decis încetarea procesului penal împotriva lui A.V., care decedase în februarie 2007.

    24. Din dosar reiese că, în cursul judecării cauzei în primă instanţă şi în apel, instanţele au amânat şedinţele în mai multe rânduri, din cauza unor nereguli legate de citarea inculpaţilor sau a victimelor.

    C. Procesul penal împotriva lui I.R.
    25. La 15 iunie 2004, după disjungerea dosarului referitor la I.R. din dosarul referitor la reclamant (supra, pct. 14), Judecătoria Oradea l-a audiat pe I.R. Acesta a recunoscut că săvârşise furturile, dar a negat orice înţelegere cu reclamantul, în prealabil sau ulterior săvârşirii furturilor, în privinţa tăinuirii.
    26. Prin Sentinţa penală definitivă din 18 august 2004, Judecătoria Oradea l-a condamnat pe I.R. la cinci ani de închisoare cu executare, pentru infracţiunea de furt.

    D. Plângerea penală formulată de I.R. în ceea ce priveşte supunerea la rele tratamente de către agenţii de poliţie
    27. La 21 septembrie 2009, I.R. a depus o plângere penală împotriva agenţilor de poliţie din Oradea şi a celor de la Inspectoratul de Poliţie Judeţean Bihor, care au luat primele sale declaraţii, acuzându-i că l-au cercetat abuziv. Acesta a susţinut că fusese lovit cu bastonul de mai multe ori de către aceşti agenţi şi că fusese ameninţat că i se vor aplica rele tratamente în continuare, în cazul în care refuza să dea o declaraţie în sensul dorit de ei. În plângerea sa penală, acesta a menţionat că reclamantul fusese un cumpărător de bună-credinţă şi, în această privinţă, a precizat că persoana în cauză se informase de fiecare dată cu privire la provenienţa autoturismelor, că verificase documentele de identificare şi seria vehiculelor şi că nu fusese niciodată informată că era vorba despre autoturisme furate.
    28. Printr-o Rezoluţie din 29 septembrie 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a dispus neînceperea urmăririi penale ca urmare a prescrierii faptelor imputate.

    E. Cererea de revizuire a cauzei penale a reclamantului
    29. La o dată neprecizată, reclamantul a solicitat revizuirea cauzei sale penale, în temeiul art. 394 alin. 1 lit. d) C. proc. pen., conform căruia revizuirea poate fi cerută când procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere. Reclamantul a precizat că fusese condamnat pe baza declaraţiilor făcute de I.R. şi A.V., care, în opinia lui, fuseseră obţinute în urma supunerii la rele tratamente şi a presiunilor exercitate de organele de urmărire penală. Acesta a solicitat audierea lui I.R. şi a fiului lui A.V., care ar fi fost la curent cu presiunile şi ameninţările la care ar fi fost supus tatăl său de către organele de urmărire penală.
    30. La 17 decembrie 2010, reclamantul a fost audiat de parchet în cadrul măsurilor premergătoare revizuirii.
    31. La 27 ianuarie 2011, parchetul l-a audiat pe I.R., care a negat orice înţelegere cu reclamantul, în prealabil sau ulterior săvârşirii furturilor, şi orice informare a acestuia din urmă cu privire la provenienţa autoturismelor. În cursul audierii, I.R. a precizat că fusese agresat şi ameninţat de agenţii de poliţie pentru a da declaraţii în sensul dorit de aceştia. În plus, a declarat că, deşi fusese audiat de procuror de patru ori în cursul urmăririi penale, nu îl informase pe acesta din urmă cu privire la pretinsele rele tratamente suferite şi că a revenit asupra declaraţiei sale abia după disjungerea dosarului său de cel referitor la reclamant (supra, pct. 14 şi 25).
    Avocata reclamantului a fost prezentă la audierea lui I.R. Elementele aflate la dosar nu permit să se stabilească dacă aceasta a beneficiat de posibilitatea de a-i adresa întrebări acestui martor.

    32. Fiul lui A.V., care fusese citat să se înfăţişeze la 17 februarie 2011 în vederea audierii sale, nu s-a prezentat.
    33. Printr-o Sentinţă din 24 februarie 2012, Judecătoria Oradea a respins cererea de revizuire a reclamantului ca inadmisibilă.
    Potrivit instanţei, condamnarea reclamantului se bazase pe toate mijloacele de probă instrumentate în cursul procedurii, printre care şi declaraţiile lui I.R. În opinia sa, acestea nu constituiau proba unică, nu aveau o valoare prestabilită şi nu prevalau asupra celorlalte elemente de probă. În ceea ce priveşte acuzaţiile referitoare la relele tratamente aplicate lui I.R. de către agenţii de poliţie, instanţa a subliniat că persoana în cauză nu invocase niciodată acest argument, nici în faţa procurorului, care îl audiase de patru ori, nici în instanţă. De asemenea, aceasta a constatat că A.V. nu denunţase niciodată în cursul procesului vreo presiune exercitată de organele de urmărire penală. După ce a subliniat că, în opinia instanţelor, declaraţiile date de reclamant în cursul urmăririi penale erau similare unei recunoaşteri a faptelor imputate, judecătoria a observat că reclamantul confirmase aceste declaraţii în faţa instanţelor. De asemenea, aceasta a considerat că cererea reclamantului de schimbare a încadrării juridice a faptelor de care era acuzat în tăinuire, formulată în cursul judecăţii în primă instanţă, echivala, în plus, cu o recunoaştere a acestor fapte.
    În cele din urmă, judecătoria a reamintit că, în orice caz, sarcina aprecierii probelor revine instanţelor care s-au pronunţat cu privire la cauză în primă instanţă şi în cadrul exercitării căilor de atac ordinare, şi nu instanţelor care trebuie să se pronunţe cu privire la căi de atac extraordinare, precum cererea de revizuire.

    34. Prin Decizia penală din 18 aprilie 2012, Tribunalul Bihor a confirmat sentinţa Judecătoriei Oradea.
    35. Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei decizii, care a fost respins ca tardiv.


    ÎN DREPT
    I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 din Convenţie din cauza imposibilităţii de a-i adresa întrebări lui I.R.
    36. Reclamantul susţine că dreptul său la un proces echitabil nu a fost respectat, pe motiv că, în cursul procedurii desfăşurate în faţa instanţelor, nu a putut să îl confrunte pe I.R., în pofida faptului că declaraţia acestuia din urmă a fost luată în considerare pentru condamnarea lui. Acesta invocă art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie, ale căror părţi relevante sunt redactate după cum urmează:
    "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. [...]
3. Orice acuzat are, în special, dreptul: [...]
    d. să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; [...]"

    37. Curtea reaminteşte că cerinţele de la art. 6 § 3 lit. d) reprezintă aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1; prin urmare, aceasta va examina capătul de cerere formulat de reclamant din perspectiva acestor două texte coroborate [Schatschaschwili împotriva Germaniei (MC), nr. 9.154/10, pct. 100, CEDO 2015].
    A. Cu privire la admisibilitate
    38. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil.

    B. Cu privire la fond
    1. Argumentele părţilor
    39. Reclamantul se plânge că a fost condamnat pe baza declaraţiei date în cursul urmăririi penale de către I.R., iniţial inculpat alături de el. Acesta reproşează instanţelor, atât celor care s-au pronunţat asupra căilor de atac ordinare, cât şi celor care s-au pronunţat asupra revizuirii, că, fără niciun alt motiv valabil, în opinia lui, nu au procedat la o audiere ulterioară a lui I.R.
    40. Reclamantul susţine, în plus, că Guvernul nu a prezentat niciun element de probă care să poată infirma acuzaţiile făcute de I.R. cu privire la relele tratamente la care a fost supus de către poliţie.
    41. Guvernul susţine că declaraţia lui I.R. nu a constituit proba unică ce a motivat condamnarea reclamantului. Precizează că aceasta s-a întemeiat pe un ansamblu de probe pe care le consideră concordante, printre care mărturiile complicilor lui I.R. şi mărturia lui A.V. (supra, pct. 11 şi 12), cercetări la faţa locului şi documente. Admiţând că un inculpat are dreptul de a adresa întrebări unui martor care a dat o declaraţie decisivă, Guvernul susţine totodată că în speţă procedura nu a fost viciată de elemente arbitrare, că aceasta a respectat principiul contradictorialităţii, că reclamantul a fost reprezentat, pe parcursul întregii proceduri, de avocaţi desemnaţi din oficiu sau aleşi şi că astfel a avut posibilitatea de a-şi expune toate argumentele pe care le considera relevante pentru cauza sa. Guvernul precizează, de asemenea, că reclamantul a refuzat să se prezinte la şedinţe în vederea audierii sale şi că, în plus, nu a solicitat instrumentarea vreunor probe.
    42. Pe de altă parte, Guvernul susţine că I.R. a fost audiat de procuror în cadrul revizuirii solicitate de reclamant. Acesta menţionează că, ulterior, Judecătoria Oradea a examinat cu atenţie fiabilitatea declaraţiei astfel obţinute. În ceea ce îl priveşte pe cel de-al doilea martor propus de reclamant în cadrul acestei proceduri - martor care nu a fost audiat până la urmă - Guvernul susţine că acesta nu avea cunoştinţă în mod direct de elementele referitoare la dosar.

    2. Motivarea Curţii
    a) Principii generale relevante
    43. Curtea face referire la principiile relevante referitoare la criteriile de apreciere a capetelor de cerere formulate în temeiul art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie în ceea ce priveşte absenţa martorilor din şedinţa de judecată, astfel cum sunt expuse în hotărârile Al-Khawaja şi Tahery împotriva Regatului Unit [ (MC), nr. 26.766/05 şi 22.228/06, pct. 118-147, CEDO 2011] şi Schatschaschwili (citată anterior, pct. 100-131).
    44. În hotărârea Schatschaschwili (citată anterior, pct. 107), Curtea a reamintit că, potrivit principiilor stabilite în Hotărârea Al-Khawaja şi Tahery, citată anterior, examinarea compatibilităţii cu art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie a unei proceduri, în cadrul căreia declaraţiile unui martor care nu s-a înfăţişat şi nu a fost audiat în cadrul procesului sunt utilizate ca probe, presupune trei etape (ibid., pct. 152). Astfel, Curtea trebuie să stabilească:

┌┬─────┬───────────────────────────────┐
││ │dacă exista un motiv serios │
││ │care să justifice neprezentarea│
││(i) │martorului şi, în consecinţă, │
││ │admiterea ca probă a │
││ │declaraţiei scrise a acestuia │
││ │(ibid., pct. 119-125); │
├┼─────┼───────────────────────────────┤
││ │dacă declaraţia scrisă a │
││ │martorului absent a constituit │
││(ii) │fundamentul unic sau decisiv │
││ │pentru condamnare (ibid., pct. │
││ │119 şi 126-147); şi │
├┼─────┼───────────────────────────────┤
││ │dacă existau elemente │
││ │compensatorii, în special │
││ │garanţii procedurale solide, │
││ │suficiente pentru a │
││(iii)│contrabalansa dificultăţile │
││ │cauzate apărării ca urmare a │
││ │admiterii unei astfel de probe │
││ │şi pentru a asigura echitatea │
││ │procedurii în ansamblul său │
││ │(ibid., pct. 147). │
└┴─────┴───────────────────────────────┘



    45. Trebuie accentuat că lipsa unor motive serioase care să justifice absenţa unui martor în acuzare constituie un element important în ceea ce priveşte aprecierea caracterului echitabil în ansamblu al unui proces; un astfel de element poate să încline balanţa în favoarea constatării unei încălcări a art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie (ibid., pct. 113 in fine). În plus, având în vedere că preocuparea Curţii este să se asigure că procedura este echitabilă în ansamblul său, trebuie să verifice dacă existau elemente compensatorii suficiente nu doar în cauzele în care declaraţiile scrise ale unui martor absent constituie temeiul unic sau decisiv pentru condamnarea acuzatului, dar şi în cele în care Curtea consideră că este dificil de stabilit dacă aceste elemente constituie proba unică sau decisivă, dar este totuşi convinsă că acestea au o anumită importanţă şi că admiterea lor i-ar fi putut cauza dificultăţi apărării. Impactul factorilor compensatorii necesari pentru ca procesul să fie considerat echitabil depinde de importanţa pe care o au declaraţiile martorului absent. Cu cât această importanţă este mai mare, cu atât trebuie să fie mai solide elementele compensatorii pentru ca procedura să fie considerată echitabilă în ansamblul ei (Seton împotriva Regatului Unit, nr. 55.287/10, pct. 59, 31 martie 2016).

    b) Aplicarea acestor principii în speţă
    46. În speţă, Curtea trebuie aşadar să verifice cele trei etape ale criteriului Al-Khawaja şi Tahery - în ordinea definită în această hotărâre – care sunt interdependente şi care, considerate împreună, servesc la a stabili dacă procedura penală în cauză a avut un caracter echitabil general (Schatschaschwili, citată anterior, pct. 118).
    47. Curtea observă, de la bun început, că primele instanţe nu au invocat niciun motiv pentru a justifica omisiunea audierii lui I.R. (supra, pct. 15, 18 şi 22). Ulterior, în cadrul măsurilor premergătoare revizuirii iniţiate de reclamant, acest martor a fost audiat doar de procuror. Avocata reclamantului a putut să asiste la această audiere, dar din documentele aflate la dosar nu reiese că a fost autorizată să adreseze întrebări persoanei în cauză (supra, pct. 31; a se vedea, mutatis mutandis, Paić împotriva Croaţiei, nr. 47.082/12, pct. 47, 29 martie 2016). În orice caz, Guvernul nu a prezentat niciun motiv de ordin procedural sau juridic pentru a justifica faptul că Judecătoria Oradea nu a audiat martorul în cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Gökbulut împotriva Turciei, nr. 7.459/04, pct. 59, 29 martie 2016). Prin urmare, Curtea concluzionează că instanţele naţionale nu au invocat motive serioase care să justifice neprezentarea lui I.R. şi admiterea ca probă a declaraţiei date de acesta în cursul urmăririi penale.
    48. În continuare, Curtea va examina dacă declaraţia acestui martor a constituit temeiul unic sau decisiv pentru condamnarea reclamantului. În această privinţă, Curtea subliniază, de la bun început, că instanţele interne - şi în special Curtea de Apel Oradea, în Decizia sa penală definitivă din 11 mai 2010 – au făcut referire la declaraţiile lui I.R. în sensul că acestea stăteau la baza tezei vinovăţiei reclamantului (supra, pct. 23).
    49. Curtea observă, în continuare, că, în cadrul măsurilor premergătoare revizuirii, Judecătoria Oradea, declarând în acelaşi timp că nu îi revenea sarcina aprecierii probelor, a hotărât că declaraţia lui I.R. nu constituia proba unică, nu avea o valoare prestabilită şi nu prevala asupra celorlalte elemente de probă (supra, pct. 33). Curtea apreciază că această concluzie nu pare a fi arbitrară şi observă că alte probe fundamentează stabilirea vinovăţiei, precum, de exemplu, declaraţiile reclamantului în persoană sau cele ale lui A.V. Cu toate acestea, Curtea nu poate să ignore că I.R. era autorul infracţiunii de furt şi că reclamantul a fost condamnat pentru complicitate la această infracţiune. În plus, declaraţiile lui I.R. constituiau singura probă clară care confirma teza reţinută de instanţe, potrivit căreia reclamantul comandase săvârşirea furturilor (supra, pct. 16). Deşi consideră că este dificil să stabilească dacă declaraţiile lui I.R. au constituit proba în acuzare decisivă în cauză, Curtea este convinsă totuşi că aceste declaraţii aveau o anumită importanţă, chiar una însemnată, şi că administrarea lor a cauzat dificultăţi apărării. În aceste condiţii, era necesar ca în speţă să existe solide elemente compensatorii, suficiente pentru a contrabalansa dificultăţile cauzate apărării (a se vedea, mutatis mutandis, Schatschaschwili, citată anterior, pct. 116).
    50. În această privinţă, Curtea observă că, potrivit Guvernului, condamnarea reclamantului avea la bază un ansamblu de probe concordante, printre care, în special, mărturiile complicilor lui I.R. şi mărturia lui A.V. (supra, pct. 11, 12 şi 41), cercetări la faţa locului şi înscrisuri. Aceasta subliniază, pe de altă parte, că, tot potrivit Guvernului pârât, procedura iniţiată împotriva reclamantului a fost echitabilă în ansamblul său.
    51. În sensul prezentei cauze, Curtea se limitează la a constata că reclamantul nu a avut posibilitatea, nici în etapa urmăririi penale, nici în faţa instanţelor, de a adresa întrebări martorilor ale căror declaraţii au fost luate în considerare de instanţele naţionale. De altfel, însuşi reclamantul a fost audiat în persoană abia în etapa recursului (supra, pct. 22). În plus, instanţele nu au procedat la o examinare meticuloasă a credibilităţii martorilor absenţi şi a fiabilităţii declaraţiilor acestora.
    52. În special, în ceea ce priveşte declaraţia lui I.R., Curtea subliniază că, în primul rând, instanţele au omis să răspundă argumentului reclamantului întemeiat pe nelegalitatea acestui mijloc de probă, care ar fi fost obţinut în urma unei constrângeri exercitate de agenţii statului. Astfel, Curtea de Apel Oradea nu a răspuns în niciun fel la acest motiv de recurs (supra, pct. 23); abia în cursul procedurii de revizuire, Judecătoria Oradea a hotărât că argumentului îi lipsea credibilitatea (supra, pct. 33).
    53. Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu poate decât să constate absenţa unor măsuri procedurale adoptate de instanţele interne pentru a compensa imposibilitatea reclamantului de a-i adresa în mod direct întrebări lui I.R. Aceasta deduce că instanţele nu au luat măsurile compensatorii care ar fi permis o apreciere echitabilă şi adecvată a fiabilităţii elementelor de probă neverificate (Schatschaschwili, citată anterior, pct. 163).
    54. Toate elementele menţionate anterior îi sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că au fost încălcate art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie.





    II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din convenţie din cauza duratei procedurii
    55. Reclamantul pretinde că durata procedurii penale în cauză este incompatibilă cu cerinţa „termenului rezonabil“. Acesta invocă art. 6 § 1 din Convenţie.
    56. Guvernul solicită Curţii să ţină seama, în cadrul examinării sale globale, de comportamentul reclamantului şi de cel al autorităţilor, precum şi de numărul gradelor de jurisdicţie.
    57. Curtea reaminteşte că aprecierea caracterului „rezonabil“ al duratei unei proceduri trebuie să se realizeze în funcţie de circumstanţele cauzei şi ţinând seama de următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru persoana în cauză [a se vedea, printre multe altele, Pélissier şi Sassi împotriva Franţei (MC), nr. 25.444/94, pct. 67, CEDO 1999-II, şi Frydlender împotriva Franţei (MC), nr. 30.979/96, pct. 43, CEDO 2000-VII].
    58. Curtea observă, în speţă, că procedura a început la 29 februarie 2000, cu prima audiere a reclamantului de către poliţie (supra, pct. 6), şi că aceasta s-a încheiat la 11 mai 2010, prin pronunţarea deciziei Curţii de Apel Oradea (supra, pct. 23). Prin urmare, această procedură a durat zece ani două luni şi douăsprezece zile pentru parcurgerea a trei grade de jurisdicţie.
    59. Curtea reaminteşte, în continuare, că, în Hotărârea de principiu Vlad şi alţii împotriva României (nr. 40.756/06, 41.508/07 şi 50.806/07, 26 noiembrie 2013), aceasta a constatat o încălcare în privinţa unor chestiuni similare celor care fac obiectul prezentei cauze.
    60. După ce a examinat toate elementele ce i-au fost prezentate, Curtea nu a identificat niciun fapt sau argument care să o convingă să ajungă la o concluzie diferită în ceea ce priveşte admisibilitatea şi temeinicia capătului de cerere în cauză. Ţinând seama de jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că, în prezenta cauză, durata procedurii în litigiu este excesivă şi nu răspunde cerinţei „termenului rezonabil“.
    61. Rezultă că acest capăt de cerere este admisibil şi că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.

    III. Cu privire la celelalte pretinse încălcări
    62. În temeiul art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 din Convenţie, reclamantul se plânge că nu a fost audiat de către instanţa de prim grad şi cea de al doilea grad. De asemenea, acesta reproşează instanţei de prim grad că a decis schimbarea încadrării juridice a faptelor fără să îi fi oferit posibilitatea de aşi expune argumentele în această privinţă. În plus, din perspectiva art. 5 § 3 din Convenţie, denunţă arestarea sa, în măsura în care aceasta nu ar fi fost decisă de un „magistrat împuternicit prin lege“, ci de un procuror. În cele din urmă, acesta critică detenţia sa, care, în opinia lui, nu era justificată şi motivată în niciun fel în raport cu dispoziţiile legale sau înscrisurile aflate la dosar.
    63. Reamintind că sarcina sa este de a stabili dacă o procedură considerată în ansamblul său a avut un caracter „echitabil“ în sensul art. 6 § 1 din Convenţie (a se vedea, de exemplu, Al-Khawaja şi Tahery, citată anterior, pct. 118) şi după ce a constatat o încălcare a art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie (supra, pct. 54), Curtea apreciază că nu este necesar să examineze separat admisibilitatea şi temeinicia celorlalte capete de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 din Convenţie.
    64. În ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 5 din Convenţie, Curtea subliniază că detenţia reclamantului s-a încheiat la 12 aprilie 2000 (supra, pct. 9), în timp ce prezenta cerere a fost introdusă la 9 noiembrie 2010, adică după mai mult de şase luni. Rezultă că aceste capete de cerere sunt tardive şi trebuie să fie respinse în temeiul art. 35 § 1 şi art. 35 § 4 din Convenţie.

    IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
    65. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
    "dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. "

    A. Prejudiciu
    66. Reclamantul solicită 30 000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material pe care pretinde că l-a suferit din cauza pretinsei nelegalităţi a arestării sale preventive. În plus, acesta solicită 10.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral pe care consideră că l-a suferit din cauza pretinsei lipse a caracterului echitabil al procesului şi 5.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a duratei procedurii penale îndreptate împotriva sa, adică suma totală de 15.000 EUR.
    67. Guvernul consideră că suma pretinsă de reclamant cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material nu are nicio legătură cu obiectul prezentei cauze. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, acesta susţine că o constatare a încălcării ar constitui o reparaţie echitabilă în speţă şi că, în orice caz, având în vedere jurisprudenţa Curţii în materie, suma solicitată este excesivă.
    68. Curtea nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi despăgubirea pentru prejudiciul material pretinsă de reclamant. Curtea subliniază că, în speţă, unicul temei care trebuie reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în faptul că reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil şi de o procedură desfăşurată într-un termen rezonabil în faţa instanţelor naţionale. Curtea nu poate, desigur, să speculeze care ar fi fost rezultatul procesului în cazul în care art. 6 din Convenţie ar fi fost respectat, dar apreciază că este rezonabil să considere că partea interesată a suferit pierderea unei şanse reale în procesul respectiv (Pelissier şi Sassi, citată anterior, pct. 80).
    69. Curtea consideră că reclamantul a suferit în mod incontestabil un prejudiciu moral, care nu este suficient reparat prin constatarea încălcării art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie. Pronunţându-se în echitate, aceasta consideră că trebuie să acorde suma de 3.000 EUR.
    70. De asemenea, Curtea reaminteşte că, atunci când o persoană particulară, asemenea reclamantului în speţă, a fost condamnată în urma unei proceduri viciate de încălcări ale cerinţelor art. 6 din Convenţie, un nou proces sau o redeschidere a procedurii, la cererea persoanei în cauză, reprezintă, în principiu, un mijloc adecvat de reparare a încălcării constatate (Gençel împotriva Turciei, nr. 53.431/99, pct. 27, 23 octombrie 2003, şi Tahir Duran împotriva Turciei, nr. 40.997/98, pct. 23, 29 ianuarie 2004). În această privinţă, Curtea observă că art. 465 din noul Cod de procedură penală, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, permite revizuirea unui proces pe plan intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale unui reclamant (Moinescu împotriva României, nr. 16.903/12, pct. 48, 15 septembrie 2015).

    B. Cheltuieli de judecată
    71. Atunci când a trimis observaţiile sale cu privire la admisibilitatea şi temeinicia cauzei, la 3 decembrie 2013, reclamantul a precizat că acele cheltuieli efectuate pentru reprezentarea sa în faţa Curţii până la această dată nu aveau o valoare considerabilă şi că, prin urmare, nu solicita rambursarea lor. Totuşi, acesta a menţionat că, dacă desfăşurarea ulterioară a procedurii în faţa Curţii va genera noi cheltuieli, va formula o cerere de rambursare cu acest titlu. Ca urmare a prezentării de către Guvern a unor informaţii noi, reclamantului i s-a solicitat transmiterea unor observaţii suplimentare. Printr-o scrisoare primită la grefa Curţii la 10 august 2016, persoana în cauză a transmis observaţiile sale suplimentare, precum şi o cerere de rambursare a onorariului avocatului, care se ridică la 3.690 EUR. În susţinerea acestei cereri, a furnizat o factură pentru această sumă, emisă de avocata sa care l-a reprezentat în faţa Curţii, care corespundea pregătirii dosarului, discuţiilor cu acesta, efectuării cercetărilor documentare, corespondenţei cu Curtea şi trimiterii de observaţii scrise.
    72. Guvernul consideră că suma solicitată nu este nici întemeiată, nici justificată. Acesta observă că reclamantul a menţionat iniţial că respectivele cheltuieli efectuate pentru procedura în faţa Curţii nu aveau o valoare considerabilă şi adaugă că avocata reclamantului nu a furnizat un centralizator cu numărul de ore lucrate.
    73. Ţinând seama de documentele de care dispune şi de jurisprudenţa sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 3.690 EUR pentru procedura în faţa Curţii şi o acordă reclamantului.

    C. Dobânzi moratorii
    74. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.


    PENTRU ACESTE MOTIVE,
    În unanimitate,
    CURTEA:
    1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe omisiunea audierii lui I.R. de către instanţele naţionale şi pe durata procedurii penale îndreptate împotriva reclamantului şi inadmisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 5 din Convenţie;
    2. hotărăşte că au fost încălcate art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie ca urmare a faptului că instanţele naţionale nu l-au audiat pe I.R.;
    3. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie din cauza duratei procesului penal împotriva reclamantului;
    4. hotărăşte că nu este necesară examinarea admisibilităţii şi a temeiniciei celorlalte capete de cerere, întemeiate pe art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 din Convenţie;
    5. hotărăşte:
    a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât, la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
    i. 3.000 EUR (trei mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral;
    ii. 3.690 EUR (trei mii şase sute nouăzeci de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamant, pentru cheltuielile de judecată;

    b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

    6. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
    Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 27 iunie 2017, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.


                    PREŞEDINTE
                    Ganna Yudkivska
                    Grefier,
                    Marialena Tsirli


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016