Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   HOTĂRÂREA din 21 mai 2019  în Cauza O.C.I. şi alţii împotriva României    Twitter Facebook
Cautare document

 HOTĂRÂREA din 21 mai 2019 în Cauza O.C.I. şi alţii împotriva României

EMITENT: Curtea Europeană a Drepturilor Omului
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 558 din 8 iulie 2019
    (Cererea nr. 49.450/17)
    Strasbourg
    Hotărârea este definitivă, dar poate suferi modificări de formă.
    În Cauza O.C.I. şi alţii împotriva României,
    Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din: Paulo Pinto de Albuquerque, preşedinte, Egidijus Kūris, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Andrea Tamietti, grefier adjunct de secţie,
    după ce a deliberat în camera de consiliu, la 30 aprilie 2019,
    pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
    PROCEDURA
    1. La originea cauzei se află Cererea nr. 49.450/17 îndreptată împotriva României, prin care doamna O.C.I., care acţionează totodată în numele copiilor săi, N.A.R. şi P.A.R. („reclamanţii“), a sesizat Curtea la 23 iunie 2017, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia“). Toţi sunt resortisanţi români. În plus, copiii au şi cetăţenie italiană. Preşedintele secţiei a decis să încuviinţeze păstrarea anonimatului reclamanţilor, în temeiul art. 47 § 4 din Regulamentul Curţii.
    2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de domnul A. Amuza, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul“) a fost reprezentat de agentul guvernamental recent numit, domnul V. Mocanu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
    3. Guvernul italian a fost notificat, în conformitate cu art. 36 § 1 din Convenţie şi art. 44 § 1 lit. a) din Regulamentul Curţii, cu privire la dreptul său de a interveni în procedură, dar nu şi-a exprimat intenţia în acest sens.
    4. La 13 februarie 2018, Guvernul a fost notificat cu privire la cerere.
    5. Guvernul a ridicat obiecţii cu privire la examinarea cererilor de către un comitet. După ce a examinat obiecţia Guvernului, Curtea o respinge.
    ÎN FAPT
    I. Circumstanţele cauzei
    A. Contextul cauzei
    6. Prima reclamantă, doamna O.C.I., s-a născut în 1978 şi locuieşte în Tulcea. În 2005 s-a căsătorit cu P.L.R., cetăţean italian. Cei doi au locuit împreună în Italia, unde O.C.I. a născut copiii lor: în 2008, pe cel de-al doilea reclamant, P.A.R., şi în 2010, pe cel de-al treilea reclamant, N.A.R.
    7. La 12 iunie 2015, familia a mers în România în vacanţa de vară. Câteva zile mai târziu, P.L.R. s-a întors în Italia, aşteptându-se ca, la sfârşitul verii, să meargă înapoi (în România) să îi ia pe reclamanţi. La 25 iunie 2015, prima reclamantă l-a informat pe soţul său că ea şi copiii nu se vor mai întoarce în Italia, întrucât consideră că nu au niciun viitor acolo. În plus, i-a spus lui P.L.R. că este un tată rău, care şi-a supus copiii la rele tratamente.
    8. La 14 septembrie 2015, P.L.R. a depus în Italia o plângere penală împotriva primei reclamante, pentru răpirea copiilor într-o ţară străină.

    B. Procedura de înapoiere a copiilor în Italia
    9. La 29 septembrie 2015, P.L.R. a sesizat Tribunalul Bucureşti cu o cerere de chemare în judecată pentru înapoierea celui de-al doilea şi a celui de-al treilea reclamant în Italia, locul unde îşi au reşedinţa obişnuită. Acesta a invocat dispoziţiile Convenţiei de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii („Convenţia de la Haga“) şi cele ale Regulamentului (CE) nr. 2.201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti („Regulamentul Bruxelles II bis“). P.L.R. a susţinut că nu este de acord ca cel de-al doilea şi cel de-al treilea reclamant să rămână permanent în România. A argumentat că mama a schimbat reşedinţa copiilor în mod unilateral, fapt care, în opinia lui, constituia o reţinere ce are caracter ilicit.
    10. Prima reclamantă s-a opus acţiunii. A susţinut că P.L.R. era un tată violent, care se înfuria adesea atunci când copiii erau neascultători. Potrivit primei reclamante, P.L.R. îi bătea pe copii, făcându-le vânătăi şi cauzându-le sângerări nazale. Îi trăgea de urechi, îi lovea cu palma peste faţă şi la fund. Uneori, îi dezbrăca şi îi lovea cu obiecte dure la nivelul corpului. De asemenea le adresa vorbe injurioase şi îi umilea. Actele de violenţă se înrăutăţiseră în ultimii ani, prima reclamantă devenind, de asemenea, ţinta acestora. Aceasta a încercat să intervină, însă fără succes. Şi-a încurajat soţul să solicite ajutor medical pentru comportamentul său, dar acesta a refuzat. În cele din urmă, prima reclamantă a decis să se refugieze cu copiii în România. Ea a prezentat ca probe mai multe înregistrări video ale unor discuţii care au avut loc între reclamanţi şi P.L.R. în perioada în care au locuit împreună în Italia, care cuprind episoade similare celor descrise mai sus.
    11. Prima reclamantă a explicat, în continuare, că copiii se integraseră în noul mediu. Aceştia mergeau la şcoală în România şi îşi făcuseră prieteni. Participau la activităţi extraşcolare pe care şi-au dorit întotdeauna să le încerce, dar care le-au fost interzise în trecut de tatăl lor. Ea a explicat, de asemenea, că copiii refuzau să vorbească cu tatăl lor. Le era teamă să se întoarcă în Italia şi să fie din nou supuşi abuzurilor.
    12. Tribunalul a ascultat declaraţiile părinţilor (audierea din 27 septembrie 2015) şi a adresat copiilor întrebări în prezenţa unui psiholog (la 16 noiembrie 2015).
    13. Prin hotărârea din 18 ianuarie 2016, Tribunalul Bucureşti a admis cererea privind înapoierea copiilor la reşedinţa lor obişnuită din Italia. Instanţa a constatat că nu exista niciun impediment în calea întoarcerii copiilor în Italia. A concluzionat că mama şi-a influenţat copiii împotriva tatălui lor. A considerat, de asemenea, că aceasta a decis să părăsească Italia din cauza problemelor din căsnicia sa şi a propriilor nemulţumiri. În ceea ce priveşte acuzaţiile conform cărora copiii erau expuşi unui risc grav de a suferi vătămări fizice sau psihice din partea tatălui lor, s-au reţinut următoarele:
    "Probele aflate la dosar dovedesc fără îndoială că tatăl a folosit forţa fizică şi a ridicat vocea pentru a-şi disciplina copiii. [P.L.R.] a confirmat acest lucru în declaraţia sa în faţa instanţei.
    Copilul are dreptul la respectarea demnităţii sale, ceea ce impune interzicerea în orice circumstanţe a oricărui act de violenţă fizică sau psihologică împotriva copilului. Prin urmare, este evident că nimic nu poate justifica o îndepărtare de la această normă."

    14. Prima reclamantă a declarat recurs şi, prin decizia definitivă din 30 martie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat hotărârea de înapoiere a copiilor. Curtea de apel a considerat că existenţa unui proces penal împotriva primei reclamante în Italia nu constituia un motiv de respingere a cererii de înapoiere. În fapt, potrivit motivării instanţei, în conformitate cu procedura de executare a mandatului european de arestare, o condamnare penală ar avea acelaşi efect, indiferent dacă prima reclamantă locuia în România sau în Italia.
    Curtea de apel a reexaminat acuzaţiile privind existenţa unui risc grav pentru copii în Italia şi a reţinut următoarele:
    "[...] nu se poate trage concluzia că ar exista un potenţial real ca actele de agresiune sporadică, de natura celor relevate de înregistrările aflate la dosarul cauzei, să se repete cu suficientă frecvenţă astfel încât ele să se încadreze în noţiunea de risc grav [...] în temeiul articolului 13 paragraful 1 litera (b) din Convenţia de la Haga [...]
    [...] este rezonabil să se presupună că autorităţile italiene ar fi dat asigurările necesare că vor lua măsurile corespunzătoare impuse de Regulament, astfel încât finalitatea urmărită de Convenţia de la Haga din 1980, şi anume respectarea dreptului copilului de a nu fi deplasat sau reţinut în numele unor drepturi mai mult sau mai puţin discutabile asupra persoanei sale, să fie atinsă, după cum este rezonabil să se presupună că, şi în ipoteza în care, subsecvent executării hotărârii pronunţate în cauză, minorii ar fi expuşi vreunui risc, ar proceda într-o asemenea manieră, dacă riscul ar fi învederat şi probat ulterior, în faţa acestora."



    C. Executarea hotărârii de înapoiere
    15. La 11 iulie 2017, P.L.R. a început procedura de executare a hotărârii prin intermediul serviciilor unui executor judecătoresc din România.
    16. La 28 septembrie 2017, executorul judecătoresc, P.L.R. şi un psiholog din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului („DGASPC“) au vorbit cu copiii, cu permisiunea mamei. S-a constatat că aceştia refuzau să se întoarcă în Italia cu tatăl lor. În consecinţă, DGASPC Bucureşti a solicitat pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună urmarea de către copii a unui program de consiliere psihologică de trei luni. La 7 decembrie 2017, Judecătoria Tulcea a aprobat cererea. Procedura de executare a fost suspendată în perioada respectivă.
    17. Potrivit raportului întocmit la 29 mai 2018 privind rezultatele consilierii, copiii refuzau să intre în contact cu tatăl lor, în ciuda eforturilor primei reclamante de a încuraja relaţia acestora. S-a recomandat o terapie pentru copii.
    18. La 29 martie 2018, P.L.R. a solicitat executarea în România a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de Tribunalul Parma, prin care i-a fost atribuită exercitarea exclusivă a autorităţii părinteşti. La 10 iulie 2018, prima reclamantă a introdus o contestaţie la executarea hotărârii în cauză. La 13 iulie 2018, instanţa a suspendat procedura de executare, la cererea primei reclamante, pe motiv că fusese deja stabilit refuzul copiilor de a se întoarce în Italia cu tatăl lor.
    19. Din observaţiile părţilor reiese că, cel puţin la 26 septembrie 2018 (data celor mai recente informaţii relevante), reclamanţii încă locuiau în România.


    II. Dreptul intern şi internaţional relevant
    20. Dispoziţiile relevante ale dreptului intern privind punerea în aplicare a Convenţiei de la Haga sunt prezentate în hotărârea în Cauza Ferrari împotriva României (nr. 1.714/10, pct. 25-28, 28 aprilie 2015).
    21. Dreptul intern relevant privind interzicerea pedepselor corporale şi obligaţiile direcţiilor generale de asistenţă socială şi protecţia copilului în materie sunt descrise în hotărârea în Cauza D.M.D. împotriva României (nr. 23.022/13, pct. 21-22, 3 octombrie 2017). În aceeaşi hotărâre sunt rezumate, de asemenea, standardele internaţionale relevante în ceea ce priveşte abuzurile în familie împotriva copiilor (ibidem, pct. 25-35).

    22. Dispoziţiile relevante ale instrumentelor internaţionale aplicabile în speţă sunt prezentate în hotărârea în Cauza X împotriva Letoniei [(MC) nr. 27.853/09, pct. 34-42, CEDO 2013], în special: articolele relevante din Convenţia de la Haga; extrase din Raportul explicativ privind Convenţia de la Haga, elaborat de Elisa Pérez-Vera, şi din Ghidul de bune practici în temeiul Convenţiei de la Haga; dispoziţiile relevante din Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului şi Comentariul general nr. 7 (2005) privind punerea în aplicare a drepturilor copilului în copilăria timpurie; dispoziţiile relevante din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi cele din Regulamentul Bruxelles II bis.
    ÎN DREPT
    I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 şi art. 8 din Convenţie
    23. Reclamanţii s-au plâns că le-a fost încălcat dreptul la respectarea vieţii de familie, protejat de art. 8 din Convenţie, în măsura în care instanţele care au dispus înapoierea celui de-al doilea şi celui de-al treilea reclamant în Italia nu au luat în considerare riscul grav ca aceştia să fie supuşi unor abuzuri fizice sau psihice de către tatăl lor. Din aceleaşi motive, reclamanţii au considerat că autorităţile şi-au încălcat obligaţiile pozitive consacrate la art. 3 din Convenţie, întrucât nu i-au protejat pe copii împotriva riscului de abuz.
    24. Art. 3 din Convenţie se citeşte după cum urmează:
    "Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante."

    25. Art. 8 din Convenţie se citeşte după cum urmează:
    "1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
    A. Cu privire la admisibilitate
    26. Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. Constată, de asemenea, că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.
    B. Cu privire la fond
    1. Observaţiile părţilor
    a) Reclamanţii
    27. Reclamanţii au argumentat că Guvernul avea obligaţia pozitivă de a le asigura copiilor un mediu sigur, fără violenţă în familie şi pedepse corporale. Aceştia au susţinut, de asemenea, că interesul superior al copiilor, de a creşte într-un mediu sigur, ar trebui să prevaleze asupra interesului tatălui de a fi lângă copiii săi.
    28. Reclamanţii au considerat că instanţele naţionale nu au examinat în profunzime situaţia familiei şi, prin urmare, nu au interpretat corect interesul superior al copiilor. În special instanţele interne au manifestat toleranţă faţă de abuzurile de o „intensitate medie“ şi au transferat autorităţilor italiene întreaga răspundere pentru bunăstarea copiilor.
    29. Reclamanţii au argumentat că autorităţile naţionale nu au luat în considerare traumele psihologice suplimentare pe care le-ar suferi copiii dacă ar fi înapoiaţi persoanei care i-a supus la rele tratamente. Aceştia au explicat că, după trei ani petrecuţi în România, s-au integrat în noul lor mediu. În plus, prima reclamantă făcea obiectul unei anchete penale în Italia, ceea ce reprezenta un stres suplimentar pentru reclamanţi.
    b) Guvernul
    30. Guvernul a reiterat faptul că procedura de înapoiere a copiilor, obiectul principal al plângerii reclamanţilor, s-a limitat la verificarea admisibilităţii cererii, a caracterului ilicit al reţinerii şi a existenţei oricăreia dintre excepţiile prevăzute de Convenţia de la Haga. Acestea nu au fost menite să înlocuiască procedura privind atribuirea autorităţii părinteşti şi încredinţarea copiilor.
    31. Guvernul a admis că a existat o ingerinţă în exercitarea de către reclamanţi a dreptului la respectarea vieţii de familie, dar consideră că această ingerinţă era prevăzută prin lege, urmărea un scop legitim şi era proporţională cu acest scop. A susţinut că primei reclamante i s-a oferit ocazia de a participa pe deplin la procedură, care a fost contradictorie. În plus, aceasta a avut posibilitatea atât de a prezenta probe, cât şi de a-şi exprima poziţia cu privire la probele prezentate de cealaltă parte.
    32. În continuare, Guvernul a declarat că instanţele interne au examinat acuzaţiile privind existenţa unui „risc grav“, astfel cum este definit în Convenţia de la Haga. Instanţele respective nici nu au tolerat şi nici nu au acceptat violenţa în familie şi, în plus, au reiterat, în deciziile lor, că abuzul emoţional asupra copiilor este interzis. Decizia prin care au dispus înapoierea copiilor la tatăl lor s-a bazat pe ipoteza potrivit căreia sistemul italian era în egală măsură capabil să protejeze drepturile copiilor.
    33. În cele din urmă, Guvernul a evidenţiat că executarea hotărârii de înapoiere a fost suspendată de instanţele naţionale pentru a le permite copiilor să efectueze şedinţe de consiliere psihologică în România.
    2. Motivarea Curţii
    a) Principii generale
    34. Principiile relevante privind ingerinţa în exercitarea dreptului la respectarea vieţii de familie, precum şi obligaţiile pozitive ce revin statului în temeiul art. 8 din Convenţie, în cauzele referitoare la înapoierea unui copil în temeiul Convenţiei de la Haga, sunt rezumate în hotărârea în Cauza X împotriva Letoniei [(MC), nr. 27.853/09, pct. 92-108, CEDO 2013].
    35. În special, Curtea reiterează că înapoierea unui copil nu poate fi dispusă automat sau mecanic atunci când este aplicabilă Convenţia de la Haga, aşa cum reiese din recunoaşterea, în cadrul acestui instrument, a unei serii de excepţii de la obligaţia de înapoiere a copilului (a se vedea Anghel împotriva Italiei, nr. 5.968/09, pct. 79, 25 iunie 2013). Factorii care pot constitui o excepţie de la obligaţia de înapoiere imediată a copilului, în temeiul articolelor 12, 13 şi 20 din Convenţia de la Haga, în special atunci când aceasta este ridicată de una dintre părţile la procedură, trebuie să fie luaţi în considerare cu adevărat de către instanţa sesizată. Instanţa respectivă trebuie să ia apoi, în această privinţă, o decizie suficient de motivată pentru a-i permite Curţii să verifice dacă aspectele respective au fost efectiv examinate. Aceşti factori trebuie să fie apreciaţi în lumina art. 8 din Convenţie (a se vedea X împotriva Letoniei, pct. 106). Mai mult, interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial (ibidem, pct. 95-96). În cele din urmă, Curtea reiterează, în această privinţă, că sunt necesare interpretarea şi aplicarea Convenţiei de la Haga în contextul Regulamentului Bruxelles II bis, atunci când ambele state sunt părţi la aceste instrumente (a se vedea, mutatis mutandis, K.J. împotriva Poloniei, nr. 30.813/14, pct. 58, 1 martie 2016).
    36. În plus, Curtea reiterează constatarea sa din Hotărârea D.M.D. împotriva României (nr. 23.022/13, pct. 51, 3 octombrie 2017), conform căreia respectarea demnităţii copilului nu poate fi asigurată dacă instanţele naţionale ar accepta orice formă de justificare a actelor de rele tratamente, inclusiv a pedepselor corporale. Curtea a considerat că statele membre ar trebui să depună eforturi pentru a proteja în mod expres şi exhaustiv demnitatea copiilor, care, la rândul său, impune în practică un cadru juridic adecvat, care să asigure protejarea copiilor împotriva violenţei în familie, inclusiv, printre altele, măsuri rezonabile pentru a preveni relele tratamente de care autorităţile au avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă (ibidem).
    b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
    37. Curtea constată că Guvernul a recunoscut în mod expres, în observaţiile sale, că a existat o ingerinţă în exercitarea de către reclamanţi a dreptului la respectarea vieţii de familie (supra, pct. 31). Curtea observă, de asemenea, că ingerinţa în cauză era prevăzută de lege, şi anume art. 12 din Convenţia de la Haga, şi urmărea obiectivul legitim de protejare a interesului superior al copilului (a se vedea, mutatis mutandis, Blaga împotriva României, nr. 54.443/10, pct. 74, 1 iulie 2014).
    38. Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă ingerinţa în cauză era „necesară într-o societate democratică“ în sensul art. 8 § 2 din Convenţie, interpretat în lumina instrumentelor internaţionale aplicabile, şi dacă, atunci când s-au pus în balanţă interesele concurente aflate în joc, autorităţile au acţionat rapid şi au ţinut seama în mod corespunzător de interesul superior al copiilor, în cadrul marjei de apreciere acordate statului în astfel de situaţii (a se vedea supra, pct. 22, precum şi X împotriva Letoniei, citată anterior, pct. 54, şi Blaga, citată anterior, pct. 75).
    39. În această privinţă, Curtea observă că reclamanţii s-au plâns de modul în care autorităţile naţionale au interpretat noţiunea de „risc grav“, consacrată la art. 13 lit. b) din Convenţia de la Haga, ca temei pentru o excepţie de la principiul înapoierii copiilor în locul în care se află reşedinţa lor obişnuită.
    40. Curtea reiterează faptul că, în contextul unei cereri de înapoiere, care este diferită de acţiunea de încredinţare, în primul rând autorităţilor interne ale statului solicitat, care au, printre altele, avantajul contactului direct cu părţile în cauză, le revine sarcina de a stabili interesul superior al copilului şi de a evalua cauza în lumina excepţiilor prevăzute de Convenţia de la Haga (a se vedea Ferrari împotriva României, nr. 1.714/10, pct. 46, 28 aprilie 2015, şi Anghel, citată anterior, pct. 80). Cu toate acestea, Curtea trebuie să se asigure că procesul decizional care a condus la adoptarea de către instanţele naţionale a măsurilor contestate a fost echitabil şi a permis celor implicaţi să îşi susţină pe deplin cauza şi că a fost protejat interesul superior al copilului (pentru detalii, a se vedea X împotriva Letoniei, citată anterior, pct. 102, cu trimiterile suplimentare). În circumstanţele prezentei cauze, acest lucru înseamnă că trebuie să aprecieze dacă acuzaţiile referitoare la existenţa unui „risc grav“, formulate de prima reclamantă în faţa instanţelor interne, au fost luate în considerare cu adevărat de către aceste instanţe (ibidem, pct. 106, 107 şi 115, cu trimiterile suplimentare).
    41. În acest context, Curtea subliniază că prima reclamantă şi-a întemeiat acuzaţiile de violenţă împotriva copiilor prin depunerea la dosar a înregistrărilor video ale unor episoade anterioare de abuz (supra, pct. 10 in fine). Tatăl însuşi a recunoscut în instanţă că a recurs la forţa fizică pentru a-şi disciplina copiii (supra, pct. 13). Instanţele naţionale au stabilit că tatăl celui de-al doilea şi celui de-al treilea reclamant a folosit forţa fizică împotriva acestora (supra, pct. 13). Curtea va examina în continuare modul în care instanţele interne au evaluat această informaţie şi modul în care au pus-o în balanţă în raport cu interesul superior al copiilor.
    42. Deşi instanţele interne au condamnat, în termeni generali, abuzurile împotriva copiilor şi au reafirmat dreptul acestora la respectarea demnităţii lor, acestea au constatat că tratamentele la care au fost supuşi cel de-al doilea şi cel de-al treilea reclamant de către tatăl lor au constituit doar acte de violenţă ocazionale şi că acestea nu se vor repeta „cu suficientă frecvenţă astfel încât ele să se încadreze în noţiunea de risc grav“ (supra, pct. 13 şi 14). Mai mult, curtea de apel pare să fi considerat că dreptul copiilor de a nu fi supuşi abuzurilor în familie era „mai mult sau mai puţin discutabil“ (supra, pct. 14). Curtea nu înţelege cum se încadrează această afirmaţie în dispoziţiile relevante ale dreptului intern, care interzic în termeni absoluţi pedepsele corporale aplicate în familie (a se vedea, mutatis mutandis, D.M.D. împotriva României, citată anterior, pct. 49). De fapt, astfel de evaluări ale drepturilor copiilor contravin înseşi interdicţiei abuzurilor în familie împotriva copiilor şi pun la îndoială procesul decizional.
    43. Curtea trebuie să reitereze faptul că interesul superior al copiilor, care include, fără îndoială, respectarea drepturilor şi demnităţii acestora, reprezintă piatra de temelie a protecţiei acordate copiilor împotriva pedepselor corporale (ibidem). Pedepsele corporale împotriva copiilor nu pot fi tolerate, iar statele ar trebui să depună eforturi pentru a o interzice în mod explicit şi exhaustiv, atât în drept, cât şi în practică (a se vedea D.M.D. împotriva României, citată anterior, pct. 50-51). În acest context, riscul săvârşirii unor acte de violenţă în familie împotriva copiilor nu poate fi considerat un simplu inconvenient legat în mod necesar de experienţa înapoierii, ci priveşte o situaţie care depăşeşte ceea ce ar putea suporta un copil în mod rezonabil (a se vedea, mutatis mutandis, X împotriva Letoniei, citată anterior, pct. 116).
    44. În plus, în deciziile instanţelor naţionale nu există niciun element care să determine Curtea să creadă că acestea au ajuns la concluzia că respectivii copii nu mai erau expuşi riscului de a fi disciplinaţi prin acte de violenţă de către tatăl lor, în cazul înapoierii lor în Italia, în grija acestuia. În fapt, din raţionamentul Curţii de Apel Bucureşti se poate deduce că instanţa a admis că, în cazul în care ar reapărea un astfel de risc, autorităţile italiene ar fi în măsură să reacţioneze şi să protejeze copiii împotriva oricărui abuz care le-ar încălca drepturile, dar numai „dacă riscul ar fi învederat şi probat ulterior, în faţa acestora.“ (supra, pct. 14)
    45. În această privinţă, Curtea observă că, în calitate de state membre ale Uniunii Europene, ambele state sunt părţi la Regulamentul Bruxelles II bis, ceea ce înseamnă că acesta este aplicabil în speţă (a se vedea K.J. împotriva Poloniei, citată anterior, pct. 58). Acest regulament, care are la bază Convenţia de la Haga, se întemeiază pe principiul încrederii reciproce între statele membre ale UE (a se vedea Royer împotriva Ungariei, nr. 9.114/16, pct. 50, 6 martie 2018). Cu toate acestea, în opinia Curţii, existenţa încrederii reciproce între autorităţile responsabile cu protecţia copiilor nu înseamnă că statul în care copiii au fost deplasaţi ilicit este obligat să îi trimită înapoi într-un mediu în care aceştia vor fi expuşi unui risc grav de violenţă în familie, numai pentru că autorităţile din statul în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită sunt capabile să se ocupe de cazuri de abuz în familie împotriva copiilor. Nicio dispoziţie din Convenţia de la Haga sau din Regulamentul Bruxelles II bis nu îi permite Curţii să ajungă la o concluzie diferită.
    46. În această privinţă şi având în vedere că înapoierea unui copil nu poate fi dispusă automat sau mecanic atunci când este aplicabilă Convenţia de la Haga [a se vedea Neulinger şi Shuruk împotriva Elveţiei (MC), nr. 41.615/07, pct. 138, CEDO 2010, şi M.K. împotriva Greciei, nr. 51.312/16, pct. 75, 1 februarie 2018], Curtea consideră că instanţele naţionale ar fi trebuit să acorde mai multă atenţie riscului potenţial ca, în cazul înapoierii copiilor în Italia, aceştia să fie supuşi la rele tratamente. Instanţele naţionale ar fi trebuit să se asigure, cel puţin, că sunt luate măsuri specifice pentru a-i proteja pe copii.
    47. În lumina celor de mai sus şi fără a aduce atingere principiului subsidiarităţii, Curtea concluzionează că instanţele naţionale nu au examinat acuzaţiile privind existenţa unui „risc grav“ într-un mod compatibil cu interesul superior al copilului şi în limitele cadrului procedural al Convenţiei de la Haga.
    48. În consecinţă, a fost încălcat art. 8 din Convenţie.
    49. Ţinând seama de concluzia la care a ajuns la punctul anterior, Curtea consideră că nu se ridică nicio problemă distinctă în temeiul art. 3 din Convenţie, întrucât faptele care fac obiectul susţinerilor reclamanţilor privind existenţa riscului de a suferi tratamente inumane şi degradante au fost examinate deja în temeiul art. 8 [a se vedea, mutatis mutandis, A, B şi C împotriva Irlandei (MC), nr. 25.579/05, pct. 274, CEDO 2010]."


    II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
    50. Art. 41 din Convenţie prevede:
    "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.
    A. Prejudiciu
    51. Reclamanţii au solicitat următoarele sume cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral:
    - 5.000 de euro (EUR) pentru prima reclamantă,
    – 10.000 EUR pentru cel de-al doilea reclamant, şi
    – 10.000 EUR pentru cel de-al treilea reclamant.
    52. Făcând referire la cauze anterioare privind aspecte similare (a se vedea Ferrari, pct. 62, şi Blaga, pct. 115, hotărâri citate anterior, precum şi Monory împotriva României şi Ungariei, nr. 71.099/01, pct. 96, 5 aprilie 2005, Karrer împotriva României, nr. 16.965/10, pct. 62, 21 februarie 2012, şi Raw şi alţii împotriva Franţei, nr. 10.131/11, pct. 101, 7 martie 2013), Guvernul a argumentat că sumele solicitate de reclamanţi în prezenta cauză sunt excesive. Guvernul consideră că o constatare a încălcării ar constitui o reparaţie suficientă a pretinsului prejudiciu moral suferit de reclamanţi.
    53. Curtea apreciază că reclamanţii trebuie să fi suferit un prejudiciu moral care nu poate fi compensat prin simpla constatare a unei încălcări. Având în vedere natura încălcării constatate şi pronunţându-se în echitate, Curtea acordă reclamanţilor în solidar suma de 12.500 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.
    B. Cheltuieli de judecată
    54. Prima reclamantă a solicitat, de asemenea, 8.400 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în fata instanţelor interne şi a Curţii, reprezentând onorariile avocaţilor şi costurile traducerii şi transmiterii documentelor. Aceasta a trimis documente care atestă în special următoarele plăţi: 100 de lei româneşti (RON - aproximativ 20 EUR) pentru onorariul avocatului care i-a reprezentat pe reclamanţi în procedura internă, 14.325,40 RON (aproximativ 3.000 EUR) pentru onorariul avocatului care i-a reprezentat în procedura în faţa Curţii şi 2.975 RON (aproximativ 625 EUR), reprezentând cheltuielile pentru traduceri pentru perioada 17 septembrie 2015-24 septembrie 2018.
    55. Guvernul a contestat relevanţa pretinselor cheltuieli de judecată suportate de reclamanţi. Acesta a subliniat, de asemenea, că majoritatea cheltuielilor pretinse nu erau justificate de niciun document.
    56. Ţinând seama de documentele de care dispune şi de jurisprudenţa sa, Curtea consideră că este rezonabil să îi acorde primei reclamante suma de 3.645 EUR pentru toate cheltuielile.
    C. Dobânzi moratorii
    57. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale."


    PENTRU ACESTE MOTIVE,
    În unanimitate,
    CURTEA:
    1. declară cererea admisibilă;
    2. hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie;
    3. hotărăşte că nu se ridică nicio problemă distinctă în temeiul art. 3 din Convenţie;
    4. hotărăşte:
    a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de 3 luni, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
    (i) 12.500 EUR (douăsprezece mii cinci sute euro) reclamanţilor în solidar, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
    (ii) 3.645 EUR (trei mii şase sute patruzeci şi cinci euro) primei reclamante, plus orice sumă ce poate fi datorată de aceasta cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;

    b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

    5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
    Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 21 mai 2019, în temeiul art. 77 § 2 şi § 3 din Regulamentul Curţii.


                    PREŞEDINTE,
                    PAULO PINTO DE ALBUQUERQUE
                    Grefier adjunct,
                    Andrea Tamietti

    ----

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice