Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   HOTĂRÂRE din 5 aprilie 2016  în Cauza Cazan împotriva României - SECŢIA A PATRA    Twitter Facebook
Cautare document

 HOTĂRÂRE din 5 aprilie 2016 în Cauza Cazan împotriva României - SECŢIA A PATRA

EMITENT: CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 36 din 12 ianuarie 2017

                            (Cererea nr. 30.050/12)

                                   Strasbourg

                           Definitivă la 5 iulie 2016
    Hotărârea a rămas definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

    În Cauza Cazan împotriva României,
    Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din Andras Sajo, preşedinte, Vincent A. De Gaetano, Bostjan M. Zupancic, Nona Tsotsoria, Paulo Pinto de Albuquerque, Iulia Antoanella Motoc, Gabriele Kucsko-Stadlmayer, judecători, şi Francoise Elens-Passos, grefier de secţie,
    după ce a deliberat în camera de consiliu, la 15 martie 2016,
    pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

                                   PROCEDURA
    1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 30.050/12) îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ionuţ Cazan (reclamantul), a sesizat Curtea la 8 mai 2012, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
    2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
    3. Reclamantul pretinde, în special, că a fost insultat şi agresat în sediul poliţiei de către un poliţist, în timp ce reprezenta un client, în calitate de avocat, în cursul urmăririi penale; în continuare, se plânge că nu a fost efectuată o anchetă eficientă de către autorităţile competente în urma plângerii sale penale formulate împotriva respectivului poliţist.
    4. La 30 ianuarie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului.

                                    ÎN FAPT
    I. Circumstanţele cauzei
    5. Reclamantul s-a născut în 1979 şi locuieşte în Constanţa. Este de profesie avocat.
    A. Incidentul din 12 iulie 2010
    1. Versiunea reclamantului
    6. La 12 iulie 2010, reclamantul s-a deplasat împreună cu clientul său, S.G., spre secţia de poliţie Constanţa, în legătură cu urmărirea penală care era în curs de desfăşurare împotriva clientului său. Reclamantul dorea să studieze documentele din dosar şi să clarifice anumite detalii ale anchetei care era efectuată de C.P. Reclamantul şi S.G. au fost primiţi în biroul lui C.P.
    7. Reclamantul i-a solicitat explicaţii lui C.P. cu privire la ordonanţa de începere a urmăririi penale pe care o văzuse la dosar şi care nu îi fusese comunicată clientului său. În acel moment, C.P. a început să-l insulte pe reclamant, afirmând că nu are niciun drept să îi adreseze întrebări. Reclamantul şi S.G. sau ridicat şi s-au pregătit să iasă din biroul lui C.P. Acesta din urmă le-a cerut să semneze un proces-verbal prin care declarau că au luat cunoştinţă de urmărirea penală în curs; reclamantul afirmă că procesul-verbal indica o dată anterioară cu 6 luni. Reclamantul a refuzat să semneze documentul în cauză, iar poliţistul l-a insultat din nou şi l-a împins să stea pe un scaun, spunând că nu le va permite să părăsească secţia de poliţie înainte de a semna actul respectiv. C.P. i-a telefonat poliţistului care era de pază pentru a-i cere să nu le permită acestora să iasă şi a închis cu cheia uşa de la biroul său.
    8. În continuare, reclamantul i-a spus lui C.P. că, dacă nu îi lasă să iasă, va suna la numărul de urgenţă de pe telefonul său mobil. C.P. a vrut să îi smulgă telefonul şi i-a răsucit degetul inelar de la mâna stângă, în care îl ţinea. S.G. a încercat la rândul său să apeleze numărul de urgenţă de pe propriul telefon mobil. C.P. a deschis apoi uşa, continuând să îl insulte pe reclamant şi ameninţându-l că îl va urmări şi îi va distruge cariera. Acesta a rupt împuternicirea avocaţială prin care S.G. îi dădea mandat reclamantului să îl reprezinte în faţa organelor de urmărire penală şi i-a interzis reclamantului să mai revină în biroul său. Apoi reclamantului şi lui S.G. li s-a permis să părăsească secţia de poliţie.
    2. Versiunea Guvernului
    9. La 12 iulie 2010, orele 9,20, reclamantul şi S.G. s-au prezentat la secţia de poliţie. Poliţistul prezent la poartă le-a solicitat să prezinte documentele de identitate şi a notat datele acestora de identitate într-un registru. Au fost conduşi apoi în biroul lui C.P. La momentul producerii faptelor, C.P. era comisarul-şef al biroului de cercetări penale al Poliţiei Transporturi Constanţa, care era însărcinat cu anchetarea dosarelor care prezentau un anumit grad de complexitate.
    10. După ce a studiat dosarul clientului său, reclamantul şia exprimat nemulţumirea faţă de desfăşurarea urmăririi penale şi i-a solicitat clarificări lui C.P., în special în ceea ce priveşte ordonanţa de începere a urmăririi penale, care nu-i fusese comunicată clientului său.
    11. Pe baza unui proces-verbal redactat de C.P. la 12 iulie 2010, Guvernul indică faptul că în jurul orei 10.00, C.P. le-a prezentat reclamantului şi lui S.G. un proces-verbal pentru a-l semna; procesul-verbal includea menţiuni potrivit cărora părţile interesate ar fi luat cunoştinţă despre acuzaţia penală, încadrarea juridică a faptelor, precum şi drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege. Reclamantul a refuzat să-l semneze, i-a spus şi lui S.G. să refuze şi a declarat că intenţionează să se plângă procurorului ierarhic superior despre faptul că S.G. nu a primit o notificare privind începerea urmăririi penale împotriva sa.
    12. Reclamantul şi S.G. au vrut să iasă din birou fără a semna procesul-verbal şi C.P. a insistat ca ei să îl semneze. Acesta s-a asigurat telefonic că poliţistul care era de pază la intrare a notat corect datele privind prezenţa reclamantului şi a lui S.G. în secţia de poliţie. A încercat din nou să-i convingă să semneze respectivul proces-verbal. C.P. şi reclamantul şi-au exprimat fiecare intenţia de a depune plângere unul împotriva celuilalt. C.P. i-a înmânat reclamantului împuternicirea semnată de clientul său şi i-a precizat că S.G. va fi citat pentru a fi audiat în calitate de învinuit.
    13. Pe baza informaţiilor furnizate de Poliţia Constanţa, Guvernul indică faptul că uşile secţiei de poliţie nu sunt închise cu cheia decât la sfârşitul zilei de lucru; în plus, cheile nu sunt ţinute în broască.
    14. În cele din urmă, Guvernul adaugă că, în toată perioada în care a fost prezent în secţia de poliţie, reclamantul a adoptat o atitudine ireverenţioasă şi a făcut remarci cu privire la ilegalităţile pretins comise de C.P. Acesta din urmă l-a informat despre posibilitatea de a se plânge autorităţilor competente. După acest schimb de cuvinte, reclamantul şi S.G. au părăsit biroul lui C.P.

    B. Examinarea medico-legală a reclamantului
    15. După acest incident, reclamantul s-a deplasat la serviciul de medicină legală din Constanţa, care l-a trimis către un spital din acelaşi oraş pentru a efectua o radiografie a degetului inelar stâng. Secţia ortopedie a spitalului a întocmit, în aceeaşi zi, un certificat medical din care reieşea că reclamantul avea o entorsă la degetul respectiv. Cu această ocazie, degetul reclamantului a fost imobilizat cu o atelă din ghips.
    16. Potrivit certificatului medico-legal emis la 16 iulie 2010 de serviciul de medicină legală, reclamantul prezenta leziuni traumatice care ar fi putut să fie cauzate de suprasolicitarea articulaţiei interfalangiene şi care ar fi putut data din 12 iulie 2010. În plus, reclamantului i s-a recomandat să continue îngrijirile medicale între 5 şi 7 zile.

    C. Procedura penală
    17. La 13 iulie 2010, reclamantul a depus plângere penală împotriva lui C.P. pentru purtare abuzivă, lipsire de libertate în mod ilegal şi ultraj. La 15 iulie 2010, C.P. a formulat, de asemenea, plângere penală împotriva reclamantului pentru denunţare calomnioasă şi sfidarea organelor judiciare. Cele două plângeri au fost înaintate Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa (parchetul), care, la 16 iulie 2010, a decis să le conexeze.
    18. La 4 august 2010, reclamantul a dat o declaraţie la poliţie; a repetat versiunea sa asupra faptelor.
    19. La 6 august 2010, S.G. a dat, la rândul său, o declaraţie la poliţie. A declarat că atitudinea lui C.P. a fost una neplăcută, că l-a împiedicat să iasă din birou şi că a insistat ca el să semneze o serie de documente şi că acesta a răspuns în mod nepoliticos la întrebările reclamantului. Acesta a declarat, de asemenea, că C.P. a smuls telefonul din mâna reclamantului şi că i-a ameninţat pe amândoi. După incident, S.G. l-a însoţit pe reclamant la serviciul de medicină legală, pentru că pe acesta din urmă îl durea mâna stângă.
    20. La 4 august 2011, parchetul l-a audiat pe reclamant, care a repetat versiunea sa asupra faptelor.
    21. La 8 august 2011, parchetul l-a audiat pe C.P.; el a negat că l-a agresat pe reclamant şi a pretins că doar i-a strâns mâna, la începutul întâlnirii, în semn de salut. De asemenea, a confirmat că a avut o discuţie animată cu reclamantul, dar că a folosit un limbaj corect, spre deosebire de reclamant. Acesta ia blocat accesul la uşă pentru a-l convinge să semneze procesul-verbal. Nu a sunat la poartă decât pentru a se asigura că datele de identitate ale reclamantului şi ale clientului său au fost înregistrate şi apoi i-a lăsat să plece. Între timp, un alt justiţiabil aştepta pe culoar şi a auzit ce se întâmpla în birou; odată ce reclamantul a plecat, i-a declarat lui C.P. consternarea în privinţa comportamentului reclamantului.
    22. La 23 august 2011, parchetul a emis o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale în favoarea lui C.P. şi a reclamantului. În ceea ce priveşte acuzaţiile împotriva lui C.P., parchetul a considerat că elementele constitutive ale infracţiunilor invocate de reclamant nu erau reunite. Ca urmare a plângerii reclamantului, această rezoluţie a fost confirmată la 14 octombrie 2011 de procurorul ierarhic superior de la acelaşi parchet.
    23. La 10 octombrie 2011, reclamantul a sesizat Curtea de Apel Constanţa (curtea de apel) cu o plângere împotriva rezoluţiilor parchetului. Reclamantul şi C.P. au fost ascultaţi în cadrul şedinţei publice din 27 octombrie 2011.
    24. Prin Hotărârea definitivă din 22 noiembrie 2011, curtea de apel a respins plângerea reclamantului. Hotărârea, care nu face nicio trimitere la certificatul medico-legal care se referea la reclamant (supra, pct. 16), prevede următoarele în părţile sale relevante:
    "Examinând probatoriul administrat în cauză, prin prisma criticilor aduse de petent, a actelor şi documentelor din dosar, curtea [de apel] constată că nu sunt elemente certe care să conducă la antrenarea răspunderii penale a lui [...] C.P. sub aspectul infracţiunilor reclamate."

    D. Plângerea disciplinară în faţa baroului
    25. Între timp, la o dată nespecificată, C.P. a sesizat Baroul Constanţa cu o plângere disciplinară împotriva reclamantului cu privire la incidentul din 12 iulie 2010. Printr-o decizie din 5 octombrie 2010, Consiliul Baroului a respins plângerea pe motiv că reclamantul îşi îndeplinise obligaţiile profesionale conform legii şi comportamentul său nu angaja răspunderea disciplinară. Prin Decizia din 19 şi 20 februarie 2011, Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România a respins contestaţia lui C.P.

    E. Alte evenimente
    26. La 30 iulie 2010, Parchetul de pe lângă Judecătoria Mangalia a admis cererea reclamantului, în calitatea sa de avocat al lui S.G., de recuzare a lui C.P. din dosarul penal împotriva clientului său, cu motivarea că desfăşurarea unei alte proceduri penale între reclamant şi C.P. era de natură să creeze suspiciuni cu privire la imparţialitatea autorităţilor de urmărire penală.
    27. Între timp, în condiţiile în care incidentul din 12 iulie 2010 fusese dezvăluit în presa locală, poliţia a efectuat o anchetă internă. La 9 august 2010, poliţistul responsabil pentru anchetă a propus deschiderea unei proceduri disciplinare împotriva lui C.P. Curtea nu a fost informată despre rezultatul acestei proceduri.

    II. Dreptul intern relevant
    28. Prevederile relevante din Codul penal şi din Codul de procedură penală, în formularea lor în vigoare la momentul faptelor, sunt cuprinse în Hotărârea Poede împotriva României (nr. 40.549/11, pct. 35-36, 15 septembrie 2015).

    III. Documente relevante ale Consiliului Europei
    29. Prevederile relevante ale Recomandării Rec(2001)10 a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei privind Codul european de etică al poliţiei, adoptată la 19 septembrie 2001, figurează în Hotărârea Bouyid împotriva Belgiei [(MC), nr. 23.380/09, pct. 50-51, CEDO 2015]. Această recomandare cuprinde, între altele, următoarele prevederi:
    III. Poliţia şi sistemul de justiţie penală
    "[...]
    10. Poliţia trebuie să respecte rolul avocaţilor apărării în procesele de justiţie penală şi, dacă este necesar, să contribuie la asigurarea dreptului efectiv de a avea acces la asistenţă juridică, în mod deosebit în cazul persoanelor private de libertate."
    30. Expunerea de motive la Recomandarea Rec (2001)10 cuprinde următoarele precizări cu privire la aplicarea art. 10 din recomandare:
    "Art. 10 subliniază faptul că poliţia trebuie să respecte rolul avocaţilor apărării în procesele de justiţie penală. Acest lucru implică, printre altele, ca poliţia să nu se amestece în mod nejustificat în activitatea lor, şi nici să-i supună vreunei forme de intimidare sau de constrângere. În plus, poliţia nu va face o asociere între avocaţii apărării şi clienţii lor. Sprijinul din partea poliţiei în ceea ce priveşte dreptul infractorului la asistenţă juridică este necesar mai ales atunci când persoana interesată este privată de libertate de către poliţie."

                                    ÎN DREPT
    I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie
    31. Reclamantul susţine, în special, că a fost supus la rele tratamente de către un poliţist în timp ce reprezenta un client, în calitate de avocat, în cursul unei anchete penale şi se plânge că nu a fost efectuată o anchetă eficientă de către autorităţile competente în urma plângerii sale penale care îl viza pe respectivul poliţist. Acesta invocă art. 3, 6, 10, 14 şi 17 din Convenţie.
    Curtea, responsabilă cu încadrarea juridică a faptelor, constată că aceste capete de cerere se confundă şi consideră că este adecvat să examineze acuzaţiile reclamantului doar din perspectiva art. 3 din Convenţie, care este formulat după cum urmează:
    "Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante."

    A. Cu privire la admisibilitate
    32. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Îl declară aşadar admisibil.

    B. Cu privire la fond
    1. Cu privire la aspectul material al art. 3
    a) Argumentele părţilor
    33. Reclamantul nu a prezentat observaţii cu privire la acest punct, dar a susţinut că îşi menţine plângerea astfel cum este prezentată în formularul cererii.
    34. Făcând referire la Cauza Klaas împotriva Germaniei (22 septembrie 1993, pct. 30, seria A, nr. 269), Guvernul afirmă ca acuzaţiile reclamantului nu sunt susţinute de elemente de probă adecvate. Acesta consideră că reclamantul nu a fost supus unor rele tratamente din partea unor agenţi ai statului. Admite că reclamantul şi C.P. au avut o discuţie aprinsă şi că, după incident, reclamantul a prezentat uşoare leziuni la mâna stângă; cu toate acestea, nu a fost stabilită legătura dintre cele două evenimente. Potrivit concluziilor medicului legist, o posibilă cauză a leziunii era suprasolicitarea, ceea ce nu implica neapărat o agresiune.
    35. În subsidiar, Guvernul face referire la circumstanţele particulare ale speţei, inclusiv în special la concluziile medicului legist, la natura leziunii suferite de reclamant, la consecinţele minore asupra sănătăţii acestuia şi lipsa unor indicii speciale de vulnerabilitate în ceea ce îl priveşte şi consideră că leziunile suferite nu au atins pragul minim de gravitate necesar pentru a intra în domeniul de aplicare a art. 3 din Convenţie.
    36. Tot în subsidiar, acesta indică faptul că declaraţiile persoanelor audiate în speţă erau contradictorii şi insuficiente pentru a stabili existenţa unei infracţiuni; accentuează contradicţiile dintre declaraţia reclamantului şi cea a lui S.G., care diferă în descrierea comportamentului lui C.P., precum şi în privinţa întrebării dacă acesta i-a smuls sau nu reclamantului telefonul din mână. În acest sens, Guvernul observă că nimic nu indică în speţă faptul că reclamantul era stângaci, în condiţiile în care acesta afirmă că ţinuse telefonul în mâna stângă. În privinţa lui C.P., el nu a putut prezenta nicio probă obiectivă, întrucât era singur în birou şi nu exista supraveghere video. De altfel, C.P. şi-a exprimat temerea că reclamantul încearcă, prin acest incident, să obţină recuzarea sa în dosarul penal deschis împotriva lui S.G.
    37. Guvernul concluzionează asupra lipsei unei încălcări a art. 3 din Convenţie sub aspect material.
    b) Motivarea Curţii
    38. Curtea face trimitere la principiile generale aplicabile aspectului material al art. 3 din Convenţie, pe care le-a reiterat recent în Hotărârea Bouyid (citată anterior, pct. 81-90).
    39. Curtea arată că în speţă versiunile părţilor sunt contradictorii cu privire la incidentul din 12 iulie 2010; deşi nu contestă faptul că reclamantul a suferit o entorsă a inelarului stâng care a necesitat între 5 şi 7 zile de îngrijiri medicale, părţile nu sunt de acord cu privire la cauzele entorsei. Guvernul face în special trimitere la lipsa elementelor de probă în sprijinul acuzaţiilor reclamantului (supra. pct. 35).
    40. Cu toate acestea, Curtea reaminteşte că a reiterat principiul conform căruia sarcina probei faptelor săvârşite revine autorităţilor atunci când o persoană se află în mâinile poliţiei sau unei autorităţi comparabile; de asemenea, precizează că acest principiu se aplică chiar şi în cazul în care persoana se află într-un alt context decât lipsirea de libertate propriu-zisă, precum este cazul unui control al identităţii sau al unui simplu interogatoriu (Bouyid, citată anterior, pct. 84). Totodată, a mai subliniat că interzicerea utilizării forţei fizice, atunci când nu este strict necesar impusă de comportamentul persoanei interesate, se aplică atunci când aceasta din urmă este lipsită de libertate sau, mai general, atunci când se confruntă cu agenţi ai forţelor de ordine (Bouyid, citată anterior, pct. 88). Deşi, spre deosebire de Cauza Bouyid, citată anterior, reclamantul în speţă s-a prezentat din proprie iniţiativă la secţia de poliţie, Curtea notează că acesta s-a confruntat cu un agent al forţelor de ordine în calitatea sa de avocat al unui client care dorea informaţii cu privire la un dosar penal deschis împotriva sa.
    41. În acest sens, Curtea acordă o importanţă deosebită faptului că reclamantul intervenea în calitatea sa de avocat. Curtea a recunoscut deja anterior statutul special al avocaţilor care, în calitate de intermediari între justiţiabili şi instanţe, ocupă o poziţie centrală în administrarea justiţiei [Morice împotriva Franţei (MC), nr. 29.369/10, pct. 132-133, 23 aprilie 2015]. A reamintit, totodată, că avocaţii beneficiază de drepturi şi privilegii exclusive, care pot varia de la o jurisdicţie la alta; Curtea a recunoscut astfel avocaţilor o anumită marjă de manevră în privinţa declaraţiilor pe care le fac în faţa instanţelor (Casado Coca împotriva Spaniei, 24 februarie 1994, pct. 46, seria A, nr. 285-A, şi Steur împotriva Ţărilor de Jos, nr. 39.657/98, pct. 38, CEDO 2003-XI). Aceste principii trebuie să se aplice cu atât mai mult atunci când este vorba despre a recunoaşte avocaţilor dreptul de a-şi exercita profesia protejaţi de orice rele tratamente.
    42. Curtea constată că poliţiei îi revine aşadar obligaţia să respecte rolul avocaţilor, să nu intervină în mod nejustificat în activitatea lor şi nici să-i supună vreunei forme de intimidare sau de constrângere (a se vedea supra, pct. 29 şi 30 şi art. 10 din Codul european de etică al poliţiei şi expunerea sa de motive) şi, prin urmare, la rele tratamente de vreun fel. Această obligaţie trebuie să se aplice cu atât mai mult pentru a asigura protecţia avocaţilor care acţionează în calitatea lor oficială, împotriva relelor tratamente.
    43. Consideră aşadar că principiul reiterat în Cauza Bouyid, citată anterior, în ceea ce priveşte sarcina probării celor întâmplate în secţia de poliţie se aplică în speţă şi că sarcina probei le revenea autorităţilor.
    44. Reclamantul a prezentat, atât în faţa autorităţilor naţionale, cât şi în faţa Curţii, un certificat medical din 12 iulie 2010 şi un certificat medico-legal din 16 iulie 2010 care atestau că a suferit o entorsă a degetului inelar stâng care necesita între 5 şi 7 zile de îngrijiri medicale [supra, pct. 15 şi 16; a se vedea, a contrario, Celik împotriva Turciei (nr. 1), nr. 39.324/02, pct. 33, 20 ianuarie 2009]. Or, Guvernul nu a prezentat niciun element care să pună sub semnul îndoielii varianta pe care reclamantul a prezentat-o în mod constant, şi anume că poliţistul i-a răsucit degetul inelar de la mâna stângă, în care ţinea telefonul mobil. Într-adevăr, deşi poliţistul a negat în mod constant în cadrul procedurii interne că l-a agresat pe reclamant, acesta din urmă a susţinut contrariul cu o constanţă similară (supra, pct. 18 şi 20). În plus, având în vedere că ancheta prezintă deficienţe semnificative (infra, pct. 58-62), nu se poate deduce veridicitatea declaraţiei poliţistului doar pe baza faptului că ancheta nu a furnizat un element care să o contrazică (Bouyid, citată anterior, pct. 96).
    45. Prin urmare, Curtea consideră suficient stabilit că reclamantul a suferit o entorsă a degetului inelar de la mâna stângă în timp ce se afla la secţia de poliţie.
    46. În continuare observă că Guvernul a susţinut că prejudiciul suferit de reclamant nu a atins pragul minim de severitate necesar pentru a intra în domeniul de aplicare a art. 3 din Convenţie. Cu toate acestea, Curtea notează că leziunea în cauză nu a fost superficială, în măsura în care i s-a recomandat să continue îngrijirile medicale timp de 5 până la 7 zile (supra, pct. 16).
    47. În plus, ţine să sublinieze că tratamentul aplicat reclamantului nu a fost în niciun fel impus de comportamentul său. Chiar presupunând că reclamantul ar fi dat dovadă de o atitudine lipsită de respect faţă de poliţist (supra, pct. 14), nimic din dosar nu indică şi, de altfel, nici Guvernul nu sugerează că ar fi avut un comportament violent care să impună utilizarea forţei fizice împotriva sa.
    48. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că în speţă a existat un tratament degradant (mutatis mutandis, Bouyid, citată anterior, pct. 112).
    49. Prin urmare, a avut loc o încălcare sub aspect material a art. 3 din Convenţie.
    2. Cu privire la aspectul procedural al art. 3
    a) Argumentele părţilor
    50. Reclamantul nu a prezentat observaţii cu privire la acest punct, dar a indicat faptul că îşi menţine capătul de cerere astfel cum a fost prezentat în formularul cererii.
    51. Referindu-se la observaţiile sale cu privire la aspectul material al art. 3, Guvernul apreciază că acuzaţiile reclamantului nu puteau fi "susţinute" până la punctul în care să genereze obligaţia de a investiga din partea autorităţilor.
    52. În subsidiar, afirmă că a fost deschisă o anchetă penală în urma plângerii penale a reclamantului. Cu toate că ancheta a fost finalizată printr-o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale, nimic nu permite să existe îndoieli asupra temeiniciei sale. Autorităţile au făcut verificările necesare: i-au audiat pe reclamant şi pe clientul său, precum şi pe poliţist. În plus, certificatul medico-legal prezentat de reclamant a fost depus la dosar. Pe baza acestor elemente de probă parchetul a concluzionat că nu erau suficiente pentru a stabili, dincolo de orice îndoială rezonabilă, răspunderea penală a poliţistului implicat. Această soluţie a fost confirmată de instanţe, în urma contestaţiei reclamantului. Guvernul observă că reclamantul, avocat de profesie, ar fi putut solicita instanţelor investigaţii suplimentare, ceea ce totuşi nu a făcut.
    53. Guvernul consideră că, presupunând chiar că agentul l-a atins pe reclamant pentru a-l opri să formeze numărul de urgenţă, intenţia de a-i provoca o leziune nu a fost stabilită; or, potrivit prevederilor relevante ale Codului penal, infracţiunea de purtare abuzivă impune stabilirea unei acţiuni săvârşite cu intenţie. În mod similar, actele de violenţă comise din culpă nu au caracter penal în cazul în care leziunile provocate necesită mai puţin de 10 zile de îngrijiri medicale. Prin urmare, singura posibilitate ca reclamantului să-i fie examinat acest capăt de cerere ar fi fost o acţiune în răspundere civilă delictuală, în baza prevederilor art. 998 şi 999 din vechiul Cod civil, ceea ce el nu a făcut.
    54. În cele din urmă, Guvernul consideră că ancheta a fost efectuată cu independenţa şi celeritatea impuse de jurisprudenţa Curţii în materie. Guvernul concluzionează asupra lipsei unei încălcări sub aspect procedural a art. 3 din Convenţie.
    b) Motivarea Curţii
    55. Curtea face trimitere la principiile generale aplicabile aspectului procedural al art. 3 din Convenţie, pe care le-a reiterat recent în Hotărârea Bouyid (citată anterior, pct. 114-123).
    56. În speţă, având în vedere probele care i-au fost prezentate, în special certificatul medico-legal al reclamantului, Curtea consideră că acuzaţiile de rele tratamente puteau fi "susţinute" în sensul jurisprudenţei sale în materie.
    57. În continuare, Curtea constată că a fost efectuată o anchetă în prezenta cauză. Rămâne de apreciat diligenţa cu care aceasta a fost efectuată şi caracterul său "efectiv".
    58. Curtea observă că, deşi reclamantul şi clientul său au fost audiaţi în august 2010, (supra, pct. 18 şi 19), poliţistul în cauză nu a fost audiat decât în august 2011, adică la un an după incident (supra, pct. 21). Guvernul nu a explicat întârzierea anchetei. În continuare, notează că, în afară de aceste audieri, în speţă nu a fost efectuat niciun alt act de anchetă; în această privinţă, observă că, deşi nu au existat martori oculari direcţi, alte persoane erau totuşi prezente în acelaşi timp în care reclamantul şi S.G. se aflau în secţia de poliţie, atât printre poliţişti, cât şi printre justiţiabili (supra, pct. 9 şi 21). De asemenea, nu s-a procedat la o confruntare între reclamant şi poliţistul în cauză, nici la o audiere a medicilor care l-au consultat sau l-au îngrijit pe reclamant. Astfel de măsuri ar fi putut să contribuie la clarificarea faptelor.
    59. În plus, din deciziile luate în acest caz nu reiese că parchetul sau curtea de apel au examinat documentele medicale depuse la dosar de către reclamant, în special certificatul medico-legal (supra, pct. 16). De altfel, în lapidara sa Hotărâre din 22 noiembrie 2011, curtea de apel nu a contestat faptul că incidentul din 12 iulie 2010 s-a produs aşa cum a descris reclamantul în plângerea penală, ci s-a limitat doar la a constata lipsa unor elemente certe care să probeze teza răspunderii penale, fără a examina dacă această lipsă a probelor era rezultatul deficienţelor anchetei.
    60. În acest context şi fără a pune la îndoială raţionamentul Guvernului cu privire la încadrarea juridică a faptelor în speţă şi, în special, existenţa intenţiei pentru a stabili în concret existenţa unei infracţiuni în dreptul penal român (supra, pct. 53), Curtea observă că acesta intervine după producerea faptelor şi că autorităţile naţionale, cărora le revenea sarcina de a efectua o anchetă efectivă în speţă, nu au procedat în niciun caz la un astfel de raţionament.
    61. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului întemeiat pe posibilitatea ca reclamantul să formuleze o acţiune civilă în despăgubiri (supra, pct. 53), Curtea reaminteşte că a constatat deja că, dacă autorităţile s-ar limita să reacţioneze în caz de rele tratamente deliberat aplicate de către reprezentanţii statului doar prin acordarea unei simple indemnizaţii, fără a lupta să urmărească şi să pedepsească pe cei responsabili, agenţii statului ar fi putut încălca în unele cazuri drepturile persoanelor supuse practic controlului lor, cu impunitate absolută, iar interdicţia legală absolută a torturii şi a tratamentelor inumane sau degradante ar fi lipsită de efect util, în ciuda importanţei sale fundamentale [a se vedea, în acest sens, Gafgen împotriva Germaniei (MC), nr. 22.978/05, pct. 119, CEDO 2010, cu referinţele citate].
    62. Ţinând seama de elementele menţionate anterior, Curtea apreciază că reclamantul nu a beneficiat de o anchetă efectivă. În consecinţă, concluzionează în sensul încălcării sub aspect procedural a art. 3 din Convenţie.

    II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 1 din Convenţie
    63. Reclamantul se plânge, de asemenea, că a fost sechestrat la 12 iulie 2010 în biroul lui C.P. pentru a semna, împotriva voinţei sale, un proces-verbal redactat de acesta din urmă; invocă art. 5 § 1 din Convenţie, redactat după cum urmează:
    "1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
    a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;
    b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege;
    c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
    d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere, sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;
    e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; [...]
    f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare."
    64. Guvernul contestă acest argument. Bazându-se pe contradicţiile dintre declaraţia reclamantului şi cea a clientului său în ceea ce priveşte întrebarea dacă C.P. a încuiat cu cheia uşa de la birou, precum şi pe informaţiile furnizate de poliţia din Constanţa (supra, pct. 13), Guvernul consideră că reclamantul nu a suferit o lipsire de libertate. Pe de altă parte, incidentul în cauză nu a durat mai mult de 5-10 minute, perioada scurtă de timp nejustificând afirmaţiile reclamantului că s-a simţit lipsit de libertate.
    65. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Îl declară aşadar admisibil.
    66. Curtea reaminteşte că, pentru a determina dacă un individ este "lipsit de libertate" în sensul art. 5, se pleacă de la situaţia concretă şi se ia în considerare un ansamblu de criterii cum ar fi tipul, durata, efectele şi modalităţile de executare ale măsurii în cauză [Guzzardi împotriva Italiei, 6 noiembrie 1980, pct. 92, seria A, nr. 39, şi Mogoş împotriva României (dec.), nr. 20.420/02, 6 mai 2004]. Totodată, adesea este necesar, pentru a se pronunţa asupra existenţei unei încălcări a drepturilor apărate de Convenţie, să se consacre discernerii realităţii dincolo de aparenţe şi de vocabularul folosit (a se vedea, de exemplu, referitor la art. 5 § 1, Van Droogenbroeck împotriva Belgiei, 24 iunie 1982, pct. 38, seria A, nr. 50).
    67. În speţă, Curtea notează că părţile dau faptelor versiuni diferite în ceea ce priveşte întrebarea dacă C.P. a încuiat uşa de la birou pentru a-l împiedica pe reclamant să iasă (supra, pct. 7 şi 13). În această privinţă, notează că în momentul în care a fost audiat în timpul anchetei clientul reclamantului nu a menţionat faptul că C.P. ar fi închis uşa de la birou cu cheia (supra, pct. 19).
    68. Curtea reafirmă că poliţia are obligaţia să respecte rolul avocaţilor, să nu intervină în mod nejustificat în activitatea lor şi nici să-i supună vreunei forme de intimidare sau de constrângere (supra, pct. 42). Chiar presupunând că poliţistul în cauză s-a comportat aşa cum susţine reclamantul, Curtea notează că părţile nu contestă durata scurtă de timp a măsurii, aceasta nedepăşind mai mult de 10 minute. Cu toate că a concluzionat anterior că poate fi vorba despre lipsire de libertate în cazul în care măsura nu este decât de scurtă durată (Foka împotriva Turciei, nr. 28.940/95, pct. 75, 24 iunie 2008), Curtea consideră că, având în vedere împrejurările specifice ale speţei, reclamantul nu a fost lipsit de libertate în sensul art. 5 § 1 din Convenţie. În special, Curtea acordă importanţă faptului că reclamantul a mers din proprie iniţiativă la secţia de poliţie şi a putut să plece din acel loc la scurt timp după incidentul pe care îl denunţă [a se vedea, a contrario, Creangă împotriva României (MC), nr. 29.226/03, pct. 94-100, 23 februarie 2012].
    69. În consecinţă, Curtea concluzionează că nu a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenţie.

    III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
    70. În conformitate cu art. 41 din Convenţie:
    "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
    A. Prejudiciu
    71. Reclamantul pretinde 100.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit.
    72. Guvernul consideră că suma solicitată de reclamant este excesivă în raport cu jurisprudenţa Curţii în materie.
    73. Curtea consideră că trebuie să i se acorde reclamantului suma de 11.700 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

    B. Cheltuieli de judecată
    74. Reclamantul nu a formulat nicio cerere de rambursare a cheltuielilor de judecată suportate pe parcursul procedurii.

    C. Dobânzi moratorii
    75. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

                             PENTRU ACESTE MOTIVE,
                                În unanimitate,
                                    CURTEA:
    1. declară cererea admisibilă;
    2. hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din Convenţie sub aspect material;
    3. hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din Convenţie sub aspect procedural;
    4. hotărăşte că nu a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenţie;
    5. hotărăşte:
    a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 11.700 EUR (unsprezece mii şapte sute euro), care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul moral;
    b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
    6. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
    Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 5 aprilie 2016, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.

                                   PREŞEDINTE
                                  ANDRAS SAJO

                                    Grefier,
                             Francoise Elens-Passos

                                    --------
Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice