Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 HOTĂRÂREA din 23 iulie 2019 în Cauza Tău împotriva României
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   HOTĂRÂREA din 23 iulie 2019  în Cauza Tău împotriva României    Twitter Facebook
Cautare document

 HOTĂRÂREA din 23 iulie 2019 în Cauza Tău împotriva României

EMITENT: Curtea Europeană a Drepturilor Omului
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 49 din 23 ianuarie 2020
    (Cererea nr. 56.280/07)
    Strasbourg
    Prezenta hotărâre este definitivă, dar poate suferi modificări de formă.
    În Cauza Tău împotriva României,
    Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-un comitet compus din: Paulo Pinto de Albuquerque, preşedinte, Iulia Antoanella Motoc, Marko Bošnjak, judecători, şi Andrea Tamietti, grefier adjunct de secţie,
    după ce a deliberat în camera de consiliu, la 4 septembrie 2018 şi la 2 iulie 2019,
    pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
    PROCEDURA
    1. La originea cauzei se află Cererea nr. 56.280/07 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ioan Tău („reclamantul“), a sesizat Curtea la 12 decembrie 2007, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia“).
    2. Reclamantul a fost reprezentat de domnul R.L. Chiriţă, avocat în Cluj-Napoca. Guvernul român („Guvernul“) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
    3. Reclamantul a susţinut că procesul penal îndreptat împotriva sa, pentru acuzaţii de trafic de droguri, a încălcat dreptul său la un proces echitabil în temeiul art. 6 §1 şi §3 lit. c) şi d) din Convenţie. În temeiul art. 5 §1 din Convenţie, acesta s-a plâns, de asemenea, că a fost privat de libertate în mod nelegal în perioada 3-10 iulie 2007, deşi judecătoria de sector competentă din Bucureşti dispusese la 3 iulie 2007 punerea sa în libertate.
    4. La 25 octombrie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului.
    ÎN FAPT
    I. Circumstanţele cauzei
    5. Reclamantul s-a născut în 1944 şi locuieşte în Cluj-Napoca.
    1. Contextul procesului penal
    6. Reclamantul a fost arestat şi cercetat în cadrul unor procese penale privind cinci reţele internaţionale de trafic de droguri. Procesele au fost prezentate pe larg de mass-media deoarece vizau unul dintre cele mai importante cazuri de trafic de droguri cercetate de autorităţile române la acea vreme.
    7. La 7 iulie 2003, F.D. şi P.A. au fost audiaţi de poliţie şi procuror. Ambii au declarat că reclamantul era implicat în traficul de droguri.
    8. Potrivit reclamantului, parchetul a explorat posibilitatea de a ajunge la un acord în baza căruia acuzatul urma să dea declaraţii cu privire la alte persoane implicate în traficul de droguri în schimbul reducerii pedepsei. Acesta a sugerat că un astfel de acord fusese încheiat cu F.D. şi P.M. (fosta soţie a acuzatului P.A.) care nu au fost trimişi în judecată, deşi au recunoscut că au transportat droguri în mai multe situaţii.

    2. Reţinerea şi arestarea preventivă a reclamantului
    9. La 14 iulie 2003, în jurul orei 00:30 p.m., doi ofiţeri de poliţie l-au reţinut pe reclamant şi l-au transportat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din Bucureşti.
    10. Potrivit reclamantului, procurorul i-a luat primele declaraţii în prezenţa lui G.S.C., avocat desemnat din oficiu, care îi asista şi pe alţi doi coinculpaţi, P.A. şi F.D. Reclamantul a negat orice implicare în traficul de droguri. Reclamantul a continuat să nege acuzaţiile pe întreaga durată a procedurii.
    11. În jurul orei 1:30 a.m., procurorul a emis împotriva reclamantului un mandat de arestare pe o durată de 3 zile.
    12. A doua zi, reclamantul a fost adus la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru examinarea propunerii parchetului de arestare preventivă. Acesta susţine că a fost asistat de acelaşi avocat desemnat din oficiu, în pofida faptului că a insistat să fie asistat de un avocat ales de el.
    13. Reclamantul a afirmat că a depus plângere la procuror şi apoi la judecători cu privire la faptul că nu putea fi asistat de un avocat ales şi că, în schimb, fusese asistat de un avocat desemnat din oficiu, care îi asistase şi pe coinculpaţii P.A. şi F.D. Cu toate acestea, dosarul penal nu conţine nicio urmă a vreunei asemenea plângeri.
    14. Potrivit înscrisurilor depuse de reclamant, la 15 iulie 2003 a angajat un avocat care profesează în Cluj-Napoca.
    15. La 29 iulie 2003, reclamantul, în prezenţa avocatului său, a fost confruntat cu F.D. Potrivit procesului-verbal, acesta din urmă a declarat că auzise de la P.A. despre implicarea reclamantului în ambalarea şi ascunderea drogurilor, dar că nu îl văzuse niciodată efectuând asemenea activităţi.
    16. Arestarea preventivă a reclamantului a fost prelungită succesiv de Tribunalul Bucureşti prin încheieri. Reclamantul s-a prezentat la termenele de judecată asistat de avocatul ales.

    3. Procedura pe fondul cauzei
    17. La 25 septembrie 2003, procurorul a emis un rechizitoriu în privinţa a 26 de acuzaţi, inclusiv reclamantul, iar cauza a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti în ziua următoare. F.D. şi P.M. nu au fost trimişi în judecată, deşi îşi recunoscuseră implicarea în traficul de droguri.
    18. Coinculpatul P.A. a fost audiat la 7 februarie 2005 de instanţa de fond. Acesta a declarat, printre altele, că reclamantul l-a ajutat la ambalarea drogurilor. A mai declarat că reclamantul era prietenul său din 1994 şi că prestase servicii pentru societatea sa farmaceutică în perioada 1999-2001 în baza unui contract.
    19. La 9 septembrie 2005, I.I., investigator sub acoperire, a dat declaraţie în faţa instanţei. I s-a solicitat să menţioneze membrii reţelei de trafic de droguri şi rolul jucat de fiecare dintre ei. Acesta nu a menţionat nimic despre reclamant, deşi, în declaraţia iniţială, dată în faţa procurorului la 9 iunie 2003, a precizat că multe din transporturile de droguri au pornit de la domiciliul reclamantului. Şi-a încheiat mărturia afirmând că „nu au existat alte persoane implicate în traficul de droguri“. Judecătorul nu i-a pus întrebări suplimentare care să clarifice rolul jucat de reclamant în reţeaua de traficanţi de droguri.
    20. La 29 septembrie 2005, cercetarea judecătorească a fost încheiată şi avocaţii inculpaţilor şi inculpaţii înşişi au pus concluzii pe fondul cauzei; pronunţarea hotărârii în primă instanţă a fost amânată pentru 4 octombrie 2005.
    21. Printr-o Sentinţă din 4 octombrie 2005, Tribunalul Bucureşti l-a găsit vinovat pe reclamant şi l-a condamnat la 16 ani de închisoare. A fost găsit vinovat pentru complicitate la trafic internaţional de droguri, prin facilitarea transportului de droguri.
    22. Condamnarea s-a bazat pe declaraţiile investigatorului sub acoperire I.I., ale coinculpatului P.A. şi ale martorului F.D. Acesta din urmă nu a depus mărturie în faţa instanţei. Prin urmare, instanţa s-a bazat pe declaraţiile date de martor în faza de urmărire penală, care îl acuzau pe reclamant.
    23. Partea relevantă din sentinţă are următorul conţinut [traducere neoficială]:
    "Drogurile transportate de P.A., P.M. şi F.D. au fost ambalate la domiciliul lui T.I. [reclamantul]. Acest aspect a fost dezvăluit de inculpatul P.A. şi martorul F.D. Acesta din urmă a declarat, în timpul confruntării cu inculpatul T.I., că fusese trimis de P.A. la domiciliul lui T.I. pentru a înapoia materialul special folosit pentru ambalarea drogurilor, precum şi un dispozitiv folosit pentru lipirea foliei de plastic; ambele i-au fost înmânate de inculpatul T.I.
    Participarea inculpatului T.I. la ambalarea şi marcarea drogurilor pe tot parcursul anului 2002 este confirmată de coinculpatul P.A., martorul F.D. şi investigatorul sub acoperire I.I."

    24. Reclamantul a declarat apel împotriva sentinţei de condamnare. A contestat participarea sa la infracţiune şi a criticat modul în care instanţa de fond a stabilit faptele relevante. În special, a susţinut că instanţa de fond şi-a întemeiat în principal sentinţa pe declaraţiile date de coinculpat în faţa procurorului. A subliniat că I.I. şi-a schimbat declaraţia în faţa instanţei şi că nu a putut să îl confrunte pe F.D. în şedinţă publică, în pofida cererilor sale repetate.
    25. La 7 iunie 2006, Curtea de Apel Bucureşti a casat sentinţa în privinţa reclamantului şi i-a redus pedeapsa la 8 ani de închisoare pe motiv că acesta fusese complice, nu avea cazier judiciar şi avea vârsta mai mare de 60 de ani. Curtea de apel a hotărât că reclamantul nu făcuse decât să sprijine activităţile grupării de traficanţi, ajutând la ambalarea drogurilor care trebuiau transportate şi depozitându-le la domiciliul său, permiţând ulterior colectarea lor de către alţi membri ai reţelei. Instanţa nu a făcut nicio referire la criticile reclamantului privind imposibilitatea de a-l confrunta pe F.D. în şedinţă publică.
    26. La 14 iunie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul declarat de reclamant. Instanţa a menţinut Sentinţa din 7 iunie 2006, aprobând motivarea curţii de apel. Instanţa a concluzionat statuând că susţinerile reclamantului potrivit cărora nu a săvârşit nicio infracţiune legată de traficul de droguri a fost contrazisă de declaraţiile martorului F.D., ale coinculpatului P.A. şi ale investigatorului sub acoperire I.I.
    27. Prin Încheierea din 3 iulie 2007, judecătoria de sector competentă din Bucureşti a dispus liberarea condiţionată a reclamantului. Acesta a fost pus în libertate la 10 iulie 2007.


    II. Dreptul şi practica interne relevante
    28. Dreptul şi practica interne relevante cu privire la privarea de libertate în mod nelegal sunt prezentate în Dragomir împotriva României (dec.), nr. 59.064/11, pct. 9-14, 3 iunie 2014.
    29. Extrase din dispoziţiile relevante privind audierea martorilor sunt descrise în Bobeş împotriva României, nr. 29.752/05, pct. 22-24, 9 iulie 2013.

    ÎN DREPT
    I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 §1 şi §3 din Convenţie
    30. Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6 §1 şi §3 lit. c) şi d) din Convenţie, de o serie de încălcări ale garanţiilor unui proces echitabil. În special, s-a plâns de faptul că primele două dăţi când a fost audiat a fost asistat de un avocat desemnat din oficiu, care în acelaşi timp îi asista şi pe coinculpaţii F.D. şi P.A., în pofida faptului că solicitase să fie asistat de un avocat ales. Reclamantul a susţinut, de asemenea, că nu i s-a dat posibilitatea confruntării, în şedinţă publică, a martorului F.D., ale cărui declaraţii au stat la baza condamnării sale.
    31. Art. 6 din Convenţie conţine următoarele dispoziţii relevante:
    "1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. [...]
3. Orice acuzat are, în special, dreptul: [...]
    c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
    d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; […]"

    A. Cu privire la admisibilitate
    32. Curtea constată că aceste capete de cerere nu sunt vădit nefondate în sensul art. 35 §3 lit. a) din Convenţie. De asemenea, constată că acestea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarate admisibile.

    B. Cu privire la fond
    1. Argumentele părţilor
    (a) Guvernul
    33. Guvernul a susţinut că reclamantului nu i-a fost refuzat dreptul de a alege un avocat în cursul primelor două sesiuni de audiere. Mai mult, reprezentarea juridică asigurată de avocatul desemnat din oficiu fusese concretă şi eficientă. Guvernul a admis că avocatul G.S.C., care l-a asistat pe reclamant la 14 şi 15 iulie 2003, anterior îi asistase pe coinculpaţii P.A. şi F.D. Cu toate acestea, a susţinut că P.A. a ales un nou avocat la 15 iulie 2003, iar F.D., care l-a ales pe G.S.C. la 27 mai 2003, nu avusese interese concurente cu reclamantul până la 29 iulie 2003, când au fost confruntaţi.
    34. Referitor la capătul de cerere al reclamantului, potrivit căruia el şi avocatul său nu avuseseră posibilitatea să pună întrebări tuturor martorilor ale căror declaraţii au stat la baza condamnării sale, Guvernul a susţinut că, deşi unii coinculpaţi şi martori au fost audiaţi în absenţa reclamantului în faza de urmărire penală, acesta a avut posibilitatea să le adreseze întrebări, în faţa instanţelor, în prezenţa avocatului ales. Guvernul a susţinut că, deşi coinculpatul F.D. nu a fost audiat din nou în instanţă în prezenţa reclamantului, acesta din urmă a avut posibilitatea de a-l confrunta în faţa organelor de urmărire penală la 29 iulie 2003 (a se vedea supra, pct. 15). Martora P.M., care a dat declaraţii privind participarea fostului său soţ la activităţi infracţionale şi privind identitatea complicilor acestuia, inclusiv reclamantul, a refuzat să se prezinte în faţa instanţei. Prin urmare, curtea de apel nu a luat în considerare declaraţiile sale. În plus, condamnarea reclamantului nu a avut ca unic temei declaraţiile martorilor. Instanţele naţionale şi-au întemeiat hotărârile pe alte probe, precum probe strânse de la faţa locului şi înscrisuri. Acestea au făcut o apreciere globală a probelor depuse la dosar. Instanţele nu au luat în considerare o parte din declaraţiile date de coinculpatul P.A., deoarece nu au putut fi coroborate cu alte probe.

    (b) Reclamantul
    35. Reclamantul a susţinut că, în primele două rânduri când a fost audiat de procuror, i s-a refuzat asistenţa din partea avocatului ales, fiindu-i desemnat un avocat din oficiu care îi reprezenta deja pe doi coinculpaţi (F.D. şi P.A.), care au dat declaraţii în defavoarea sa. O asemenea asistenţă juridică nu putea fi considerată eficientă.
    36. Referitor la faptul că, într-o mare măsură, condamnarea sa s-a bazat pe declaraţiile lui F.D., căruia nu a putut să îi pună întrebări şi cu care nu a putut să fie confruntat în şedinţă publică, reclamantul a susţinut că situaţia sa era similară cu cea a reclamantului din Cauza Melnikov împotriva Rusiei (14 ianuarie 2010, nr. 23.610/03). În plus, confruntarea sa cu F.D. în faza de urmărire penală fusese realizată de un organ de urmărire penală care nu îndeplinea cerinţele de independenţă şi imparţialitate specifice unui judecător.
    37. Reclamantul, în concluzie, a precizat că, pe lângă declaraţiile lui F.D., condamnarea sa s-a bazat pe declaraţiile contradictorii ale martorului protejat I.I. şi pe declaraţiile unuia dintre coinculpaţi, P.A., care a avut un evident interes să îl implice în reţeaua infracţională.


    2. Motivarea Curţii
    (a) Asistenţa juridică acordată reclamantului în cursul primelor audieri [art. 6 §1 şi §3 lit. c) din Convenţie]
    (i) Principii generale
    38. Curtea reaminteşte că dreptul oricărei persoane acuzate de o infracţiune de a fi asistată efectiv de un avocat, desemnat din oficiu în caz de necesitate, astfel cum este garantat la art. 6 §3 lit. c), reprezintă una dintre caracteristicile fundamentale ale procesului echitabil [a se vedea Salduz împotriva Turciei (MC), nr. 36.391/02, pct. 51, CEDO 2008; Dvorski împotriva Croaţiei (MC), nr. 25.703/11, pct. 76, CEDO 2015]. Accesul prompt la un avocat constituie o contrapondere importantă pentru vulnerabilitatea suspecţilor reţinuţi de poliţie, oferă o garanţie fundamentală împotriva constrângerii şi relelor tratamente aplicate suspecţilor de către poliţie şi contribuie la prevenirea erorilor judiciare şi la îndeplinirea scopurilor art. 6, în special egalitatea armelor între acuzat şi organele de cercetare sau de urmărire penală [a se vedea Salduz, citată anterior, pct. 53-54, şi Ibrahim şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 50.541/08 şi alte 3, pct. 255, CEDO 2016].
    39. Art. 6 §3 lit. c) nu asigură un drept autonom, ci trebuie să fie citit şi interpretat prin prisma mai amplei cerinţe privind caracterul echitabil al procesului penal, privit în ansamblu, astfel cum este garantat de art. 6 §1 din Convenţie. În special, respectarea cerinţelor unui proces echitabil se examinează de la caz la caz, având în vedere mersul procedurii în ansamblu, nu pe baza examinării izolate a unui anumit aspect sau a unui anumit incident, cu toate că nu este exclus ca un anumit factor să fie atât de decisiv astfel încât să permită stabilirea caracterului echitabil al procesului într-o fază incipientă a procedurii (a se vedea Ibrahim şi alţii, citată anterior, pct. 250 şi 251). Art. 6 §3 lit. c) lasă statelor contractante libertatea să aleagă mijloacele pentru a se asigura că acesta este garantat în sistemele lor judiciare, sarcina Curţii fiind doar de a stabili dacă metoda pe care au ales-o este conformă cu cerinţele unui proces echitabil [a se vedea Simeonovi împotriva Bulgariei (MC), nr. 21.980/04, pct. 113, CEDO 2017 (extrase), şi Salduz, citată anterior, pct. 51].
    40. Pentru început, Curtea subliniază că faza de urmărire penală poate prezenta o importanţă deosebită pentru pregătirea procesului penal, întrucât probele obţinute în această fază determină cadrul în care infracţiunea imputată va fi examinată în cursul procesului (a se vedea Salduz, citată anterior, pct. 54). De asemenea, subliniază faptul că unei persoane acuzate de o infracţiune ar trebui să i se dea posibilitatea, încă din această fază, să recurgă la un apărător ales (a se vedea Dvorski, citată anterior, pct. 108; a se vedea, de asemenea, Martin împotriva Estoniei, nr. 35.985/09, pct. 90 şi 93, 30 mai 2013).

    (ii) Aplicarea principiilor sus-menţionate în prezenta cauză
    41. Prezenta cauză are ca obiect o situaţie în care reclamantul a beneficiat de acces la un avocat încă de la prima sa audiere, însă - potrivit plângerii sale - nu la un avocat ales de el. În plus, avocatul desemnat din oficiu al reclamantului îi reprezenta deja pe doi coinculpaţi, P.A. şi F.D., ale căror interese erau în conflict cu ale sale (a se vedea supra, pct. 10).
    42. Părţile nu sunt de acord cu privire la chestiunea dacă reclamantul a solicitat să fie asistat de un avocat ales în cursul primelor două sesiuni de audiere, respectiv la 14 şi 15 iulie 2003.
    43. În acest sens, Curtea observă că nu există nicio probă la dosar care să coroboreze susţinerile reclamantului că ar fi cerut să fie asistat de un avocat ales şi că cererea sa ar fi fost ignorată (a se vedea supra, pct. 13). Prin urmare, Curtea respinge capătul de cerere al reclamantului potrivit căruia ar fi fost împiedicat să fie reprezentat de un avocat ales la oricare din primele două audieri.
    44. Reclamantul se plânge şi de faptul că avocatul din oficiu care îi fusese desemnat în cursul primelor două audieri îi reprezenta deja pe alţi doi suspecţi, care au dat declaraţii în defavoarea sa. În opinia sa, o asemenea asistenţă juridică nu putea fi considerată eficientă. Prin urmare, Curtea va încerca să stabilească dacă această circumstanţă specifică a afectat caracterul eficient al asistenţei juridice acordate reclamantului.
    45. În această privinţă, Curtea reiterează că un stat nu poate fi tras la răspundere pentru fiecare deficienţă din partea unui avocat desemnat în vederea asigurării asistenţei juridice. Autorităţile naţionale sunt obligate să intervină doar atunci când faptul că un apărător desemnat din oficiu nu asigură o reprezentare eficientă este evident sau le este adus la cunoştinţă pe altă cale (a se vedea Czekalla împotriva Portugaliei, nr. 38.830/97, pct. 60, CEDO 2002-VIII; Pavlenko împotriva Rusiei, nr. 42.371/02, pct. 99, 1 aprilie 2010; Mihai Moldoveanu împotriva României, nr. 4.238/03, pct. 73-75, 19 iunie 2012, şi Janyr împotriva Republicii Cehe, nr. 42.937/08, pct. 68, 31 octombrie 2013).
    46. În unele cauze, reclamanţii au formulat o anumită plângere privind comportamentul avocatului lor desemnat de instanţă, de exemplu, în Jemeļjanovs împotriva Letoniei (6 octombrie 2016, nr. 37.364/05) şi Gabrielyan împotriva Armeniei (10 aprilie 2012, nr. 8.088/05), în care reclamanţii s-au plâns că avocatul desemnat de instanţă a fost pasiv sau într-un fel sau altul nu le-a apărat cauza în mod corespunzător. Cu toate acestea, chiar şi în absenţa unei plângeri din partea unui reclamant, autorităţile naţionale nu sunt exonerate de obligaţia de a garanta acuzatului o asistenţă juridică eficientă (a se vedea Mihai Moldoveanu, citată anterior, pct. 75).
    47. Curtea constată că în prezenta cauză reclamantul, asistat de un avocat ales după 15 iulie 2003 (a se vedea supra, pct. 14), a participat activ la toate fazele procesului penal. Totuşi, acesta, în nicio fază a procesului penal în faţa instanţelor naţionale, nu a formulat vreo plângere cu privire la caracterul eficient al asistenţei juridice asigurate de avocatul desemnat din oficiu pe motiv că acesta din urmă îi asistase pe coinculpaţii cu care se afla în conflict de interese.
    48. În plus, Curtea nu observă nicio neregulă în modul în care reclamantul a fost reprezentat de avocatul desemnat din oficiu în cursul primelor două audieri. Curtea acordă o importanţă decisivă faptului că, în acea perioadă, de la reclamant nu s-a obţinut nicio mărturie care să poată fi folosită împotriva sa şi să fie depusă la dosar. În acest sens, Curtea observă că în primele două declaraţii, din 14 şi, respectiv, 15 iulie 2003, date în absenţa unui avocat ales, reclamantul nu a recunoscut săvârşirea niciunei infracţiuni (a se vedea supra, pct. 10). De asemenea, reclamantul nu a susţinut în mod personal, în faţa Curţii, că instanţele naţionale dispuneau de probe prezentate în acea perioadă şi folosite la proces pentru a se obţine condamnarea sa (a se vedea, mutatis mutandis, Simeonovi, citată anterior, pct. 136).
    49. În lumina acestor constatări, Curtea consideră că, în ansamblu, caracterul echitabil al procesului penal îndreptat împotriva reclamantului nu a fost iremediabil prejudiciat de faptul că la primele două audieri acesta a fost asistat de un avocat desemnat din oficiu care, în acelaşi timp, îi asistase pe alţi doi coinculpaţi.
    50. În consecinţă, nu a fost încălcat art. 6 §1 coroborat cu art. 6 §3 lit. c) din Convenţie.


    (b) Folosirea declaraţiilor neverificate ale martorilor ca temei pentru condamnarea reclamantului [art. 6 §1 şi §3 lit. d) din Convenţie]
    (i) Principii generale
    51. Curtea reiterează faptul că garanţiile de la art. 6 §3 lit. d) reprezintă aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil prevăzut la §1 din această dispoziţie, care trebuie să fie luate în considerare în cadrul oricărei aprecieri a caracterului echitabil al procesului. Conform jurisprudenţei Curţii, folosirea ca probe a unor declaraţii obţinute în fazele de cercetare penală şi cercetare judecătorească nu contravine, în sine, dispoziţiilor citate anterior, cu condiţia să fi fost respectat dreptul la apărare (a se vedea Sa\'efdi împotriva Franţei, 20 septembrie 1993, pct. 43, seria A, nr. 261-C). În principiu, aceste norme impun ca inculpatului să i se acorde o ocazie adecvată şi corespunzătoare de a contesta şi interoga un martor al acuzării, fie atunci când acesta face declaraţii, fie într-o etapă ulterioară a procesului [a se vedea Al-Khawaja şi Tahery împotriva Regatului Unit (MC), nr. 26.766/05 şi 22.228/06, pct. 118, CEDO 2011].
    52. În Al-Khawaja şi Tahery (citată anterior, pct. 119-147), Marea Cameră a clarificat principiile care trebuie aplicate atunci când un martor nu participă la un proces public. Aceste principii pot fi rezumate după cum urmează (a se vedea, de asemenea, Boyets împotriva Ucrainei, nr. 20.963/08, pct. 75, 30 ianuarie 2018):
    i) Curtea ar trebui să examineze mai întâi întrebarea preliminară dacă a existat un motiv întemeiat pentru a admite declaraţia unui martor absent, având în vedere că martorii ar trebui, ca regulă generală, să dea declaraţii în cursul procesului şi că ar trebui depuse toate eforturile rezonabile pentru a asigura prezenţa acestora;
    ii) motivele tipice pentru a nu se înfăţişa sunt, precum în Cauza Al-Khawaja şi Tahery (citată anterior), decesul martorului sau teama de represalii. Există însă şi alte motive întemeiate pentru care un martor nu poate participa la proces;
    iii) în cazul în care un martor nu a fost audiat într-o fază anterioară a procesului, admiterea unei declaraţii a martorului în locul declaraţiei date personal la proces trebuie să fie o măsură de ultimă instanţă;
    iv) admiterea ca probă a declaraţiilor unor martori absenţi are ca rezultat un potenţial dezavantaj pentru inculpat, care, în principiu, în cadrul unui proces penal ar trebui să aibă posibilitatea efectivă de a contesta probele în defavoarea sa. În special, acesta ar trebui să aibă posibilitatea de a verifica veracitatea şi fiabilitatea declaraţiilor date de martori, prin examinarea orală a acestora în prezenţa lui, fie în momentul în care martorul dă declaraţia, fie într-o fază ulterioară a procesului;
    v) în conformitate cu regula „temei unic sau decisiv“, în cazul în care condamnarea unui inculpat are ca temei unic sau principal declaraţii date de martori cărora inculpatul nu poate să le pună întrebări în nicio fază a procesului, dreptul lui la apărare este restrâns în mod nejustificat;
    vi) în acest context, termenul „decisiv(ă)“ trebuie interpretat într-un sens strâns, ca desemnând o probă de asemenea relevanţă sau importanţă încât este în măsură să determine soluţia cauzei. În cazul în care declaraţia neverificată dată de un martor se coroborează cu alte mijloace de probă coroborante, aprecierea caracterului său decisiv depinde de forţa probatorie a celorlalte mijloace de probă: cu cât aceasta va fi mai mare, cu atât mai puţin declaraţia dată de martorul absent va putea fi considerată decisivă;
    vii) cu toate acestea, întrucât art. 6 §3 din Convenţie ar trebui interpretat în contextul unei examinări globale a caracterului echitabil al procesului, regula „temei unic sau decisiv“ nu ar trebui să se aplice în mod rigid;
    viii) atunci când o declaraţie mijlocită reprezintă proba unică sau decisivă împotriva inculpatului, admiterea sa ca mijloc de probă nu implică automat încălcarea art. 6 §1. În acelaşi timp, atunci când o condamnare are ca temei unic sau decisiv declaraţiile unor martori absenţi, Curtea trebuie să supună procedura celei mai riguroase examinări. Din cauza riscurilor inerente admiterii probelor de acest tip, ar reprezenta un factor important de luat în considerare un factor care necesită măsuri suficiente de contrabalansare, inclusiv garanţii procedurale solide. Întrebarea care se pune în fiecare dintre cauze este dacă există suficiente măsuri de contrabalansare, inclusiv măsuri care dau posibilitatea realizării unei aprecieri corecte şi echitabile a fiabilităţii probei respective. Astfel ar fi posibil ca o condamnare să se bazeze pe o astfel de probă numai dacă aceasta este suficient de fiabilă ţinând seama de importanţa ei în cauză.

    53. Aceste principii au fost clarificate în Schatschaschwili împotriva Germaniei [(MC), nr. 9.154/10, pct. 110-131, CEDO 2015], în care Marea Cameră a confirmat că lipsa unui motiv întemeiat pentru ca un martor să nu se înfăţişeze nu poate fi hotărâtor, în sine, pentru lipsa caracterului echitabil al unui proces, deşi a rămas un factor foarte important care trebuie pus în balanţă în momentul evaluării caracterului echitabil în ansamblu şi unul care ar putea înclina balanţa în favoarea constatării unei încălcări a art. 6 §1 şi §3 lit. d). În plus, având în vedere că preocuparea sa principală era aceea de a stabili dacă procesul a fost echitabil în ansamblu, Curtea ar trebui să verifice nu doar existenţa unui număr suficient de măsuri de contrabalansare în cauzele în care declaraţia martorului absent a fost temeiul unic sau decisiv pentru condamnarea reclamantului, ci şi în cauzele în care aceasta a considerat că nu este clar dacă proba respectivă a fost unică sau decisivă, dar, cu toate acestea, a fost convinsă că avea o pondere mare şi admiterea sa ar fi dezavantajat apărarea. Amploarea măsurilor de contrabalansare necesare pentru ca un proces să fie considerat echitabil ar depinde de ponderea declaraţiei martorului absent. Cu cât este mai importantă declaraţia respectivă, cu atât mai mare este importanţa măsurilor de contrabalansare pentru ca procesul în ansamblu să fie considerat echitabil (a se vedea, de asemenea, Boyets, citată anterior, pct. 76, şi Valdhuter împotriva României, nr. 70.792/10, pct. 45, 27 iunie 2017).

    (ii) Aplicarea principiilor sus-menţionate în prezenta cauză
    ([]) Cu privire la existenţa unui motiv întemeiat pentru ca martorul F.D. să nu se înfăţişeze la proces
    54. Întrebarea preliminară pe care trebuie să o analizeze Curtea este dacă a existat un motiv întemeiat pentru admiterea ca probă a declaraţiei date de martorul F.D. în faza de urmărire penală, fără ascultarea acestuia în cursul procesului reclamantului.
    55. În cauzele având ca obiect absenţa unui martor deoarece acesta sau aceasta era de negăsit, Curtea impune ca instanţa de fond să fi făcut toate eforturile posibile pentru a asigura prezenţa martorului. Instanţa trebuie să îl caute intens pe martor cu ajutorul autorităţilor naţionale, inclusiv al poliţiei, şi trebuie, de regulă, să recurgă la asistenţă juridică internaţională în cazurile în care martorul are domiciliul în străinătate şi sunt disponibile astfel de mecanisme. Acest lucru implică o examinare atentă de către instanţele naţionale a motivelor oferite pentru imposibilitatea martorului de a se înfăţişa la proces, având în vedere situaţia specifică a fiecărui martor (a se vedea Schatschaschwili, citată anterior, pct. 120-122).
    56. Revenind la prezenta cauză, Curtea constată că, în pofida cererilor repetate ale reclamantului de a fi confruntat cu F.D., instanţele naţionale nu au făcut niciun efort pentru a asigura prezenţa acestuia la proces şi nici nu au motivat absenţa acestuia (a se vedea supra, pct. 20 şi 25). În plus, nu există nicio probă care să arate că F.D. a fost chemat să dea depoziţii în cadrul procesului reclamantului şi că a refuzat pentru un motiv oarecare. Prin urmare, Curtea nu poate concluziona că a existat un motiv întemeiat pentru absenţa lui F.D. sau că instanţa de fond a depus toate eforturile rezonabile pentru a asigura prezenţa lui F.D la proces.
    57. Însă lipsa unui motiv întemeiat pentru ca martorul F.D. să nu se înfăţişeze la procesul reclamantului putea în sine să nu fie hotărâtoare pentru caracterul inechitabil al unui proces penal, deşi este un factor foarte important ce trebuie pus în balanţă în cadrul evaluării caracterului echitabil în ansamblu al unui proces.

    ([]) Cu privire la chestiunea dacă declaraţia martorului absent F.D. a fost „temeiul unic sau decisiv“ pentru condamnarea reclamantului
    58. Cu privire la a doua etapă a criteriului Al-Khawaja, respectiv chestiunea dacă depoziţia unui martor absent a cărui declaraţie a fost admisă ca probă a fost temeiul unic sau decisiv pentru condamnarea inculpatului, Curtea observă că în hotărârile instanţelor naţionale se menţiona declaraţia făcută de martorul F.D. în faza de urmărire penală printre probele care susţineau vinovăţia reclamantului fără nicio evaluare a chestiunii dacă condamnarea reclamantului era întemeiată în proporţie decisivă pe declaraţia acestui martor (a se vedea supra, pct. 23). Prin urmare, Curtea trebuie să facă propria apreciere a ponderii depoziţiei date de martorul absent, având în vedere celelalte probe în defavoarea inculpatului disponibile (a se vedea Schatschaschwili, citată anterior, pct. 124 şi 143; Poletan şi Azirovik împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, nr. 26.711/10, 32.786/10 şi 34.278/10, pct. 88, 12 mai 2016).
    59. În acest sens, Curtea constată că vinovăţia reclamantului fusese stabilită pe baza declaraţiei martorului F.D., a coinculpatului P.A. şi a investigatorului sub acoperire I.I. (a se vedea supra, pct. 22 şi 26).
    60. Având în vedere probele pe care s-a întemeiat condamnarea reclamantului pentru infracţiunea de trafic de droguri, Curtea consideră că, deşi declaraţia martorului F.D. se poate să nu fi fost temeiul unic sau decisiv al condamnării reclamantului, este evident că aceasta a avut o pondere importantă în stabilirea vinovăţiei sale (a se vedea jurisprudenţa citată la pct. 53 supra).

    ([]) Cu privire la existenţa „măsurilor de contrabalansare“ suficiente pentru a compensa dezavantajele cu care s-a confruntat apărarea
    61. În ultimul rând, Curtea va examina dacă au existat suficiente măsuri de contrabalansare, inclusiv măsuri care să permită să se efectueze o apreciere echitabilă şi adecvată a fiabilităţii declaraţiei martorului absent. Următoarele elemente sunt relevante în acest context: a) dacă instanţa de fond a examinat cu precauţie declaraţia neverificată a unui martor absent; b) dacă instanţele naţionale au făcut o motivare detaliată; c) dacă există probe coroborante în susţinerea declaraţiilor neverificate ale martorului; d) dacă reclamantul sau apărătorul său a avut posibilitatea de a pune întrebări martorului în faza de urmărire penală; e) dacă apărarea a avut posibilitatea să pună propriile întrebări martorului în mod indirect în cursul procesului; f) dacă inculpatul a avut posibilitatea să prezinte propria versiune a evenimentelor şi să pună la îndoială credibilitatea martorului absent (a se vedea Schatschaschwili, citată anterior, pct. 125-131).
    62. Cu privire la administrarea de către instanţele naţionale a declaraţiei martorului absent F.D., Curtea constată că în hotărârile acestora nu există nicio menţiune că ar fi abordat, cu precauţie deosebită, declaraţia sa din faza de urmărire penală. Hotărârile instanţelor nu conţin nicio menţionare a faptului că erau conştiente de valoarea probatorie redusă a declaraţiei neverificate a martorului (a se vedea, a contrario, Brzuszczyński împotriva Poloniei, nr. 23.789/09, pct. 85-86, 17 septembrie 2013; Ben Moumen împotriva Italiei, nr. 3.977/13, pct. 58, 23 iunie 2016). Dimpotrivă, declaraţia martorului neverificat a fost inclusă printre alte probe în susţinerea vinovăţiei reclamantului, fără nicio apreciere a credibilităţii ei. Prin urmare, Curtea consideră că instanţele naţionale au omis să examineze cu atenţie fiabilitatea declaraţiei martorului absent.
    63. De asemenea, Curtea constată că condamnarea reclamantului s-a întemeiat, de asemenea, pe declaraţiile investigatorului sub acoperire I.I. În această privinţă, Curtea observă că I.I. a dat declaraţii în defavoarea reclamantului doar în faza de urmărire penală. La audierea sa în faţa instanţei de fond, aceasta a făcut referire doar la activitatea infracţională desfăşurată de celălalt inculpat. Deşi aceasta nu a făcut nicio declaraţie în care să îl implice pe reclamant în traficul de droguri, nici judecătorul, nici procurorul nu i-au pus întrebări suplimentare pentru a clarifica rolul reclamantului în infracţiuni (a se vedea supra, pct. 19). Nu există nicio probă la dosar că aceasta a fost audiată din nou în faţa instanţelor de apel.
    64. În plus, contrar susţinerilor Guvernului (a se vedea supra, pct. 34), declaraţiile martorilor F.D. şi I.I. nu erau susţinute de nicio probă concretă. Nici organele de urmărire penală, nici instanţele nu au făcut trimitere la droguri găsite la domiciliul reclamantului, unde se susţinea că reclamantul îşi desfăşura activităţile ilegale de depozitare şi ambalare a drogurilor. În acest sens, Curtea constată că autorităţile naţionale nu au făcut trimitere la nicio percheziţie efectuată la domiciliul reclamantului.
    65. În ceea ce priveşte declaraţiile date în şedinţă publică de P.A., coinculpat (a se vedea supra, pct. 18), Curtea subliniază că poate fi necesară o cercetare mai aprofundată pentru aprecierea acestor declaraţii, întrucât situaţia în care se află complicii atunci când depun mărturie este diferită de cea a martorilor obişnuiţi. Aceştia depun mărturie în absenţa jurământului, adică fără afirmarea adevărului declaraţiilor lor care i-ar putea face pasibili de pedeapsă pentru mărturie mincinoasă pentru că în mod intenţionat au dat declaraţii false (a se vedea Vladimir Romanov împotriva Rusiei, nr. 41.461/02, pct. 102, 24 iulie 2008).
    66. În ceea ce priveşte măsurile procedurale luate pentru a compensa lipsa posibilităţii de a pune întrebări martorului absent la proces, Curtea observă că o confruntare a avut loc între reclamant şi martorul F.D. în cursul fazei de urmărire penală (a se vedea supra, pct. 15). Cu toate acestea, în circumstanţele prezentei cauze, Curtea consideră că această confruntare într-o fază incipientă a procesului era insuficientă, de una singură, pentru a compensa lipsa posibilităţii oferite reclamantului de a pune direct, la proces, întrebări acestui martor. În plus, reclamantului nici măcar nu i s-a dat posibilitatea, în faza de judecată, să pună în mod indirect propriile întrebări martorului. În cele din urmă, deşi reclamantul a putut să prezinte propria versiune asupra faptelor şi să pună la îndoială credibilitatea declaraţiei martorului absent, instanţa de fond nu a reuşit să aprecieze efectiv fiabilitatea acesteia (a se vedea supra, pct. 63). Prin urmare, nici acest element nu a fost contrabalansat.

    ([]) Concluzie
    67. Având în vedere lipsa unui motiv întemeiat pentru ca martorul absent să nu se înfăţişeze, insuficienţa probelor suplimentare în defavoarea inculpatului şi a garanţiilor procedurale care să contrabalanseze absenţa martorului F.D. din faza de judecată a procesului reclamantului, Curtea constată că procesul penal, privit în ansamblu, a devenit inechitabil prin admiterea ca probă a declaraţiei date în faza de urmărire penală de martorul absent F.D.
    68. În consecinţă, au fost încălcate art. 6 §1 şi art. 6 §3 lit. d) din Convenţie.






    II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 §1 din Convenţie
    69. Invocând art. 5§1 din Convenţie, reclamantul s-a plâns că a fost privat de libertate în mod nelegal în perioada 3–10 iulie 2007, deşi instanţa a dispus punerea sa în libertate în data de 3 iulie 2007. Reclamantul a invocat art. 5 §1 din Convenţie, ale cărui dispoziţii relevante prevăd următoarele:
    "1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
    a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;
    [...]"

    1. Argumentele părţilor
    70. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne, întrucât nu a folosit căile de atac aflate la dispoziţia sa pentru a solicita despăgubiri. Acesta a susţinut că jurisprudenţa internă prevede căi de atac adecvate, efective şi suficiente care puteau fi folosite, ca de exemplu acţiunea civilă în despăgubiri.
    71. Guvernul a susţinut că acele căi de atac erau disponibile atât în teorie, cât şi în practică şi i-ar fi fost accesibile reclamantului. Acesta a invocat art. 998-999 din vechiul Cod civil. A mai afirmat că există o jurisprudenţă consacrată, care confirmă tendinţa instanţelor naţionale de a aplica direct dispoziţiile relevante din Constituţia României, precum şi art. 5 din Convenţie şi normele Curţii în cauzele în care o persoană a fost privată de libertate în mod nelegal de către autorităţi.
    72. Reclamantul a contestat eficacitatea acelor căi de atac în cauza sa, având în vedere că jurisprudenţa naţională arăta că majoritatea plângerilor de acest tip erau respinse ca inadmisibile.

    2. Motivarea Curţii
    73. Curtea reaminteşte că obiectul regulii privind epuizarea căilor de atac interne este să permită autorităţilor naţionale să soluţioneze acuzaţiile referitoare la încălcarea unui drept prevăzut de Convenţie şi, dacă este cazul, să acorde reparaţii înainte ca acele acuzaţii să fie înaintate Curţii [a se vedea Azinas împotriva Ciprului (MC), nr. 56.679/00, pct. 38, CEDO 2004-III; şi Kudła împotriva Poloniei (MC) nr. 30.210/96, pct. 152, CEDO 2000-XI].
    74. Cu privire la faptele prezentei cauze, Curtea observă că reclamantul nu a depus plângere la instanţele interne privind privarea sa de libertate în mod nelegal.
    75. Curtea mai observă că Guvernul a prezentat exemple din jurisprudenţa instanţelor naţionale din care reiese că au fost admise diverse acţiuni în despăgubire pentru privarea de libertate în mod nelegal, acţiuni care au fost introduse de persoane aflate într-o situaţie similară cu cea a reclamantului. În plus, Curtea a constatat deja în cauzele Dragomir (citată anterior, pct. 24-31) şi Huţanu împotriva României [(dec.), nr. 50.858/09, pct. 26–28, 3 februarie 2015] că părţile interesate avuseseră la dispoziţie căi de atac eficiente pentru a se plânge de privarea de libertate în mod nelegal.
    76. Pentru toate aceste motive, Curtea consideră că reclamantul ar fi trebuit să depună la autorităţi plângere privind privarea sa de libertate în mod nelegal.
    Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins în conformitate cu art. 35 §1 şi §4 din Convenţie pentru neepuizarea căilor de atac interne.



    III. Cu privire la celelalte pretinse încălcări ale Convenţiei
    77. În fine, reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 3 din Convenţie, de un caz de rele tratamente din data de 14 iulie 2003, iar în temeiul art. 8, de pretinsele restrângeri aduse vizitelor membrilor familiei, precum şi trimiterii şi primirii corespondenţei în perioada în care s-a aflat în arestul Inspectoratului de Poliţie Bucureşti. Curtea observă că aceste capete de cerere se referă la chestiuni care ar fi putut fi invocate în faţa instanţelor naţionale. Nefăcând acest lucru, reclamantul nu a epuizat toate căile de atac interne.
    78. Reclamantul a mai formulat, în temeiul art. 5§1 din Convenţie, o serie de capete de cerere privind reţinerea sa şi arestarea preventivă. Curtea constată că arestarea preventivă a reclamantului s-a încheiat odată cu adoptarea Hotărârii din 4 octombrie 2005, adică cu mai mult de 6 luni înainte de depunerea prezentei cereri la 12 decembrie 2007. Aşadar, aceste capete de cerere au fost introduse tardiv.

    IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
    79. Art. 41 din Convenţie prevede:
    "Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.
    A. Prejudiciu
    80. Reclamantul a solicitat 20.000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
    81. Guvernul a considerat excesivă această sumă şi a solicitat Curţii să declare că simpla recunoaştere a unei încălcări a drepturilor reclamantului constituie în sine o reparaţie echitabilă.
    82. Având în vedere toate circumstanţele prezentei cauze, Curtea admite că reclamantul a suferit un prejudiciu moral care nu poate fi reparat prin simpla constatare a unei încălcări. Pronunţând-se în echitate, Curtea îi acordă reclamantului, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, 2.400 EUR plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.
    B. Cheltuieli de judecată
    83. Reclamantul nu a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată.
    C. Dobânzi moratorii
    84. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale."


    PENTRU ACESTE MOTIVE,
    În unanimitate,
    CURTEA:
    1. declară admisibile capetele de cerere formulate în temeiul art. 6 din Convenţie şi inadmisibile celelalte capete de cerere;
    2. hotărăşte că nu au fost încălcate art. 6 §1 şi art. 6 §3 lit. c) din Convenţie;
    3. hotărăşte că au fost încălcate art. 6 §1 şi art. 6 §3 lit. d) din Convenţie;
    4. hotărăşte:
    a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, suma de 2.400 EUR (două mii patru sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral, sumă care trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
    b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

    5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
    Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 23 iulie 2019, în temeiul art. 77 §2 şi §3 din Regulamentul Curţii.


                    PREŞEDINTE
                    PAULO PINTO DE ALBUQUERQUE
                    Grefier adjunct,
                    Andrea Tamietti

    ----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016