Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 HOTĂRÂREA din 23 aprilie 2019 în Cauza Elisei-Uzun şi Andonie împotriva României
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   HOTĂRÂREA din 23 aprilie 2019  în Cauza Elisei-Uzun şi Andonie împotriva României    Twitter Facebook
Cautare document

 HOTĂRÂREA din 23 aprilie 2019 în Cauza Elisei-Uzun şi Andonie împotriva României

EMITENT: Curtea Europeană a Drepturilor Omului
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 722 din 11 august 2020
    (Cererea nr. 42.447/10)
    Strasbourg
    Definitivă
    9 septembrie 2019
    Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Această hotărâre poate suferi modificări de formă.
    În Cauza Elisei-Uzun şi Andonie împotriva României,
    Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din: Ganna Yudkivska, preşedinte, Paulo Pinto de Albuquerque, Egidijus Kūris, Iulia Antoanella Motoc, Carlo Ranzoni, Georges Ravarani, Péter Paczolay, judecători, şi Andrea Tamietti, grefier adjunct de secţie,
    după ce a deliberat în camera de consiliu, la 4 septembrie 2018 şi la 5 martie 2019,
    pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată.
    PROCEDURA
    1. La originea Cauzei se află Cererea (nr. 42.447/10) îndreptată împotriva României, prin care doi resortisanţi români, domnul Constantin Elisei-Uzun şi domnul Adrian Vlad Andonie („reclamanţii“), au sesizat Curtea la 9 aprilie 2010, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia“).
    2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de doamna B.L.A. Elisei-Uzun, avocat în Târgu Mureş. Guvernul României („Guvernul“) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
    3. Reclamanţii au invocat, în special, o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil şi a dreptului lor la respectarea bunurilor, precum şi o discriminare pe criterii de profesie.
    4. La 5 februarie 2016, cererea a fost comunicată Guvernului.
    ÎN FAPT
    I. Circumstanţele cauzei
    5. Reclamanţii s-au născut în 1975 şi locuiesc în Târgu Mureş.
    6. La momentul faptelor din prezenta cauză, reclamanţii lucrau ca asistenţi judiciari la Tribunalul Mureş (denumit în continuare „tribunalul“). Deţinuseră aceste funcţii din 29 iunie 2000.
    A. Proceduri ordinare
    7. La 18 decembrie 2007, invocând dispoziţiile ordonanţei antidiscriminare (Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare), precum şi ale art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie, reclamanţii au introdus o acţiune în faţa Tribunalului Mureş prin care solicitau despăgubiri echivalente cu „sporul de fidelitate“ la care considerau că erau îndreptăţiţi, din decembrie 2004, în raport cu salariul lor. Aceştia s-au plâns că, deşi îndeplineau aceleaşi cerinţe ca toate celelalte categorii de personal judiciar şi nejudiciar din cadrul instanţelor (inclusiv judecători şi personal auxiliar) cărora li se plătea sporul de fidelitate în conformitate cu art. 4 din Ordonanţa nr. 27/2006, astfel cum era în vigoare la momentul faptelor, fuseseră excluşi prin art. 16 din ordonanţă de la beneficiul acestui spor. Acţiunea a fost formulată împotriva angajatorului reclamanţilor şi împotriva Ministerului Justiţiei şi Ministerului Economiei şi Finanţelor.
    8. Printr-o sentinţă din 14 februarie 2008, tribunalul a admis cererea. A constatat că legea relevantă crea o diferenţă de tratament între reclamanţi şi restul personalului judiciar şi nejudiciar din cadrul instanţelor şi că nu exista nicio justificare pentru această diferenţă de tratament. Instanţa a concluzionat că art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie erau aplicabile şi a declarat că reclamanţii fuseseră discriminaţi întrucât nu li s-a acordat sporul de fidelitate. Instanţa a dispus ca reclamanţii să primească despăgubiri pentru discriminarea la care au fost supuşi, reprezentând 5% din salariul lunar pentru perioada decembrie 2004-31 martie 2006 şi 15% pentru perioada cuprinsă între 1 aprilie 2006 şi ziua la care discriminarea a încetat. Hotărârea era executorie de îndată.
    9. La 16 şi la 25 aprilie 2008, Ministerul Justiţiei şi Ministerul Finanţelor au formulat recurs, argumentând în principal că instanţa a depăşit limitele autorităţii judiciare şi a acţionat ca „legiuitor“ atunci când le-a acordat reclamanţilor un drept care nu le fusese conferit prin lege. În acest sens au susţinut că ordonanţa antidiscriminare nu se aplică modului în care sunt reglementate prin lege relaţiile sociale, ci se referă doar la aplicabilitatea în practică a acestor legi.
    10. Într-o decizie definitivă din 30 mai 2008, Curtea de Apel Târgu Mureş (denumită în continuare „curtea de apel“) a respins recursul ca nefondat în ceea ce priveşte Ministerul Justiţiei şi ca tardiv în ceea ce priveşte Ministerul Finanţelor. A considerat, în primul rând, că ordonanţa antidiscriminare se aplica situaţiei reclamanţilor şi, în acest sens, a respins alegaţiile pârâţilor referitoare la încălcarea de către instanţe a principiului separării puterilor. În plus, a considerat că, în lumina art. 2 din ordonanţa antidiscriminare şi a jurisprudenţei Curţii cu privire la art. 14, reclamanţii au probat alegaţiile privind existenţa unei discriminări, în special că fuseseră supuşi unui tratament diferit faţă de persoane aflate în situaţii similare, fără justificare. În opinia instanţei, dreptul protejat în discuţie era principiul egalităţii de tratament în cadrul sistemului de remunerare a muncii. Pe fondul cauzei, instanţa s-a întemeiat pe legile care reglementează „sporul de confidenţialitate“, observând că reclamanţii aveau obligaţia să respecte confidenţialitatea informaţiilor la care aveau acces şi, din acest motiv, a concluzionat că ar trebui să beneficieze de un „spor de confidenţialitate“ la fel ca ceilalţi membri ai sistemului judiciar şi personalul auxiliar. Prin urmare, le-a acordat reclamanţilor un astfel de „spor de confidenţialitate“.
    11. Utilizarea termenilor „spor de confidenţialitate“ din decizia instanţei a fost adusă în atenţia instanţei la 20 noiembrie 2008 de către pârâţi prin intermediul unei contestaţii în anulare (infra, subsecţiunea C) şi la 27 noiembrie de către reclamanţi prin intermediul unei cereri de îndreptare a erorii materiale (infra, subsecţiunea B).
    12. Între timp, la 14 octombrie 2008, autorităţile au plătit fiecăruia dintre reclamanţi 30% din suma pe care erau îndreptăţiţi să o primească ca despăgubire pentru perioada decembrie 2004-iulie 2008.

    B. Cererea de îndreptare a erorii materiale din Decizia din 30 mai 2008
    13. La 27 noiembrie 2008, reclamanţii au depus o cerere de îndreptare a erorii materiale din decizia definitivă pronunţată de curtea de apel în cauza lor. Au solicitat în special înlocuirea cuvântului „confidenţialitate“ cu „fidelitate“ în întreaga decizie.
    14. Într-o încheiere din 4 decembrie 2008, acelaşi complet - reunit în camera de consiliu - al curţii de apel a admis cererea, fără a notifica părţile. Instanţa a considerat că utilizarea sintagmei „spor de confidenţialitate“ a rezultat dintr-o eroare tehnică şi nu afecta motivarea hotărârii.

    C. Contestaţia în anulare împotriva deciziei definitive
    15. La 20 noiembrie 2008, Ministerul Justiţiei a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei definitive din 30 mai 2008, susţinând că curtea de apel nu a examinat motivele de recurs aşa cum susţineau pârâţii. A subliniat că obiectul litigiului nu este sporul de confidenţialitate, astfel cum a fost stabilit în mod eronat de instanţă, ci sporul de fidelitate. Ministerul a invocat art. 318 alin. (1) din Codul de procedură civilă („C.p.c.“) (a se vedea infra, pct. 27).
    16. La 7 ianuarie 2009, reclamanţii, care primiseră o copie a observaţiilor pârâtului, au adăugat observaţiile lor la dosar. Au argumentat că pârâtul nu a respectat termenele stabilite de lege pentru introducerea contestaţiei în anulare. În plus, au susţinut că toate motivele contestaţiei fuseseră examinate în detaliu de curtea de apel, care a soluţionat problema de drept cu care fusese sesizată, şi anume dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de discriminare. De asemenea au invocat o excepţie de neconstituţionalitate a art. 318 şi 319 din C.p.c., care, în opinia lor, întrucât admit o posibilitate nelimitată de a introduce contestaţia în anulare, intră în contradicţie cu dreptul de acces la o instanţă garantat de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 § 1 din Convenţie, acesta din urmă fiind încorporat în dreptul intern prin art. 20 din Constituţie. Excepţia invocată de aceştia a fost respinsă de Curtea Constituţională la 12 mai 2009, pe motiv că respectivele dispoziţii stabileau termenele pentru contestaţia în anulare şi că, în orice caz, procedura de executare făcea obiectul termenului general de prescripţie.
    17. Curtea de apel reunită într-un complet diferit a organizat o şedinţă la 14 octombrie 2009. Reclamanţii nu au fost prezenţi, dar au solicitat judecarea în lipsă a contestaţiei în anulare. Curtea de apel a hotărât că obiectul litigiului a fost stabilit în mod eronat ca fiind dreptul la un spor de confidenţialitate. În opinia sa, chestiunea nu poate fi considerată o simplă eroare materială:
    "Nu se poate considera că este o simplă eroare materială [de] tehnoredactare, din cauza asemănării izbitoare dintre termenii de «fidelitate» şi «confidenţialitate», aşa cum s-a reţinut prin Încheierea din 4.12.2008 a acestei instanţe, prin care s-a dispus îndreptarea acestei erori materiale, prin înlocuirea cuvântului «confidenţialitate» cu cuvântul «fidelitate». Instanţa de recurs a făcut referire la o cu totul altă problemă de drept, ce nu a făcut obiectul acţiunii deduse judecăţii, fapt ce a determinat respingerea recursului Ministerului Justiţiei ca nefondat, fără ca instanţa să se pronunţe cu privire la argumentele invocate de recurent [Ministerul Justiţiei], preluând din eroare considerentele unei alte hotărâri, care a analizat o cerere având ca obiect acordarea sporului de confidenţialitate."

    18. În consecinţă, în cursul aceleiaşi şedinţe, curtea de apel a admis contestaţia în anulare şi a anulat decizia definitivă. A observat că, la 3 iulie 2008, Curtea Constituţională declarase neconstituţionale dispoziţiile relevante ale ordonanţei antidiscriminare (deciziile nr. 818 şi 821 din 2008; a se vedea infra, pct. 24). Instanţa a concluzionat că nu mai exista niciun temei juridic care să sprijine acţiunea reclamanţilor. Prin urmare, curtea de apel a admis contestaţia, a anulat sentinţa pronunţată de tribunal şi a respins acţiunea iniţială a reclamanţilor. Instanţa a constatat următoarele:
    "În susţinerea cererii de chemare în judecată reclamanţii au invocat în primul rând faptul că sunt discriminaţi faţă de [vis-à-vis de] restul personalului judiciar, prin excluderea de la beneficiul dreptului la sporul de fidelitate. Ca temei de drept, reclamanţii au invocat prevederile dispoziţiilor art. 1-6 şi art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000 [ordonanţa antidiscriminare], art. 5 şi art. 154 alin. 3 din Codul muncii.
    Aceste dispoziţii legale, cuprinse în art. 27 alin. 1, dar şi prevederile art. 1 şi 2 din aceeaşi ordonanţă [ordonanţa antidiscriminare] au fost declarate neconstituţionale, prin Decizia nr. 821 din 3 iulie 2008, dar şi prin Decizia nr. 818/2008 a Curţii Constituţionale. Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, deciziile date în verificarea constituţionalităţii actelor normative sunt general obligatorii. Aceasta înseamnă că de la data declarării neconstituţionale, dispoziţiile art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000 [ordonanţa antidiscriminare] nu mai pot fi aplicabile.
    În atare condiţii, soluţia primei instanţe, de admitere a cererii reclamanţilor, nu mai poate fi menţinută, prin raportare la aceste dispoziţii legale, declarate neconstituţionale. Aceasta face [...], hotărârea fiind lipsită de temei legal.
    Ca atare, fără a mai fi necesară verificarea celorlalte motive de nelegalitate, Curtea [...] va admite recursul [...] şi va respinge acţiunea formulată de reclamanţi."

    19. Reclamanţii au formulat fără succes mai multe căi extraordinare de atac împotriva acestei decizii, toate respinse prin decizii definitive ale curţii de apel (19 ianuarie 2010, 20 ianuarie 2010 şi 4 februarie 2010). Spre exemplu, la 19 ianuarie 2010, Curtea de Apel Târgu Mureş a respins argumentul reclamanţilor potrivit căruia Ministerul Justiţiei a formulat contestaţia în anulare în afara termenului stabilit de lege.



    II. Dreptul şi practica interne relevante
    A. Situaţia profesională a asistenţilor judiciari
    20. Asistenţii judiciari sunt absolvenţi de drept cu o vechime în muncă de cel puţin cinci ani, care sunt numiţi de Ministerul Justiţiei pe baza unei recomandări a Consiliului Economic şi Social pentru un mandat de cinci ani. Consiliul este un organ consultativ al Guvernului şi al Parlamentului, al cărui rol este de a asigura dialogul dintre angajatori, sindicate şi societatea civilă. La momentul faptelor, activitatea sa era reglementată de Legea nr. 109/1997 şi ulterior de Legea nr. 248/2013.
    21. Statutul asistenţilor judiciari este reglementat de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (art. 55 şi 110-115). Potrivit acestei legi, asistenţii judiciari, împreună cu judecătorii, formează completurile care soluţionează în primă instanţă conflicte de muncă şi asigurări sociale. Aceştia participă la deliberări cu vot consultativ în cauzele care se judecă. Asistenţii judiciari se supun aceloraşi obligaţii, restricţii şi reguli privind disciplina, conflictul de interese şi încetarea mandatului ca şi judecătorii şi procurorii. Experienţa în activitatea profesională constituie vechime în funcţie în sistemul judiciar. În conformitate cu Hotărârea Guvernului nr. 616 din 23 iunie 2005, asistenţii judiciari pot fi transferaţi permanent sau prin detaşare către alte instanţe. Nimic nu interzice reînnoirea mandatului lor.
    22. La momentul faptelor, asistenţii judiciari nu primeau spor de fidelitate alături de salariul lunar, spre deosebire de judecători, procurori şi personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex, din care făceau parte grefierii, consilierii de probaţiune, gardienii de penitenciar, personalul administrativ, precum şi funcţionarii civili care lucrau în instanţe şi în Ministerul Justiţiei.

    B. Discriminarea în temeiul dreptului român
    23. Discriminarea este interzisă de art. 16 din Constituţie. Discriminarea este definită la art. 2 alin. (1) din ordonanţa antidiscriminare (Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare) şi la art. 5 alin. (2) şi (3) din Codul muncii. Potrivit art. 27 alin. (1) din ordonanţa antidiscriminare, o persoană care pretinde că a fost discriminată poate formula o acţiune în instanţă pentru acordarea de despăgubiri şi pentru a pune capăt tratamentului discriminatoriu.
    24. La 3 iulie 2008, Curtea Constituţională a pronunţat patru decizii - nr. 818,819,820 şi 821 - prin care declara neconstituţionale art. 1, 2 şi art. 27 alin. (1) din ordonanţa antidiscriminare, în măsura în care acestea puteau fi interpretate drept conferind instanţelor interne competenţa de a desfiinţa legi în privinţa cărora s-au pronunţat a fi discriminatorii. Deciziile au fost pronunţate în urma examinării de către Curtea Constituţională a plângerilor constituţionale formulate de Ministerul Justiţiei în cadrul a patru seturi de proceduri în care instanţele interne au declarat discriminatorii diferite dispoziţii legale privind indexări salariale. Aceste decizii au fost publicate în Monitorul Oficial al României la 16 iulie 2008. În toate cele patru decizii, Curtea Constituţională a hotărât:
    "Un asemenea înţeles al dispoziţiilor ordonanţei [antidiscriminare], prin care se conferă instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituţional, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.
    [...]
    În consecinţă, Curtea Constituţională urmează [...] să constate că prevederile art. 1,art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituţionale în măsura în care din ele se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii."


    C. Efectul obligatoriu al hotărârilor judecătoreşti
    25. Art. 31 din Legea privind Curtea Constituţională prevede că orice decizie a Curţii Constituţionale care declară o dispoziţie legală neconstituţională este obligatorie. De la data publicării deciziei, dispoziţiile declarate neconstituţionale sunt suspendate şi nu au efect juridic. De asemenea deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atunci când examinează un recurs în interesul legii sunt obligatorii pentru toate instanţele interne.
    26. În schimb, hotărârile pronunţate de instanţele interne în cauze individuale nu sunt obligatorii pentru nicio altă instanţă internă şi nu constituie o astfel de sursă primară de drept. Acest principiu, care exista la momentul faptelor din speţă [de exemplu, art. 261 alin. (1) din C.p.c. prevedea că hotărârile se dau în numele legii], a fost între timp înscris în art. 1 din noul Cod civil, în vigoare de la 1 octombrie 2011, care a instituit ca izvoare ale dreptului, în ordinea precedenţei: legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului; nu există nicio menţiune referitoare la hotărârile judecătoreşti sau la precedentul judiciar ca atare în această dispoziţie a Codului civil.

    D. Dispoziţii relevante din fostul Cod de procedură civilă („C.p.c.“)
    27. În temeiul art. 281 alin. (1) din fostul Cod de procedură civilă („C.p.c.“), în vigoare la momentul faptelor, instanţele interne au competenţa de a îndrepta erorile materiale din hotărârile acestora:
    "ART. 281 alin. (1)
    Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere [din partea instanţei]."

    28. La momentul faptelor, art. 304 din C.p.c. enumera 9 motive pentru care putea fi declarat recurs. Toate acestea ţineau seama de temeiul legal al hotărârii atacate. Art. 304^1 din C.p.c. extindea după cum urmează domeniul de aplicare a procedurii recursului în cauzele în care recursul a fost declarat direct împotriva unei hotărâri pronunţate de o instanţă de prim grad, precum în speţă:
    "ART. 304^1
    Recursul declarat împotriva unei hotărâri [pronunţate de instanţa de prim grad] care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele."

    29. Dispoziţiile relevante în ceea ce priveşte examinarea unui recurs ordinar sunt redactate după cum urmează:
    "ART. 312
    (4) În caz de casare, curţile de apel şi tribunalele vor rejudeca pricina în fond, fie la termenul când a avut loc admiterea recursului, situaţie în care se pronunţă o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop.
    (5) Cu toate acestea, în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, [...] instanţa de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată [...]."

    30. Dispoziţiile relevante din C.p.c. privind anularea unei hotărâri definitive prin intermediul unei contestaţii în anulare sunt redactate după cum urmează:
    "ART. 318
    (1) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele [...] de casare.
    ART. 319
    (1) Contestaţia se introduce la instanţa a cărei hotărâre se atacă.
    (2) Contestaţia se poate face oricând înainte de începutul executării silite, iar în timpul ei, până la împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin. (1) lit. b) sau c).
    ART. 320
    (1) Contestaţia se judecă de urgenţă şi cu precădere.
    [...]
    (3) Hotărârea dată în contestaţie este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată."

    31. În plus, sunt aplicabile şi următoarele dispoziţii din C.p.c.:
    "ART. 401 alin. (1)
    Contestaţia se poate face în termen de 15 zile de la data când: [...]
    b) cel interesat a primit, după caz, comunicarea ori înştiinţarea privind înfiinţarea popririi. [...]
    c) debitorul care contestă executarea însăşi a primit somaţia [referitoare la contestaţie] ori de la data când a luat cunoştinţă de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit somaţia sau executarea se face fără somaţie.
    ART. 405
    (1) Dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. [...]
    (2) Termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a cere executarea silită."


    E. Dispoziţiile relevante din noul Cod de procedură civilă
    32. Noul Cod de procedură civilă, aplicabil din 2012, prevede, la art. 508, procedura de examinare a contestaţiilor în anulare. Părţile relevante ale acestei dispoziţii sunt redactate după cum urmează:
    "ART. 508
    (1) Contestaţia în anulare se soluţionează de urgenţă şi cu precădere, potrivit dispoziţiilor procedurale aplicabile judecăţii finalizate cu hotărârea atacată.
    [...]
    (3) Dacă motivul [de contestaţie] este întemeiat, instanţa va pronunţa o singură hotărâre prin care va anula hotărârea atacată şi va soluţiona cauza. Dacă soluţionarea cauzei la acelaşi termen nu este posibilă, instanţa va pronunţa o hotărâre de anulare a hotărârii atacate şi va fixa termen în vederea soluţionării cauzei printr-o nouă hotărâre. În acest ultim caz, hotărârea de anulare [a hotărârii atacate] nu poate fi atacată separat.
    (4) Hotărârea dată în contestaţie în anulare este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată."

    33. În conformitate cu art. 509 alin. (10) din noul Cod de procedură civilă, reclamanţii pot solicita redeschiderea procesului în cazul în care Curtea pronunţă o hotărâre în favoarea lor.
    "ART. 509
    Obiectul şi motivele revizuirii
    (1) Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: [...]
    10. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă."


    F. Practica internă privind dreptul asistenţilor judiciari de a primi sporuri alături de salariul lunar
    34. Guvernul a atras atenţia Curţii asupra mai multor hotărâri interne prin care instanţele s-au pronunţat în defavoarea asistenţilor judiciari în ceea ce priveşte acuzaţiile de discriminare
    în legătură cu acordarea sporului de fidelitate. Spre exemplu, într-o decizie definitivă din 14 martie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că faptul că reclamanţii nu aveau dreptul prin lege la spor de fidelitate nu constituia discriminare, în măsura în care fuseseră numiţi doar pentru un mandat fix de 5 ani, care, prin natura sa, era incompatibil cu noţiunea de stabilitate. De asemenea, Înalta Curte a considerat că nu era posibilă utilizarea ordonanţei antidiscriminare pentru a acorda drepturi care nu fuseseră recunoscute prin lege.
    Printr-o decizie definitivă din 22 august 2007, Tribunalul Suceava a hotărât că asistenţii judiciari şi magistraţii nu se aflau într-o situaţie similară în ceea ce priveşte sporul de fidelitate, în măsura în care primii fuseseră numiţi pentru un mandat de 5 ani, în timp ce cei din urmă erau numiţi permanent pe post. La aceeaşi concluzie a ajuns în cauze similare Tribunalul Bacău (Decizia definitivă din 5 iunie 2008), Curtea de Apel Suceava (Decizia definitivă din 4 iunie 2009), Curtea de Apel Bacău (Decizia definitivă din 19 martie 2008), Curtea de Apel Ploieşti (Decizia definitivă din 20 mai 2009), Curtea de Apel Piteşti (Decizia definitivă din 18 martie 2009) şi Curtea de Apel Alba Iulia (Decizia definitivă din 9 aprilie 2009).

    35. Reclamanţii au prezentat, de asemenea, două decizii definitive prin care Curtea de Apel Cluj-Napoca s-a pronunţat în favoarea asistenţilor judiciari în cauze similare celei în discuţie (deciziile definitive din 16 aprilie 2009 şi 21 mai 2009).
    36. Într-o decizie definitivă din 21 februarie 2008, Tribunalul Tulcea a constatat că magistraţii (cu excepţia magistraţilor militari) nu erau îndreptăţiţi la spor de confidenţialitate, acordat doar personalului militar şi funcţionarilor publici cu statut special.


    ÎN DREPT
    I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie ca urmare a anulării Deciziei din 30 mai 2008
    37. Reclamanţii s-au plâns că Decizia din 14 octombrie 2009 a curţii de apel a încălcat principiul securităţii juridice, întrucât a anulat o hotărâre definitivă şi obligatorie care fusese, în plus, executată în parte.
    Aceştia au invocat art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care, în măsura relevantă, prevăd următoarele:
    "ART. 6
    (dreptul la un proces echitabil)
    Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale, de către o instanţă […], care va hotărî […] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.
    ART. 1
    din Protocolul nr. 1 (protecţia proprietăţii)
    Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
    Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.
    A. Cu privire la admisibilitate
    38. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. Constată, de asemenea, că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.
    B. Cu privire la fond
    1. Argumentele părţilor
    39. Reclamanţii au susţinut că Ministerul Justiţiei a formulat tardiv contestaţia în anulare. În ceea ce priveşte legitimitatea contestaţiei în anulare, reclamanţii au susţinut că ministerul ar fi trebuit să solicite mai degrabă îndreptarea erorilor materiale prin intermediul unei cereri de îndreptare a erorilor materiale. În opinia lor, singurul scop al ministerului, atunci când a depus contestaţia, a fost acela de a repune în discuţie cauza. Aceştia au reamintit că simplul fapt că existau opinii diferite cu privire la subiect nu constituia un motiv valabil pentru redeschiderea procedurii. Aceştia şi-au întemeiat argumentaţia pe Ryabykh împotriva Rusiei (nr. 52.854/99, CEDO 2003-IX). În sfârşit, au subliniat că practica internă în materie de sporuri de fidelitate pentru asistenţii judiciari nu era consecventă la acea dată.
    40. Invocând Mitrea împotriva României (nr. 26.105/03, pct. 25, 29 iulie 2008), Guvernul a reamintit că cerinţele de securitate juridică nu sunt absolute şi că însăşi Curtea a recomandat uneori redeschiderea procedurii ca fiind măsura reparatorie cea mai adecvată atunci când procedura internă nu îndeplinea cerinţele art. 6.
    41. Guvernul a susţinut că Ministerul Justiţiei a formulat contestaţia în anulare în calitatea sa de parte la procedură. Dreptul ministerului de a formula o cale de atac era reglementat de a doua teză a art. 318 alin. (1) din C.p.c. (a se vedea supra, pct. 30). Contestaţia a avut ca scop îndreptarea erorii esenţiale făcute de curtea de apel în Decizia sa din 30 mai 2008, în care aceasta a omis să examineze motivele recursului declarat de minister şi a examinat în schimb aspecte care nu fuseseră aduse înaintea sa de către părţi (a se vedea supra, pct. 10). În opinia sa, curtea de apel a comis o eroare de apreciere care nu ar fi trebuit îndreptată prin procedura prevăzută la art. 281 alin. (1) din C.p.c., care ar fi avut ca obiect numai erori materiale sau de tehnoredactare simple. În plus, contestaţia fusese examinată într-o perioadă relativ scurtă de timp.
    2. Motivarea Curţii (a) Principii generale
    42. Curtea reaminteşte că dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei de către o instanţă, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care prevede, în partea sa relevantă, că preeminenţa dreptului este parte a patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii juridice, care implică, printre altele, faptul că, acolo unde instanţele s-au pronunţat definitiv, hotărârea lor nu ar mai trebui contestată [a se vedea Brumărescu împotriva României (MC), nr. 28.342/95, pct. 61, CEDO 1999-VII].
    43. Principiul securităţii juridice presupune respectarea principiului res judicata (ibid., pct. 62), şi anume principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază faptul că niciuna dintre părţi nu are dreptul de a solicita o revizuire a unei hotărâri rămase definitivă doar pentru a obţine o reaudiere şi o nouă pronunţare într-o cauză. Atribuţiile de control ale instanţelor superioare ar trebui exercitate pentru a îndrepta erorile judiciare, iar nu pentru a reexamina cauza. Revizuirea nu poate fi tratată ca un recurs deghizat, iar simpla posibilitate de avea două puncte de vedere asupra subiectului nu este un motiv pentru reexaminare. Îndepărtarea de principiul respectiv este justificată doar când este impusă de circumstanţe cu caracter substanţial şi convingător (a se vedea, de exemplu, Ryabykh, citată anterior, pct. 52). Competenţele instanţelor superioare de a anula sau modifica hotărârile judecătoreşti obligatorii şi executorii ar trebui exercitate în scopul îndreptării deficienţelor fundamentale. Această competenţă trebuie exercitată astfel încât să se ajungă, în măsura posibilului, la un just echilibru între interesele unui individ şi necesitatea de a se asigura eficacitatea sistemului judiciar [a se vedea Giuran împotriva României, nr. 24.360/04, pct. 30, CEDO 2011 (extrase)]. (b) Cu privire la aplicarea acestor principii la faptele cauzei
    44. Revenind la faptele cauzei în curs de examinare, Curtea observă că acţiunea reclamanţilor privea sporul de fidelitate şi, cu toate că Decizia tribunalului din 14 februarie 2008 a soluţionat acest capăt de cerere (a se vedea supra, pct. 8), curtea de apel sa referit, în decizia definitivă, la „sporul de confidenţialitate“ (a se vedea supra, pct. 10). În acest context, Curtea consideră valabilă motivarea dată de autorităţile interne, potrivit căreia decizia definitivă fusese anulată deoarece curtea de apel nu a examinat argumentele aduse în faţa sa de părţi (a se vedea supra, pct. 17 şi 41).
    45. În plus, contestaţia în anulare a fost introdusă de o parte la procedură, nu de un terţ funcţionar al statului fără nicio legătură cu procedura, aşa cum a fost cazul, de exemplu, în Androne împotriva României (nr. 54.062/00, pct. 47, 22 decembrie 2004), în care contestaţia în anulare fusese formulată de procurorul general. Aceasta a fost introdusă într-un termen relativ scurt, şi anume la mai puţin de 6 luni de la data deciziei contestate (a se vedea supra, pct. 15, şi, mutatis mutandis, Trapeznikov şi alţii împotriva Rusiei, nr. 5.623/09 şi alte 3 cereri, pct. 36, 5 aprilie 2016, cu trimiterile suplimentare). De asemenea, Curtea observă că procedura contestaţiei în anulare nu a durat o perioadă de timp nerezonabilă: cererea a fost introdusă la 20 noiembrie 2008 (a se vedea supra, pct. 15) şi decizia a fost pronunţată la 14 octombrie 2009 (a se vedea supra, pct. 17). În consecinţă, contestaţia în anulare, astfel cum a fost aplicată în circumstanţele speciale ale cauzei, a constituit următorul element logic în lanţul de căi de atac interne aflate la dispoziţia părţilor din cauză, nu un mijloc extraordinar de redeschidere a procedurii (a se vedea, mutatis mutandis, Trapeznikov şi alţii, citată anterior, pct. 37, cu trimiterile suplimentare) şi, prin urmare, nu era incompatibilă cu principiul securităţii juridice consacrat în Convenţie.
    46. În consecinţă, nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie în această privinţă.
    47. Având în vedere concluzia de mai sus, Curtea consideră, de asemenea, că circumstanţele speciale ale cauzei pot fi considerate motive excepţionale care justifică anularea Deciziei definitive din 30 mai 2008 şi respingerea pretenţiei vizând acordarea de despăgubiri formulate de reclamanţi. Curtea constată că instanţele interne au menţinut un just echilibru între dreptul reclamanţilor la protecţia proprietăţii şi interesul general de a îndrepta o eroare judiciară (a se vedea, mutatis mutandis, Giuran, citată anterior, pct. 48).
    48. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie."



    II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte caracterul echitabil general al procedurilor
    49. Reclamanţii s-au plâns că drepturile lor în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie au fost încălcate din următoarele motive:
    (i) în procedurile care au urmat anulării Deciziei definitive din 30 mai 2008, curtea de apel nu a examinat fondul acţiunii, în special alegaţiile lor de discriminare;
    (ii) curtea de apel a încălcat principiul neretroactivităţii legii, aplicând deciziile Curţii Constituţionale din 3 iulie 2008, deşi aceste decizii nu produceau efecte atunci când ei au introdus acţiunea iniţială;
    (iii) atunci când s-a pronunţat cu privire la contestaţia în anulare, curtea de apel nu a examinat acţiunea lor din perspectiva articolelor Convenţiei aplicabile în speţa lor (art. 14 şi art. 1 din Protocolul nr. 12), deşi aceştia au invocat în mod expres articolele respective în observaţiile lor şi în pofida faptului că, în procedurile ordinare, instanţele aplicaseră în mod direct Convenţia în favoarea lor;
    (iv) curtea de apel a examinat contestaţia în anulare printro şedinţă cu uşile închise la care nu au fost invitaţi;
    (v) curtea de apel nu a fost imparţială, întrucât pârâtul în cauză, Ministerul Justiţiei, avea puterea de a introduce proceduri disciplinare împotriva judecătorilor. În plus, ministrul justiţiei fusese membru al Consiliului Superior al Magistraturii, autoritatea disciplinară pentru judecători.
    A. Cu privire la admisibilitate
    50. Curtea reaminteşte că, deşi art. din 6 Convenţie nu se aplică, de regulă, căilor de atac extraordinare care vizează redeschiderea unei proceduri judiciare încheiate, caracterul, sfera de aplicare şi particularităţile procedurii privind o anumită cale de atac extraordinară, din sistemul juridic special în cauză, pot fi de natură a determina aplicabilitatea art. 6 § 1 şi a garanţiilor unui proces echitabil, acordate de acesta justiţiabililor, în cazul procedurii privind acest tip de cale de atac [a se vedea Bochan împotriva Ucrainei (nr. 2) (MC), nr. 22.251/08, pct. 50, CEDO 2015].
    51. Prin urmare, revenind la circumstanţele specifice ale cauzei, Curtea observă că, la momentul relevant, C.p.c. dădea dreptul părţilor la procedură să solicite anularea unei decizii definitive, în circumstanţe excepţionale (a se vedea supra, pct. 30, şi ibid., pct. 51). În plus, procedura urmată de curtea de apel este similară cu cea a unei instanţe care examinează o cale de atac ordinară. În special, după examinarea contestaţiei în anulare, curtea de apel a anulat decizia în litigiu şi a reexaminat cauza (a se vedea supra, pct. 18, şi ibid., pct. 51). În virtutea acestui tip de control judecătoresc pe care îl prevedea, contestaţia în anulare formulată de reclamanţi poate fi considerată o prelungire a procedurii civile iniţiale. Astfel, ceea ce s-a petrecut în cursul procedurii după anularea din 14 octombrie 2009 (a se vedea supra, pct. 17) poate fi foarte uşor comparat cu procedura care a condus la pronunţarea deciziei definitive din 30 mai 2008 (a se vedea supra, pct. 10, şi ibid., pct. 54).
    52. În concluzie, ţinând seama atât de dispoziţiile relevante ale legislaţiei din România, cât şi de natura şi sfera de aplicare a procedurii finalizate cu Decizia din 14 octombrie 2008 a curţii de apel privind contestaţia în anulare formulată de reclamanţi, Curtea consideră că procedura era decisivă pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil ale reclamanţilor. În consecinţă, garanţiile relevante prevăzute la art. 6 § 1 se aplicau în această procedură (ibid., pct. 56).
    53. Curtea constată, de asemenea, că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. Constată, de asemenea, că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.

    B. Cu privire la fond
    1. Argumentele părţilor
    54. Reclamanţii au susţinut că le-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil. În special, au pretins că, în Decizia sa din 14 octombrie 2009, curtea de apel le-a respins cererea fără a examina faptele sau legile relevante, în special Codul muncii şi Convenţia. Au argumentat că aceste legi constituiau temeiul juridic al acţiunii lor şi fuseseră examinate ca atare de instanţa inferioară. Reclamanţii au afirmat, de asemenea, că nu au avut ocazia să îşi prezinte argumentele în cauză după anularea deciziei definitive din 30 mai 2008, întrucât curtea de apel s-a pronunţat în aceeaşi şedinţă atât cu privire la calea de atac extraordinară (contestaţia în anulare), cât şi cu privire la acţiunea lor iniţială. În această privinţă, au susţinut că curtea de apel ar fi trebuit să pronunţe două decizii separate, una pentru fiecare dintre căile de atac ulterioare examinate: în primul rând calea de atac extraordinară şi apoi calea de atac ordinară împotriva acţiunii iniţiale. Aceştia au invocat dispoziţiile art. 320 coroborat cu art. 309-312 din fostul C.p.c. (a se vedea supra, pct. 29 şi 30).
    55. Guvernul a subliniat că, atunci când a constatat că legea invocată de reclamanţi era incompatibilă cu Constituţia, curtea de apel dăduse un răspuns la alegaţiile lor de discriminare. În plus, Guvernul a reamintit că, la momentul faptelor, C.p.c. nu impunea instanţelor obligaţia judecării separate pe fond atunci când admitea o contestaţie în anulare. În consecinţă, era la latitudinea curţii de apel să se pronunţe în acelaşi timp atât cu privire la contestaţia în anulare, cât şi cu privire la calea de atac ordinară împotriva acţiunii iniţiale. În orice caz, părţile avuseseră posibilitatea de a se familiariza cu observaţiile din dosar (a se vedea supra, pct. 16) şi au ales să nu participe la audiere (a se vedea supra, pct. 17).
    56. Guvernul a susţinut, de asemenea, că deciziile Curţii Constituţionale nu reprezintă o nouă lege care ar deveni aplicabilă în cursul procedurilor, ci mai degrabă o interpretare a legii existente. Prin urmare, curtea de apel ar fi putut ajunge la aceeaşi concluzie chiar şi în lipsa deciziilor menţionate.

    2. Motivarea Curţii
    57. Întrucât a decis că, în prezenta cauză, anularea Deciziei din 30 mai 2008 nu a încălcat cerinţele art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte securitatea juridică (a se vedea supra, pct. 46), Curtea va examina în continuare modul în care au fost respectate drepturile reclamanţilor protejate de acest articol în cadrul procedurii în ansamblul său [a se vedea Centro Europa 7 S.r.l. şi Di Stefano împotriva Italiei (MC), nr. 38.433/09, pct. 197, CEDO 2012].
    (a) Principii generale
    58. Curtea face trimitere la jurisprudenţa sa privind principiul contradictorialităţii, principiul egalităţii de arme şi circumstanţele în care aprecierea faptelor într-o anumită cauză efectuată de instanţa internă poate fi considerată „arbitrară“ [a se vedea, printre multe altele, Regner împotriva Republicii Cehe (MC), nr. 35.289/11, pct. 146, 19 septembrie 2017, şi D.M.D. împotriva României, nr. 23.022/13, pct. 61, 3 octombrie 2017].
    59. Curtea a hotărât anterior că judecătorii înşişi trebuie să respecte principiul contradictorialităţii, în special atunci când resping o cale de atac sau se pronunţă cu privire la o cerere pe baza unei chestiuni ridicate din oficiu de către instanţă. În această privinţă este important ca cei care depun plângeri în faţa instanţei să aibă încredere în buna funcţionare a sistemului judiciar: această încredere se bazează, printre altele, pe certitudinea că o parte la un litigiu va fi audiată în legătură cu toate aspectele cauzei. Cu alte cuvinte, este legitim ca părţile la un litigiu să se aştepte să fie consultate cu privire la aspectul dacă un anumit înscris sau un argument, în funcţie de caz, necesită comentariile lor (a se vedea Duraliyski împotriva Bulgariei, nr. 45.519/06, pct. 31-32, 4 martie 2014, cu trimiterile suplimentare).
    60. În sfârşit, Curtea reaminteşte că art. 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, dar nu poate fi înţeles în sensul în care impune un răspuns detaliat la fiecare argument. Măsura în care se aplică obligaţia de motivare poate varia în funcţie de natura deciziei. În plus, trebuie să se ţină seama, inter alia, de diversitatea argumentelor pe care un justiţiabil le poate aduce în faţa instanţelor şi de diferenţele existente în statele contractante în ceea ce priveşte dispoziţiile legale, normele obişnuite de interpretare a dreptului, opinia juridică şi prezentarea şi redactarea hotărârilor. De aceea, chestiunea dacă o instanţă nu şi-a îndeplinit obligaţia de motivare, care rezultă din art. 6 din Convenţie, poate fi analizată numai în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea Ruiz Torija împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 29, seria A nr. 303-A).

    (b) Cu privire la aplicarea acestor principii la faptele cauzei
    61. Revenind la faptele cauzei în curs de examinare, Curtea observă de la început că cele două instanţe care s-au pronunţat în favoarea reclamanţilor au examinat temeinicia pretenţiei vizând acordarea de despăgubiri şi s-au întemeiat, în plus faţă de dreptul intern, pe Convenţie în mod direct (a se vedea supra, pct. 8 şi 10). Cu toate acestea, în Decizia în litigiu din 14 octombrie 2009, curtea de apel a considerat că acţiunea iniţială a reclamanţilor a avut ca obiect o schimbare legislativă şi s-a întemeiat exclusiv pe deciziile Curţii Constituţionale. Procedând astfel, curtea de apel nu a explicat motivele pentru care a considerat că aceste decizii erau relevante pentru acţiunea reclamanţilor. În plus, nu a făcut nicio referire la dispoziţiile relevante ale Convenţiei (care, în plus, nu au făcut obiectul examinării Curţii Constituţionale).
    62. Mai important, reclamanţilor nu li s-a acordat posibilitatea de a discuta aplicabilitatea deciziilor Curţii Constituţionale, întrucât în cursul aceleiaşi şedinţe instanţa a examinat contestaţia în anulare şi a rejudecat acţiunea iniţială a reclamanţilor [a se vedea supra, pct. 18 şi 28, şi, a contrario, Zelca împotriva României (dec.), nr. 65.161/10, pct. 5, 14 şi 15, 6 septembrie 2011, în care Curtea a admis ca valabil, în temeiul art. 6 din Convenţie, faptul că instanţele interne au aplicat în cursul căii de atac o nouă interpretare dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin intermediul unui recurs în interesul legii, care avea caracter obligatoriu pentru toate instanţele interne]. Într-adevăr, reclamanţii au solicitat instanţei să examineze cauza în absenţa lor. Cu toate acestea, din probele prezentate Curţii reiese că Ministerul Justiţiei nu s-a întemeiat în observaţiile sale pe deciziile Curţii Constituţionale. În plus, observaţiile prezentate de părţi curţii de apel se refereau numai la admisibilitatea contestaţiei în anulare, iar nu la fondul acţiunii iniţiale (a se vedea supra, pct. 15 şi 16). Prin urmare, instanţa ar fi trebuit să solicite opinia părţilor cu privire la fondul acţiunii iniţiale în lumina evoluţiilor recente aduse de deciziile Curţii Constituţionale, în special în măsura în care interpretarea dispoziţiilor juridice în discuţie a constituit un argument în cursul primului set de proceduri care a avut loc înainte de pronunţarea deciziilor menţionate (a se vedea supra, pct. 9 şi 10).
    63. Cu toate acestea, în fapt, curtea de apel a examinat în aceeaşi şedinţă atât contestaţia în anulare, cât şi acţiunea iniţială formulată de reclamanţi (a se vedea supra, pct. 17 şi 18). Reclamanţii nu au avut posibilitatea să îşi susţină cauza pe fond şi în special să prezinte observaţii cu privire la posibilele consecinţe ale deciziilor Curţii Constituţionale din 3 iulie 2008.
    64. Desigur, C.p.c. de la acea dată nu reglementa în mod explicit procedura care trebuie urmată în cadrul căilor extraordinare de atac (a se vedea supra, pct. 30). Reclamanţii au susţinut că curtea de apel ar fi trebuit să organizeze o şedinţă separată după anularea Deciziei din 30 mai 2008 (a se vedea supra, pct. 54). Guvernul a respins acest argument, susţinând că curtea de apel avea libertatea să decidă cu privire la numărul şedinţelor care trebuie organizate (a se vedea supra, pct. 55). Deşi observă că art. 508 din noul Cod de procedură civilă prevede în mod explicit că, în circumstanţe speciale, pot fi organizate şedinţe separate (a se vedea supra, pct. 32), Curtea reaminteşte că nu este sarcina sa să soluţioneze, ca atare, problemele de interpretare a dreptului procedural intern (a se vedea, mutatis mutandis, Anđelković împotriva Serbiei, nr. 1.401/08, pct. 24, 9 aprilie 2013).
    65. În orice caz, chiar presupunând că, după anularea Deciziei din 30 mai 2008, curtea de apel nu era obligată să organizeze o şedinţă separată cu privire la acţiunea iniţială, Curtea nu poate decât să sublinieze că părţile la procedură au dreptul de a prezenta observaţiile pe care le consideră relevante pentru cauza lor. Cu alte cuvinte, instanţele interne au obligaţia de a permite părţilor să îşi prezinte argumentele şi de a efectua o examinare adecvată a pretenţiilor, argumentelor şi probelor prezentate de părţi (a se vedea jurisprudenţa citată supra, pct. 59). În circumstanţele speciale ale cauzei, Curtea consideră că introducerea, în motivarea curţii de apel, a argumentului întemeiat pe neconstituţionalitatea dispoziţiilor ordonanţei antidiscriminare i-a luat prin surprindere pe reclamanţi şi a încălcat principiul contradictorialităţii.
    66. În plus, Curtea nu poate identifica niciun argument în Decizia curţii de apel din 14 octombrie 2009 care să explice motivele pentru care această instanţă a considerat că nu se poate prevala în mod direct de dispoziţiile Constituţiei, care consacră principiul egalităţii şi nediscriminării (a se vedea supra, pct. 23), precum şi ale Convenţiei, astfel cum făcuse tribunalul (a se vedea supra, pct. 8), pentru a decide pe fondul capătului de cerere formulat de reclamanţi. Din motivarea curţii de apel nu reiese cu claritate dacă această chestiune a fost considerată lipsită de relevanţă pentru cauză, dacă fusese deja absorbită în aprecierea legislaţiei interne sau dacă a fost pur şi simplu ignorată (a se vedea, mutatis mutandis, Dhahbi împotriva Italiei, nr. 17.120/09, pct. 33, 8 aprilie 2014). În această privinţă, Curtea arată că motivarea curţii de apel nu conţine nicio trimitere la jurisprudenţa Curţii cu privire la art. 14 din Convenţie sau la art. 1 din Protocolul nr. 12.
    67. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, în decizia definitivă din 14 octombrie 2009, curtea de apel a respins acţiunea reclamanţilor fără a le acorda acestora posibilitatea de a-şi prezenta cauza şi fără o motivare suficientă pentru respingerea pretenţiilor acestora. Astfel, a încălcat dreptul reclamanţilor la un proces echitabil.
    68. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
    69. De asemenea, Curtea consideră că nu este necesar să se pronunţe separat asupra restului aspectelor capetelor de cerere formulate în temeiul art. 6 din Convenţie (a se vedea supra, pct. 49).







    III. Cu privire la celelalte pretinse încălcări ale Convenţiei
    70. În sfârşit, reclamanţii se plâng că faptul că li s-a refuzat dreptul la sporul de fidelitate a constituit o discriminare pe criterii de profesie, cu încălcarea art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, precum şi a art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie.
    71. Reclamanţii au susţinut că au fost victime ale discriminării bazate pe profesie, întrucât au fost singura categorie de personal din justiţie exclusă de la primirea sporului de fidelitate. În opinia lor, distincţia dintre categoriile de personal nu s-a bazat pe o justificare obiectivă şi rezonabilă.
    72. Guvernul a susţinut că regimul salarial al diferitelor categorii de angajaţi intrase în sfera exclusivă a legiuitorului naţional, iar alegerea acestuia pentru o diferenţă de tratament între categoriile de personal din justiţie ar trebui respectată. În plus, Guvernul a observat că instanţele interne au considerat că, având în vedere diferenţa semnificativă de statut dintre categorii, asistenţii judiciari nu se aflau în aceeaşi situaţie pentru aprecierea pretinsei discriminări. Guvernul a reamintit că instanţele interne erau mult mai în măsură să aprecieze şi să interpreteze dreptul intern.
    73. Curtea observă că capătul de cerere formulat în temeiul art. 14 din Convenţie se întemeia pe consideraţia potrivit căreia reclamanţii fuseseră discriminaţi în ceea ce priveşte acordarea de sporuri (a se vedea supra, pct. 71). Prin urmare, acest capăt de cerere este legat de cel deja examinat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Constatând că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea supra, pct. 47), Curtea consideră că nu se ridică o problemă separată în temeiul art. 14 din Convenţie [a se vedea, mutatis mutandis, Hirst împotriva Regatului Unit (nr. 2), nr. 74.025/01, pct. 87, 6 octombrie 2005]. Situaţia este aplicabilă şi în cazul capătului de cerere formulat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie.

    IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
    74. Art. 41 din Convenţie prevede:
    "Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

    A. Prejudiciu
    75. Reclamanţii au solicitat următoarele sume cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, reprezentând compensarea prejudiciilor acordată prin Decizia din 14 februarie 2008 (a se vedea supra, pct. 8) pentru perioada decembrie 2004-august 2016 (data la care au fost înaintate plângerile):
    (a) 21.680 euro (EUR) pentru domnul Elisei-Uzun; şi
    (b) 21.537 EUR pentru domnul Andonie.
    Aceştia au cerut ca sumele să fie ajustate pentru a ţine seama de inflaţie şi rata dobânzii.

    76. De asemenea, reclamanţii au solicitat 50.000 EUR fiecare, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
    77. Guvernul a susţinut că nu ar trebui acordată nicio sumă cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, întrucât reclamanţii pot solicita redeschiderea procedurii în temeiul art. 509 alin. (10) din noul Cod de procedură civilă. Acesta a invocat S.C. Uzinexport S.A. împotriva României (nr. 43.807/06, pct. 41, 31 martie 2015).
    78. Curtea observă că art. 509 alin. (10) din noul Codul de procedură civilă permite redeschiderea procedurilor interne pentru a remedia încălcările constatate de aceasta. Având în vedere natura plângerii formulate de reclamanţi în temeiul art. 6 din Convenţie, Curtea consideră că, în speţă, cea mai potrivită reparaţie a prejudiciului material ar fi, la cererea reclamanţilor, redeschiderea în timp util a procedurii (ibid., pct. 41). Pe de altă parte, Curtea consideră că reclamanţii au fost supuşi cu siguranţă unui anumit nivel de stres, care nu poate fi compensat doar prin redeschiderea procedurii sau prin constatarea unei încălcări (a se vedea, mutatis mutandis, Siegle împotriva României, nr. 23.456/04, pct. 47-48, 16 aprilie 2013). Având în vedere natura încălcării constatate şi pronunţându-se în echitate, Curtea acordă fiecărui reclamant suma de 4.000 EUR, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral.

    B. Cheltuieli de judecată
    79. De asemenea, reclamanţii au solicitat fiecare 1.350 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată în faţa Curţii. Aceştia au transmis facturile emise de avocatul lor pentru aceste cheltuieli.
    80. Guvernul a susţinut că pretenţia era excesivă şi nejustificată.
    81. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În prezenta cauză, ţinând seama de documentele pe care le deţine şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să acorde fiecărui reclamant suma de 1.350 EUR, care acoperă cheltuielile pentru procedura în faţa Curţii.

    C. Dobânzi moratorii
    82. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.


    PENTRU ACESTE MOTIVE,
    CURTEA:
    1. declară, în unanimitate, admisibile capetele de cerere referitoare la art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
    2. hotărăşte, cu 6 voturi pentru şi un vot împotrivă, că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte anularea Deciziei definitive din 30 mai 2008;
    3. hotărăşte, cu 6 voturi pentru şi un vot împotrivă, că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie în ceea ce priveşte anularea Deciziei definitive din 30 mai 2008;
    4. hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte caracterul echitabil general al procedurilor;
    5. hotărăşte, cu 6 voturi pentru şi un vot împotrivă, că nu este necesar să examineze celelalte capete de cerere în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie;
    6. hotărăşte, cu 6 voturi pentru şi un vot împotrivă, că nu se ridică nicio problemă separată în ceea ce priveşte art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, coroborat cu art. 14;
    7. hotărăşte, în unanimitate, că nu se ridică nicio problemă separată în ceea ce priveşte art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie;
    8. hotărăşte, în unanimitate,
    (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
    (i) 4.000 EUR (patru mii de euro) fiecărui reclamant, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
    (ii) 1.350 EUR (o mie trei sute cincizeci de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamanţi cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;

    (b) că, de la expirarea termenului de trei luni sus-menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

    9. respinge, cu 6 voturi pentru şi un vot împotrivă, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere formulată de reclamanţi.
    Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 23 aprilie 2019, în temeiul art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.



                    PREŞEDINTE
                    GANNA YUDKIVSKA
                    Grefier adjunct,
                    Andrea Tamietti

    În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din Regulamentul Curţii, la prezenta hotărâre se anexează opinia separată a domnului judecător Kūris.
    GY
    AT


    OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI KURIS
    1. Spre deosebire de majoritate, nu considerăm că nu a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în ceea ce priveşte anularea Deciziei definitive a Curţii de Apel Târgu Mureş din 30 mai 2008. De asemenea, nu suntem de acord cu concluziile potrivit cărora nu este necesar să se examineze „restul“ capetelor de cerere formulate în temeiul art. 6 § 1 şi că nu se ridică o problemă separată în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 coroborat cu art. 14.
    2. În cele ce urmează, ne vom referi la cele două aspecte în privinţa cărora suntem în dezacord cu majoritatea: (i) anularea deciziei sus-menţionate din perspectiva art. 6 § 1 şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 şi (ii) presupusa discriminare la care au fost supuşi reclamanţii din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 coroborat cu art. 14. Propunem aprecierea noastră alternativă (deşi foarte condensată) în ceea ce priveşte capetele de cerere respective.
    3. Însă, înainte de a aborda aceste chestiuni, vă invit să analizăm un aspect care se află chiar în centrul litigiului examinat în prezenta cauză: o circumstanţă faptică, în privinţa căreia motivarea majorităţii a făcut o evaluare greşită.
    I. 4. Reclamanţii, asistenţi judiciari, au solicitat despăgubiri pentru sporul de fidelitate care nu le-a fost plătit, dar la care se considerau îndreptăţiţi, întrucât îndeplineau aceleaşi cerinţe precum persoanele care aparţin altor categorii de personal judiciar şi nejudiciar din cadrul instanţelor. Instanţa s-a pronunţat în favoarea reclamanţilor. A hotărât că diferenţa de tratament dintre reclamanţi şi restul personalului instanţei era nejustificată. La 30 mai 2008, instanţa de recurs („primul complet de recurs“) a respins recursurile formulate de celelalte părţi, dintre care una era Ministerul Justiţiei. Decizia sa a fost definitivă şi executorie de îndată.
    De fapt, a fost deja executată parţial, întrucât 30% din suma adjudecată a fost plătită părţii prejudiciate - reclamanţii.

    5. Apoi s-a întâmplat ceva. Ceea ce promitea că va fi un final fericit - pentru reclamanţi, dar, desigur, şi pentru un grup mai mare de angajaţi ai instanţelor - s-a sfârşit brusc.
    6. După cum s-a dovedit, instanţa de recurs a făcut o greşeală. Una fatală. În loc să utilizeze termenul „spor de fidelitate“, aceasta a utilizat termenul „spor de confidenţialitate“, care avea legătură cu un alt tip de plată.
    Acest lucru s-a întâmplat în pofida faptului că reclamanţii nu solicitaseră despăgubiri pentru sporul de confidenţialitate. Şi nu o puteau face, întrucât nu erau îndreptăţiţi să îl primească în temeiul dreptului intern. Sporul de confidenţialitate era acordat doar personalului militar şi funcţionarilor publici cu statut special (pct. 36 din hotărâre). Reclamanţii nu se încadrau în niciuna dintre aceste categorii.

    7. Cine nu greşeşte? „Spor de confidenţialitate“ sună foarte asemănător cu „spor de fidelitate“, cel puţin unui străin ca mine. Dar nu, nu doar unui străin.
    Atunci când a fost sesizată în legătură cu această problemă de către reclamanţi, care au solicitat îndreptarea erorii „materiale“, instanţa de recurs română a admis că a comis întradevăr o eroare de redactare („tehnică“) utilizând termenul „confidenţialitate“ în loc de „fidelitate“. Aceasta a precizat în mod explicit că utilizarea termenului greşit nu i-a afectat motivarea. Şi a îndreptat eroarea, înlocuind, în tot textul Deciziei din 30 mai 2008, „spor de confidenţialitate“ cu „spor de fidelitate“. Aceasta s-a realizat în cadrul unei încheieri care a fost pronunţată la 4 decembrie 2008 de primul complet de recurs - acelaşi complet de judecători ai aceleiaşi instanţe.
    Errare humanum est, diabolicum est in errore perseverare. Plata despăgubirilor adjudecate putea continua. Trebuia să continue.

    8. De unde atâta noroc. Eroarea materială a fost îndreptată la cererea reclamanţilor. Cu toate acestea, nu este puţin probabil ca prima persoană care a depistat eroarea să fi fost cineva care avea legătură cu părţile care au pierdut în cauză. Puţin probabil reprezentanţii părţilor. Mai degrabă o persoană care a fost însărcinată cu procesarea celei de-a doua plăţi către reclamanţi. Care nu s-a mai făcut niciodată.
    9. Cu o săptămână înaintea reclamanţilor, Ministerul Justiţiei a formulat o contestaţie în anulare împotriva Deciziei definitive din 30 mai 2008, care - trebuie să aducem aminte - fusese deja executată în parte. Deşi chestiunea „erorii materiale“ era deja închisă, în mod formal, prin Încheierea din 4 decembrie 2008, problema mai largă (şi mai substanţială) a existenţei (sau nu) dreptului reclamanţilor la sporul de fidelitate a fost reexaminată în cadrul unor proceduri diferite: nu cele referitoare la îndreptarea erorilor „materiale“, ci cele declanşate de contestaţia în anulare. În cadrul acestor alte proceduri, problema „erorii materiale“ a fost examinată din nou de aceeaşi instanţă de recurs. Această instanţă însă era formată dintr-un complet diferit („al doilea complet de recurs“). La 14 octombrie 2009, acest nou complet a anulat Decizia definitivă din 30 mai 2008 şi s-a pronunţat în favoarea ministerului.
    10. În principiu, examinarea contestaţiei în anulare formulate de minister putea duce la anularea Deciziei definitive din 30 mai 2008 din motivele prevăzute de dreptul intern, oricare ar fi fost acestea. Nu ar fi fost nimic nelegitim chiar în legătură cu anularea. Prin urmare, nu avem obiecţii faţă de căile extraordinare de atac sau anularea hotărârilor definitive ca atare.
    Ceea ce merită să fie analizat cu un ochi critic este motivarea celui de-al doilea complet de recurs sau, mai precis, ce a stabilit acesta în cursul examinării contestaţiei în anulare. Ceea ce s-a stabilit, în primul rând, nu avea legătură cu legea, care era sau nu era aplicabilă situaţiei reclamanţilor: era vorba despre modul de gândire şi comportamentul primului complet de recurs, atât în cursul examinării cauzei reclamanţilor pe fond, cât şi în cursul îndreptării erorii „materiale“, legate de reintroducerea cuvântului „fidelitate“ în locul cuvântului „confidenţialitate“.


    II. 11. Existau trei motive pentru anularea Deciziei din 30 mai 2008.
    Primele două motive erau următoarele: primul complet de recurs ar fi respins ca nefondat recursul formulat de Ministerul Justiţiei „fără ca instanţa să se pronunţe cu privire la argumentele invocate de recurent [ministerul menţionat]“ şi se pare „preluând din eroare considerentele unei alte hotărâri, care a analizat o cerere având ca obiect acordarea sporului de confidenţialitate“. Deşi au fost comprimate într-o singură sentinţă, aceste două critici erau autonome: neexaminarea argumentelor părţii era o problemă, copierea mecanică a propriilor argumente ale instanţei era a doua problemă. Împreună, creează o iluzie optică, unde par să se întărească una pe cealaltă. Dar nu o fac, pentru că amândouă cu greu stau în picioare.
    Minus cu minus egal plus în aritmetică. Nu în motivarea juridică.
    În ceea ce priveşte al treilea motiv, eroarea în discuţie nu pare să fi fost de natură redacţională. Al doilea complet de recurs a concluzionat că nu era vorba despre o „simplă eroare materială [de] tehnoredactare, din cauza asemănării izbitoare dintre termenii «fidelitate» şi «confidenţialitate»“, ci despre o eroare care a rezultat din faptul că primul complet de recurs a stabilit în mod eronat obiectul litigiului în curs de examinare: în loc să se pronunţe cu privire la dreptul reclamanţilor la sporul de fidelitate, s-a pronunţat asupra unui aspect foarte diferit - dreptul acestora la acordarea sporului de confidenţialitate.
    Haideţi să abordăm cele trei motive - sau critici - pe rând.

    12. Critica potrivit căreia primul complet de recurs nu a examinat argumentele Ministerului Justiţiei este o etichetă care nu are o bază pe care ar putea fi aplicată. S-a ajuns la această constatare sfidând faptul că respingerea cauzei ministerului ca nefondată nu a rezultat din senin. Aceasta a fost precedată de o dispută privind (in)aplicabilitatea legii invocate de reclamanţi, respectiv ordonanţa antidiscriminare, şi a rezultat din aprecierea de către primul complet de recurs a argumentelor părţilor cu privire la această chestiune. Ministerul a susţinut că ordonanţa nu era aplicabilă situaţiei reclamanţilor (pct. 9), reclamanţii au susţinut contrariul, iar primul complet de recurs a dispus în mod explicit că reclamanţii erau capabili să probeze aplicabilitatea ordonanţei.
    Aşa arată „fără ca instanţa să se pronunţe“?!

    13. Dacă părţile îşi prezintă cauza în ceea ce priveşte aplicabilitatea unei anumite legi la o situaţie în curs de examinare, iar instanţa susţine în mod explicit partea care, în opinia sa, şi-a probat argumentele, cum se poate concluziona în mod rezonabil că argumentele celeilalte părţi (cu privire la aplicabilitatea acelei legi) au rămas neexaminate?
    Mai mult decât atât, primul complet de recurs şi-a prezentat propriile argumente prin care îşi justifica constatarea (inclusiv trimiterile la jurisprudenţa Curţii cu privire la art. 14) - nu numai cu privire la aplicabilitatea ordonanţei, ci şi cu privire la dreptul reclamanţilor la sporul de fidelitate.
    Aceste argumente ar fi putut fi nefondate sau chiar greşite, dar nu au fost inexistente. Astfel, primul complet de recurs ar fi putut să susţină partea greşită şi, prin urmare, ar fi săvârşit o eroare în aprecierea sa, însă acest fapt nu ar fi fost acelaşi cu „a nu se pronunţa“, şi anume să nu abordeze argumentele părţii
    dezavantajate, fapt care i-a fost reproşat de cel de-al doilea complet de recurs.
    Cel din urmă complet de judecată nu a oferit argumente prin care să îşi justifice critica: a pronunţat pur şi simplu decizia. Dar a avut ultimul cuvânt.

    14. Ne îndreptăm atenţia acum asupra celui de-al doilea motiv de anulare a Deciziei din 30 mai 2008: faptul că motivarea a fost copiată greşit dintr-o altă decizie (cel mai probabil anterioară), care aborda sporul de confidenţialitate.
    Copierea şi lipirea nu constituie însă o practică necunoscută, ci o practică de rutină în toate instanţele, fără a exclude Curtea de la Strasbourg. Chiar presupunând că s-au făcut, într-adevăr, copierea şi lipirea mecanică, în cursul redactării Deciziei din 30 mai 2008, trimiterea la „respectarea confidenţialităţii informaţiilor“ (pct. 10), care ar fi putut fi copiată şi lipită dintr-un alt text, nu este străină de noţiunea de fidelitate. Cerinţa fidelităţii o include pe cea a confidenţialităţii, ceea ce înseamnă că angajatul trebuie să păstreze discreţia în ceea ce priveşte activităţile instituţiei. Fidelitatea cuprinde mai mult decât confidenţialitatea şi nu se limitează la aceasta, însă aceasta din urmă este unul dintre elementele constitutive ale fidelităţii şi unul dintre criteriile pe baza cărora poate fi judecată, indiferent dacă o persoană este sau nu fidelă instituţiei sale.
    În cazul în care trimiterea la „respectarea confidenţialităţii informaţiilor“ a fost într-adevăr copiată şi lipită dintr-o altă decizie, al doilea complet a omis să o indice, deşi trecuseră 17 luni de la presupusa copiere şi lipire (acest fapt face improbabil ca, la momentul producerii nefericitei erori, informaţiile privind „decizia-mamă“ să nu fi fost dezvăluite, cel puţin în termeni generali).
    În lipsa unui astfel de indiciu, critica potrivit căreia motivarea Deciziei din 30 mai 2008 era o simplă copiere nu poate fi considerată a fi justificată.

    15. În orice caz, problema terminologiei eronate fusese adusă în faţa primului complet de recurs atunci când fusese sesizat cu cererea de îndreptare a erorilor conţinute în nefericita Decizie din 30 mai 2008. Este de neconceput ca modul în care terminologia greşită a fost introdusă în textul deciziei să fi scăpat din atenţia autorilor acesteia. În cazul în care utilizarea unei terminologii greşite ar rezulta dintr-o copiere prea mecanică la momentul redactării Deciziei din 30 mai 2008, acest lucru ar fi fost neutralizat prin înlocuirea lui „spor de confidenţialitate“ cu „spor de fidelitate“ şi printr-o asigurare explicită că utilizarea termenului greşit nu afectează motivarea deciziei.
    Al doilea complet de judecată a respins această asigurare cu un argument: non-creditis.

    16. Cel de-al treilea - concluziv şi, prin urmare, suprem - motiv pentru anularea Deciziei din 30 mai 2008 a fost stabilirea faptului că eroarea în cauză nu era de redactare. Care era, atunci, natura respectivei erori? Al doilea complet de recurs a hotărât că „predecesorul“ său „a făcut referire la o cu totul altă problemă de drept, ce nu a făcut obiectul acţiunii deduse judecăţii“.
    La suprafaţă, concluzia privind stabilirea greşită de către primul complet de recurs a obiectului litigiului ar putea suna ca fiind convingătoare. Însă, pentru a fi convingătoare, ar trebui să derive din premise sigure, în acest caz, primele două argumente (motive) discutate mai sus. După cum s-a arătat deja, primul din aceste argumente (potrivit căruia argumentele ministerului nu au fost examinate) era unul complet fals, iar al doilea (faptul că utilizarea termenului „spor de confidenţialitate“ era imputabilă exclusiv copierii dintr-o sursă neidentificată) invită la şi mai multe rezerve. Literatura în domeniul logicii prezintă multe exemple de deducţii corecte rezultate din două premise false. Cu toate acestea, sunt prezentate ca anomalii de drept, iar utilizarea lor ca arme în motivarea judiciară nu a fost probabil recomandată niciodată.

    17. În plus, al doilea complet de recurs a ignorat faptul evident că disputa din faţa primului complet de recurs (la fel ca cea din procedura anterioară în faţa tribunalului) nu se referea la sporul de confidenţialitate, ci la sporul de fidelitate. În special, în Decizia din 30 mai 2008, completul afirmă negru pe alb că reclamanţii ar trebui să fie îndreptăţiţi să primească sporul de confidenţialitate (sic!) „la fel ca ceilalţi membri ai sistemului judiciar sau ai personalului auxiliar“. Însă, după cum s-a menţionat, „ceilalţi membri“ care erau îndreptăţiţi la sporul de confidenţialitate se limitau, în temeiul dreptului intern, doar la personalul militar şi funcţionarii publici cu statut special. Reclamanţii nu se numărau printre aceştia şi nu doreau să obţină acele sporuri.
    18. Critica adusă primului complet de recurs potrivit căreia eroarea în cauză nu era una de redactare implică ceva mai mult decât o simplă deducţie: în fapt, constituie o condamnare. Pentru a ajunge la această concluzie, al doilea complet de recurs a examinat nu numai Decizia din 30 mai 2008 (împotriva căreia a fost formulată contestaţia în anulare), astfel cum a fost îndreptată prin Încheierea din 4 decembrie 2008, ci şi motivarea acestei încheieri, în care autorii erorii explicaseră că eroarea era de natură tehnică (ceea ce indică „asemănarea izbitoare“ dintre două cuvinte româneşti). Al doilea complet de recurs a respins în mod explicit explicaţia respectivă.
    19. Această respingere înseamnă în mod efectiv că, pentru al doilea complet de recurs, primul complet de recurs a săvârşit o eroare nu o dată, ci de două ori: mai întâi atunci când a utilizat în mod eronat termenul greşit şi a doua oară atunci când a justificat în mod eronat această utilizare ca fiind o eroare tehnică. Prin urmare, acesta fie şi-a demonstrat incapacitatea profesională de două ori, fie (mai rău) a încercat (ca să o spunem pe faţă) să îşi acopere eroarea punctuală prin utilizarea unei justificări false.
    În al doilea caz de perseverare diabolicum, ne putem întreba dacă a doua eroare nu a constituit o eroare judiciară deliberată. Guvernul nu a furnizat nicio informaţie cu privire la iniţierea unei anchete în acest sens, care ar fi putut duce la măsuri disciplinare. Ceea ce spune ceva.

    20. Este destul de surprinzător faptul că, deşi eroarea de redactare („de tehnoredactare“, „tehnică“, „materială“) a fost admisă şi corectată de instanţa de recurs reunită în acelaşi complet, constatarea că eroarea în cauză nu a fost nicidecum de redactare a fost făcută de o instanţă reunită într-un complet diferit. Judecătorii care examinaseră iniţial cauza au recunoscut că au săvârşit o eroare, şi-au cerut scuze şi au îndreptat eroarea, dar acest lucru a fost respins de o altă instanţă judecătorească.
    Permiteţi-mi să repet: deşi toate acestea se bazau pe lege (interpretarea şi aplicarea sa), nu era vorba despre cât de adecvată era legea. Era vorba despre faptele aflate la baza jurisprudenţei, însă nu s-a demonstrat că faptele care au fost „stabilite“ existaseră.

    21. Având în vedere cele de mai sus, considerăm că este imposibil să fim de acord cu majoritatea că motivarea oferită de al doilea complet de judecată era „valabilă“ (pct. 44). Această declaraţie de validare nu conţine elemente justificative.
    Prin urmare, nu este motivată în sine - la fel ca pronunţarea pe care o validează.

    22. Pentru a atenua impresia lăsată, la pct. 45 sunt prezentate câteva argumente:
    - contestaţia în anulare a fost introdusă de o parte la procedură - şi ce dacă?
    – aceasta a fost depusă într-o perioadă relativ scurtă de timp - aşa că ce? şi, apropo, „legat“ de ce?
    – procedura extraordinară nu a durat prea mult - şi ce dacă?
    – şi, în sfârşit, contestaţia în anulare a fost următorul element logic din lanţul de căi de atac interne aflat la dispoziţia părţilor.
    Subscriem în totalitate la acest ultim argument. Cu toate acestea, nu neagă faptul că hotărârea pronunţată în cadrul procedurii extraordinare nu a fost motivată.

    23. Acestea fiind spuse, ne putem îndrepta acum atenţia asupra situaţiei reclamanţilor şi asupra modului în care elementele importante ale acesteia sunt trecute sub tăcere în prezenta hotărâre, câteodată sfidând jurisprudenţa relevantă a Curţii.

    III 24. Reclamanţii au formulat o serie de capete de cerere în temeiul art. 6 § 1: capătul de cerere central se referă la anularea efectivă a Deciziei definitive din 30 mai 2008, care ar fi încălcat principiul securităţii juridice.
    25. Acest capăt de cerere a fost respins. Cu toate acestea, un alt capăt de cerere în temeiul aceluiaşi articol nu a fost respins - cel legat de caracterul echitabil general al procedurilor.
    Prin urmare, anularea în cauză pare să fi fost echitabilă, deşi era rezultatul unei proceduri care nu a fost echitabilă în ansamblul său.
    Anularea pare, de asemenea, să fi fost echitabilă, în pofida faptului că s-a bazat pe aplicarea retroactivă a deciziilor Curţii Constituţionale din 3 iulie 2008 faţă de Decizia definitivă a primului complet de recurs din 30 mai 2008 (astfel cum a fost îndreptată ulterior), care a devenit executorie de îndată.
    Această decizie a Curţii Constituţionale ridică prea multe întrebări, în special în ceea ce priveşte funcţia şi scopul justiţiei constituţionale. Dar ne vom opri aici.

    26. Astfel cum am menţionat (supra, pct. 22), majoritatea şia întemeiat constatarea potrivit căreia art. 6 § 1 nu a fost încălcat în această privinţă pe următoarele argumente, care, de fapt, nu dovedesc nimic: contestaţia în anulare a fost introdusă de o parte la procedură, şi nu de un terţ funcţionar al statului, fără nicio legătură cu procedura; a fost formulată într-un termen relativ scurt (mai puţin de 6 luni de la data deciziei contestate); procedura privind contestaţia în anulare nu a durat o perioadă de timp nerezonabilă (aproximativ 11 luni); contestaţia în anulare a constituit următorul element logic în lanţul de căi de atac interne aflate la dispoziţia părţilor, mai degrabă decât alte căi extraordinare de redeschidere a procedurilor şi, prin urmare, nu era incompatibilă cu principiul securităţii juridice.
    Cu toate acestea, ar fi putut şi ar fi trebuit adoptată o abordare alternativă.

    27. Al doilea complet de recurs nu a fost de acord cu „predecesorul“ cu privire la ceea ce constituia o „eroare materială“. Anularea deciziei definitive, astfel cum a fost îndreptată prin încheiere, a fost rezultatul existenţei a două opinii opuse cu privire la interpretarea acestei noţiuni [a se vedea Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, pct. 52, CEDO 2003-IX; a se vedea, de asemenea, S.C. Textinc S.A. împotriva României (Comitetul), nr. 52.018/10, pct. 26, 6 februarie 2018, în care Curtea a considerat că nu este justificată anularea unei decizii definitive şi obligatorii doar pentru că două instanţe interne au avut opinii diferite cu privire la o chestiune discutată în apel]. Nimic în speţă sau în practica internă nu permite să se considere că, prin faptul că a admis cererea de îndreptare a erorilor din decizie, primul complet de recurs a interpretat în mod arbitrar noţiunea „eroare materială“. Întrucât personalul din justiţie nu avea dreptul la spor de confidenţialitate, nu era necesar să se presupună că primul complet de recurs examinase sporul de confidenţialitate, iar nu sporul de fidelitate. În plus, beneficiul în discuţie în cauză era în mod incontestabil sporul de fidelitate şi nu exista nicio menţiune la sporul de confidenţialitate în observaţiile reclamanţilor. Tribunalul a utilizat corect termenul „spor de fidelitate“ atunci când s-a pronunţat în cauză. Deşi avea competenţa de a reexamina fondul cauzei, primul complet de recurs din procedura care a dus la Decizia din 30 mai 2008 era ţinut de obiectul acţiunii, astfel cum fusese definit de reclamanţi în cererea lor introductivă formulată în faţa tribunalului. Prin urmare, trebuie dedus că curtea de apel a examinat în realitate chestiunea sporului de fidelitate, astfel cum au solicitat reclamanţii în acţiunea lor, nu pe cea a sporului de confidenţialitate, şi că utilizarea termenului „spor de confidenţialitate“ a fost determinată de o eroare tehnică confirmată ulterior de acelaşi complet. Atunci când a examinat contestaţia în anulare, al doilea complet de recurs nu a hotărât că sporul de confidenţialitate era aplicabil reclamanţilor.
    28. Prin urmare, contestaţia în anulare nu a fost altceva decât un recurs deghizat, care nu poate fi justificat în temeiul cerinţelor de securitate juridică consacrate în dreptul la un proces echitabil (a se vedea Ryabykh, citată anterior, pct. 52; a se vedea, de asemenea, Stoişor şi alţii împotriva României, nr. 16.900/03, pct. 13 şi 23, 7 aprilie 2009, în care Curtea a considerat că alegaţia potrivit căreia instanţa de ultim grad a încălcat cerinţele legale - în special că aparent nu a examinat unele dintre motivele recursului nu a fost suficientă pentru a justifica anularea unei decizii definitive).
    29. În Cauza Brumărescu împotriva României [(MC), nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII] Curtea a examinat o situaţie similară în care o decizie definitivă prin care instanţele naţionale se pronunţaseră pe fond în favoarea reclamantului fusese anulată printr-o contestaţie în anulare şi, în consecinţă, acţiunea iniţială fusese respinsă fără o examinare pe fond, din cauza lipsei de competenţă (pct. 15, 16 şi 24). Curtea a constatat că o astfel de excludere a fost în sine contrară dreptului de acces la o instanţă şi a concluzionat că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie (ibid., pct. 65).
    30. Pe cale incidentală, Brumărescu, o hotărâre de referinţă în atât de multe privinţe, este citată în subsecţiunea „Principii generale“ a părţii din hotărâre care priveşte capetele de cerere ale reclamanţilor în temeiul art. 6 § 1, în ceea ce priveşte încălcarea principiului securităţii juridice. Această cauză şi în special acea parte a hotărârii care are cea mai mare valoare de precedent pentru speţă au fost totuşi uitate în subsecţiunea intitulată „Cu privire la aplicarea acestor principii la faptele cauzei“.
    31. Consideraţiile de mai sus ar fi trebuit să fie suficiente pentru a permite Curţii să concluzioneze că, prin faptul că a admis anularea Deciziei definitive din 30 mai 2008 printr-o contestaţie în anulare, care era un recurs deghizat şi, prin urmare, a fost admisă în mod nelegal, autorităţile nu au reuşit să menţină un just echilibru între interesele în cauză şi, prin urmare, au încălcat dreptul reclamanţilor la un proces echitabil şi, în consecinţă, a fost încălcat art. 6 § 1 ca urmare a nerespectării principiului securităţii juridice.
    32. Dacă aceasta ar fi fost situaţia, am fi fost probabil de acord cu faptul că nu ar mai fi fost necesar ca Curtea să examineze „restul“ capetelor de cerere formulate în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie - şi am fi votat în consecinţă în această privinţă.

    IV 33. Motivarea majorităţii în ceea ce priveşte presupusa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 este extrem de succintă. Se limitează la a considera că, întrucât nu s-a constatat nicio încălcare a art. 6 § 1 în ceea ce priveşte anularea efectivă a Deciziei definitive din 30 mai 2008, „circumstanţele speciale ale prezentei cauze“ pot fi considerate motive excepţionale care justifică anularea deciziei menţionate şi respingerea pretenţiei vizând acordarea de despăgubiri formulate de reclamanţi.
    Nu se explică nicăieri ce înseamnă „circumstanţe speciale“ şi de ce erau „speciale“. Poate că scurtimea e sufletul gândirii, dar de ce ar fi schilodit sufletul?
    Din nou, ar fi putut şi ar fi trebuit adoptată o abordare alternativă cu privire la capetele de cerere formulate de reclamanţi în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1.

    34. Reclamanţii erau îndreptăţiţi să primească sporul de fidelitate recunoscut printr-o decizie definitivă pronunţată de instanţele interne. Prin urmare, aceştia deţineau un „bun“ în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României, nr. 22.687/03, pct. 42, 1 decembrie 2005).
    35. În numeroase ocazii Curtea a examinat aspecte similare şi a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 într-o serie de cauze în care dreptul de proprietate al reclamanţilor a fost reexaminat în urma declarării unui recurs în anulare (a se vedea Brumărescu, citată anterior, pct. 61, 77 şi 80; SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României, citată anterior, pct. 32 şi 46-47; Piaţa Bazar Dorobanţi SRL împotriva României, nr. 37.513/03, pct. 23 şi 33, 4 octombrie 2007). În prezenta cauză, Guvernul nu a prezentat niciun argument care să justifice o abatere de la abordarea descrisă mai sus. În pofida marjei de apreciere de care beneficiază statul în materie, Curtea consideră că procedura recursului în anulare nu poate justifica privarea reclamanţilor de bunul obţinut prin intermediul unei hotărâri definitive şi executorii (a se vedea Blidaru împotriva României, nr. 8.695/02, pct. 55, 8 noiembrie 2007, şi SC Maşinexportimport Industrial Group SA, citată anterior, pct. 46).
    36. Aceste consideraţii conduc la constatarea unei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1, în măsura în care reclamanţii nu au fost în măsură să primească întreaga sumă care le-a fost acordată de instanţele interne.

    V. 37. Majoritatea este consecventă în a reţine că capătul de cerere formulat de reclamanţi în temeiul art. 14 trebuia să rămână neexaminat pentru că nu ridica nicio problemă separată, întrucât nu s-a constatat nicio încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
    Cu toate acestea, suntem de părere că art. 1 din Protocolul nr. 1 a fost încălcat. În consecinţă, capătul de cerere formulat în temeiul art. 14 ar fi trebuit examinat şi ar fi trebuit constatată o încălcare a respectivului articol coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1, bazată, inter alia, pe principiile generale privind protecţia împotriva discriminării, astfel cum au fost reiterate recent în Carvalho Pinto de Sousa Morais împotriva Portugaliei (nr. 17.484/15, pct. 44-47, CEDO 2017).
    Prezentăm în continuare un rezumat al unei posibile motivări alternative.

    38. La momentul faptelor, asistenţii judiciari erau excluşi de la plata sporului de fidelitate, în timp ce restul personalului instanţelor îl primea. În consecinţă, aceştia au fost supuşi unui tratament diferit faţă de alte persoane care lucrau în sistemul justiţiei.
    39. În mod regretabil, părţi importante ale legislaţiei interne nu sunt reprezentate în hotărârea de faţă, inclusiv Ordonanţa Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei (în vigoare de la 1 aprilie 2007), care reglementa sporul de fidelitate pentru magistraţi şi personalul auxiliar. Din această ordonanţă rezultă că sporul de fidelitate avea scopul de a recompensa timpul lucrat în aceeaşi funcţie. Asistenţii judiciari se supuneau în funcţie aceloraşi obligaţii, restricţii şi reguli precum judecătorii şi procurorii. Deşi li se cerea să lucreze pe o perioadă de 5 ani, nimic nu interzicea reînnoirea mandatului sau renunţarea anticipată la mandat. Aceştia primeau în esenţă aceleaşi stimulente ca şi ceilalţi membri ai personalului din justiţie pentru a-şi continua activitatea pe acelaşi post. În consecinţă, pentru a le încuraja fidelitatea, motiv pentru care fusese conceput sporul de fidelitate, asistenţii judiciari se aflau în aceeaşi situaţie ca şi ceilalţi membri ai personalului din justiţie implicaţi în soluţionarea cauzelor în instanţe.
    40. Pentru a fi justificată din punctul de vedere al art. 14, diferenţa în cauză trebuia să se bazeze pe o caracteristică identificabilă, obiectivă sau personală, sau pe „statut“. Reclamanţii au susţinut că discriminarea s-a bazat pe profesia pe care o aveau. Aceasta se încadrează în categoria „orice altă situaţie“, prevăzută la art. 14. Sarcina probei pentru o astfel de justificare revine Guvernului (a se vedea Carvalho Pinto de Sousa Morais, citată anterior, pct. 47).
    41. Cu toate acestea, Guvernul nu a realizat nicio apreciere a scopului urmărit de diferenţa de tratament. Chiar şi aşa, Curtea nu putea exclude posibilitatea ca măsura în litigiu să fi urmărit un scop legitim, în general compatibil cu obiectivele generale ale Convenţiei, ca de exemplu, protecţia sistemului economic al ţării [a se vedea, mutatis mutandis, Andrejeva împotriva Letoniei (MC), nr. 55.707/00, pct. 86, CEDO 2009] sau economia şi coerenţa administrative [a se vedea, mutatis mutandis, Stec şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 65.731/01 şi 65.900/01, pct. 57, CEDO 2006-VI].
    42. Cu toate acestea, proporţionalitatea măsurii putea fi cu greu justificată.
    Instanţele interne care au examinat fondul plângerii privind discriminarea s-au pronunţat în favoarea reclamanţilor şi au considerat că nu exista nicio justificare pentru diferenţa de tratament instituită de legea aplicabilă. Nu se poate desprinde nicio concluzie din Decizia definitivă din 14 octombrie 2009, în măsura în care prin decizia respectivă s-a respins plângerea iniţială a reclamanţilor fără a o examina pe fond, fără a aprecia astfel proporţionalitatea diferenţei de tratament.

    43. În consecinţă, nu ar fi existat niciun motiv pentru a se abate de la concluzia la care au ajuns instanţele interne care au examinat plângerea reclamanţilor pe fond, în cazul în care majoritatea ar fi examinat acest capăt de cerere.
    Totuşi, acest fapt ne readuce la chestiunea deja discutată a art. 1 din Protocolul nr. 1, a cărui încălcare, din păcate, nu a fost constatată în prezenta cauză.

    44. Cu toate acestea, admitem că nu se ridică o problemă separată în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 12 (şi am votat în consecinţă). Dar acest fapt vine cu avertismentul că acuzaţia de discriminare la care au fost supuşi reclamanţii faţă de alţi membri ai personalului judiciar şi nejudiciar trebuia să fie examinată în temeiul art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1.


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016