Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   HOTĂRÂRE din 17 septembrie 2014  în Cauza Mocanu şi alţii împotriva României    Twitter Facebook
Cautare document

 HOTĂRÂRE din 17 septembrie 2014 în Cauza Mocanu şi alţii împotriva României

EMITENT: CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI - MAREA CAMERĂ
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 944 din 23 decembrie 2014

    (Cererile nr. 10.865/09, 45.886/07 şi 32.431/08)

    Strasbourg

    Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
    În Cauza Mocanu şi alţii împotriva României,
    Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din Dean Spielmann, preşedinte, Guido Raimondi, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefevre, Peer Lorenzen, Mirjana Lazarova Trajkovska, Ledi Bianku, Nona Tsotsoria, Ann Power-Forde, Işyl Karakaş, Nebojsa Vueiniae, Paulo Pinto de Albuquerque, Paul Lemmens, Ales Pejchal, Johannes Silvis, Krzysztof Wojtyczek, judecători, Florin Streteanu, judecător ad hoc, şi Johan Callewaert, grefier adjunct al Marii Camere,
    după ce a deliberat în camera de consiliu la 2 octombrie 2013 şi 25 iunie 2014,

    pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

                                   PROCEDURA

    1. La originea cauzei se află trei cereri îndreptate împotriva României, prin care trei resortisanţi ai acestui stat, doamna Anca Mocanu (Cererea nr. 10.865/09) şi domnul Marin Stoica (Cererea nr. 32.431/08), precum şi domnul Teodor Mărieş şi o persoană juridică de drept român, cu sediul în Bucureşti, Asociaţia "21 Decembrie 1989" (Cererea nr. 45.886/07), au sesizat Curtea la 13 iulie 2007, 25 iunie 2008 şi, respectiv, 28 ianuarie 2009 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
    2. În faţa Curţii, doamna Anca Mocanu, domnul Teodor Mărieş şi asociaţia reclamantă au fost reprezentaţi de către A. Popescu, I. Sfîrăială şi I. Matei, avocaţi în Bucureşti. Doamna Anca Mocanu a beneficiat de asistenţă judiciară. Domnul Marin Stoica, care a beneficiat, de asemenea, de asistenţă judiciară, a fost reprezentat, până la 8 decembrie 2009, de către D. Nacea, avocat în Bucureşti, şi, începând cu 22 ianuarie 2013, de către D. O. Hatneanu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agenţii guvernamentali, domnul R.H. Radu, ulterior de doamna I. Cambrea şi, în cele din urmă, de doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
    3. În cererile respective ale acestora, reclamanţii individuali declarau că sunt victime ale represiunii violente a manifestaţiilor antiguvernamentale organizate la Bucureşti în iunie 1990 şi susţineau că aceste evenimente nu au făcut obiectul unei anchete efective. Denunţând aceleaşi evenimente, societatea reclamantă se plângea de durata procedurii penale la care s-a constituit parte civilă.
    4. Cererile au fost repartizate Secţiei a treia a Curţii (art. 52 par. 1 din Regulament). La 3 februarie 2009, Camera a hotărât să conexeze cererile nr. 45.886/07 şi 32.431/08 şi să le comunice Guvernului. La 15 martie 2011, aceasta a hotărât să comunice Guvernului şi Cererea nr. 10.865/09.
    5. În urma abţinerii domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România, Guvernul l-a desemnat pe domnul Florin Streteanu în calitate de judecător ad hoc (art. 26 par. 4 din Convenţie şi art. 29 par. 1 din Regulament).
    6. La 13 noiembrie 2012, o cameră a Secţiei a treia, compusă din judecătorii Josep Casadevall, Egbert Myjer, Alvina Gyulumyan, Jan Sikuta, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra şi Florin Streteanu, judecător ad hoc, precum şi Santiago Quesada, grefier de secţie, a hotărât să conexeze cele trei cereri şi le-a declarat admisibile în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 2 din Convenţie, în privinţa doamnei Anca Mocanu, pe art. 3 din Convenţie, în privinţa domnului Marin Stoica, şi pe art. 6 par. 1 din Convenţie, în privinţa asociaţiei reclamante, şi inadmisibile pentru celelalte capete de cerere. Cererea nr. 45.886/07 a fost declarată inadmisibilă în privinţa domnului Teodor Mărieş. Camera a concluzionat, în unanimitate, că a fost încălcat aspectul procedural al art. 2 din Convenţie în ceea ce priveşte cererea doamnei Anca Mocanu, că a fost încălcat art. 6 par. 1 din Convenţie în ceea ce priveşte cererea asociaţiei reclamante şi că nu a fost necesară examinarea separată a capătului de cerere întemeiat pe art. 34 din Convenţie. De asemenea, aceasta a concluzionat, cu cinci voturi la două, că nu a fost încălcat aspectul procedural al art. 3 din Convenţie în ceea ce priveşte cererea domnului Marin Stoica.
    7. La 12 februarie 2013, domnul Marin Stoica a solicitat trimiterea cauzei în faţa Marii Camere, în temeiul art. 43 din Convenţie şi al art. 73 din Regulament. La 29 aprilie 2013, Colegiul Marii Camere a admis această cerere.
    8. Componenţa Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu art. 26 par. 4 şi par. 5 din Convenţie şi cu art. 24 din Regulament.
    9. Atât domnul Marin Stoica şi asociaţia reclamantă, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise suplimentare (art. 59 par. 1 din Regulament). De asemenea, au fost primite observaţii de la organizaţia neguvernamentală internaţională Redress, pe care preşedintele a autorizat-o să intervină în procedură prin observaţii scrise (art. 36 par. 2 din Convenţie şi art. 44 par. 3 din Regulament).
    10. La 2 octombrie 2013 a avut loc o şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art. 59 par. 3 din Regulament).
    S-au înfăţişat:

    - pentru Guvern:
       - C. Brumar, agent,
       - doamna G. Munteanu, consilier;
    - pentru reclamanţi:
      - D. O. Hatneanu, avocat,
      - A. Popescu, avocat, avocaţi,
      - I. Sfîrăială, avocat,
    - domnul T. Mărieş, preşedintele asociaţiei reclamante,
    - domnul M. Stoica, reclamant.


    Curtea a ascultat întâi declaraţiile avocaţilor Hatneanu şi Sfîrăială, apoi ale doamnelor Brumar şi Munteanu şi, în cele din urmă, ale avocatului Popescu şi ale domnului M. Mărieş, precum şi răspunsurile acestora la întrebările adresate de judecători.

                                        ÎN FAPT

    I. Circumstanţele cauzei
    11. Doamna Anca Mocanu şi domnul Marin Stoica s-au născut în 1970 şi, respectiv, în 1948. Aceştia locuiesc în Bucureşti.
    12. Asociaţia "21 Decembrie 1989" (Asociaţia 21 Decembrie 1989) a fost înfiinţată la 9 februarie 1990 şi are sediul în Bucureşti.
    13. Asociaţia reclamantă reuneşte în principal persoane care au fost rănite în timpul represiunii violente a manifestaţiilor împotriva regimului comunist, organizate în România în decembrie 1989, şi rudele persoanelor decedate în cursul acestor evenimente. Aceasta făcea parte din grupurile care au susţinut manifestaţiile antiguvernamentale care au avut loc la Bucureşti în special în perioada aprilie-iunie 1990 şi care solicitau, între altele, identificarea persoanelor responsabile pentru actele de violenţă săvârşite în decembrie 1989.
    A. Evenimentele care au avut loc în perioada 13-15 iunie 1990
    1. Sinteză a principalelor fapte
    14. Principalele fapte care privesc represiunea manifestaţiilor antiguvernamentale desfăşurate în perioada 13-15 iunie 1990 au fost descrise în rezoluţiile din 16 septembrie 1998 (infra, pct. 99-110) şi 17 iunie 2009 (infra, pct. 152-163), pronunţate de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie (devenită în 2003 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) şi în rechizitoriile aceluiaşi parchet la 18 mai 2000 şi 27 iulie 2007.
    15. La 13 iunie 1990, intervenţia forţelor de ordine împotriva manifestanţilor care luaseră cu asalt Piaţa Universităţii şi alte cartiere ale capitalei a făcut mai multe victime în rândul civililor, printre care şi soţul doamnei Anca Mocanu, domnul Velicu-Valentin Mocanu, care a fost ucis de un glonţ tras din clădirea Ministerului de Interne.
    16. În seara zilei de 13 iunie 1990, domnul Marin Stoica şi alte persoane, manifestanţi sau nu, au fost interpelaţi şi maltrataţi de agenţi de poliţie în uniformă şi de bărbaţi îmbrăcaţi civil în vecinătatea clădirii televiziunii publice şi în subsolul acesteia.
    17. La 14 iunie 1990, mii de mineri, majoritatea din regiunea minieră Valea Jiului, au fost conduşi la Bucureşti pentru a participa la represiunea manifestanţilor.
    18. La 14 iunie 1990, la ora 6.30, Preşedintele României sa adresat minerilor care sosiseră în piaţa din faţa sediului Guvernului, invitându-i să plece spre Piaţa Universităţii, să o ocupe şi să o apere împotriva manifestanţilor, ceea ce au şi făcut ulterior.
    19. Actele de violenţă din 13 şi 14 iunie 1990 au făcut peste o mie de victime, ale căror nume sunt menţionate într-o listă anexată la Decizia pronunţată la 29 aprilie 2008 de către Secţia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    20. Sediile mai multor partide politice şi ale altor instituţii, printre care şi cel al asociaţiei reclamante, au fost atacate şi devastate. Ulterior, aceasta din urmă s-a constituit parte civilă în procedura penală.
    21. Procedura penală privind omorul prin împuşcare al domnului Velicu-Valentin Mocanu este în continuare pendinte. Ancheta iniţiată privind relele tratamente aplicate domnului Marin Stoica la 13 iunie 1990 a fost încheiată prin rezoluţia de încetare a urmăririi penale din 17 iunie 2009, confirmată printr-o hotărâre a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată la 9 martie 2011.
    22. Faptele expuse în rezoluţiile din 16 septembrie 1998 şi 17 iunie 2009, precum şi rechizitoriile întocmite la 18 mai 2000 şi 27 iulie 2007 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pot fi rezumate după cum urmează.
    2. Manifestaţiile organizate în cursul primelor luni ale anului 1990
    23. Piaţa Universităţii din Bucureşti era considerată un loc simbolic pentru lupta împotriva regimului comunist al lui Nicolae Ceauşescu, din cauza numărului mare de persoane care au fost ucise şi rănite în cursul represiunii armate iniţiate de regim la 21 decembrie 1989. Prin urmare, în această piaţă, mai multe asociaţii - printre care şi asociaţia reclamantă - şi-au mobilizat membrii în vederea participării la o adunare de protest în primele luni ale anului 1990.
    24. Primele manifestaţii împotriva Guvernului provizoriu instaurat după căderea regimului Ceauşescu au avut loc în Piaţa Universităţii din Bucureşti la 12 şi 24 ianuarie 1990, astfel cum reiese din Rezoluţia din 17 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Din aceeaşi rezoluţie rezultă că Frontul Salvării Naţionale (FSN) a organizat o contra-manifestaţie la 29 ianuarie 1990. Cu această ocazie, au venit la Bucureşti mineri din bazinele carbonifere din Valea Jiului şi Maramureş. Sediul Partidului Naţional Liberal a fost vandalizat cu această ocazie.
    25. Începând din 25 februarie 1990, au avut loc manifestaţii în fiecare duminică. Conform Rechizitoriului din 27 iulie 2007, acestea aveau ca scop stigmatizarea atitudinii nedemocratice a depozitarilor puterii, acuzaţi de "trădarea idealurilor revoluţiei", şi alertarea populaţiei cu privire la pericolul de instaurare a unui nou regim dictatorial.
    26. Ulterior, a fost lansată o campanie electorală pentru alegerile legislative şi alegerea Preşedintelui Republicii, prevăzute pentru 20 mai 1990.
    27. În acest context, la 22 aprilie 1990, în Piaţa Universităţii au început "manifestaţii maraton" neautorizate, la iniţiativa Ligii studenţilor şi a altor asociaţii, printre care asociaţia reclamantă. Acestea au durat cincizeci şi două de zile, perioadă în care manifestanţii au ocupat Piaţa Universităţii. Conform rezoluţiilor din 16 septembrie 1998 şi 17 iunie 2009, manifestanţii, strânşi în număr mare, nu erau violenţi şi solicitau în principal excluderea din viaţa politică a personalităţilor care fuseseră la putere în perioada regimului comunist. În plus, aceştia solicitau o televiziune independentă de putere.
    28. De asemenea, solicitau identificarea persoanelor responsabile pentru represiunea armată din decembrie 1989 şi demisia conducătorilor aflaţi la putere, în special cea a ministrului de interne, pe care îl considerau responsabil pentru represiunea manifestaţiilor anticomuniste din decembrie 1989.
    29. La 22 aprilie 1990, 14 manifestanţi au fost arestaţi de poliţie pe motiv că manifestaţia nu fusese autorizată. Având în vedere că populaţia a reacţionat, venind să se alăture manifestanţilor din Piaţa Universităţii, poliţia a eliberat cele 14 persoane arestate. În cursul zilelor următoare, autorităţile nu au mai recurs la forţă, deşi Primăria Bucureşti tot nu autorizase adunarea.
    30. Negocierile iniţiate între manifestanţi şi Guvernul provizoriu nu au condus la niciun rezultat.
    31. La 20 mai 1990, au avut loc alegerile prezidenţiale şi parlamentare. FSN şi conducătorul său, candidat la alegerile prezidenţiale, au câştigat alegerile.
    32. În ziua următoare alegerilor, mişcarea de protest a continuat în Piaţa Universităţii, dar nu a mai avut amploarea iniţială. Din cele aproximativ 260 de persoane care mai erau prezente, 118 începuseră o grevă a foamei.
    3. Reuniunea organizată de executiv la 11 iunie 1990
    33. În seara zilei de 11 iunie 1990, noul Preşedinte ales al României şi prim-ministrul acestuia au convocat o reuniune a Guvernului, la care au participat ministrul de interne şi adjunctul său, ministrul apărării, directorul Serviciului Român de Informaţii (SRI), prim-vicepreşedintele FSN - partidul de la putere - şi Procurorul General al României. Aceste fapte sunt menţionate în rezoluţiile parchetului din 16 septembrie 1998 şi 17 iunie 2009.
    34. Cu această ocazie s-a decis să se ia măsuri pentru a se degaja Piaţa Universităţii pe 13 iunie 1990. În plus, s-a propus asistarea organelor statului - poliţia şi armata - cu aproximativ 5.000 de cetăţeni civili mobilizaţi. Punerea în practică a acestei măsuri a fost încredinţată prim-vicepreşedintelui FSN. Doi membri ai comitetului director al acestui partid s-au opus, fără succes, acestei măsuri. Conform Rezoluţiei din 17 iunie 2009, un plan de acţiune realizat de generalul C. a fost aprobat de primul-ministru.
    35. În aceeaşi seară, Procuratura Generală a difuzat la televiziunea publică un comunicat prin care solicita Guvernului să ia măsuri pentru a elibera Piaţa Universităţii în vederea asigurării circulaţiei maşinilor.
    36. În cursul unei şedinţe ce avusese loc în aceeaşi seară şi la care participaseră ministrul de interne, şeful SRI şi şeful poliţiei, generalul D.C. a prezentat planul de evacuare a Pieţei Universităţii de către poliţie şi jandarmerie, asistate de forţele recrutate din rândul civililor. Conform acestui plan, acţiunea trebuia "să demareze pe 13 iunie 1990 la orele 4 dimineaţa prin izolarea perimetrului, arestarea manifestanţilor şi restabilirea ordinii publice".
    4. Desfăşurarea evenimentelor din 13 iunie 1990
    37. La 13 iunie 1990, în jurul orelor 4:30, forţele de poliţie şi jandarmii au atacat brutal manifestanţii din Piaţa Universităţii. Manifestanţii arestaţi au fost conduşi şi închişi la sediul Poliţiei Municipiului Bucureşti. Printre cele 263 de persoane arestate (sau 262, conform Rechizitoriului din 18 mai 2000), se aflau şi studenţi prezenţi la sediul Institutului de Arhitectură, situat în Piaţa Universităţii; aceşti studenţi nu participaseră la manifestaţii. Rechizitoriul din 17 iunie 2009 precizează că cele 263 de persoane reţinute au fost conduse la Unitatea Militară Măgurele, după ce fuseseră încarcerate în celulele poliţiei.
    38. Operaţiunea poliţiei a provocat proteste din partea unui număr mare de persoane, care solicitau eliberarea manifestanţilor arestaţi. Conform Rezoluţiei din 16 septembrie 1998, aceste persoane au început să protesteze violent împotriva forţelor de ordine, lansând proiectile şi dând foc maşinilor. Conform Rechizitoriului din 18 mai 2000, aceste acţiuni au fost iniţiate de câteva persoane cu comportament agresiv, care se alăturaseră grupului de manifestanţi paşnici.
    39. În jurul orelor 10, un număr mare de muncitori ai uzinelor IMGB din Bucureşti au venit în Piaţa Universităţii pentru a ajuta forţele de ordine să aresteze manifestanţii. Conform Rezoluţiei din 16 septembrie 1998, aceştia au acţionat haotic şi brutal, au lovit la întâmplare şi fără să facă distincţie între manifestanţi şi simpli trecători.
    40. În după amiaza zilei de 13 iunie 1990, manifestările s-au intensificat în apropierea televiziunii, a Pieţei Universităţii, a Ministerului de Interne şi a sediului Politiei Municipale, locuri în care manifestanţii considerau că era posibil să fie reţinute persoanele arestate.
    41. În urma acestor incidente, armata a intervenit şi au fost trimise mai multe vehicule blindate la sediul Ministerului de Interne.
    42. Conform unui raport redactat de Ministerul de Interne, la care Guvernul a făcut referire în observaţiile sale, în jurul orei 18, sediul Ministerului de Interne era înconjurat de un număr între 4.000 şi 5.000 de manifestanţi şi că, la ordinul generalilor A.G. şi C.M., militari aflaţi în clădirea ministerului au tras cu arma spre tavanul holurilor, pentru a dispersa manifestanţii.
    43. Focurile de armă trase în sediul Ministerului de Interne au cauzat moartea a trei persoane.
    44. În aceste circumstanţe, în jurul orei 18, atunci când se afla la o distanţă de câţiva metri de una din uşile ministerului, soţul reclamantei a fost ucis de un glonţ care l-a lovit în partea din spate a capului, după ce a ricoşat. Aceste fapte sunt descrise în detaliu în rechizitoriile din 18 mai 2000 şi 27 iulie 2007, care au trimis în judecată ministrul de interne de la vremea respectivă, un general şi 3 ofiţeri cu rang de colonel. Conform primului rechizitoriu, soţul reclamantei şi celelalte victime, care, în acea zi, se întorceau de la locurile lor de muncă, nu erau înarmate şi nu participaseră anterior la manifestaţiile maraton din Piaţa Universităţii. Simpli spectatori ai evenimentelor, aceştia au fost ucişi de gloanţe ce au ricoşat.
    45. Forţele de ordine au provocat moartea prin împuşcare a unei a patra persoane într-un alt cartier al capitalei. O altă persoană a decedat după ce a fost înjunghiată în cartierul în care se afla sediul televiziunii.
    46. La 13 iunie 1990, niciun militar nu a suferit vreun act de violenţă din partea manifestanţilor, astfel cum reiese din Rechizitoriul din 27 iulie 2007. Conform aceluiaşi rechizitoriu, în acea zi, armata a tras 1.466 de gloanţe din sediul Ministerului de Interne.
    47. În plus, alte persoane, printre care şi domnul Marin Stoica, au fost bătute şi reţinute de agenţi de poliţie şi de civili la sediul televiziunii publice, în circumstanţele descrise mai jos.
    48. Sediul televiziunii publice era păzit, la momentul faptelor, de 82 de militari, sprijiniţi de 14 vehicule blindate; ulterior au sosit întăriri constând în alte forţe armate, dintre care cele mai importante numărau 156 de militari (sosiţi la faţa locului la ora 19), un detaşament de paraşutişti (sosit la ora 19:30), 646 de militari (sosiţi la ora 20), 118 paraşutişti (sosiţi la ora 23) şi 360 de militari, cu alte 13 vehicule blindate (sosiţi la ora 23).
    49. În jurul orei 1, manifestanţii au fost daţi afară din sediul televiziunii, în urma acestei intervenţii în forţă.
    5. Situaţia specială a domnului Marin Stoica
    50. La 13 iunie 1990, după amiază spre seară, când mergea pe jos spre biroul său, trecând pe o stradă din apropierea sediului televiziunii publice, reclamantul a fost arestat intempestiv de către un grup de persoane înarmate şi a fost condus cu forţa în sediul televiziunii. În prezenţa unor poliţişti şi militari aflaţi la faţa locului, acesta a fost lovit şi legat de nişte civili şi apoi a fost dus de aceştia la subsolul clădirii. Ulterior a fost adus într-un studio al televiziunii, unde se aflau deja mai multe zeci de persoane. Aceştia au fost filmaţi în prezenţa directorului canalului public de televiziune de la vremea respectivă. În noaptea de 13 spre 14 iunie 1990, au fost difuzate înregistrările în cauză, însoţite de comentarii care precizau că era vorba despre agenţi ai unor servicii secrete străine care ameninţaseră că vor distruge sediul şi bunurile televiziunii.
    51. În aceeaşi noapte, reclamantul a fost bătut, lovit în cap cu obiecte contondente şi ameninţat cu arme de foc până când şia pierdut cunoştinţa.
    52. Reclamantul s-a trezit în jurul orelor 4:30 la Spitalul Floreasca din Bucureşti. Conform raportului de expertiză medico-legală întocmit la 18 octombrie 2002, din certificatul medical emis de Secţia Chirurgie de urgenţă a spitalului reieşea că, la 14 iunie 1990, în jurul orei 4:30, reclamantul a fost internat şi diagnosticat cu o contuzie toraco-abdominală în partea stângă, excoriaţii în partea stângă a toracelui, cauzate de o agresiune, şi un traumatism cranio-cerebral.
    53. În jurul orei 6:30, acesta a fugit de la spital, care era încercuit de poliţişti, de teama altor rele tratamente.
    54. Având în vedere că actele sale de identitate îi fuseseră furate în noaptea de 13 spre 14 iunie 1990, a fost invitat să le recupereze trei luni mai târziu la Direcţia cercetări penale a Inspectoratului General al Poliţiei. Între timp, acesta se izolase în casă, de teamă să nu fie din nou arestat, torturat şi încarcerat.
    6. Sosirea minerilor la Bucureşti
    55. Conform Rezoluţiei din 16 septembrie 1998, martorul M.I., inginer de profesie şi, la momentul faptelor, şef de serviciu al Regionalei CFR Craiova, a declarat că, în seara zilei de 13 iunie 1990, directorul regionalei ordonase anularea trenurilor regulate şi punerea la dispoziţia minerilor, în Gara Petroşani, în centrul exploataţiei miniere din Valea Jiului, a 4 trenuri, alcătuite din 57 de vagoane în total.
    56. M.I. a adăugat că acest ordin i s-a părut abuziv şi că a încercat să împiedice transportarea minerilor la Bucureşti, oprind alimentarea cu electricitate a liniei feroviare pe traseul indicat. Ca reacţie la nesupunerea sa, directorul regionalei a dispus înlocuirea acestuia şi repunerea în funcţiune a liniei feroviare în jurul orei 21. Ulterior, M.I. a fost concediat şi cercetat de parchet.
    57. Din Rezoluţia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din 10 martie 2009 reiese că, la 14 iunie 1990, optsprezece trenuri - 120 de vagoane în total - care transportau muncitori, în special mineri, au venit la Bucureşti din mai multe zone industriale ale ţării. Primul din ele a ajuns la Bucureşti la ora 3:45, ultimul la 19:08.
    58. Conform Rezoluţiei din 16 septembrie 1998, minerii fuseseră informaţi că trebuiau să ajute forţele de poliţie să restabilească ordinea publică în Bucureşti şi aceştia erau înarmaţi cu topoare, lanţuri, bastoane şi cabluri metalice.
    59. Rezoluţia din 10 martie 2009 menţionează că minerii fuseseră adunaţi de şefii lor de sindicat. Audiat ca martor, Preşedintele Federaţiei Sindicale a Minerilor, devenit primar al municipiului Lupeni în 1998, a declarat că cele cinci trenuri care îi transportaseră pe mineri sosiseră în Gara Bucureşti la 14 iunie 1990 în jurul orei 1 dimineaţa, că minerii fuseseră primiţi de adjunctul ministrului minelor şi de un director general din acelaşi minister şi că cei doi înalţi responsabili ai Guvernului îi conduseseră pe mineri în Piaţa Universităţii.
    7. Desfăşurarea evenimentelor din 14 iunie 1990
    60. În dimineaţa zilei de 14 iunie 1990, grupuri de mineri sau oprit mai întâi în Piaţa Victoriei, unde se afla sediul Guvernului.
    61. În jurul orei 6:30, şeful statului s-a adresat minerilor adunaţi în faţa sediului Guvernului, invitându-i să coopereze cu forţele de ordine şi să reinstaureze ordinea în Piaţa Universităţii şi în alte cartiere în care avuseseră loc incidente. În acest discurs, reprodus integral în Rezoluţia din 17 iunie 2009, acesta i-a îndemnat să se îndrepte spre Piaţa Universităţii pentru a o ocupa, informându-i că se vor confrunta cu "elemente cu manifestare fascistă evidentă, care săvârşiseră acte de vandalism", incendiind sediul Ministerului de Interne şi pe cel al Poliţiei, şi "asediind clădirea televiziunii".
    62. La scurt timp, grupuri mari de mineri au fost conduse "de persoane neidentificate" la sediul partidelor de opoziţie şi asociaţiilor considerate ostile puterii.
    63. Minerii erau înconjuraţi de forţele de ordine ale Ministerului de Interne, cu care formau "echipe mixte", şi porniseră în căutarea manifestanţilor. Conform Rezoluţiei din 17 iunie 2009, cu această ocazie au fost săvârşite "acte de o cruzime extremă, fiind brutalizaţi nu numai manifestanţii, dar şi locuitori ai capitalei, care nu aveau nicio legătură cu manifestaţiile". Rezoluţia din 10 martie 2009 precizează că minerii au atacat şi domiciliile persoanelor de etnie romă. Conform aceleiaşi rezoluţii, minerii aveau "criterii de selecţie" pentru identificarea persoanelor pe care le considerau suspecte de a fi participat la manifestaţiile din Piaţa Universităţii, atacând, de regulă, romii, studenţii, intelectualii, jurnaliştii şi orice persoană care nu le recunoştea legitimitatea".
    64. Grupurile de mineri şi celelalte persoane care îi însoţeau devastaseră sediul Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, pe cel al Partidului Naţional Liberal, precum şi sediul altor persoane juridice, precum Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Asociaţia "21 Decembrie 1989" (asociaţia reclamantă).
    65. Conform Rezoluţiei din 16 septembrie 1998, nicio persoană prezentă în acel moment la sediile acestor partide politice şi asociaţii nu a fost cruţată de mineri. Toate au fost agresate şi deposedate de bunuri. Foarte multe persoane au fost reţinute, predate poliţiei - care se afla la faţa locului "ca din întâmplare" - şi încarcerate complet ilegal.
    66. Alte grupuri de mineri s-au îndreptat spre Piaţa Universităţii. După ce au ajuns acolo, au intrat prin efracţie în sediul Universităţii şi al Institutului de Arhitectură, situate în Piaţa Universităţii. Personalul şi studenţii întâlniţi au fost molestaţi şi au suferit acte de violenţă şi umilire. Minerii au reţinut persoanele prezente în sediile respective şi le-au predat poliţiei şi jandarmilor. Persoanele arestate au fost conduse de forţele de ordine la sediile secţiilor de poliţie sau la unităţile militare din Băneasa şi Măgurele.
    67. Minerii au asediat ulterior străzile din jurul Pieţei Universităţii, continuându-şi acţiunile.
    68. Conform Rezoluţiei din 17 iunie 2009, 1.021 de persoane - dintre care 63 nu era majore la momentul respectiv - au fost reţinute în aceste circumstanţe. O sută optzeci şi două de persoane au fost arestate preventiv, 88 au primit o sancţiune administrativă şi 706 persoane au fost eliberate "după efectuarea unor verificări".
    69. Rezoluţia din 16 septembrie 1998 precizează că "minerii (îşi încheiaseră) actele justiţiare la 15 iunie 1990, după ce au primit din partea Preşedintelui României mulţumiri publice pentru ceea ce realizaseră în capitală şi permisiunea de a se întoarce la muncă".
    70. De asemenea, reiese că unele dintre persoanele bătute şi încarcerate au fost lipsite de libertate în mod ilegal timp de mai multe zile şi că mai multe persoane au fost repuse în libertate la 19 sau 20 iunie 1990.
    71. Celelalte persoane reţinute au fost arestate preventiv pentru tulburarea ordinii publice, printr-o ordonanţă a unui procuror, în special actualul preşedinte al asociaţiei reclamante, care a fost achitat ulterior de toate acuzaţiile aduse împotriva sa.
    72. Rezoluţia din 17 iunie 2009 precizează că minerii au acţionat în strânsă colaborare cu forţele de ordine şi conform instrucţiunilor conducerii de stat. Fragmentele relevante sunt următoarele:
    "La 14 şi 15 iunie 1990, minerii au săvârşit, în grupuri coordonate de civili acţionând în numele şi cu acordul conducerii de stat, acte cu deplina cooperare a forţelor de ordine şi care au cauzat nu numai vătămări corporale persoanelor reţinute pentru verificări, dar şi multiple pagube la sediul Universităţii din Bucureşti, al Institutului de Arhitectură, al mai multor partide politice şi asociaţii civile, precum şi în locuinţele unor personalităţi din partidele aşa-numite «istorice». (...)
    Cercetările efectuate de procurorii militari nu au permis identificarea persoanelor îmbrăcate în civil care se amestecaseră cu minerii, victimele audiate distingând minerii de ceilalţi agresori ai acestora, numindu-i pe primii «mineri murdari» şi pe aceştia din urmă «mineri curaţi»."
    8. Circumstanţe speciale privind asociaţia reclamantă
    73. La 13 iunie 1990, asociaţia reclamantă a condamnat public intervenţiile violente din aceeaşi zi.
    74. În jurul orei 23, responsabilii asociaţiei au decis, ca măsură de securitate, să petreacă noaptea la sediul acesteia. În acea noapte au rămas şapte persoane la sediu.
    75. La 14 iunie 1990, la ora 7, un grup de mineri a pătruns prin efracţie în sediul asociaţiei reclamante, după ce au spart geamul unei ferestre. În primele minute după intruziune, aceştia nu au manifestat violenţă şi au avut o atitudine mai degrabă rezervată. La scurt timp, un civil neidentificat, care nu făcea parte din grupul de mineri, a sosit la faţa locului şi a început să îl lovească pe unul dintre membrii asociaţiei. Minerii i-au urmat exemplul şi i-au molestat brutal pe cei şapte membri ai asociaţiei, care au fost ulterior reţinuţi de forţele de ordine.
    76. În ziua de 14 iunie 1990, toate bunurile şi documentele asociaţiei au fost confiscate fără să fie respectată nicio procedură legală, sub controlul trupelor Ministerului Apărării.
    77. La 22 iunie 1990, responsabilii asociaţiei au fost în măsură să se întoarcă la sediul asociaţiei, în prezenţa poliţiei.
    9. Urmarea evenimentelor din 13-15 iunie 1990
    78. Conform rezoluţiilor parchetului menţionate anterior, în loc să se întoarcă imediat acasă, 958 de mineri au rămas în Bucureşti, "pregătiţi să intervină dacă erau reluate manifestaţiile de protest", în special având în vedere că preşedintele nou-ales trebuia să depună jurământul zilele următoare. În perioada 16-19 iunie 1990, aceşti mineri au fost găzduiţi în cazărmile militare din Bucureşti, unde au primit uniforme militare.
    79. Conform Rezoluţiei din 16 septembrie 1998, ancheta nu fusese în măsură să descopere cine ordonase ca minerii să fie găzduiţi şi echipaţi, dar aceasta precizează că "o asemenea măsură nu putea să fi fost luată în altă parte decât la Ministerul Apărării, cel puţin".
    80. Conform unui comunicat al Ministerului Sănătăţii din 15 iunie 1990, citat în Rezoluţia din 17 iunie 2009, în perioada 13-15 iunie 1990, la ora 6, 467 de persoane s-au prezentat la spital în urma actelor de violenţă săvârşite; 112 au fost spitalizate şi au fost înregistrate 5 decese.
    81. Conform aceleiaşi Rezoluţii din 17 iunie 2009, agenţi de poliţie, mineri şi ulterior militari în termen, însărcinaţi cu paza acestora din urmă, au recurs la o violenţă excesivă împotriva celor 574 de manifestanţi şi a altor persoane - inclusiv copii, persoane în vârstă şi nevăzătoare - reţinute şi arestate în unitatea militară din Măgurele. Conform rezoluţiei respective, deţinuţii au fost supuşi acolo unor acte de violenţă şi agresiune de natură "psihică, fizică şi sexuală", au fost găzduiţi în condiţii necorespunzătoare şi au primit îngrijiri medicale tardive şi neadecvate.
    B. Cercetarea penală
    82. În urma evenimentelor violente din iunie 1990, în cursul cărora a fost ucis soţul doamnei Anca Mocanu, a căror victimă se pretinde a fi fost domnul Marin Stoica şi care au ocazionat devastarea sediului asociaţiei reclamante, a fost iniţiată o anchetă în 1990. Iniţial, aceasta era împărţită în câteva sute de dosare diferite.
    83. La 29 mai 2009, Secţia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a transmis agentului guvernamental o adresă, în care aceste fapte sunt rezumate astfel: "În perioada 1990-1997, pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi al parchetelor de sector, au fost înregistrate sute de plângeri privind infracţiuni de furt, distrugere, tâlhărie, vătămare corporală, lipsire ilegală de libertate şi altele, atrocităţi săvârşite de mineri în Bucureşti, la 14 şi 15 iunie 1990. În majoritatea acestor dosare, au fost pronunţate rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale, din cauza imposibilităţii de identificare a responsabililor."
    84. Reclamantei Anca Mocanu şi asociaţiei reclamante, care se constituise parte civilă în procedură, nu li s-a comunicat nicio rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale.
    85. Ulterior, aceste dosare au fost conexate şi cadrul cercetărilor s-a extins, începând cu anul 1997, şi faptelor li s-a dat o încadrare juridică diferită, implicând o răspundere penală agravată. Înalţi responsabili ai Armatei şi ai statului au fost puşi sub acuzare succesiv şi cercetările au fost transferate Secţiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, cu numărul 160/P/1997.
    86. În perioada 22 octombrie 1997 - 27 octombrie 1999, 213 dosare deschise anterior au fost conexate la Dosarul nr. 160/P/1997, inclusiv dosarele nr. 46 din 22 octombrie 1997, nr. 90 din 16 septembrie 1998 şi nr. 69 din 22 octombrie 1999.
    87. La 26 iunie 2000, Secţia Parchetelor Militare din cadrul parchetului respectiv a preluat 748 de dosare privind evenimentele din perioada 13-15 iunie 2009, inclusiv lipsirile de libertate abuzive din 13 iunie 1990.
    88. În Rezoluţia din 17 iunie 2009, starea dosarului constituit după conexarea tuturor acestor cauze este descrisă după cum urmează:
    "O mare parte din documentele depuse în cele 250 de volume ale dosarului sunt fotocopii neştampilate şi necertificate conform cu originalul. Actele din fiecare volum nu sunt clasificate cronologic, după subiect sau conform altui criteriu, ci în mod dezordonat. Unele din ele nu au nicio legătură cu cauza (de exemplu, volumul 150 conţine dosare privind dispariţiile care au avut loc după luna iunie 1990. (...)"
    89. La 16 septembrie 1998, Dosarul nr. 160/P/1997 a fost împărţit în patru dosare şi continuarea cercetării a fost încredinţată Secţiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
    90. La 8 ianuarie 2001, trei din aceste patru dosare au fost conexate. După această dată, cercetarea s-a concentrat pe două cauze principale.
    91. Prima din ele privea faptele de instigare sau participare la infracţiunea de omor deosebit de grav, în special asupra domnului Velicu-Valentin Mocanu. Persoanele acuzate de aceste fapte erau Preşedintele României de la acea vreme şi alţi cinci responsabili ai armatei, în numele cărora figura ministrul de interne.
    92. Rezoluţia de punere sub acuzare din 19 iunie 2007 şi decizia ulterioară de disjungere a acuzaţiilor din 19 iulie 2007 precizează că, la ordinul fostului Preşedinte, forţele armate au făcut uz de armamentul şi muniţiile de război din dotare împotriva manifestanţilor, în seara zilei de 13 iunie şi în noaptea de 13 spre 14 iunie 1990, având drept consecinţă uciderea a patru persoane, rănirea altor trei şi punerea în pericol a vieţii altor persoane.
    93. Ulterior, acuzaţiile aduse împotriva fostului Preşedinte au fost disjunse de cele îndreptate împotriva celorlalţi inculpaţi, ofiţeri de rang înalt, şi acesta a beneficiat de o rezoluţie de scoatere de sub urmărire penală.
    94. La 2 octombrie 2013, această primă latură a cercetării era încă pendinte în ceea ce priveşte doi din ofiţerii în cauză, ceilalţi trei decedând între timp.
    95. Celălalt dosar referitor la evenimentele din iunie 1990, în special în ceea ce priveşte plângerea penală pentru acte de violenţă, depusă de domnul Marin Stoica, şi devastarea sediului asociaţiei reclamante, avea ca obiect fapte de instigare sau participare la acte de subminare a puterii de stat, acte de diversiune, tratamente neomenoase, propagandă pentru război, precum şi genocid în sensul art. 357 lit. (a)-(c) din Codul penal.
    96. Persoanele acuzate de aceste fapte erau fostul Preşedinte, mai mulţi ofiţeri de rang înalt şi zeci de civili. S-a început urmărirea penală pentru aceste infracţiuni împotriva fostului Preşedinte, la 9 septembrie 2005, şi împotriva fostului şef al SRI, la 12 iunie 2006.
    97. Această a doua latură a cercetării s-a încheiat prin pronunţarea unei rezoluţii de scoatere de sub urmărire penală, la 17 iunie 2009. Această rezoluţie a fost confirmată printr-o hotărâre pronunţată la 9 martie 2011 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în urma recursului formulat de domnul Marin Stoica.
    98. Principalele etape ale cercetării sunt prezentate în detaliu în continuare.
    1. Rezoluţia adoptată la 16 septembrie 1998
    99. La 16 septembrie 1998, Secţia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat cu privire la Dosarul nr. 160/P/1997, în urma unei cercetări privind 63 de persoane care au fost victime ale unor acte violente şi arestări abuzive, printre care se numărau doamna Anca Mocanu şi trei membri ai asociaţiei reclamante, precum şi asociaţia reclamantă şi alte 11 persoane juridice ale căror sedii fuseseră devastate în cursul evenimentelor care au avut loc în perioada 13-15 iunie 1990.
    100. Trei din aceste 63 de victime, care sunt menţionate în tabelul din Rezoluţia pronunţată la 16 septembrie 1998, fuseseră agresate şi lipsite de libertate la sediul televiziunii publice. În ultima coloană referitoare la stadiul cercetărilor efectuate, tabelul menţionează cu privire la aceste trei persoane "cauza nu este cercetată".
    101. În rezoluţia respectivă, Secţia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie preciza că alte plângeri erau pendinte în faţa parchetului civil.
    102. Parchetul militar a adăugat că rezoluţia sa privea, de asemenea, "suspiciunile de ucidere a aproximativ o sută de persoane, în timpul evenimentelor din perioada 13-15 iunie 1990 [ale căror cadavre au fost incinerate sau îngropate în gropi comune, în cimitire din sate aflate în apropierea Bucureştiului (în special Străuleşti)]".
    103. În plus, acesta a menţionat că, până atunci, cercetarea nu permisese identificarea persoanelor care puseseră în aplicare efectiv decizia executivului de a face apel la ajutorul civililor pentru restabilirea ordinii la Bucureşti. Conform parchetului, această lacună a cercetării se datora faptului că "nu fusese audiată niciuna din persoanele care exercitaseră funcţii cu responsabilităţi la momentul faptelor", în special Preşedintele României în exerciţiu la acea vreme, prim-ministrul şi adjunctul acestuia, ministrul de interne, şeful poliţiei, şeful SRI şi ministrul apărării.
    104. În rezoluţia sa, Parchetul Militar a dispus disjungerea cauzei în patru dosare distincte.
    105. Primul dosar avea ca obiect continuarea cercetării privind omorul prin împuşcare a patru civili, printre care şi soţul reclamantei.
    106. Al doilea dosar viza persoanele care exercitaseră funcţii civile sau militare de conducere. Autorităţile au decis să continue cercetarea în privinţa lor, în special pentru abuz de putere contra interesului public, cu consecinţe deosebit de grave, infracţiune pedepsită la art. 248 alin. (2) din Codul penal, şi să cerceteze, de asemenea, faptul că o categorie socială fusese recrutată alături de forţele de ordine pentru combaterea altor categorii sociale.
    107. Al treilea dosar privea continuarea cercetărilor care trebuiau să conducă, după caz, la identificarea altor victime ucise ca urmare a actelor de violenţă săvârşite în perioada 13-15 iunie 1990 (supra, pct. 102).
    108. În cele din urmă, considerând că răspunderea penală era prescrisă, Parchetul Militar a hotărât clasarea definitivă a urmăririi penale iniţiate împotriva unor persoane neidentificate, care făceau parte din forţele de ordine sau din grupurile de mineri, pentru fapte de tâlhărie, lipsire de libertate în mod ilegal, comportament abuziv, anchetă abuzivă, abuz de putere împotriva unor interese private, loviri şi alte vătămări, vătămare corporală, distrugerea de bunuri, furturi, violare de domiciliu, neglijenţa în serviciu şi viol, săvârşite în perioada 13-15 iunie 1990.
    109. Această ultimă parte a Rezoluţiei din 16 septembrie 1998 a fost infirmată de ordonanţa pronunţată la 14 octombrie 1999 de Şeful Secţiei Parchetelor Militare a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, care a dispus redeschiderea urmăririi penale şi reluarea cercetărilor destinate să identifice toate victimele, precizând în acest sens că s-a stabilit faptul că numărul victimelor era mult mai mare decât numărul părţilor vătămate menţionate în rezoluţia contestată.
    110. În plus, Ordonanţa din 14 octombrie 1999 preciza că anchetatorii nu efectuaseră până la momentul respectiv investigaţii privind "înţelegerea dovedită" între Ministerul de Interne şi conducătorii exploataţiilor miniere, "în vederea organizării unui veritabil aparat de represiune ilegală", înţelegere care, conform acestei ordonanţe, era stabilită prin probele prezentate la dosar.
    2. Urmarea cercetării îndreptate împotriva înalţilor responsabili ai Armatei pentru participaţia la infracţiunea de omor
    111. După Rezoluţia din 16 septembrie 1998, cercetările privind uciderea domnului Velicu-Valentin Mocanu au fost continuate cu Dosarul nr. 74/P/1998 (a se vedea supra pct. 105).
    112. Doamna Anca Mocanu şi cei doi copii pe care i-a avut cu victima s-au constituit părţi civile.
    113. Doi generali - fostul ministru de interne şi adjunctul acestuia - şi trei ofiţeri de rang superior au fost acuzaţi de omorurile săvârşite la 13 iunie 1990, în special cel asupra soţului reclamantei, la 12, 18 şi 21 ianuarie 2000 şi, respectiv, 23 februarie 2000.
    114. Cei cinci au fost trimişi în judecată în temeiul unui Rechizitoriu din 18 mai 2000, pe motiv că aceştia solicitaseră - şi ordonaseră, în ceea ce îi priveşte pe cei doi generali - deschiderea focului cu muniţii de război, act care cauzase decesul a patru persoane şi provocase rănirea gravă a altor nouă persoane.
    115. Printr-o Decizie din 30 iunie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a trimis cauza la Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie pentru completarea cercetărilor destinate remedierii diverselor lacune şi a reîncadrat faptele privind participaţia improprie la omor calificat şi omor deosebit de grav. În plus, aceasta a dispus realizarea unei serii de măsuri de cercetare.
    116. Doamna Anca Mocanu, alte părţi civile şi parchetul în cauză au formulat recurs împotriva acestei decizii. Recursul acestora a fost respins printr-o Hotărâre pronunţată la 16 februarie 2004 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (denumită anterior Curtea Supremă de Justiţie, a se vedea şi supra pct. 14).
    117. După reluarea cercetărilor, prin Rezoluţia din 14 octombrie 2005, s-a încetat urmărirea penală împotriva celor cinci acuzaţi. Această rezoluţie a fost infirmată la 10 septembrie 2006 şi urmărirea penală a fost redeschisă.
    118. După ce a efectuat cercetări suplimentare cu privire la instrucţiunile din Hotărârea pronunţată la 30 iunie 2003, Parchetul Militar de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie i-a trimis în judecată pe fostul ministru de interne, adjunctul acestuia şi alţi doi ofiţeri de rang superior din armată, prin Rechizitoriul din 27 iulie 2007. Acesta a pronunţat o ordonanţă de încetare a urmăririi penale în privinţa celui de-al cincilea ofiţer, care decedase între timp.
    Conform acestui rechizitoriu, "absenţa unei reacţii din partea autorităţilor publice" şi absenţa unei anchete efective imediate "(au pus) în pericol însăşi existenţa democraţiei şi a statului de drept".
    119. Prin Hotărârea din 17 decembrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus retrimiterea cauzei la Parchetul Militar pentru viciu de procedură, în principal pe motiv că urmărirea penală împotriva unui fost ministru trebuia să respecte o procedură specială de autorizare parlamentară prealabilă.
    120. La 15 aprilie 2008, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, care a fost respins la 23 iunie 2008.
    121. La 30 aprilie 2009, Parchetul Militar de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a declarat lipsit de competenţă pentru a se pronunţa cu privire la acest aspect al cauzei, în principal pe motiv că membrii personalului poliţiei - inclusiv ministrul de interne - deveniseră funcţionari civili în urma unei reforme legislative şi că, prin urmare, instanţele şi parchetele militare nu mai erau competente să se pronunţe cu privire la infracţiuni săvârşite de aceştia, chiar dacă fuseseră comise în perioada în care erau încă militari. În consecinţă, acesta şi-a declinat competenţa în favoarea unei secţii penale de drept comun din cadrul aceluiaşi parchet, şi anume Secţia de urmărire penală şi criminalistică.
    122. Printr-o Ordonanţă din 6 iunie 2013, aceasta din urmă a încetat urmărirea penală iniţiată împotriva fostului ministru şi a adjunctului acestuia, care au decedat la 2 noiembrie 2010 şi, respectiv, la 4 februarie 2013.
    123. Prin aceeaşi decizie, secţia respectivă a parchetului sa declarat lipsită de competenţă în ceea ce îi priveşte pe ceilalţi doi inculpaţi rămaşi în viaţă, ofiţerii cu rang de colonel C.V. şi C.D., ale căror cauze le-a trimis la Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti.
    124. La 2 octombrie 2013, cercetarea era pendinte în faţa acestui parchet.
    3. Acuzaţiile aduse împotriva fostului preşedinte al republicii cu privire la decesul soţului doamnei Anca Mocanu
    125. Această latură a cercetării are ca obiect acuzaţiile aduse împotriva fostului preşedinte al României, în ceea ce priveşte victimele ucise sau rănite de focurile trase de Armată la 13 iunie 1990.
    126. Fostul preşedinte al republicii, în exerciţiu în perioadele 1989-1996 şi 2000-2004, a fost pus sub acuzare la 19 iunie 2007, dată la care exercita funcţia de senator şi era membru al Parlamentului. Acesta era acuzat că "a instigat în mod deliberat militarii să recurgă la forţă împotriva manifestanţilor din Piaţa Universităţii şi alte cartiere din capitală, act în urma căruia mai multe persoane au fost ucise sau rănite prin împuşcare". Aceste fapte au fost calificate drept participaţie improprie la omor calificat şi omor deosebit de grav, infracţiuni sancţionate la art. 174, art. 175 lit. e) şi art. 176 lit. b), coroborate cu art. 31 alin. (2) din Codul penal.
    127. La 19 iulie 2007, aceste acuzaţii au fost disjunse de Dosarul nr. 74/P/1998 şi cercetarea a continuat în Dosarul nr. 107/P/2007.
    128. Între timp, la 20 iunie 2007, Curtea Constituţională pronunţase o hotărâre, într-o altă cauză fără legătură cu prezenta speţă, prin care s-a exclus competenţa instanţelor militare de a judeca sau urmări penal inculpaţi civili. În consecinţă, prin Rezoluţia din 20 iulie 2007, Parchetul Militar de pe lângă Înalta Curte de Casaţie s-a declarat lipsit de competenţă pentru a se pronunţa în Dosarul nr. 107/P/2007 şi şia declinat competenţa în favoarea unei secţii penale de drept comun.
    129. La 7 decembrie 2007, procurorul general al României a infirmat Rezoluţia de punere sub acuzare din 19 iunie 2007, pentru vicii de procedură, şi a dispus reluarea cercetării.
    130. La 10 octombrie 2008, Secţia de urmărire penală şi criminalistică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale, considerând că nu există o legătură de cauzalitate între ordinul de a elibera Piaţa Universităţii, dat de fostul Preşedinte, şi decizia luată de trei ofiţeri, cu acordul superiorilor acestora - generalul A. şi generalul C. (ministrul de interne) - de a deschide focul asupra manifestanţilor.
    Pentru a se pronunţa astfel, parchetul a considerat că obiectivele planului de acţiune stabilit la 12 iunie 1990 fuseseră executate până la orele 9 din dimineaţa zilei următoare şi că evenimentele care urmaseră, inclusiv ordinele ulterioare de a deschide focul, nu făcuseră în niciun fel obiectul planului în cauză şi nu fuseseră prevăzute de autorii acestuia.
    131. La 3 noiembrie 2008, doamna Anca Mocanu şi alte părţi vătămate au contestat rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale.
    132. La 18 decembrie 2009, un complet de trei judecători al Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie a respins recursurile acestora, considerându-le inadmisibile, tardive sau nefondate, după caz. Aceasta a concluzionat că nu exista o legătură de cauzalitate între actele imputate fostului Preşedinte şi urmările imprevizibile ale manifestaţiilor, care cauzaseră decesul mai multor persoane. În plus, aceasta a subliniat că trei din persoanele vătămate - văduve sau rude ale victimelor ucise la 13 şi 14 iunie 1990 - printre care se număra şi doamna Anca Mocanu - declaraseră la şedinţa din 11 decembrie 2009 că nu intenţionau să conteste rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale pronunţată în privinţa fostului Preşedinte şi că doreau doar ca persoanele responsabile pentru omoruri să fie identificate şi răspunderea acestora să fie angajată. În urma recursului formulat de părţile civile, această decizie a fost confirmată printr-o Hotărâre din 25 octombrie 2010 de către un complet al Înaltei Curţi, format din nouă judecători.
    4. Actele de cercetare privind circumstanţele decesului domnului Velicu-Valentin Mocanu
    133. Conform raportului medico-legal de autopsie, soţul doamnei Anca Mocanu decedase din cauza leziunilor provocate de glonţul tras asupra acestuia.
    134. Reclamanta a formulat prima sa cerere expresă de constituire ca parte civilă la 11 decembrie 2000. În aceeaşi zi, reclamanta şi celelalte părţi civile - rude ale altor trei persoane ucise în contextul evenimentelor din 13 şi 14 iunie 1990 - au depus împreună un memoriu care conţinea observaţiile acestora privind identitatea persoanelor responsabile de decesul rudelor lor, precum şi cererea lor de despăgubire.
    135. La 14 februarie 2007, reclamanta a fost audiată pentru prima dată de parchet în scopul cercetării. Asistată de avocatul pe care l-a desemnat, aceasta a precizat că, îngrijorată de faptul că soţul său nu se întorsese acasă în seara zilei de 13 iunie 1990, l-a căutat în zadar a doua zi şi că, mai târziu, a aflat din presă că acesta fusese împuşcat în cap. A adăugat că niciun anchetator sau reprezentant al autorităţilor nu a vizitat-o şi nici nu a convocat-o în scopul cercetării şi că doar câţiva ziarişti o vizitaseră. Aceasta a precizat că, la momentul faptelor, avea douăzeci de ani şi nu avea loc de muncă şi că, după decesul soţului său, îşi creştea singură cei doi copii pe care îi avea cu acesta, şi anume o fiică de două luni (născută în aprilie 1990) şi un fiu de doi ani.
    136. Documentele de la dosarul prezentat Curţii nu permiteau să se stabilească dacă reclamanta Anca Mocanu a fost informată cu privire la evoluţia cercetării referitoare la omorul deosebit de grav al soţului său ulterior hotărârii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 17 decembrie 2007, prin care s-a dispus retrimiterea cauzei la parchet.
    5. Rezultatele cercetării privind acuzaţiile de tratamente neomenoase
    137. În perioada 26 noiembrie 1997-12 iunie 2006 a fost iniţiată urmărirea penală împotriva a 37 de persoane - 28 de civili şi nouă militari - în principal pentru acte de subminare a puterii de stat, săvârşite în contextul evenimentelor din iunie 1990. Fostul Preşedinte român se număra printre persoanele urmărite penal. Acesta a fost inculpat la 9 iunie 2005, fiind acuzat de participare la genocid [art. 357 lit. a), b) şi c) din Codul penal], de propagandă pentru război (art. 356 din Codul penal), de tratamente neomenoase (art. 358 din Codul penal), de subminarea puterii de stat (art. 162 din Codul penal) şi de acte de diversiune (art. 163 din Codul penal).
    Marea majoritate a celor 28 de civili inculpaţi erau directori ai unor exploataţii miniere, şefi de sindicate din minerit şi înalţi funcţionari în cadrul Ministerului Minelor.
    138. La 16 septembrie 1998, acestui aspect al cercetării i s-a repartizat Dosarul nr. 75/P/1998 (supra pct. 106).
    139. La 19 decembrie 2007, Secţia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus disjungerea cauzei care făcea obiectul Dosarului nr. 75/P/1998 în două părţi, una referitoare la acuzaţiile îndreptate împotriva celor 28 de civili - dintre care fostul Preşedinte al României şi fostul şef al SRI - cealaltă referitoare la acuzaţiile aduse împotriva celor nouă militari. Cercetarea privind cei 28 de civili trebuia să fie continuată în faţa secţiei civile competente a aceluiaşi parchet.
    140. Prin Rezoluţia din 27 februarie 2008, procurorul-şef al Secţiei Parchetelor Militare a infirmat Rezoluţia din 19 decembrie 2007, considerând că, datorită legăturii dintre faptele cercetate, era de competenţa uneia din secţiile civile ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe cu privire la ansamblul cauzei şi cu privire la toţi acuzaţii, atât civili, cât şi militari.
    141. La 29 aprilie 2008, în conformitate cu această rezoluţie, Secţia Parchetelor Militare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie s-a declarat lipsită de competenţă şi pentru a se pronunţa cu privire la acuzaţiile penale îndreptate împotriva celor nouă ofiţeri militari - printre care se numărau mai mulţi generali, fostul şef al poliţiei şi fostul ministru de interne - şi şia declinat competenţa în favoarea uneia din secţiile de drept comun.
    142. În Rezoluţia din 29 aprilie 2008 a fost întocmită o listă cu peste o mie de persoane care au fost reţinute şi supuse la rele tratamente în special la sediul Şcolii Militare Superioare de Ofiţeri din Băneasa şi al unităţii militare din Măgurele. Domnul Marin Stoica era inclus în această listă a victimelor. Rezoluţia în cauză conţinea, de asemenea, lista persoanelor juridice care au suferit prejudicii în timpul represiunii din perioada 13-15 iunie 1990, printre care se număra şi asociaţia reclamantă.
    143. Această rezoluţie menţiona, de asemenea, "identificarea celor aproximativ 100 de persoane decedate în cursul evenimentelor din perioada 13-15 iunie 1990".
    144. Aceasta conţinea, de asemenea, lista cu întreprinderile publice care puseseră la dispoziţia autorităţilor muncitori pentru intervenţia de la Bucureşti. Această listă conţinea în special 20 de exploataţii miniere de pe întreg teritoriul ţării şi uzine din 11 oraşe (Călăraşi, Alexandria, Alba Iulia, Craiova, Constanţa, Deva, Giurgiu, Galaţi, Braşov, Slatina şi Buzău), precum şi trei uzine din Bucureşti.
    145. În urma acestei rezoluţii, la 5 mai 2008, procurorii militari au trimis secţiei competente a parchetului cele 209 volume - care aveau 50.000 în total - din Dosarul nr. 75/P/1998.
    146. La 26 mai 2008, secţia din cadrul Parchetul Militar de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care primise dosarul în întregime, şi anume Secţia de urmărire penală şi criminalistică, s-a declarat necompetentă şi şi-a declinat competenţa în favoarea altei secţii a aceluiaşi parchet, şi anume Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - DIICOT.
    147. Prin Rezoluţia din 10 martie 2009, direcţia competentă din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - a pronunţat o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale în favoarea fostului şef al SRI, pe motiv de prescripţie, în ceea ce priveşte acuzaţia de subminare a puterii de stat, şi o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale în ceea ce priveşte majoritatea celor 27 de civili urmăriţi penal - directori de exploataţii miniere, şefi de sindicate din minerit, înalţi funcţionari din cadrul Ministerului Minelor şi din administraţia locală - în absenţa elementelor constitutive ale acestei infracţiuni.
    148. Pentru a se pronunţa astfel, parchetul a considerat că, în calităţile lor respective de şef de stat, de ministru de interne, de ministru adjunct sau de şef al poliţiei, unii din inculpaţi erau depozitari ai puterii publice şi că ar fi fost ilogic să se creadă că ar fi putut săvârşi fapte de natură să le slăbească puterea. În ceea ce îi priveşte pe mineri şi pe ceilalţi muncitori care au venit în Bucureşti la 14 iunie 1990, parchetul a considerat că aceştia "se transformaseră în forţe de ordine" şi că erau convinşi că actele lor serveau puterea de stat. În plus, acesta a subliniat că intervenţia minerilor se dovedise inutilă, deoarece acţiunea desfăşurată de paraşutişti la sediul televiziunii a permis restabilirea ordinii în capitală în jurul orei 1 în ziua de 14 iunie 1990.
    149. De asemenea, parchetul a încetat urmărirea penală împotriva a trei inculpaţi care decedaseră între timp.
    150. În cele din urmă, DIICOT s-a declarat lipsită de competenţă pentru a se pronunţa cu privire la restul cauzei - adică fapte calificate drept tratamente neomenoase, acte de diversiune, propagandă pentru război şi genocid, în sensul art. 357 lit. (a)-(c) din Codul penal - şi şi-a declinat competenţa în favoarea Secţiei de urmărire penală şi criminalistică. Aceste fapte priveau doar nouă din persoanele puse sub acuzare în perioada 2000-2006, printre care se numără şi fostul Preşedinte.
    151. La 17 iunie 2009 a fost pronunţată o rezoluţie de scoatere de sub urmărire penală în ceea ce priveşte acuzaţiile în cauză, al cărei conţinut este prezentat în continuare.
    6. Rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală din 17 iunie 2009
    152. La 17 iunie 2009 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat o rezoluţie de scoatere de sub urmărirea penală care avea ca obiect în principal acuzaţii de tratamente neomenoase întemeiate pe 856 de plângeri ale unor persoane vătămate de actele violente săvârşite în perioada 13-15 iunie 1990.
    153. Rezoluţia în cauză preciza că fostul şef al statului nu fusese audiat în calitate de învinuit în cursul cercetării.
    154. Aceasta descria ansamblul actelor de violenţă - considerate ca fiind de o cruzime extremă - la care au fost supuse mai multe sute de persoane.
    155. Se menţiona faptul că cercetările efectuate timp de aproximativ nouăsprezece ani de parchetele civile şi, ulterior, de parchetele militare nu au permis stabilirea identităţii agresorilor şi gradul de implicare a forţelor de ordine. Fragmentul relevant din această rezoluţie se citeşte astfel:
    "În urma cercetărilor efectuate pe parcursul celor aproape 19 ani, de parchetele civile şi, ulterior, de cele militare, cercetări care se regăsesc în cuprinsul dosarului (...), nu s-a putut stabili identitatea minerilor agresori, gradul de implicare în acţiunile acestora al forţelor de ordine şi al membrilor sau simpatizanţilor F.S.N., rolul şi gradul de participaţie în acţiunile îndreptate în perioada 14-15 iunie 1990 împotriva locuitorilor Capitalei."
    156. Această rezoluţie dispunea încetarea urmăririi penale în privinţa unui inculpat care decedase între timp şi încetarea urmăririi penale a celorlalţi opt inculpaţi, ca urmare a intervenţiei prescripţiei în ceea ce priveşte infracţiunile prescriptibile, în special favorizarea infractorului.
    157. În ceea ce priveşte acuzaţiile referitoare la infracţiuni imprescriptibile, în special tratamentele neomenoase imputate inculpaţilor, rezoluţia pronunţa scoaterea de sub urmărire penală din cauza lipsei elementelor constitutive ale infracţiunilor cercetate sau din cauza faptului că nu fusese dovedită veridicitatea faptelor denunţate.
    158. În această privinţă, rezoluţia preciza că nicio formă de participaţie la acţiunile minerilor împreună cu forţele de ordine nu putea fi reţinută împotriva şefului statului în exerciţiu la momentul faptelor, deoarece acesta nu făcuse decât să aprobe acţiunile din dimineaţa zilei de 13 iunie 1990 şi intervenţia Armatei din după amiaza aceleiaşi zile, în scopul declarat de a restabili ordinea. Se menţiona, de asemenea, că nu existau date certe de natură să îl pună pe şeful statului în discuţie în ceea ce privea pregătirea sosirii minerilor la Bucureşti şi ordinele date acestora. Se preciza că solicitarea făcută minerilor de către şeful statului de a apăra instituţiile statului şi de a restabili ordinea - în urma căreia 1.021 de persoane fuseseră lipsite de libertate şi suferiseră vătămări corporale - putea fi calificată numai drept instigare la săvârşirea infracţiunii de loviri şi alte vătămări şi că răspunderea penală în privinţa acesteia era prescrisă.
    159. Parchetul a considerat că manifestanţii şi celelalte persoane vizate de mineri aparţineau unor diverse etnii (română, romă, maghiară) şi categorii sociale (intelectuali, studenţi, elevi, dar şi muncitori) şi că, prin urmare, aceştia nu puteau fi consideraţi ca fiind un grup unitar sau o colectivitate ce putea fi identificată conform unui criteriu obiectiv, geografic, istoric, social sau de alt tip, motiv pentru care faptele denunţate nu puteau fi calificate drept genocid. Sprijinindu-se pe jurisprudenţa Tribunalului Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie, parchetul a considerat, de asemenea, că persoanele lipsite de libertate nu fuseseră supuse sistematic unor rele tratamente.
    160. Rezoluţia menţiona, de asemenea, faptul că discursul prin care a incitat minerii să ocupe şi să apere Piaţa Universităţii împotriva manifestanţilor care se instalaseră acolo nu putea fi interpretat drept o propagandă pentru război, pe motiv că persoana în cauză nu intenţionase declanşarea unui conflict, ci, dimpotrivă, solicitase minerilor "să facem totul pentru a elimina excesele, pentru a elimina actele sângeroase".
    161. De asemenea, se preciza faptul că minerii fuseseră motivaţi de convingeri personale simpliste, dezvoltate pe fondul unei isterii colective, determinându-i să se transforme în arbitri ai scenei politice şi în apărători zeloşi ai regimului politic - recunoscuţi ca atare de conducere - autorizaţi să aplice "corecţii" celor care îi contestau legitimitatea. În plus, procurorul a subliniat că legea impunea condiţia ca tratamentele neomenoase reprobabile să vizeze "persoane căzute în puterea adversarului" şi a considerat că aceasta nu era îndeplinită în speţă, deoarece minerii nu aveau niciun adversar cu care să se lupte la 14 iunie 1990.
    162. În ceea ce priveşte acuzaţiile de tortură, procurorul a considerat că legislaţia românească nu incrimina tortura la momentul faptelor.
    163. Rezoluţia din 17 iunie 2009 analizează fiecare acuzaţie referitoare la fiecare inculpat, dar nu menţionează numele niciunei victime şi nu relatează atrocităţile denunţate de fiecare din ele, făcând trimitere la o anexă care nu a fost prezentată Curţii. Aceasta precizează numele victimelor şi apartenenţa lor la o anumită categorie, menţionând, de exemplu, cele 425 de persoane reţinute şi deţinute în sediul Şcolii de Ofiţeri din Băneasa sau cei 574 de manifestanţi arestaţi şi încarceraţi în sediul unităţii militare Măgurele.
    7. Căile de atac exercitate împotriva Rezoluţiei de scoatere de sub urmărire penală din 17 iunie 2009
    164. Asociaţia reclamantă, alte persoane juridice şi persoane particulare au formulat o plângere împotriva Rezoluţiei de scoatere de sub urmărire penală din 17 iunie 2009, care a fost respinsă la 3 septembrie 2009 de către procurorul-şef al secţiei competente a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Pentru a se pronunţa astfel, parchetul considerase că nu fusese săvârşită nicio faptă susceptibilă de a fi considerată crimă împotriva umanităţii, precum relele tratamente sau genocidul.
    165. Domnul Marin Stoica şi alte patru părţi vătămate au formulat, de asemenea, plângere împotriva aceleiaşi rezoluţii. Plângerea lor a fost respinsă la 6 noiembrie 2009. Domnul Marin Stoica a formulat un recurs în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    166. La 9 martie 2011, după ce a respins excepţia de inadmisibilitate întemeiată pe autoritatea de lucru judecat invocată de fostul şef al statului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat cu privire la temeinicia rezoluţiei de scoatere de sub urmărire penală, respingând recursul formulat de reclamant.
    167. În hotărârea sa, aceasta a considerat agresiunea suferită de reclamant drept vătămare corporală gravă (art. 182 din Codul penal), arestare abuzivă, supunere la rele tratamente (art. 267 din Codul penal), tortură, represiune nedreaptă şi şantaj. Aceasta a considerat că Rezoluţia din 17 iunie 2009 pronunţase în mod corect scoaterea de sub urmărire penală, pe motiv că infracţiunile cercetate erau prescrise şi că, la momentul faptelor, tortura nu era incriminată.
    168. În schimb, aceasta nu s-a pronunţat asupra incriminării tratamentelor neomenoase (art. 358 din Codul penal) care făcuseră obiectul Rezoluţiei din 29 aprilie 2008, în care reclamantul era menţionat nominal în calitate de victimă a tratamentelor neomenoase de care erau acuzaţi cinci ofiţeri de rang superior.
    8. Rezumat şi precizări privind măsurile de cercetare
    169. Conform Guvernului, principalele măsuri de cercetare puse în aplicare în cursul perioadei cuprinse între 1990 şi 2009 au fost următoarele: peste 840 de audieri ale părţilor vătămate; peste 5.724 de audieri de martori; peste 100 de expertize medico-legale. Rezultatele acestor măsuri au fost consemnate în câteva mii de pagini de documente.
    a) Măsuri de cercetare referitoare în special la domnul Stoica
    170. La 18 iunie 2001, când a fost audiat de un procuror al Secţiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, domnul Marin Stoica a depus o plângere oficială privind violenţele pe care pretindea că le-a suferit în noaptea de 13 spre 14 iunie 1990.
    171. Plângerea acestuia a fost depusă la dosarul anchetei iniţiate cu privire la alte acuzaţii, în special tratamente neomenoase (Dosarul nr. 75/P/1998).
    172. La 18 octombrie 2002, în scopul cercetării privind actele de agresiune pe care pretindea că le suferise, reclamantul a făcut obiectul unui examen realizat la Institutul Naţional de Medicină Legală, pe baza căruia a fost întocmit un raport de expertiză medico-legală. Conform raportului în cauză, leziunile descrise în certificatul medical emis de serviciul de urgenţe medicale la 14 iunie 1990 necesitaseră între trei şi cinci zile de îngrijiri medicale şi că acestea nu puseseră în pericol viaţa persoanei în cauză.
    173. Se menţiona, de asemenea, faptul că, în cursul perioadei 31 octombrie-28 noiembrie 1990, în februarie 1997 şi în martie şi august 2002, reclamantul fusese spitalizat pentru crize grave de epilepsie şi că fusese diagnosticat cu epilepsie secundară posttraumatică şi alte tulburări vasculare cerebrale (AIT - accident ischemic tranzitoriu). Raportul preciza că epilepsia posttraumatică se declanşase în urma unui traumatism suferit în 1966.
    174. La 9 şi 17 mai 2005, reclamantul a fost audiat şi a avut posibilitatea să îşi prezinte punctul de vedere cu privire la faptele denunţate, precum şi privind cererile de despăgubire pentru prejudiciul material şi moral pretinse.
    175. Printr-o adresă din 23 mai 2005, acesta a fost informat de Parchetul Militar de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că plângerea făcută de acesta pentru a denunţa traumatismele suferite la 13 iunie 1990 din partea unor militari neidentificaţi, care determinaseră spitalizarea acestuia "în stare de comă", era în curs de cercetare în cadrul Dosarului nr. 75/P/1998.
    176. Dintr-un certificat emis la 26 aprilie 2006 reiese că, potrivit menţiunilor din registrul Secţiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reclamantul fusese primit de un procuror în 2002, 2003, 2004, 2005 şi 2006, în principal în scopul cercetării sau pentru a solicita informaţii cu privire la stadiul cercetării. La 12 septembrie şi, respectiv, 4 octombrie 2006, reclamantul a formulat două plângeri penale noi.
    177. La 23 aprilie 2007, procurorul a procedat la interogarea celor doi martori indicaţi de reclamant.
    178. Audiat la 9 mai 2007, în calitate de parte vătămată, reclamantul i-a solicitat procurorului militar să dispună realizarea unei contra-expertize medico-legale, considerând că expertiza efectuată în 2002 nu sublinia gravitatea leziunilor suferite de acesta în 1990, nici gravitatea sechelelor cu care rămăsese în urma acestui traumatism.
    179. Procurorul a dispus efectuarea unei noi expertize. Acesta a solicitat medicilor legişti să stabilească, între altele, dacă exista o legătură de cauzalitate între traumatismul suferit de reclamant în iunie 1990 şi afecţiunile medicale de care suferea la data la care fusese dispusă efectuarea acestei expertize.
    180. La audierea reclamantului, acesta a fost invitat să vizioneze o înregistrare video realizată în timpul evenimentelor din 13 iunie 1990, inclusiv cele care avuseseră loc la sediul televiziunii publice. Acesta s-a recunoscut şi a solicitat ca acest document video să fie depus la dosarul de cercetare.
    181. La 25 iunie 2007, noul raport de expertiză a fost depus la dosar. Acesta preciza, tot pe baza raportului medical întocmit la 14 iunie 1990, că leziunile reclamantului necesitaseră între trei şi cinci zile de îngrijiri medicale şi că nu puseseră viaţa acestuia în pericol. Raportul preciza că nu exista nicio legătură de cauzalitate între traumatismul suferit în noaptea de 13 spre 14 iunie 1990 şi afecţiunile de care suferea reclamantul, care necesitaseră numeroase spitalizări ulterior.
    182. La 30 octombrie 2007, la solicitarea reclamantului, fişele de observaţie referitoare la acesta şi completate în 1992, în cadrul serviciului de urgenţe al spitalului din Bucureşti, au fost depuse la dosar.
    183. Anterior, Serviciul Medical din cadrul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate i-a eliberat reclamantului, la 24 mai 2007, un certificat care atesta că persoana în cauză suferea de o "deficienţă globală gravă", care avea ca rezultat o incapacitate totală de muncă. Fragmentele relevante din acest certificat au următorul cuprins:
    "Având în vedere documentele medicale depuse la dosarul pacientului, documentele adăugate recent la dosar (...), precum şi examenul clinic psihiatric realizat la 24 mai 2007, comisia specializată şi comisia superioară stabilesc următorul diagnostic clinic: Tulburări de personalitate mixte, agravate de cauze organice. Traumatism cranio-cerebral acut 1990 (agresiune). Epilepsie cu crize parţiale secundar generalizate, confirmate clinic şi prin EEG, rare în prezent (...). Tulburări de ritm supraventriculare în antecedente (episoade de flutter atrial şi bloc atrio-ventricular cu revenirea la ritmul sinusal (...) după cardioversiune.
    Diagnostic funcţional: deficienţă globală accentuată.
    Capacitate de muncă: pierdere totală, gradul doi de invaliditate.
    Incapacitate adaptativă: 72%"
    184. În paralel, la 10 mai 2004, în alt dosar, a fost pronunţată o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, după depunerea de către reclamant a unei plângeri pentru tentativă de omor, întemeiată pe aceleaşi fapte.
    b) Precizări privind examinarea plângerii cu constituire ca parte civilă a asociaţiei reclamante
    185. La 9 iulie 1990, Unitatea Militară 02515 din Bucureşti a adresat asociaţiei reclamante o scrisoare prin care o informa că "materialele găsite la 14 iunie 1990 (la sediul asociaţiei) (fuseseră) inventariate de Procuratura Generală şi depuse, cu proces-verbal, la sediul Procuraturii Municipiului Bucureşti".
    186. La 22 iulie 1990, doi ofiţeri de poliţie s-au deplasat la sediul asociaţiei reclamante. Aceştia au constatat că geamurile şi încuietori fuseseră sparte şi că "toate (obiectele aflate acolo fuseseră) devastate". Aceştia au întocmit un proces-verbal în prezenţa unor conducători ai asociaţiei şi a unui martor.
    187. La 26 iulie 1990, asociaţia reclamantă a sesizat Parchetul Bucureşti cu o plângere penală prin care denunţa devastarea sediului asociaţiei şi actele de agresiune suferite de unii dintre membrii acesteia la 14 iunie 1990 şi solicita restituirea tuturor bunurilor şi documentelor confiscate. Aceasta s-a constituit parte civilă în procedura penală.
    188. La 22 octombrie 1997, Inspectoratul General al Poliţiei a trimis la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie 21 de dosare deschise în urma plângerilor penale depuse de mai multe persoane fizice şi juridice privind evenimentele din 13 şi 14 iunie 1990. Printre acestea se număra şi Dosarul nr. 1.476/P/1990 referitor la plângerea asociaţiei reclamante pentru tratamentele neomenoase pe care le suferiseră mai mulţi membri ai acesteia. Inspectoratul General al Poliţiei solicita, de asemenea, parchetului să precizeze căile care trebuiau urmate pentru a proceda la audieri în cadrul cercetării.
    189. Asociaţia reclamantă a sesizat periodic Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie (devenită ulterior Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) pentru a se informa cu privire la stadiul cercetării sau pentru a solicita cercetări suplimentare, până când acestea au avut ca rezultat Rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală din 17 iunie 2009.

    II. Dreptul şi practica internaţionale şi interne relevante
    A. Documente juridice internaţionale
    1. Documente ale Organizaţiei Naţiunilor Unite
    190. Comitetul împotriva torturii al Organizaţiei Naţiunilor Unite a emis Observaţia generală nr. 3 (2012) privind aplicarea de către statele părţi a art. 14 din Convenţia împotriva torturii şi a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, ale cărei părţi relevante sunt redactate astfel:
    "Obstacole în calea dreptului la reparaţii
    37. Un element esenţial al dreptului la reparaţii este recunoaşterea clară de către statul parte în cauză a faptului că măsurile reparatorii sunt oferite sau acordate victimei pentru încălcări ale Convenţiei, săvârşite printr-o acţiune sau omisiune. În consecinţă, Comitetul consideră că măsurile care vizează promovarea dezvoltării sau acordarea de asistenţă umanitară nu pot înlocui măsurile reparatorii datorate victimelor torturii sau relelor tratamente. Statul parte care nu oferă unei victime a torturii o măsură reparatorie individuală nu se poate justifica invocând nivelul său de dezvoltare. Comitetul reaminteşte că obligaţia de a garanta exercitarea dreptului la reparaţii rămâne aceeaşi în cazul schimbării guvernului sau al statelor succesoare.
    38. Statele părţi la Convenţie au obligaţia de a garanta că dreptul la reparaţii este efectiv. Factorii susceptibili să împiedice exercitarea dreptului la reparaţii şi punerea în aplicare efectivă a art. 14 sunt în special: legislaţia naţională neadecvată, discriminarea exercitată în ceea ce priveşte accesul la mecanismele de formulare a plângerilor şi de cercetare şi la procedurile de recurs şi de obţinere a unor reparaţii; mijloace necorespunzătoare utilizate pentru a obţine arestarea autorilor pretinsei încălcări, legile privind secretul de stat; normele privind probele şi regulile de procedură care împiedică stabilirea dreptului la reparaţii; prescripţia, amnistia şi imunitatea; neasigurarea unei asistenţe judiciare suficiente şi măsuri de protecţie a victimelor şi martorilor; stigmatizarea şi efectele fizice, psihice şi de alt tip ale torturii şi relelor tratamente. În plus, neexecutarea de către un stat parte a hotărârilor pronunţate de o instanţă naţională, internaţională sau regională, prin care este dispusă acordarea de măsuri reparatorii unei victime a torturii, constituie un obstacol major pentru exercitarea dreptului la reparaţii. Statele părţi ar trebui să instituie mecanisme coordonate pentru a permite victimelor să obţină executarea hotărârilor în afara graniţelor statului, în special recunoscând validitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele altor state părţi şi oferind asistenţă pentru recuperarea bunurilor deţinute de persoanele responsabile.
    39. În ceea ce priveşte obligaţiile impuse la art. 14 din Convenţie, statele părţi trebuie să garanteze accesul de jure şi de facto la mecanisme de reparaţie efective şi diligente pentru membrii grupurilor marginalizate sau vulnerabile, să evite măsurile care împiedică membrii acestor grupuri să solicite şi să obţină reparaţii şi să elimine obstacolele formale şi informale cu care aceştia se pot confrunta în ceea ce priveşte obţinerea reparaţiei. Aceste obstacole pot include, de exemplu, proceduri judiciare sau de alt tip necorespunzătoare pentru cuantificarea prejudiciului, ceea ce poate avea un efect negativ variabil în ceea ce priveşte accesul acestor persoane la bani sau posibilitatea lor de a-şi păstra banii. Astfel cum a subliniat Comitetul în Observaţia generală nr. 2, sexul reprezintă un factor hotărâtor şi «[d]atele defalcate pe sex - coroborate cu alte date personale [...] - sunt cruciale pentru a stabili în ce măsură femeile şi fetele sunt supuse sau expuse torturii şi relelor tratamente». Statele părţi au obligaţia să se asigure că acest factor este luat în considerare în mod corespunzător, ţinând seama de toate elementele menţionate anterior, astfel încât să garanteze că fiecare, în special persoanele care fac parte din grupuri vulnerabile, inclusiv lesbiene, homosexuali, bisexuali şi transsexuali (LGBT), sunt tratate în mod echitabil şi just şi obţin o despăgubire corectă şi adecvată, mijloace suficiente de reabilitare şi alte măsuri reparatorii care răspund nevoilor specifice ale acestora.
    40. Având în vedere caracterul continuu al efectelor torturii, nu ar trebui să se aplice termenele de prescripţie, deoarece acest lucru ar însemna ca victimele să fie private de reparaţii, despăgubiri şi reabilitarea care le sunt datorate. Pentru numeroase victime, trecerea timpului nu atenuează prejudiciul, care, în unele cazuri, poate chiar să se agraveze, din cauza unui sindrom posttraumatic care necesită acordarea de asistenţă medicală, psihologică şi socială, adesea inaccesibilă persoanelor care nu au obţinut reparaţii. Statele părţi trebuie să se asigure că toate victimele torturii sau relelor tratamente, indiferent de data la care a fost săvârşită încălcarea sau dacă a fost săvârşită de un regim precedent sau cu acordul acestuia, sunt în măsură să îşi exercite dreptul la un recurs şi de a obţine reparaţii. (...)"
    2. Jurisprudenţa Comisiei Interamericane pentru Drepturile Omului şi a Curţii Interamericane a Drepturilor Omului
    191. Jurisprudenţa internaţională oferă exemple de cauze în care pretinsele victime ale încălcărilor în masă ale unor drepturi fundamentale - precum dreptul la viaţă şi dreptul de a nu fi supus relelor tratamente - au fost autorizate să aştepte mulţi ani înainte de a începe urmărirea penală la nivel naţional şi de a-şi susţine ulterior cauza în faţa instanţelor internaţionale, deşi ani de zile de la momentul faptelor denunţate, condiţiile de admisibilitate a cererilor privind epuizarea căilor de atac interne şi termenele de depunere a plângerilor erau similare celor prevăzute de Convenţie (a se vedea, între altele, Comisia Interamericană pentru Drepturile Omului, Comunitatea Rio Negro a populaţiei indigene Maya şi membrii acesteia împotriva Guatemalei, Raportul nr. 13/2008 din 5 martie 2008, Cererea nr. 844/05; Curtea Interamericană a Drepturilor Omului ("CIADO"), Cauza privind masacrul din "Las Dos Erres" împotriva Guatemalei, 24 noiembrie 2009, şi CIADO, Garcia Lucero şi alţii împotriva Chile, 28 august 2013).
    192. Pasajele relevante din prima decizie menţionată anterior (Comunitatea Rio Negro a populaţiei indigene Maya şi membrii acesteia, pct. 88-89) se citesc după cum urmează:
    [Traducerea grefei]
    "Norma privind termenul rezonabil pentru depunerea unei petiţii în sistemul interamerican de protecţie a drepturilor omului trebuie apreciată în fiecare caz în parte, ţinând seama de eforturile depuse de rudele victimelor pentru a cere să se facă dreptate, de comportamentul statului şi de circumstanţele şi contextul în care a avut loc încălcarea pretinsă. Prin urmare, având în vedere contextul şi particularităţile prezentei cauze, precum şi faptul că sunt în curs de desfăşurare mai multe anchete şi proceduri judiciare, Comisia consideră că petiţia în litigiu a fost depusă în timp util şi îndeplineşte condiţia de admisibilitate referitoare la termenul de depunere a unei petiţii."
    B. Dispoziţii privind prescripţia răspunderii penale
    193. Art. 121 din Codul penal, în vigoare la momentul faptelor, este redactat astfel:
    "(2) Prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul infracţiunilor contra păcii şi omenirii."
    194. Art. 122, în vigoare la momentul faptelor, reglementează termenele de prescripţie a răspunderii penale. Părţile relevante ale acestuia prevăd următoarele:
    "(1) Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt:
    a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de 15 ani;
    b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 15 ani;
    c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;
    d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani;
    e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda.
    (2) Termenele arătate în prezentul articol se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii. (...)"
    195. Art. 123 reglementează o cauză de întrerupere a cursului prescripţiei, şi anume îndeplinirea oricărui act procedural care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului.
    196. Art. 124, în vigoare la momentul faptelor, reglementează prescripţia specială. Părţile relevante ale acestuia sunt redactate astfel:
    "Prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie prevăzut în art. 122 este depăşit cu încă jumătate."
    C. Art. 358 din Codul penal şi jurisprudenţa privind aplicarea acestuia
    197. Art. 358 din Codul penal este redactat astfel:
    Tratamentele neomenoase
    "(1) Supunerea la tratamente neomenoase a răniţilor ori bolnavilor, a membrilor personalului civil sanitar sau al Crucii Roşii ori al organizaţiilor asimilate acesteia, a naufragiaţilor, a prizonierilor de război şi în general a oricărei alte persoane căzute sub puterea adversarului, ori supunerea acestora la experienţe medicale sau ştiinţifice care nu sunt justificate de un tratament medical în interesul lor, se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
    (2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează săvârşirea faţă de persoanele arătate în alineatul precedent a vreuneia dintre următoarele fapte:
    a) constrângerea de a servi în forţele armate ale adversarului;
    b) luarea de ostatici;
    c) deportarea;
    d) dislocarea sau lipsirea de libertate fără temei legal;
    e) condamnarea sau execuţia fără o judecată prealabilă efectuată de către un tribunal constituit în mod legal şi care să fi judecat cu respectarea garanţiilor judiciare fundamentale prevăzute de lege.
    (3) Torturarea, mutilarea sau exterminarea celor prevăzuţi în alin. 1 se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
    (4) Dacă faptele prevăzute în prezentul articol sunt săvârşite în timp de război, pedeapsa este detenţiunea pe viaţă."
    198. Prin Decizia nr. 2.579 pronunţată la 7 iulie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a confirmat o decizie privind aplicabilitatea art. 358 din Codul penal - dispoziţie care sancţionează tratamentele neomenoase - adoptată de Curtea Militară de Apel într-o cauză care privea arestarea şi decesul în închisoare în 1948 al unui opozant al regimului comunist care tocmai fusese instaurat în România. Pasajele relevante din această decizie se citesc astfel:
    "Prin sentinţa penală nr. 3 din 28 ianuarie 2009, Curtea Militară de Apel (...) a admis plângerea formulată de petentul (...) împotriva [r]ezoluţiei (...) prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale cu privire la D.(D.).M., Z.N. şi personalul Serviciului Medical al M.I. (din anul 1948), sub aspectul infracţiunilor de tratamente neomenoase prevăzută de art. 358 din Codul penal (...)
    (...) a trimis cauza Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel în vederea începerii urmăririi penale pentru motivele, faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate prin mijloacele de probă indicate în considerentele hotărârii. (...)
    Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele. (...)
    Pornind de la definiţia dată de Curtea Europeană [a Drepturilor Omului] «tratamentelor neomenoase», Înalta Curte reţine că în cauză, faţă de momentul istoric, anul 1948 în care se susţine că a fost săvârşită fapta prevăzută de art. 358 C. pen., situaţia de conflict, ca situaţie premisă, există între autorităţile statale comuniste care, nu numai că au tolerat, dar au permis unor «agenţi ai statului» să acţioneze ca adevăraţi torţionari şi victimelor acestui regim de suprimare fizică şi psihică, ceea ce nu exclude cercetarea făptuitorilor şi sub aspectul săvârşirii acestei infracţiuni.
    Elementul material al infracţiunii de tratamente neomenoase în varianta care priveşte prezenta speţă constă în acţiunea de supunere a răniţilor sau bolnavilor la tratamente neomenoase, respectiv greu de suportat fizic şi umilitoare din punct de vedere moral.
    În aceste condiţii, corect a dispus prima instanţă trimiterea cauzei la parchet în vederea începerii urmăririi penale şi în raport cu această infracţiune, în condiţiile în care petentul susţine că intimaţii Z.N. şi D.(D.).M. au dispus arestarea numitului D.A. la data de 21 aprilie 1948 sub învinuirea de «uneltire contra siguranţei statului», doar în baza unui denunţ anonim, fără a exista nici măcar indicii cu privire la această învinuire. (...)"

                                  ÎN DREPT

    I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 2 şi 3 din Convenţie
    199. Doamna Anca Mocanu şi domnul Marin Stocia au susţinut că statul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţiile care decurg din aspectul procedural al art. 2 şi 3 din Convenţie. În opinia lor, aceste dispoziţii impuneau ca statul să efectueze o anchetă efectivă, imparţială şi promptă, susceptibilă să conducă la identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile pentru represiunea armată a manifestaţiilor din zilele de 13 şi 14 iunie 1990, în cursul căreia domnul Velicu-Valentin Mocanu, soţul primei reclamante, a fost ucis prin împuşcare şi al doilea reclamant a fost supus unor rele tratamente.
    Pasajele relevante ale art. 2 sunt redactate după cum urmează:
    Art. 2
    "1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat [...]"
    Art. 3 prevede următoarele:
    Art. 3
    "Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante."
    A. Cu privire la competenţa ratione temporis a Curţii
    200. Curtea subliniază că, în faţa Marii Camere, Guvernul pârât nu a invocat lipsa de competenţă ratione temporis a Curţii. Totuşi, acesta a susţinut că nici Curtea nu putea să se pronunţe cu privire la capetele de cerere formulate în faţa acesteia decât dacă acestea privesc perioada ulterioară zilei de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa României.
    201. Curtea reaminteşte că, în fiecare cauză cu care este sesizată, trebuie să se asigure că este competentă să se pronunţe cu privire la o cerere şi că, prin urmare, este necesar ca, în fiecare etapă a procedurii, să examineze chestiunea competenţei sale, chiar dacă nu a fost ridicată nicio excepţie în această privinţă [Bleeiae împotriva Croaţiei (MC), nr. 59.532/00, pct. 67, CEDO 2006III].
    1. Hotărârea Camerei
    202. Camera a hotărât că obligaţia procedurală de a desfăşura o anchetă efectivă, care decurge din art. 2 şi 3 din Convenţie, devenise o obligaţie distinctă şi independentă, care putea fi impusă unui stat chiar şi în cazul în care s-a adus atingere vieţii sau integrităţii corporale înainte de data intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa acestuia. Pentru a hotărî astfel, aceasta a reamintit principiile enunţate în hotărârea [Silih împotriva Sloveniei (MC), nr. 71.463/01, pct. 159-163, 9 aprilie 2009] şi aplicate mai târziu în cauzele îndreptate împotriva României, care aveau ca obiect evenimentele din decembrie 1989 (Agache şi alţii împotriva României, nr. 2.712/02, pct. 70-73, 20 octombrie 2009, Şandru şi alţii împotriva României, nr. 22.465/03, pct. 59, 8 decembrie 2009, şi Asociaţia "21 Decembrie 1989" şi alţii împotriva României, nr. 33.810/07 şi 18.817/08, pct. 114-118, 24 mai 2011).
    203. De asemenea, aceasta a considerat că, pentru ca obligaţia procedurală în cauză să devină aplicabilă trebuie să se stabilească faptul că o parte importantă a măsurilor procedurale au fost sau ar fi trebuit să fie puse în aplicare după ratificarea Convenţiei de către ţara respectivă. Aplicând aceste principii în speţă, Camera a reţinut că procedura penală privind represiunea violentă a manifestaţiilor din iunie 1990 fusese iniţiată în 1990, fusese continuată după 20 iunie 1994 şi o parte importantă a măsurilor procedurale fusese pusă în aplicare după această dată.
    204. Prin urmare, Camera s-a declarat competentă ratione temporis pentru a se pronunţa cu privire la acuzaţia de încălcare a aspectului procedural al art. 2 şi 3 din Convenţie, respingând excepţia ridicată de Guvern în acest sens numai în ceea ce priveşte cererea domnului Stoica.
    2. Motivarea Curţii
    205. În hotărârea pe care a pronunţat-o în Cauza Janowiec şi alţii împotriva Rusiei [(MC), nr. 55.508/07 şi 29.520/09, pct. 128-151, 21 octombrie 2013], Curtea a adus precizări suplimentare cu privire la limitele competenţei sale temporale - definite anterior în hotărârea Silih (citată anterior, pct. 162-163) - în ceea ce priveşte obligaţia procedurală de a investiga decesul sau relele tratamente care au avut loc înainte de data intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa statului pârât ("data critică").
    206. Aceasta a concluzionat, în principal, că această competenţă temporală se limita strict la actele de natură procedurală care fuseseră efectuate sau care ar fi trebuit să fie efectuate după data intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa statului pârât şi că aceasta era subordonată existenţei unei legături veritabile între faptul generator al obligaţiei procedurale care decurge din art. 2 şi 3 şi intrarea în vigoare a Convenţiei. Aceasta a adăugat că o astfel de legătură era definită, în primul rând, de proximitatea temporală a faptului generator şi a datei critice, între care trebuia să existe doar perioadă de timp relativ scurtă, care nu depăşea în mod normal zece ani (Janowiec şi alţii, citată anterior, pct. 146), precizând că acest criteriu al proximităţii temporale nu era decisiv în sine. În acest sens, a precizat că o astfel de legătură putea fi stabilită doar în cazul în care o parte esenţială a cercetării - adică efectuarea unei părţi considerabile din măsurile procedurale de stabilire a faptelor şi angajare a răspunderii autorilor - a avut loc sau ar fi trebuit să aibă loc ulterior intrării în vigoare a Convenţiei (Janowiec şi alţii, citată anterior, pct. 147).
    207. În speţă, Curtea reaminteşte că acele capete de cerere întemeiate pe aspectul procedural al art. 2 şi 3 din Convenţie privesc investigarea represiunii armate desfăşurate la 13 şi 14 iunie 1990 împotriva manifestaţiilor antiguvernamentale, represiune care a costat viaţa soţului primei reclamante şi a adus atingere integrităţii fizice a celui de-al doilea reclamant. Această anchetă a debutat în 1990, la scurt timp de la evenimente, având ca rezultat, între altele, măsuri de cercetare care aveau ca scop, în primul rând, identificarea victimelor ucise prin împuşcare, printre care se număra soţul primei reclamante.
    208. Prin urmare, trebuie să se constate că s-au scurs patru ani între faptul generator şi intrarea în vigoare a Convenţiei în privinţa României, la 20 iunie 1994. Această perioadă de timp este relativ scurtă. Este mai mică de zece ani şi decât perioadele din alte cauze similare examinate de Curte (Şandru şi alţii, citată anterior, pct. 55-59, Pacacy şi alţii împotriva Turciei, nr. 3.064/07, pct. 63-66, 8 noiembrie 2011, şi Julariae împotriva Croaţiei, nr. 20.106/06, pct. 45-51, 20 ianuarie 2011).
    209. Înainte de data critică au fost efectuate puţine acte de procedură în cadrul anchetei. După această dată, în special începând din 1997, cercetarea s-a concretizat prin conexarea a zeci de cauze care erau dispersate anterior şi prin punerea sub acuzare a unor înalţi responsabili militari şi civili. De asemenea, toate deciziile de trimitere în judecată şi hotărârile judecătoreşti referitoare la prezenta cauză au avut loc după data critică (a se vedea, între altele, decizia de trimitere în judecată din 18 mai 2000, hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 30 iunie 2003, decizia de trimitere în judecată din 27 iulie 2007, hotărârile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 17 decembrie 2007 şi 9 martie 2011).
    210. Altfel spus, cea mai mare parte din procedură şi cele mai importante măsuri procedurale sunt posterioare datei critice.
    211. În consecinţă, Curtea concluzionează că este competentă ratione temporis pentru a se pronunţa cu privire la capetele de cerere invocate de doamna Anca Mocanu şi Marin Stoica din perspectiva aspectului procedural al art. 2 şi 3 din Convenţie, în măsura în care aceste capete de cerere se raportează la cercetarea penală desfăşurată în ceea ce priveşte prezenta cauză ulterior intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa României.
    B. Cu privire la excepţia întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne
    212. Susţinând că reclamanţii nu au introdus o acţiune în răspundere civilă delictuală împotriva statului, Guvernul reiterează excepţia întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne, ridicată de acesta în faţa Camerei atât în ceea ce priveşte capătul de cerere formulat de doamna Anca Mocanu din perspectiva art. 2, cât şi capătul de cerere formulat de domnul Marin Stoica în temeiul art. 3.
    1. Hotărârea Camerei
    213. După ce a reamintit faptul că o excepţie similară fusese respinsă de Curte în hotărârea pronunţată în Cauza Asociaţia "21 Decembrie 1989" şi alţii (citată anterior, pct. 119-125) şi că obligaţiile statului care decurg din art. 2 şi 3 din Convenţie nu puteau fi îndeplinite prin simpla acordare de daune-interese, Camera a respins, de asemenea, excepţia ridicată în speţă de Guvern. În plus, aceasta a apreciat că o singură hotărâre definitivă pronunţată de o instanţă de prim grad nu era suficientă pentru a demonstra cu destulă certitudine existenţa unor căi de atac interne eficiente şi accesibile pentru capete de cerere similare celor formulate de reclamanţi.
    2. Argumentele Guvernului
    214. Conform Guvernului, introducerea unei acţiuni civile întemeiate pe art. 998 şi 999 din vechiul Cod civil şi care vizau angajarea răspunderii civile a statului din cauza lipsei unei anchete efective cu privire la evenimentele din iunie 1990 ar fi permis celor doi reclamanţi să obţină o reparaţie echitabilă a prejudiciilor pretinse, precum şi recunoaşterea unei încălcări a drepturilor garantate de Convenţie.
    215. În sprijinul acestui argument, Guvernul precizează că instanţele naţionale au dat câştig de cauză altor persoane care se aflau în situaţii similare celor ale reclamanţilor. În această privinţă, Guvernul face trimitere la decizia pe care a menţionat-o deja în observaţiile prezentate în faţa Camerei.
    216. Decizia în cauză, pe care Guvernul a citat-o pentru a demonstra eficienţa acestei căi de atac, este o Hotărâre din 12 iunie 2008, prin care Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti condamnase Ministerul Finanţelor să plătească unei reclamante o despăgubire pentru deficienţele unei anchete privind represiunea manifestaţiilor care au avut loc în decembrie 1989 la Bucureşti. Atunci, Guvernul precizase că prezentarea unui singur exemplu de hotărâre judecătorească de acest tip se explica prin absenţa altor proceduri cu acelaşi obiect.
    217. În plus, Guvernul face trimitere la hotărârea Floarea Pop împotriva României (nr. 63.101/00, 6 aprilie 2010), făcând distincţie între prezenta speţă şi cauzele Branko Tomasiae şi alţii împotriva Croaţiei (nr. 46.598/06, 15 ianuarie 2009) şi Kats şi alţii împotriva Ucrainei (nr. 29.971/04, 18 decembrie 2008). Susţine că, spre deosebire de căile de atac ce au făcut obiectul acestor două ultime hotărâri, cea despre care este vorba în speţă ar fi fost adecvată pentru persoanele în cauză şi în ceea ce priveşte aspectul procedural al art. 2 şi 3, instanţele interne având competenţa de a constata eventuala încălcare a acesteia.
    3. Argumentele reclamanţilor
    218. În observaţiile prezentate în faţa Marii Camere, domnul Marin Stoica a susţinut că o acţiune în răspundere civilă nu constituia o cale de atac adecvată, în măsura în care aceasta nu permitea obligarea persoanelor responsabile pentru anchetă să stabilească ce se întâmplase şi că perspectivele de succes ale unei astfel de acţiuni erau pur ipotetice. În consecinţă, nu era necesară epuizarea acestei căi de atac.
    219. Doamna Anca Mocanu nu şi-a exprimat opinia cu privire la acest aspect în faţa Marii Camere. În observaţiile prezentate în faţa Camerei, aceasta susţinuse că decizia citată de Guvern nu permitea să se ajungă la concluzia că această cale de atac este eficientă, deoarece instanţa în cauză nu impusese autorităţilor responsabile să accelereze procedurile penale în cauză. În plus, aceasta susţinuse că era vorba despre o acţiune "fabricată" de Guvern în scopul cauzei şi al procedurii în faţa Curţii. Aceasta adăugase că nimic nu poate exonera statul de obligaţia de a realiza o anchetă efectivă, astfel cum prevede art. 2 din Convenţie.
    4. Motivarea Curţii
    a) Principii generale
    220. Caracteristica fundamentală a mecanismului de protecţie instituit de Convenţie este faptul că are un caracter subsidiar în raport cu sistemele naţionale de protecţie a drepturilor omului. Curtea are sarcina de a supraveghea respectarea de către statele contractante a obligaţiilor acestora, care decurg din Convenţie. Aceasta nu trebuie să se substituie statelor contractante, cărora le revine obligaţia de a garanta că drepturile şi libertăţile fundamentale consacrate de Convenţie sunt respectate şi protejate la nivel intern. Această regulă a epuizării căilor de atac interne se bazează pe ipoteza, care face obiectul art. 13 din Convenţie, cu care prezintă strânse afinităţi, că ordinea internă oferă o cale de recurs efectivă împotriva încălcării pretinse. Prin urmare, este o parte indispensabilă a funcţionării acestui mecanism de protecţie [Vuekoviae şi alţii împotriva Serbiei (MC), nr. 17.153/11, pct. 69, 25 martie 2014].
    221. Statele nu sunt obligate să răspundă pentru actele lor în faţa unui organism internaţional înainte de a fi avut posibilitatea remedierii situaţiei în ordinea lor juridică internă. Prin urmare, persoanele care doresc să se prevaleze de competenţa de control a Curţii în ceea ce priveşte cererile îndreptate împotriva unui stat au obligaţia de a utiliza înainte căile de atac oferite de sistemul juridic al statului respectiv (a se vedea, între multe altele, Akdivar şi alţii împotriva Turciei, 16 septembrie 1996, pct. 65, Culegere 1996-IV, şi Vuekoviae şi alţii, citată anterior, pct. 70).
    222. Obligaţia de epuizare a căilor de atac interne le impune reclamanţilor să facă uz de căile de atac disponibile în mod normal şi suficiente pentru a le permite obţinerea unei reparaţii pentru încălcările pretinse de aceştia. Aceste căi trebuie să existe cu un grad suficient de certitudine, în practică şi în teorie, fără de care le lipsesc efectivitatea şi accesibilitatea dorite (Akdivar şi alţii, citată anterior, pct. 66, şi Vuekoviae şi alţii, citată anterior, pct. 71). Pentru a putea fi considerată eficientă, o cale de atac trebuie să fie susceptibilă să remedieze direct situaţia incriminată şi să prezinte perspective rezonabile de reuşită [Balogh împotriva Ungariei, nr. 47.940/99, pct. 30, 20 iulie 2004, Sejdovic împotriva Italiei (MC), nr. 56.581/00, pct. 46, CEDO 2006-II, şi Vuekoviae şi alţii, citată anterior, pct. 74].
    223. Dimpotrivă, nu există obligaţia de a utiliza căi de atac necorespunzătoare şi ineficiente (Akdivar şi alţii, citată anterior, pct. 67, şi Vuekoviae şi alţii, citată anterior, pct. 73). Cu toate acestea, simplul fapt de a nutri îndoieli cu privire la perspectivele de reuşită ale unei anumite căi de atac, care nu este în mod evident sortită eşecului, nu constituie un motiv care să poată justifica neutilizarea căii de atac în cauză [Akdivar şi alţii, citată anterior, pct. 71, Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), nr. 10.249/03, pct. 70, 17 septembrie 2009, şi Vuekoviae şi alţii, citată anterior, pct. par. 74].
    224. În această situaţie, Curtea a subliniat frecvent necesitatea de a aplica regula epuizării căilor de atac interne cu o anumită flexibilitate şi fără un formalism excesiv (Ringeisen împotriva Austriei, 16 iulie 1971, pct. 89, seria A, nr. 13, Akdivar şi alţii, citată anterior, pct. 69, şi Vuekoviae şi alţii, citată anterior, pct. 76). În plus, aceasta a admis că regula epuizării căilor de atac interne nu se aplică automat şi nu are un caracter absolut; la controlarea respectării acesteia trebuie să se ţină seama de circumstanţele cauzei [Akdivar şi alţii, citată anterior, pct. 69, şi Kuriae şi alţii împotriva Sloveniei (MC), nr. 26.828/06, pct. 286, CEDO 2012 (extrase)].
    225. În ceea ce priveşte sarcina probei, Guvernul care a invocat neepuizarea căilor de atac are obligaţia de a convinge Curtea că respectiva cale de atac era eficientă şi disponibilă atât în teorie, cât şi în practică, la momentul faptelor. Odată demonstrat acest lucru, reclamantul este obligat să stabilească faptul că respectiva cale de atac evocată de Guvern a fost întradevăr utilizată sau că, dintr-un anumit motiv, aceasta nu era nici adecvată, nici eficientă, ţinând seama de faptele în cauză, sau că anumite circumstanţe speciale scuteau persoana în cauză să o exercite [Akdivar şi alţii, citată anterior, pct. 68, Demopoulos şi alţii împotriva Turciei (dec.) (MC), nr. 46.113/99 şi altele, pct. 69, CEDO 2010, McFarlane împotriva Irlandei (MC), nr. 31.333/06, pct. 107, 10 septembrie 2010, şi Vuekoviae şi alţii, citată anterior, pct. 77].
    226. În aceste condiţii, pentru a se pronunţa cu privire la chestiunea de a stabili dacă un reclamant a îndeplinit această condiţie de admisibilitate, având în vedere circumstanţele speciale ale cauzei sale, Curtea trebuie în primul rând să identifice actul autorităţilor statului pârât denunţat de reclamant (Haralambie împotriva României, nr. 21.737/03, pct. 70, 27 octombrie 2009).
    227. În această privinţă, Curtea a hotărât că, în ceea ce priveşte recurgerea ilegală la forţă de către agenţii statului - şi nu o simplă eroare, omisiune sau neglijenţă -, procedurile civile sau administrative care vizează doar acordarea de daune-interese, şi nu identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile, nu erau căi de atac adecvate şi eficiente, care să permită soluţionarea unor capete de cerere întemeiate pe aspectul material al art. 2 şi 3 din Convenţie (a se vedea, între altele, Yaşa împotriva Turciei, 2 septembrie 1998, pct. 74, Culegere 1998-VI).
    228. În cele din urmă, în mai multe cauze îndreptate împotriva României, Curtea a respins excepţii similare ridicate de Guvern şi întemeiate pe aceeaşi hotărâre definitivă din 2008, invocată de acesta în speţă (a se vedea hotărârile Asociaţia "21 Decembrie 1989" şi alţii, citată anterior, pct. 119-125, Lăpuşan şi alţii împotriva României, nr. 29.007/06, 30.552/06, 31.323/06, 31.920/06, 34.485/06, 38.960/06, 38.996/06, 39.027/06 şi 39.067/06, pct. 69, 8 martie 2011, şi Pastor şi Ţiclete împotriva României, nr. 30.911/06 şi 40.967/06, pct. 58, 19 aprilie 2011).
    229. În hotărârile respective, Curtea a respins excepţiile de neepuizare pe motiv că disponibilitatea căii de atac invocate de Guvern nu era sigură în practică. În fapt, acesta din urmă a putut să prezinte un singur exemplu de hotărâre definitivă prin care sa admis o acţiune de angajare a răspunderii civile a statului pe motivul lipsei unei anchete efective privind omorurile prin împuşcare săvârşite în decembrie 1989.
    b) Aplicarea în speţă a principiilor menţionate anterior
    230. În speţă, Curtea constată că doamna Anca Mocanu şi domnul Marin Stoica susţin că statul nu şi-a îndeplinit obligaţia procedurală, impusă acestuia la art. 2 şi 3 din Convenţie, de a desfăşura o anchetă efectivă, care să permită identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile pentru represiunea armată a manifestaţiilor din 13 şi 14 iunie 1990, în cursul căreia domnul Velicu-Valentin Mocanu, soţul primei reclamante, a fost ucis prin împuşcare şi cel de al doilea reclamant a fost supus unor rele tratamente.
    231. În această privinţă, subliniază că ancheta privind prima reclamantă este pendinte în faţa instanţelor naţionale de peste douăzeci şi trei de ani, în vreme ce aspectul cercetării penale referitoare la al doilea reclamant s-a încheiat printr-o hotărâre pronunţată la 9 martie 2011.
    232. Ori, Guvernul nu a precizat în ce fel o acţiune în răspundere civilă împotriva statului, întemeiată pe lipsa unei anchete efective cu privire la evenimentele din iunie 1990, la care se raportează prezentele cereri, ar fi putut soluţiona capetele de cerere formulate de reclamanţi, asigurând eficienţa anchetei în cauză, prin compensarea lacunelor pretinse sau, cel puţin, prin accelerarea acesteia.
    233. Curtea subliniază că singura hotărâre judecătorească prezentată de Guvern se limitează la acordarea de daune-interese unei părţi vătămate, interesate de ancheta desfăşurată cu privire la evenimentele din decembrie 1989, care nu era finalizată la momentul pronunţării hotărârii în cauză (Asociaţia "21 Decembrie 1989" şi alţii, citată anterior, pct. 119 şi 136).
    234. Obligaţia impusă la art. 2 şi 3 din Convenţie statelor părţi de a desfăşura o anchetă efectivă, care să permită identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile în cazuri de agresiune, ar putea să se dovedească iluzorie dacă, pentru capete de cerere formulate în temeiul acestor articole, un reclamant ar fi obligat să introducă o acţiune care nu putea avea ca rezultat decât acordarea unor despăgubiri (Issaieva şi alţii împotriva Rusiei, nr. 57.947/00, 57.948/00 şi 57.949/00, pct. 149, 24 februarie 2005).
    235. Având în vedere motivele expuse anterior, Curtea consideră că respectiva cale de atac menţionată de Guvern nu este adecvată, în măsura în care nu este de natură să remedieze situaţia de care se plâng reclamanţii.
    236. Rezultă că excepţia preliminară este neîntemeiată şi că, prin urmare, nu poate fi reţinută.
    C. Cu privire la pretinsa tardivitate a plângerii domnului Stoica
    237. Fără să reitereze în mod expres excepţia preliminară ridicată de acesta în faţa Camerei, Guvernul susţine, în ceea ce priveşte capătul de cerere formulat în temeiul art. 3 din Convenţie de domnul Marin Stoica, că acesta ar fi trebuit să dea dovadă de diligenţă, în primul rând în ceea ce priveşte sesizarea autorităţilor interne cu plângerea sa penală, în al doilea rând în ceea ce priveşte introducerea cererii acestuia în faţa Curţii.
    1. Hotărârea Camerei
    238. Camera a apreciat că era necesar să unească această a doua excepţie - întemeiată pe tardivitatea depunerii de către domnul Stoica a plângerii sale penale în faţa autorităţilor competente - cu examinarea fondului capătului de cerere privind încălcarea aspectului procedural al art. 3 din Convenţie şi a declarat acest capăt de cerere admisibil.
    2. Argumentele Guvernului
    239. Guvernul precizează că ancheta penală privind actele violente săvârşite la 13 şi 14 iunie 1990 a fost iniţiată în 1990 şi observă că, în ciuda iniţierii acestei anchete şi a dificultăţilor cu care s-au confruntat autorităţile în identificarea tuturor victimelor, reclamantul s-a alăturat procedurii penale abia în 2001.
    240. În această privinţă, Guvernul consideră că nu se poate admite ca o presupusă victimă să poată beneficia de demersurile făcute de alte persoane în vederea iniţierii unei cercetări, fără să conteste principiul fundamental al mecanismului Convenţiei, şi anume epuizarea căilor de atac interne, axat pe dimensiunea individuală a dreptului de recurs.
    241. Făcând referire la cauzele Toader şi Mihaela Toma împotriva României (dec.), nr. 34.403/05, 18 septembrie 2012] şi Petyo Popov împotriva Bulgariei (nr. 75.022/01, 22 ianuarie 2009), Guvernul reaminteşte că şi Curtea a criticat comportamentul reclamanţilor care nu sesizaseră în mod corespunzător organele interne de urmărire penală cu capetele lor de cerere privind încălcarea art. 3 din Convenţie.
    242. În măsura în care reclamantul doreşte să îşi justifice pasivitatea printr-o pretinsă stare de vulnerabilitate, care îl împiedica să se alăture procedurii de anchetă, Guvernul observă că actele de violenţă pe care pretinde că le-a suferit reclamantul în iunie 1990 au necesitat doar trei-cinci zile de îngrijiri medicale, că acesta nu a fost spitalizat o perioadă lungă şi că nu a prezentat documente medicale care să ateste o deficienţă fizică sau psihică legată de evenimentele denunţate printr-un raport de cauzalitate.
    243. Guvernul adaugă că, după 1990, climatul social şi politic era favorabil victimelor şi că temerile invocate de reclamant erau aşadar neîntemeiate. În această privinţă, Guvernul susţine că vulnerabilitatea victimelor a fost luată în considerare de către Curte doar în situaţii extrem de critice, în care reclamanţii exprimaseră temeri întemeiate în ceea ce priveşte contextul naţional.
    244. Făcând referire la cauzele Narin împotriva Turciei (nr. 18.907/02, 15 decembrie 2009) şi Frandes împotriva României (dec.), nr. 35.802/05, 17 mai 2011], Guvernul susţine că, atunci când i s-a solicitat să aprecieze diligenţa de care au dat dovadă părţile în ceea ce priveşte sesizarea, Curtea a apreciat că respectivele cereri puteau fi respinse pentru tardivitate chiar şi în cauze care privesc situaţii continue. Guvernul consideră că această regulă se aplică în situaţia reclamanţilor care, precum domnul Stoica în speţă, au întârziat excesiv sau fără un motiv aparent în sesizarea Curţii, după ce şi-au dat seama că ancheta desfăşurată de autorităţi îşi pierdea din eficienţă sau după momentul în care ar fi trebuit să îşi dea seama. Conform Guvernului, situaţia domnului Stoica este foarte diferită de cea a reclamanţilor în Cauza Er şi alţii împotriva Turciei (nr. 23.016/04, 31 iulie 2012), reclamantul în speţă având, în orice moment, posibilitatea să contacteze autorităţile, care nu încercaseră să ascundă faptele sau să nege circumstanţele.
    3. Argumentele reclamantului
    245. Reclamantul explică faptul că a aşteptat până la 18 iunie 2001 să depună o plângere penală pentru suferinţele cauzate în noaptea de 13 spre 14 iunie 1990 din cauza amplorii acţiunii de represiune desfăşurate de autorităţi în acel moment, a cărei victimă a fost, alături de peste o mie de persoane. Acesta consideră că ancheta în cauză nu avea ca obiect incidente obişnuite privind utilizarea ilegală a forţei de către agenţii statului, ci încălcări în masă ale drepturilor omului, orchestrate de cele mai înalte autorităţi ale statului.
    În această privinţă, susţine că, ulterior evenimentelor din iunie 1990, se afla într-o asemenea stare de suferinţă încât aproape că nu a mai ieşit din casă timp de trei luni, de teama autorităţilor represive, şi că sănătatea sa mintală şi psihică s-a degradat ulterior atât de mult încât a dezvoltat probleme psihice permanente.
    246. Acesta pledează că, în astfel de circumstanţe, doar o reacţie promptă a autorităţilor judiciare ar fi putut să îl liniştească şi să îl încurajeze să depună o plângere. Pretinde că nu a existat nicio astfel de reacţie înainte de anul 2000 şi susţine că a depus plângere la vremea respectivă după ce a aflat că, pentru prima dată, înalţi responsabili ai statului fuseseră puşi sub acuzare şi trimişi în judecată.
    247. Acesta observă că plângerea sa nu a fost respinsă de către autorităţile naţionale ca fiind tardivă, că aceasta a fost conexată imediat la dosarul extins al anchetei care a fost iniţiată în ceea ce priveşte evenimentele incriminate şi că aceasta a condus la acte de urmărire penală în privinţa acestuia, fără ca acesta să fie acuzat de pasivitate.
    248. Consideră că faptul că nu a depus plângere înainte de 2001 nu a compromis în niciun fel eficacitatea anchetei. În această privinţă, susţine că autorităţile ar fi putut să îl identifice folosind înregistrările video realizate de televiziunea publică privind evenimentele care au avut loc la sediul acesteia sau fişele medicale întocmite în special în noaptea de 13 spre 14 iunie 1990 de către serviciul de urgenţe unde era spitalizat.
    În plus, acesta remarcă faptul că al patrulea punct din dispozitivul deciziei de trimitere în judecată din 18 mai 2000 dispune continuarea cercetării privind lipsirea de libertate a 1300 de persoane de către militari şi mineri începând cu dimineaţa zilei de 13 iunie 1990, precum şi agresiunile suferite de sute de persoane în cursul aceleiaşi perioade.
    249. Acesta susţine că a participat foarte activ la anchetă începând din 2001 şi a solicitat periodic informaţii privind evoluţia procedurii, prezentând ca probe menţiunile din registrul Secţiei parchetelor militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    250. În cele din urmă, acesta apreciază că depunerea mai promptă a unei plângeri nu ar fi afectat în niciun fel rezultatul acestei cercetări, având în vedere că rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală din 17 iunie 2009 privea, de asemenea, victimele care avuseseră curajul să depună plângere înainte de 2001.
    4. Observaţiile terţilor intervenienţi
    251. Conform organizaţiei neguvernamentale Redress, terţă intervenientă, consecinţele psihologice nefaste ale relelor tratamente asupra capacităţii victimelor de a se plânge constituie un obstacol important în calea exercitării unei căi de atac. Realitatea acestui fenomen a fost recunoscută, între altele, de Comitetul ONU împotriva Torturii (Observaţia generală nr. 3, 2012, pct. 38, citat anterior).
    252. În plus, Curtea a admis că, în cazul în care actele violente sunt săvârşite de agenţi ai statului, efectele psihologice ale acestora pot fi mai importante (Tyrer împotriva Regatului Unit, 25 aprilie 1978, pct. 33, seria A nr. 26).
    253. Studii ştiinţifice au demonstrat că experienţa unor rele tratamente aplicate de instituţii sociale şi politice, care au sarcina în special de a asigura siguranţa şi bunăstarea indivizilor, pot avea efecte psihologice deosebite, care explică întârzierea în depunerea unei plângeri sau chiar nedepunerea unei plângeri [(a se vedea, între altele, L. Piwowarczyk, A. Moreno, M. Grodin, Health Care of Torture Survivors, Journal of the American Medical Association, vol. 284 (2000), pp. 539-541)]. Din punct de vedere psihologic, această atitudine era cauzată de distrugerea capacităţii victimei de a avea încredere în ceilalţi, în special în agenţii statului. Victimele agenţilor statului se simt mai vulnerabile decât cele ale infractorilor obişnuiţi, deoarece acestea au puţine speranţe sau nu au nicio speranţă ca autorităţile să le cerceteze cazul, a fortiori atunci când statul continuă să reprime manifestaţii paşnice sau nu îşi demonstrează dorinţa de a desfăşura o anchetă efectivă [(A. Burnett, M. Peel, The Health of Survivors of Torture and Organised Violence, British Medical Journal, vol. 322 (2001), pp. 606-609)].
    254. Din aceste studii reiese şi faptul că victimele care nu sunt identificate drept activişti sau manifestanţi suferă mai mult din cauza relelor tratamente aplicate, putând fi afectate chiar în mod disproporţionat de violenţa suferită.
    255. Având în vedere situaţia dificilă a victimelor, atât din punctul de vedere al vulnerabilităţii lor, cât şi al obstacolelor legate de obţinerea accesului la probe, există o tendinţă tot mai mare din partea instanţelor naţionale de a ţine seama de aceste realităţi pentru a împiedica prescrierea răspunderii atunci când acceptă să se pronunţe cu privire la plângeri introduse peste mulţi ani de la faptele denunţate de persoane care au fost torturate [(Tribunalul de la Haga, Wisah Binti Silan şi alţii împotriva Ţărilor de Jos, 14 septembrie 2011, pct. 4.15-4.18, Nederlandse Jurisprudentie 2012, nr. 578, şi High Court (England and Wales), Mutua şi alţii împotriva Foreign and Commonwealth Office, 5 octombrie 2012, [2012] EWHC 2678 (QB), şi Camera Lorzilor (Regatul Unit), A. împotriva Hoare, 30 ianuarie 2008, [2008] UKHL 6, pct. 44-49)].
    5. Motivarea Curţii
    256. Curtea subliniază că Guvernul face referire la întârzierea reclamantului în sesizarea autorităţilor naţionale cu o plângere penală privind faptele aflate la originea prezentei cereri. În acest context, acesta evocă, de asemenea, obligaţia de diligenţă pe care o au persoanele care doresc să sesizeze Curtea.
    257. Curtea apreciază că aspectul privind obligaţia de diligenţă care îi revine reclamantului este strâns legat de chestiunea eventualei depuneri tardive a unei plângeri penale în ordinea juridică internă. Analizate împreună, aceste argumente pot fi considerate drept o excepţie întemeiată pe nerespectarea termenului de şase luni prevăzut la art. 35 par. 1 din Convenţie. Prin urmare, este necesar să fie examinată în continuare această excepţie (Micu împotriva României, nr. 29.883/06, pct. 108, 8 februarie 2011).
    a) Principii generale
    258. Curtea reaminteşte că termenul de şase luni prevăzut la art. 35 par. 1 din Convenţie urmăreşte mai multe scopuri. În primul rând urmăreşte să asigure securitatea juridică, garantând că acele cauze ce ridică probleme din perspectiva Convenţiei pot fi examinate într-un termen rezonabil, şi să evite situaţiile în care autorităţile şi alte persoane interesate ar rămâne într-o stare de incertitudine o perioadă îndelungată [Sabri Guneş împotriva Turciei (MC), nr. 27.396/06, pct. 39, 29 iunie 2012, El Masri împotriva "Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei" (MC), nr. 39.630/09, pct. 135, CEDO 2012, şi Bayram şi Yyldyrym împotriva Turciei (dec.), nr. 38.587/97, CEDO 2002-III].
    Acesta marchează limitele temporale ale controlului care poate fi exercitat de organele Convenţiei şi semnalează atât persoanelor particulare, cât şi autorităţilor statului perioada după scurgerea căreia nu mai este posibil un astfel de control [Walker împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 34.979/97, CEDO 2000-I, Sabri Guneş, citată anterior, pct. 40, şi El Masri, citată anterior, pct. 135].
    259. În general, termenul de şase luni începe să curgă de la data la care decizia definitivă intervine în cadrul procesului de epuizare a căilor de atac interne. Totuşi, în cazul în care este clar de la început că reclamantul nu dispune de niciun recurs efectiv, termenul de şase luni se calculează de la data la care sunt denunţate actele sau măsurile ori de la data la care persoana interesată le ia la cunoştinţă sau resimte efectele ori prejudiciul cauzat de ele şi, în cazul în care este vorba despre o situaţie continuă, curge de la încetarea acesteia [a se vedea, între altele, Dennis şi alţii împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 76.573/01, 2 iulie 2002, Sabri Guneş, citată anterior, pct. 54, şi El Masri, citată anterior, pct. 136].
    260. Art. 35 par. 1 nu poate fi interpretat într-o manieră care ar impune unui reclamant să sesizeze Curtea cu cererea sa înainte ca situaţia referitoare la problema în cauză să fi făcut obiectul unei hotărâri definitive la nivel intern; în caz contrar, s-ar aduce atingere principiului subsidiarităţii. Atunci când un reclamant recurge la o cale de atac aparent disponibilă şi abia ulterior află de existenţa unor circumstanţe care o fac ineficientă, poate fi indicat să se considere că termenul de 6 luni a început să curgă la data la care reclamantul a luat sau ar fi trebuit să ia cunoştinţă prima dată de această situaţie [Paul şi Audrey Edwards împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 46.477/99, 4 iunie 2001, şi El Masri, citată anterior, pct. 136].
    261. În cazurile de situaţie continuă, termenul reîncepe în fiecare zi şi, în general, abia când situaţia încetează ultimul termen de şase luni începe să curgă efectiv [Varnava şi alţii împotriva Turciei (MC), nr. 16.064/90, 16.065/90, 16.066/90, 16.068/90, 16.069/90, 16.070/90, 16.071/90, 16.072/90 şi 16.073/90, pct. 159, CEDO 2009, şi Sabri Guneş, citată anterior, pct. 54].
    262. Totuşi, nu toate situaţiile continue sunt identice. În cazul în care este necesară promptitudinea pentru soluţionarea problemelor unei cauze, reclamantul are obligaţia să se asigure că formulează capetele sale de cerere în faţa Curţii cu celeritatea necesară pentru ca acestea să poată fi soluţionate în mod corect şi echitabil (Varnava şi alţii, citată anterior, pct. 160). Acest lucru se aplică în special în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe obligaţia impusă de Convenţie de anchetare a anumitor fapte. Având în vedere că elementele de probă se deteriorează în timp, trecerea timpului influenţează nu numai capacitatea statului de a-şi îndeplini obligaţia de cercetare, dar şi capacitatea Curţii de a efectua o examinare pertinentă şi eficientă. Reclamantul trebuie să acţioneze de îndată ce devine clar că nu se va desfăşura nicio anchetă efectivă, adică din momentul în care devine evident că statul pârât nu îşi va îndeplini obligaţia care îi revine în temeiul Convenţiei [a se vedea deciziile Chiragov şi alţii împotriva Armeniei (dec.) (MC), nr. 13.216/05, pct. 136, 14 decembrie 2011, şi Sargsyan împotriva Azerbaidjan (dec.) (MC), nr. 40.167/06, pct. 135, 14 decembrie 2011, care fac trimitere la Varnava şi alţii, citată anterior, pct. 161].
    263. Curtea a hotărât deja că în cazul unei anchete pentru rele tratamente, precum în cazul unei anchete privind decesul suspect al unei rude, este de aşteptat ca reclamanţii să adopte măsuri pentru a fi informate cu privire la evoluţia sau stagnarea anchetei şi să introducă cererile lor cu celeritatea corespunzătoare, din momentul în care iau sau ar trebui să ia cunoştinţă că nu se va desfăşura nicio anchetă efectivă [a se vedea deciziile Bulut şi Yavuz, Bayram şi Yyldyrym, citate anterior, decizia Frandes, citată anterior, pct. 18-23, şi Atallah împotriva Franţei (dec.), nr. 51.987/07, 30 august 2011].
    264. Rezultă că obligaţia de diligenţă care le revine reclamanţilor implică două aspecte diferite, deşi strâns legate: pe de o parte, persoanele în cauză trebuie să solicite prompt autorităţilor interne informaţii cu privire la evoluţia anchetei - ceea ce implică necesitatea sesizării acestora cu diligenţă, deoarece orice întârziere riscă să compromită eficienţa anchetei, şi, pe de altă parte, aceştia trebuie să sesizeze prompt Curtea, din momentul în care îşi dau seama sau ar fi trebuit să îşi dea seama că ancheta nu este efectivă [Nasirkhayeva împotriva Rusiei (dec.), nr. 1.721/07, 31 mai 2011, Akhvlediani şi alţii împotriva Georgiei (dec.), nr. 22.026/10, pct. 23-29, 9 aprilie 2013, şi Gusar împotriva Moldovei (dec.), nr. 37.204/02, pct. 14-17, 30 aprilie 2013].
    265. În această situaţie, Curtea reaminteşte că primul aspect al obligaţiei de diligenţă - adică obligaţia de sesizare promptă a autorităţilor interne - este apreciat în funcţie de circumstanţele cauzei. În această privinţă, Curtea a hotărât că întârzierea reclamanţilor în depunerea plângerii nu este decisivă, din moment ce autorităţile ar fi trebuit să fie conştiente că este posibil ca o persoană să fi suferit rele tratamente - în special în cazul unei agresiuni săvârşite în prezenţa unor agenţi de poliţie - având în vedere că obligaţia de cercetare impusă autorităţilor le revine chiar şi în absenţa unei plângeri formale (Velev împotriva Bulgariei, nr. 43.531/08, pct. 59-60, 16 aprilie 2013). O astfel de întârziere nu afectează nici admisibilitatea cererii în cazul în care reclamantul se afla într-o situaţie deosebit de vulnerabilă, ţinând seama de complexitatea cauzei şi de natura încălcărilor invocate ale drepturilor omului, şi în cazul în care era rezonabil ca reclamantul să aştepte o evoluţie care ar fi putut permite soluţionarea chestiunilor factuale şi juridice cruciale (El Masri, citată anterior, pct. 142).
    266. În ceea ce priveşte al doilea aspect al obligaţiei de diligenţă - adică obligaţia care îi revine reclamantului de a sesiza Curtea de îndată ce îşi dă seama sau ar fi trebuit să îşi dea seama că ancheta nu este eficientă -, Curtea a precizat că problema identificării momentului în care s-a ajuns la acest stadiu depinde în mod necesar de circumstanţele cauzei şi că este dificilă stabilirea acestuia cu exactitate (decizia Nasirkhayeva, citată anterior).
    267. Pentru a determina întinderea obligaţiei de diligenţă, care le revine reclamanţilor ce doresc să denunţe lipsa unei anchete efective cu privire la decese ori rele tratamente, în ultimii ani, Curtea s-a inspirat în mare parte din jurisprudenţa referitoare la obligaţia de diligenţă impusă reclamanţilor care se plâng de dispariţia unor persoane într-un context de conflict internaţional sau de stare de urgenţă instaurată într-o ţară (a se vedea Varnava şi alţii, citată anterior, pct. 162, Yetişen şi alţii împotriva Turciei, nr. 21.099/06, pct. 72-85, 10 iulie 2012, şi Er şi alţii, citată anterior, pct. 52, 31 iulie 2012), în ciuda diferenţelor dintre aceste două tipuri de situaţii.
    268. Astfel, Curtea a respins ca fiind tardive cereri ai căror autori aşteptaseră prea mult sau fără vreun motiv aparent pentru a sesiza Curtea, după ce şi-au dat seama, sau ar fi trebuit să îşi dea seama de lipsa iniţierii unei anchete, de stagnarea sau ineficienţa acesteia, precum şi de faptul că nu existau şanse reale ca pe viitor să fie desfăşurată o anchetă eficientă [a se vedea, între altele, Narin împotriva Turciei, citată anterior, pct. 51, Aydinlar şi alţii împotriva Turciei (dec.), nr. 3.575/05, 9 martie 2010, şi decizia Frandes, citată anterior, pct. 18-23].
    Cu alte cuvinte, Curtea a apreciat că era indispensabil ca persoanele care intenţionau să se plângă în faţa sa cu privire la ineficienţa unei anchete sau lipsa unei anchete să nu întârzie nejustificat în sesizarea acesteia cu cererea lor. După o perioadă considerabilă de timp, atunci când activitatea de cercetare este marcată de întârzieri şi întreruperi semnificative, vine un moment în care părţile interesate trebuie să îşi dea seama că nu se desfăşoară şi nu se va desfăşura o anchetă efectivă.
    269. Cu toate acestea, Curtea a hotărât că, atâta vreme cât există o interacţiune veritabilă între acestea din urmă şi autorităţi în ceea ce priveşte plângerile şi cererile de informare sau un indiciu ori o posibilitate realistă ca măsurile de cercetare să progreseze, în general, nu se va pune problema unei eventuale întârzieri excesive din partea reclamanţilor (Varnava şi alţii, citată anterior, pct. 165).
    b) Aplicarea în speţă a principiilor menţionate anterior
    270. Curtea observă că pretinsa agresiune suferită de reclamant la sediul televiziunii publice, în prezenţa unor agenţi de poliţie şi soldaţi, a avut loc în noaptea de 13 spre 14 iunie 1990. Aceasta subliniază că la scurt timp a fost iniţiată o anchetă preliminară. La 18 iunie 2001, adică la peste unsprezece ani de la evenimentele denunţate, persoana în cauză a depus o plângere penală la un procuror al Secţiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie (supra, pct. 170). La 25 iunie 2008, după mai mult de optsprezece ani de la faptele în cauză, reclamantul a introdus cererea sa în faţa Curţii de la Strasbourg. La 17 iunie 2009, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat încetarea urmăririi penale îndreptate împotriva învinuiţilor aflaţi încă în viaţă, pe motiv că infracţiunile cercetate s-au prescris sau că nu era necesară continuarea urmăririi penale, după caz (supra, pct. 156-162). La 9 martie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul formulat de reclamant împotriva acestei decizii (supra, pct. 166).
    271. În continuare, Curtea subliniază că, în excepţia sa, Guvernul denunţă inactivitatea reclamantului în perioada 1990-2001.
    272. În ceea ce priveşte regula termenului de şase luni, Curtea are sarcina de a cerceta dacă, la momentul introducerii cererii sale, reclamantul ştia sau ar fi trebuit să ştie de peste şase luni că nu se desfăşura nicio anchetă penală efectivă. Curtea precizează că pasivitatea de care a dat dovadă persoana în cauză înainte să depună o plângere penală în faţa autorităţilor interne nu este în sine relevantă în ceea ce priveşte chestiunea respectării regulii termenului de şase luni. Totuşi, în cazul în care Curtea ar constata că reclamantul ştia sau ar fi trebuit să ştie de lipsa unei anchete efective înainte de depunerea cererii sale în faţa autorităţilor interne, se înţelege de la sine că cererea cu care a sesizat Curtea ulterior ar trebui să fie a fortiori considerată drept tardivă (Bayram şi Yyldyrym, şi Bulut şi Yavuz, decizii citate anterior), cu excepţia cazului în care, între timp, au apărut probe sau informaţii noi care să impună autorităţilor să efectueze o cercetare suplimentară [Brecknell împotriva Regatului Unit, nr. 32.457/04, pct. 71, 27 noiembrie 2007, şi Gurtekin şi alţii împotriva Ciprului (dec.), nr. 60.441/13, 68.206/13 şi 68.667/13, 11 martie 2014].
    273. Faptul că reclamantul a depus oficial plângerea în timp ce era audiat de un procuror al Secţiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie demonstrează că acesta se informase cu privire la evoluţia anchetei înainte de 18 iunie 2001. Reclamantul îşi justifică reticenţa de a depune o plângere prin vulnerabilitatea sa, care se explica nu numai prin degradarea stării sale de sănătate în urma relelor tratamente pe care acesta pretinde că le-a suferit în iunie 1990, dar şi prin sentimentul de neputinţă pe care l-a avut din cauza numărului mare de victime ale represiunii desfăşurate de forţele de ordine şi a lipsei unei reacţii prompte din partea autorităţilor judiciare, care ar fi putut să îl liniştească şi să îl încurajeze să se manifeste.
    274. Curtea admite, asemenea Comitetului împotriva Torturii al Organizaţiei Naţiunilor Unite, citat de terţul intervenient, că efectele psihologice ale relelor tratamente aplicate de agenţi ai statului pot să aducă atingere, de asemenea, capacităţii victimelor de a se plânge cu privire la tratamentele suferite şi astfel să constituie un obstacol major în calea exercitării dreptului la reparaţii de către victimele torturii şi altor rele tratamente (Observaţia generală nr. 3, 2012, pct. 38, supra, pct. 190). Efectul unor astfel de factori poate consta în incapacitatea victimei de a întreprinde demersurile necesare pentru a iniţia fără întârziere urmărirea penală împotriva autorilor faptelor. Astfel, astfel cum subliniază terţul intervenient, aceşti factori sunt luaţi în considerare tot mai des la nivel naţional, având ca rezultat o anumită flexibilitate în ceea ce priveşte termenele de prescripţie aplicabile în cazul cererilor de reparare a prejudiciului corporal suferit (supra, pct. 255).
    275. Curtea observă că puţine dintre victimele evenimentelor din perioada 13-15 iunie 1990 au depus plângere în primii ani care au urmat. Într-adevăr, se pare că majoritatea din ele au avut suficient curaj pentru a depune plângere abia după progresele înregistrate în ancheta care a decurs din Rezoluţia din 16 septembrie 1998 şi Decizia de trimitere în judecată din 18 mai 2000. Aşadar, trebuie să se concluzioneze, având în vedere circumstanţele excepţionale ale speţei, că reclamantul se afla într-o situaţie în care nu era nerezonabil să se aştepte să aibă loc progrese care să permită clarificarea chestiunilor factuale sau juridice cruciale (a se vedea, a contrario, Akhvlediani şi alţii, decizie citată anterior, pct. 27).
    Ţinând seama de considerentele anterioare, Curtea apreciază că vulnerabilitatea reclamantului şi sentimentul acestuia de neputinţă, pe care îl împărtăşea cu numeroase alte victime care au aşteptat, la rândul lor, mult timp înainte să depună plângere, reprezintă o explicaţie plauzibilă şi acceptabilă pentru inactivitatea acestuia din perioada 1990-2001. Prin urmare, reclamantul şi-a îndeplinit obligaţia de diligenţă în această privinţă.
    276. În plus, Curtea constată că anumite elemente - în special înregistrarea video realizată de televiziunea publică şi confiscarea actelor de identitate ale reclamantului şi ale altor persoane reţinute şi filmate la sediul televiziunii - indică faptul că autorităţile cunoşteau sau ar fi putut să afle, fără dificultăţi reale, cel puţin o parte din numele victimelor relelor tratamente aplicate la 13 iunie 1990 la sediul televiziunii publice şi în împrejurimi şi ale celor care au fost săvârşite în cursul nopţii următoare, în prezenţa a numeroşi militari care au fost mobilizaţi progresiv (Velev, citată anterior, pct. 59-60). În plus, Decizia din 14 octombrie 1999 şi Rechizitoriul de trimitere în judecată din 18 mai 2000 au dispus ca anchetatorii să identifice toate aceste victime.
    277. De asemenea, Curtea subliniază că Rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală din 17 iunie 2009 - confirmată prin Hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 9 martie 2011 - era valabilă pentru toate victimele. Concluzia adoptată în ceea ce priveşte prescrierea răspunderii penale se aplica atât victimelor care au depus plângere în zilele următoare agresiunii lor, cât şi celor care, asemenea reclamantului, au depus plângere mai târziu.
    278. În aceste condiţii, nu se poate concluziona că întârzierea domnului Marin Stoica în depunerea plângerii sale era de natură să compromită eficacitatea anchetei (a se vedea a contrario, decizia Nasirkhayeva, citată anterior).
    În orice caz, plângerea persoanei în cauză a fost depusă la Dosarul anchetei nr. 75/P/1998, care privea un număr mare de victime ale evenimentelor din perioada 13-15 iunie 1990. Curtea constată, de asemenea, că Decizia din 29 aprilie 2008, prin care Secţia Parchetelor Militare îşi declinase competenţa în favoarea secţiei penale de drept comun în ceea ce priveşte pronunţarea - între altele - cu privire la acuzaţii de tratamente neomenoase, îndreptate împotriva celor mai înalţi reprezentanţi ai armatei şi a conducătorilor statului de la vremea respectivă, include numele a peste o mie de victime. Aşadar, este vorba despre o anchetă care se înscrie într-un context total excepţional.
    279. În plus, Curtea subliniază că începând din 2001 a existat o interacţiune veritabilă între reclamant şi autorităţi în ceea ce priveşte plângerea acestuia şi cererile sale de informare, pe care acesta le-a depus anual, mergând personal la parchet pentru a se informa cu privire la evoluţia anchetei. De asemenea, elemente concrete demonstrau că ancheta progresa, în special deciziile succesive de punere sub acuzare a unor înalţi responsabili civili şi militari şi măsurile de cercetare în privinţa reclamantului, care includeau cele două expertize medico-legale realizate.
    280. Având în vedere evoluţia anchetei după 2001, întinderea şi complexitatea acesteia - admise de altfel de Guvern -, Curtea consideră că după ce a depus plângerea sa în faţa autorităţilor naţionale reclamantul putea să fie îndreptăţit să aibă încredere în eficacitatea anchetei şi putea să aştepte în mod rezonabil rezultatul acesteia, atât timp cât exista o posibilitate realistă ca măsurile de cercetare să progreseze (a se vedea, mutatis mutandis, Paliae împotriva Bosniei şi Herţegovinei, nr. 4.704/04, pct. 52, 15 februarie 2011).
    281. Reclamantul a introdus cererea sa în faţa Curţii la 25 iunie 2008, după mai mult de şapte ani de la depunerea unei plângeri penale în faţa autorităţilor publice. La acea vreme, ancheta era încă pendinte şi fuseseră adoptate măsuri de cercetare. Pentru motivele menţionate anterior (pct. 279), care au rămas valabile cel puţin până la introducerea de către reclamant a cererii sale în faţa Curţii, nu i se poate reproşa persoanei în cauză că a întârziat prea mult.
    282. În plus, Curtea remarcă faptul că Hotărârea internă definitivă în cauza reclamantului este Hotărârea din 9 martie 2011, citată anterior.
    283. Ţinând seama de elementele menţionate anterior, Curtea apreciază că această cerere nu este tardivă. Prin urmare, excepţia Guvernului trebuie să fie respinsă.
    D. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 2 şi 3 din Convenţie
    1. Hotărârea Camerei
    284. Camera a examinat separat fondul capetelor de cerere întemeiate pe art. 2 şi 3 din Convenţie. Aceasta a ajuns la concluzia că a fost încălcat aspectul procedural al art. 2, în privinţa doamnei Anca Mocanu, şi că nu a fost încălcat aspectul procedural al art. 3 din Convenţie, în privinţa domnului Marin Stoica.
    a) Partea din hotărâre care se referă la doamna Anca Mocanu
    285. În ceea ce o priveşte pe doamna Anca Mocanu, Camera a subliniat că ancheta penală privind uciderea soţului reclamantei fusese iniţiată în 1990 şi că aceasta era încă pendinte după mai mult de douăzeci de ani. A concluzionat că această anchetă nu îndeplinea condiţia de celeritate.
    286. Camera a subliniat, de asemenea, că în 1994 cauza era judecată de Parchetul Militar, care nu era un organ de urmărire penală independent, şi că deficienţele anchetei, constatate de instanţele naţionale însele, nu au fost remediate ulterior.
    287. De asemenea, a observat că doamna Anca Mocanu fusese asociată anchetei tardiv şi că nu fusese informată corect cu privire la evoluţia acesteia.
    288. În plus, Camera a considerat că miza cauzei - adică dreptul numeroaselor victime de a şti ce se întâmplase şi, în mod implicit, dreptul la o anchetă judiciară efectivă, asociat, după caz, cu dreptul la reparaţii - era atât de importantă pentru societatea românească încât ar fi trebuit să determine autorităţile interne să soluţioneze dosarul prompt şi fără întârziere, pentru a preveni orice aparentă impunitate pentru anumite acte.
    289. Având în vedere aceste elemente, Camera a concluzionat că a fost încălcat aspectul procedural al art. 2 din Convenţie.
    b) Partea din hotărâre care se referă la domnul Marin Stoica
    290. În ceea ce îl priveşte pe domnul Marin Stoica, Camera a considerat că, aşa cum era imperativ ca autorităţile interne competente să deschidă o anchetă şi să adopte măsuri de îndată ce le-au fost aduse la cunoştinţă acuzaţiile de rele tratamente, la fel şi persoanele interesate aveau obligaţia să dea dovadă de diligenţă şi iniţiativă. Astfel, Camera a acordat o importanţă deosebită faptului că reclamantul a adus plângerea sa privind violenţele suferite la 13 iunie 1990 în atenţia autorităţilor abia după unsprezece ani de la evenimentele respective.
    291. Aceasta a subliniat că plângerea în cauză fusese anexată la Dosarul nr. 75/P/1998, care privea, între altele, ancheta referitoare la acuzaţiile de tratamente neomenoase, şi că în cadrul acestui dosar fuseseră efectuate mai multe acte de cercetare privindu-l pe reclamant, în special două expertize medico-legale.
    292. Totuşi, aceasta a evidenţiat că în conformitate cu dosarul, la momentul depunerii plângerii de către reclamant unele infracţiuni - în special vătămarea corporală şi comportamentul abuziv - erau deja prescrise, în temeiul normelor dreptului intern.
    293. Deşi a declarat că este dispusă să admită că în cazul încălcărilor în masă a unor drepturi fundamentale trebuie să se ţină seama de vulnerabilitatea victimelor - în special de posibila incapacitate a acestora de a depune plângere de teama represaliilor, Camera nu a identificat niciun argument convingător care să justifice faptul că reclamantul a rămas pasiv şi a aşteptat unsprezece ani până să adreseze plângerea sa autorităţilor competente.
    294. În consecinţă, Camera a concluzionat că nu a fost încălcat aspectul procedural al art. 3 din Convenţie.
    2. Argumentele reclamanţilor
    295. Reclamanţii susţin că aspectul procedural al art. 2 şi 3 din Convenţie a fost încălcat în speţă. Aceştia consideră că obligaţia de cercetare din oficiu, pe care o conţin aceste dispoziţii ale Convenţiei, revenea autorităţilor atât în temeiul dreptului intern, cât şi al dreptului internaţional. În opinia lor, această obligaţie era cu atât mai strictă cu cât, în speţă, nu era vorba de incidente obişnuite de utilizare ilegală a forţei de către agenţi ai statului, ci de un conflict alimentat de autorităţile de la acea vreme şi în care se confruntaseră diverse categorii - inclusiv etnice - ale populaţiei.
    296. În această privinţă, subliniază că, ţinând seama de numărul mare de victime ale evenimentelor denunţate, investigaţiile care îi priveau în calitate de victime aveau ca obiect infracţiuni imprescriptibile, precum genocidul sau tratamentele neomenoase. Considerau că acest lucru impunea autorităţilor o obligaţie de cercetare şi mai strictă, pe care acestea nu au îndeplinit-o.
    În plus, doamna Anca Mocanu precizează că după 2009 nu a fost informată cu privire la evoluţia anchetei.
    297. În opinia domnului Marin Stoica, Curtea avea obligaţia de a examina ansamblul anchetei desfăşurate în prezenta cauză, în care au fost acuzaţi înalţi responsabili ai statului, şi că aceasta nu ar trebui să se limiteze la examinarea acelei părţi din cercetare care se referă la violenţele suferite de acesta. Susţine că, în scopul evaluării cauzei din perspectiva aspectului procedural al art. 3, ancheta nu trebuie să fie fragmentată şi că faptele violente a căror victimă a fost acesta nu puteau fi analizate izolat.
    298. Domnul Stoica susţine că aceste evenimente - pe care ancheta ar fi trebuit să le clarifice - au o importanţă deosebită în istoria recentă a României, deoarece acestea au avut loc în contextul tranziţiei către o societate democratică şi au făcut parte dintr-un proces care începuse odată cu căderea dictatorului, în decembrie 1989. Adăugând că aceste evenimente au afectat un număr mare de persoane, reclamantul consideră că ancheta în cauză era singura modalitate pentru societatea românească de a afla adevărul cu privire la acest episod din istoria recentă a ţării, fapt care ar fi trebuit să determine autorităţile competente să acţioneze în consecinţă, ceea ce nu au făcut.
    299. În această privinţă, susţine în special că prin încheierea cercetării privind tratamentele neomenoase din cauza lipsei de elemente constitutive ale infracţiunii, în cadrul rezoluţiei sale de scoatere de sub urmărire penală din 17 iunie 2009, procurorul a interpretat greşit legea, deoarece concluzia acestuia nu era conformă cu jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    300. În plus, în ceea ce priveşte infracţiunile prescriptibile care au făcut obiectul anchetei, acesta consideră că termenul de prescripţie nu ar fi trebuit să expire atât timp cât conducătorii acuzaţi ocupau funcţii publice înalte.
    301. În cele din urmă, reclamantul susţine că, având în vedere particularităţile cauzei, întârzierea sa în depunerea plângerii nu trebuie să fie luată în considerare la examinarea capătului de cerere privind încălcarea aspectului procedural al art. 3 şi că aceasta nu era de natură să împiedice ancheta. În această privinţă, subliniază că Rezoluţia din 14 octombrie 1999 şi punctul al patrulea din dispozitivul Deciziei de trimitere în judecată din 18 mai 2000 impuneau anchetatorilor obligaţia de a identifica toate victimele represiunii. În plus, susţine că autorităţile erau informate cu privire la faptele care îl priveau direct.
    3. Argumentele Guvernului
    a) În ceea ce o priveşte pe doamna Anca Mocanu
    302. Bazându-se pe anumite acte de cercetare din cadrul procedurii interne, Guvernul susţine că autorităţile naţionale şiau respectat obligaţia de a desfăşura o anchetă efectivă privind circumstanţele decesului soţului doamnei Anca Mocanu, toate actele procedurale necesare pentru stabilirea adevărului privind acest deces - în special circumstanţele factuale în care a avut loc acesta - care au fost realizate în cadrul acestei anchete.
    303. Acesta precizează că autorităţile judiciare au fost obligate să împartă ancheta în mai multe dosare în funcţie de inculpaţi, infracţiuni sau părţile civile în cauză, având în vedere complexitatea evenimentelor care au avut loc la Bucureşti în iunie 1990, şi că, din acelaşi motiv, au fost obligate să adune o serie de probe complexe, care includ 5.700 de mărturii.
    304. În această privinţă, solicită Curţii să ţină seama de natura neobişnuită a anchetei, datorată nu numai numărului mare de persoane implicate, dar şi faptului că aceasta privea un eveniment istoric sensibil pentru România. Acesta subliniază că situaţia specială a reclamanţilor reprezenta doar o parte din vastul ansamblu de fapte care au avut loc în cursul manifestaţiilor de mare amploare desfăşurate la Bucureşti şi care au condus la acte de violenţă şi că situaţia în cauză nu poate fi aşadar analizată în afara contextului general al dosarului.
    305. Acesta susţine că nu a existat nicio perioadă de inactivate imputabilă autorităţilor începând cu anul 2000 şi până în prezent.
    306. În plus, acesta precizează că nu contestă concluziile Camerei în ceea ce priveşte durata cercetărilor, dar adaugă că aceasta se explica prin necesitatea de remediere a deficienţelor iniţiale ale anchetei şi preocuparea de a asigura participarea reclamantei la procedură.
    b) Cu privire la domnul Marin Stoica
    307. În ceea ce îl priveşte pe domnul Marin Stoica, Guvernul semnalează că autorităţile au întâmpinat dificultăţi în identificarea tuturor victimelor şi asocierea lor la procedură, din cauza faptului că acestea nu au depus plângere prompt.
    308. Susţine că ancheta penală a constatat în mod corect prescrierea răspunderii penale, având în vedere că relele tratamente suferite de reclamant nu făceau parte din categoria crimelor împotriva umanităţii. Guvernul garantează că această concluzie nu viza crearea unui climat de impunitate pentru evenimentele tragice din 1990, ci aplicarea normelor procedurale din cadrul dreptului intern, în special termenele de prescripţie rezonabile, cuprinse între trei şi unsprezece ani.
    309. Conform acestuia, în speţă nu există circumstanţe speciale care să justifice să li se impună autorităţilor o obligaţie mai strictă de cercetare.
    310. În plus, în cazul încălcărilor multiple ale unor drepturi fundamentale, descoperirea adevărului privind ansamblul faptelor nu rezulta în mod necesar din elucidarea fiecărei situaţii individuale. În aceste condiţii, o anchetă ar putea realiza obiectivul pe care îl vizează - stabilirea adevărului global - chiar dacă aceasta era obstrucţionată în unele cazuri particulare, din cauza absenţei oricărui demers din partea victimei în cauză.
    4. Observaţiile terţilor intervenienţi
    311. Terţul intervenient precizează că dreptul european şi dreptul internaţional au acordat, în ultimii zece ani, o importanţă tot mai mare luptei împotriva impunităţii în materie de tortură şi tratamente şi pedepse crude, inumane sau degradante, precum şi recunoaşterii dreptului victimelor la un recurs efectiv şi la reparaţii. În această privinţă, citează mai multe texte internaţionale, în special liniile directoare ale Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei în ceea ce priveşte eliminarea impunităţii pentru încălcările grave ale drepturilor omului (adoptate la 30 martie 2011). Conform acestor linii directoare, "faptul că victima nu doreşte să depună plângere în mod oficial sau hotărăşte ulterior să retragă plângerea sau să înceteze urmărirea penală nu scuteşte autorităţile de obligaţia de a desfăşura o anchetă efectivă, dacă există motive să se creadă că a avut loc o încălcare gravă a drepturilor omului".
    312. Terţul intervenient subliniază că art. 3 din Convenţie impune statelor să instituie legi penale care să reprime eficient încălcările grave ale drepturilor omului prin pedepse corespunzătoare [în această privinţă, citează hotărârile M.C. împotriva Bulgariei, nr. 39.272/98, pct. 150, CEDO 2003-XII, Camdereli împotriva Turciei, nr. 28.433/02, pct. 38, 17 iulie 2008, şi Gafgen împotriva Germaniei (MC), nr. 22.978/05, pct. 117, CEDO 2010]. Acesta concluzionează că termenele de prescripţie ar trebui să fie adaptate particularităţilor acestor cauze, care se caracterizează, între altele, prin vulnerabilitatea victimelor, în special în cazul relelor tratamente aplicate de agenţi ai statului.
    313. Bazându-se pe o cauză adusă în faţa TPII (Procuror împotriva Furund\'c0ija, Cauza nr. IT-95-17/1-T, Hotărârea Camerei de primă instanţă din 10 decembrie 1998), precizează că inaplicabilitatea prescripţiei răspunderii penale în materie de crime de război şi crime împotriva umanităţii este un principiu unanim recunoscut, dar că, totuşi, acesta nu se limitează la acest tip de crime. Adaugă că şi Comitetul pentru drepturile omului al Organizaţiei Naţiunilor Unite împărtăşeşte această poziţie în ceea ce priveşte încălcările flagrante ale unor drepturi fundamentale şi că respectivul comitet a precizat, de asemenea, că imprescriptibilitatea ar trebui să se aplice şi în cazul altor forme de rele tratamente (Observaţia generală nr. 3, 2012, pct. 40, supra, la pct. 190).
    5. Motivarea Curţii
    a) Principii generale
    314. Curtea va examina împreună capetele de cerere formulate de doamna Anca Mocanu şi domnul Marin Stoica în temeiul art. 2 şi 3 din Convenţie, în lumina unor principii convergente care decurg din ambele dispoziţii, principii consacrate în materie şi rezumate, între altele, în hotărârile Natchova şi alţii împotriva Bulgariei [(MC), nr. 43.577/98 şi 43.579/98, pct. 110 şi 112-113, CEDO 2005-VII], Ramsahai şi alţii împotriva Ţărilor de Jos [(MC), nr. 52.391/99, pct. 324-325, CEDO 2007-II], Al-Skeini şi alţii împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 55.721/07, pct. 162-167, CEDO 2011], şi El Masri (citată anterior, pct. 182-185).
    315. Curtea a precizat deja că trebuie să interpreteze art. 2 şi 3 ţinând seama de faptul că obiectul şi scopul Convenţiei, în calitate de instrument de protecţie a persoanelor, impun interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor sale astfel încât garanţiile lor să fie concrete şi efective.
    Reiterează faptul că art. 3, asemenea art. 2, trebuie să fie considerat una din dispoziţiile primordiale ale Convenţiei, consacrând una din valorile fundamentale ale societăţilor democratice care alcătuiesc Consiliul Europei (Soering împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 7 iulie 1989, seria A nr. 161, p. 34, pct. 88). Spre deosebire de celelalte dispoziţii ale Convenţiei, acesta este formulat în termeni absoluţi, neprevăzând nici excepţii, nici limitări, şi, conform art. 15 din Convenţie, nu admite nicio derogare (Al-Skeini şi alţii, citată anterior, pct. 162).
    316. Or, pentru ca interdicţia generală a omorurilor arbitrare, precum şi a torturii şi a pedepselor şi tratamentelor inumane sau degradante, care se adresează în special agenţilor publici, să se dovedească eficientă în practică, este necesar să existe o procedură care să permită fie controlarea legalităţii recurgerii la forţa letală de către autorităţile statului, fie investigarea omorurilor arbitrare şi a acuzaţiilor de rele tratamente aplicate unei persoane aflate în custodia lor (Al-Skeini şi alţii, citată anterior, pct. 163, şi El Masri, citată anterior, pct. 182).
    317. Astfel, având în vedere obligaţia generală care îi revine statului, în temeiul art. 1 din Convenţie, de a "recun[oaşte] oricărei persoane aflate sub jurisdicţia [sa] drepturile şi libertăţile definite în (...) Convenţie", dispoziţiile art. 2 şi 3 necesită, implicit, desfăşurarea unei forme de anchetă oficială efectivă, atât în cazul în care recurgerea la forţă, în special de către agenţi ai statului, a cauzat decesul unei persoane (McCann şi alţii împotriva Regatului Unit, 27 septembrie 1995, pct. 161, seria A, nr. 324), cât şi în cazul în care persoana în cauză susţine în mod credibil că a suferit, în special din partea poliţiei sau a altor autorităţi similare ale statului, un tratament contrar art. 3 (Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, 28 octombrie 1998, pct. 102, Culegere 1998-VIII).
    318. Scopul esenţial al unei astfel de anchete este de a asigura aplicarea efectivă a legislaţiei care protejează dreptul la viaţă şi interzice tortura şi pedepsele şi tratamentele inumane sau degradante, în cauze în care sunt implicaţi agenţi sau organe ale statului, şi de a garanta angajarea răspunderii acestora pentru decesul şi relele tratamente survenite sub răspunderea lor (Natchova şi alţii, citată anterior, pct. 110, şi Ahmet Ozkan şi alţii împotriva Turciei, nr. 21.689/93, pct. 310 şi 358, 6 aprilie 2004).
    319. Curtea a hotărât deja că obligaţia procedurală care decurge din art. 2, precum aceea care decurge din art. 3, continuă să se aplice şi atunci când condiţiile de securitate sunt dificile, inclusiv într-un context de conflict armat. Chiar dacă faptele aflate la originea obligaţiei de cercetare au loc într-un context de violenţe generalizate şi anchetatorii întâmpină obstacole şi constrângeri care impun recurgerea la măsuri de cercetare mai puţin eficiente sau care întârzie cercetările, este la fel de adevărat că art. 2 şi 3 impun adoptarea tuturor măsurilor rezonabile care pot asigura desfăşurarea unei anchete efective şi independente (Al-Skeini şi alţii, citată anterior, pct. 164).
    320. În general, pentru ca o anchetă să fie considerată efectivă, este necesar ca instituţiile şi persoanele responsabile pentru anchetă să fie independente de persoanele vizate de aceasta. Acest lucru presupune nu numai absenţa unei legături ierarhice sau instituţionale, dar şi o independenţă concretă (Natchova şi alţii, citată anterior, pct. 110, şi Halat împotriva Turciei, nr. 23.607/08, pct. 51, 8 noiembrie 2011).
    321. Indiferent de modalităţile anchetei, autorităţile trebuie să acţioneze din oficiu. În plus, pentru a fi efectivă, ancheta trebuie să permită identificarea şi sancţionarea persoanelor responsabile. De asemenea, aceasta trebuie să fie suficient de amplă pentru a permite autorităţilor responsabile să ţină seama nu numai de actele agenţilor statului care au recurs la forţă în mod direct şi ilegal, dar şi de circumstanţele în care au fost săvârşite aceste acte (Al-Skeini şi alţii, citată anterior, pct. 163).
    322. Deşi nu este vorba despre o obligaţie de rezultat, ci de mijloace, orice deficienţă a anchetei care îi slăbeşte capacitatea de a stabili circumstanţele cauzei sau identitatea persoanelor responsabile riscă să fie considerată ca neîndeplinind standardul de eficienţă impus (El Masri, citată anterior, pct. 183).
    323. O cerinţă de celeritate şi diligenţă rezonabilă este implicită în acest context. Deşi pot exista obstacole sau dificultăţi care împiedică ancheta să progreseze într-o anumită situaţie, un răspuns rapid din partea autorităţilor, atunci când este vorba de anchetarea folosirii ilegale a forţei sau acuzaţii de rele tratamente, poate fi considerat, în general, esenţial pentru a păstra încrederea publicului în respectarea principiului legalităţii şi pentru a evita orice aparenţă de complicitate sau de toleranţă faţă de acte ilegale (McKerr împotriva Regatului Unit, nr. 28.883/95, pct. 114, CEDO 2001-III).
    324. În toate cazurile, în ceea ce priveşte obligaţiile care decurg din art. 2 din Convenţie, rudele victimei trebuie să fie asociate procedurii în măsura necesară pentru protejarea intereselor legitime ale acestora. De asemenea, în ceea ce priveşte art. 3 din Convenţie, victima trebuie să fie în măsură să participe efectiv la anchetă (McKerr, citată anterior, pct. 115).
    325. În cele din urmă, ancheta trebuie să fie temeinică, ceea ce înseamnă că autorităţile trebuie întotdeauna să facă eforturi serioase pentru a descoperi ce s-a întâmplat şi nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a încheie ancheta (El Masri, citată anterior, pct. 183).
    326. Curtea a hotărât, de asemenea, că, în cauzele care privesc tortura sau relele tratamente aplicate de agenţi ai statului, acţiunea penală nu ar trebui să se încheie ca urmare a intervenţiei prescripţiei, aşa cum amnistia şi graţierea nu ar trebui să fie tolerate în acest domeniu (Abdulsamet Yaman împotriva Turciei, nr. 32.446/96, pct. 55, 2 noiembrie 2004, Yeter împotriva Turciei, nr. 33.750/03, pct. 70, 13 ianuarie 2009, şi Asociaţia "21 Decembrie 1989" şi alţii, citată anterior, pct. 144). În plus, aplicarea prescripţiei ar trebui să fie compatibilă cu cerinţele Convenţiei. Prin urmare, este dificil să fie acceptate termene de prescripţie inflexibile, care să nu admită nicio excepţie (a se vedea, mutatis mutandis, Roman împotriva Finlandei, nr. 13.072/05, pct. 50, 29 ianuarie 2013).
    b) Aplicarea în speţă a principiilor menţionate anterior
    327. În speţă, Curtea observă că a fost iniţiată o anchetă penală din oficiu, la scurt timp de la evenimentele din iunie 1990. Această anchetă a privit, de la început, uciderea prin împuşcare a soţului doamnei Anca Mocanu şi a altor persoane, precum şi relele tratamente aplicate altor persoane în aceleaşi circumstanţe.
    Curtea constată, de asemenea, că, iniţial, această anchetă era împărţită în mai multe sute de dosare distincte (supra, pct. 82-87) şi că, ulterior, a fost unificată, înainte de a fi divizată, din nou, de mai multe ori, în patru, două şi apoi trei categorii.
    328. Din Rezoluţia pronunţată la 14 octombrie 1999 de Secţia Parchetelor Militare a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie reiese că această anchetă viza, de asemenea, identificarea tuturor victimelor represiunii desfăşurate în perioada 13-15 iunie 1990. Aşadar, aceasta îl privea şi pe domnul Marin Stoica, cel puţin începând din 18 iunie 2001, dată la care acesta a depus plângere în mod oficial.
    Curtea observă că un număr mare de dosare au fost deschise la nivel naţional. Totuşi, ţinând seama de faptul că toate aceste dosare au la origine aceleaşi fapte - ceea ce, de altfel, a determinat gruparea lor într-o singură cauză, în urma unei decizii adoptate de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie în 1997 -, Curtea consideră că este vorba, în esenţă, de una şi aceeaşi anchetă. Chiar dacă s-ar considera de către Curte că este vorba, în speţă, de două anchete distincte - una referitoare la doamna Anca Mocanu şi cealaltă referitoare la domnul Marin Stoica -, constatările acesteia privind eficienţa lor nu ar fi diferite, din motivele menţionate în continuare.
    329. Curtea constată că această anchetă este încă pendinte în ceea ce o priveşte pe doamna Anca Mocanu. Hotărârea adoptată la 17 decembrie 2007 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a trimis la parchet dosarul referitor la acuzaţiile aduse iniţial împotriva a cinci ofiţeri ai armatei, este ultima hotărâre judecătorească pronunţată în privinţa primei reclamante.
    330. Curtea subliniază că aspectul anchetei referitor la domnul Marin Stoica şi care implică 37 de înalţi responsabili civili şi militari - inclusiv un fost şef al statului şi doi foşti miniştri, de interne şi al apărării - s-a încheiat prin pronunţarea unei hotărâri la 9 martie 2011 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    331. Curtea reaminteşte că, în temeiul competenţei sale ratione temporis, îi este permis să ia în considerare doar perioada ulterioară datei de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenţiei în România (supra, pct. 211). Prin urmare, va examina dacă, după această dată, ancheta desfăşurată în prezenta cauză a îndeplinit criteriile privind eficienţa menţionate anterior.
    i. Independenţa anchetei
    332. Curtea constată că, între 1997 - adică la câţiva ani de la data intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa României - şi până la începutul anului 2008, cauza a fost pendinte în faţa Secţiei Parchetelor Militare a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, devenită în 2003 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aceasta subliniază, de asemenea, că, în ceea ce o priveşte pe doamna Anca Mocanu, ancheta rămâne pendinte în faţa Parchetului Militar, după declinarea competenţei de către parchetul de drept comun la 6 iunie 2013 (supra, pct. 123).
    333. În această privinţă, Marea Cameră subscrie la constatarea Camerei, conform căreia ancheta a fost încredinţată unor procurori militari care, asemenea inculpaţilor printre care se găseau doi generali, erau ofiţeri supuşi principiului subordonării ierarhice, constatare care a determinat deja Curtea să concluzioneze că a fost încălcat aspectul procedural al art. 2 şi 3 din Convenţie, în cauze anterioare îndreptate împotriva României (Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46.430/99, pct. 67, 5 octombrie 2004, Bursuc împotriva României, nr. 42.066/98, pct. 107, 12 octombrie 2004, şi, mai recent, Şandru şi alţii, citată anterior, pct. 74, Asociaţia "21 Decembrie 1989" şi alţii, citată anterior, pct. 137, şi Crăiniceanu şi Frumuşanu împotriva României, nr. 12.442/04, pct. 92, 24 aprilie 2012).
    334. Numărul de încălcări constatate în cauze similare prezentei speţe este deosebit de îngrijorător şi ridică semne de întrebare serioase în ceea ce priveşte obiectivitatea şi imparţialitatea anchetelor a căror realizare le este solicitată procurorilor militari (mutatis mutandis, Natchova şi alţii, citată anterior, pct. 117). Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument susceptibil să determine Curtea să ia o altă hotărâre în speţă.
    ii. Caracterul prompt şi adecvat al anchetei
    335. Curtea constată că ancheta referitoare la doamna Anca Mocanu este pendinte de peste douăzeci şi trei de ani şi la mai mult de nouăsprezece ani de la ratificarea Convenţiei de către România. În cursul acestei perioade, trei din cei cinci înalţi responsabili ai armatei, acuzaţi pentru omorul soţului reclamantei, au decedat.
    336. În ceea ce îl priveşte pe domnul Marin Stoica, aceasta subliniază, de asemenea, că ancheta care îl priveşte a fost finalizată printr-o hotărâre pronunţată la 9 martie 2011, la douăzeci şi unu de ani de la iniţierea investigaţiilor şi după zece ani de la depunerea oficială a plângerii reclamantului şi conexarea acesteia la dosarul anchetei.
    337. Or simpla trecere a timpului este de natură nu numai să prejudicieze o anchetă, dar şi să compromită definitiv şansele sale de reuşită (M.B. împotriva României, nr. 43.982/06, pct. 64, 3 noiembrie 2011)
    338. Deşi admite că prezenta cauză prezintă o complexitate indiscutabilă, astfel cum a subliniat însuşi Guvernul, Curtea apreciază că miza politică şi socială invocată de acesta din urmă nu poate justifica un termen atât de lung. Dimpotrivă, importanţa acestei mize pentru societatea românească ar fi trebuit să determine autorităţile interne să examineze dosarul prompt, pentru a preveni orice aparenţă de tolerare a unor acte ilegale sau de complicitate la săvârşirea lor (a se vedea, între altele, Lăpuşan şi alţii împotriva României, nr. 29.007/06, 30.552/06, 31.323/06, 31.920/06, 34.485/06, 38.960/06, 38.996/06, 39.027/06 şi 39.067/06, pct. 94, 8 martie 2011, care privea o perioadă de peste şaisprezece ani de la deschiderea unei anchete, care viza identificarea şi judecarea responsabililor pentru represiunea manifestaţiilor anticomuniste din 1989, şi de peste unsprezece ani de la intrarea în vigoare a Convenţiei).
    339. Or Curtea observă că ancheta desfăşurată în prezenta cauză a fost marcată de perioade semnificative de inactivitate, atât în prima parte a acesteia, cât şi în cursul ultimilor ani. Aceasta constată în special că ancheta nu a înregistrat progrese importante din 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenţiei, până la 22 octombrie 1997, dată la care a început conexarea numeroaselor dosare care fuseseră deschise separat, dar care se înscriau în acelaşi context factual ca şi cel aflat la originea prezentelor cereri. Abia după această dată parchetul a început să desfăşoare o cercetare mai amplă privind ansamblul circumstanţelor care au condus la recurgerea concertată la forţă împotriva populaţiei civile de către agenţi ai statului (a se vedea Al-Skeini şi alţii, citată anterior, pct. 163).
    340. În plus, Curtea constată că Rezoluţia din 16 septembrie 1998 menţionează faptul că, înainte de această dată, nu fusese realizată nicio măsură de cercetare privind plângerile depuse de persoanele agresate la sediul televiziunii publice (supra, pct. 100).
    341. De asemenea, singurele acte de procedură efectuate în cauza referitoare la doamna Anca Mocanu de la ultima trimitere la parchet, dispusă la 17 decembrie 2007, sunt Rezoluţia de încetare a urmăririi penale, pronunţată la 6 iunie 2013, în privinţa a doi inculpaţi care au decedat între timp, şi două declaraţii de declinare a competenţei, pronunţate la 30 aprilie 2009 şi, respectiv, la 6 iunie 2013.
    342. În plus, Curtea evidenţiază că numeroase deficienţe ale anchetei au fost constatate de înseşi autorităţile naţionale. Astfel, Rezoluţia adoptată la 16 septembrie 1998 de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie preciza faptul că niciuna din persoanele care deţineau funcţii înalte la momentul faptelor - în special şeful statului, prim-ministrul şi adjunctul acestuia, ministrul de interne şi şeful poliţiei - nu fusese audiată până atunci.
    343. În plus, ancheta ulterioară nu a permis remedierea tuturor acestor deficienţe, astfel cum au constatat Curtea Supremă de Justiţie şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în deciziile acestora din 30 iunie 2003 şi, respectiv, 17 decembrie 2007, care fac referire la viciile procedurii anterioare.
    344. De asemenea, Curtea constată că ancheta - disjunsă de restul dosarului din 1998 - privind actele de violenţă săvârşite împotriva a numeroşi manifestanţi şi a altor persoane, prezente din întâmplare în locurile în care s-a desfăşurat represiunea, s-a încheiat cu o rezoluţie de scoatere de sub urmărire penală, pronunţată la 17 iunie 2009 şi confirmată prin Hotărârea din 9 martie 2011. Printre aceste persoane se număra domnul Marin Stoica, care, având în vedere că a depus plângere în 2001, a trebuit să aştepte zece ani pentru încheierea acestei anchete. Totuşi, în ciuda acestei perioade lungi şi a actelor de cercetare efectuate în privinţa reclamantului, a căror listă a fost întocmită de Guvern, niciuna din deciziile citate anterior nu a reuşit să stabilească circumstanţele în care au fost aplicate relele tratamente pe care reclamantul şi alte persoane susţin că le-au suferit la sediul televiziunii publice.
    345. Rezoluţia adoptată de parchet la 17 iunie 2009 preciza, în esenţă, că identitatea agresorilor şi gradul de implicare a forţelor de ordine nu au putut fi stabilite în urma investigaţiilor efectuate de parchetul civil şi ulterior de parchetul militar. Totuşi, autorităţile nu au precizat ce mijloace de probă au fost utilizate în vederea stabilirii faptelor şi motivele concrete pentru care demersurile lor nu au produs rezultate. În plus, acestea nu au contestat niciodată, pe plan intern, comportamentul reclamantului în ceea ce priveşte ancheta, abţinându-se de la orice comentariu cu privire la data depunerii plângerii de către persoana în cauză.
    346. Curtea constată că această parte a cauzei a fost închisă în principal din cauza prescripţiei răspunderii penale. În această privinţă, reaminteşte că este dificil să se considere că obligaţiile procedurale care decurg din art. 2 şi 3 din Convenţie au fost respectate în cazul în care o anchetă se încheie, precum în speţă, ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale, din cauza inactivităţii autorităţilor (Asociaţia "21 Decembrie 1989" şi alţii, citată anterior, pct. 143).
    347. În ceea ce priveşte celălalt rezultat important al anchetei, şi anume concluzia conform căreia elementele constitutive ale infracţiunii de tratamente neomenoase, pedepsită de art. 358 din Codul penal, nu erau întrunite în privinţa domnului Stoica, Curtea apreciază că gradul de conformitate a interpretării de către procuror a jurisprudenţei interne relevante poate fi pus la îndoială, ţinând seama de Hotărârea pronunţată la 7 iulie 2009 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În plus, Guvernul nu a prezentat alte exemple din jurisprudenţă care să susţină hotărârea pronunţată în speţă. De asemenea, Curtea consideră că această concluzie, conform căreia minerii nu mai aveau niciun adversar împotriva căruia să lupte la 14 iunie 1990 (supra, pct. 161), pare îndoielnică, deoarece nu ţine seama, în mod evident, de violenţele care au avut loc la 13 iunie 1990, în prezenţa unui număr mare de militari, echipaţi cu muniţii de război şi vehicule blindate, astfel cum reiese din însăşi decizia citată anterior. De altfel, această concluzie contrazice faptele stabilite de aceeaşi decizie, care descrie detaliat atrocităţile săvârşite de mineri la 14 iunie 1990, care au vizat, fără distincţie, manifestanţi, studenţi prezenţi la sediul universităţii şi trecători. În plus, în Hotărârea sa din 9 martie 2011, prin care a respins recursul formulat de domnul Marin Stoica împotriva rezoluţiei de încetare a urmăririi penale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a examinat în niciun fel această chestiune a aplicabilităţii art. 358 din Codul penal, limitându-se la a verifica modul în care au fost aplicate în speţă normele privind prescripţia.
    348. Prin urmare, se pare că autorităţile responsabile pentru anchetă nu au adoptat toate măsurile care ar fi permis în mod rezonabil identificarea şi sancţionarea persoanelor responsabile.
    iii. Alăturarea primei reclamante în anchetă
    349. În ceea ce priveşte obligaţia de intervenţie a rudelor victimelor la procedură, Curtea observă că doamna Anca Mocanu nu a fost informată cu privire la evoluţia anchetei înainte de Decizia din 18 mai 2000 de trimitere în judecată a persoanelor acuzate de uciderea soţului acesteia.
    350. În plus, Curtea observă că reclamanta a fost audiată pentru prima dată de procuror la 14 februarie 2007, la aproape şaptesprezece ani de la evenimente, şi că, după Hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 17 decembrie 2007, aceasta nu a mai fost informată cu privire la evoluţia anchetei.
    351. Prin urmare, Curtea nu este convinsă că interesele doamnei Anca Mocanu de a participa la cercetare au fost protejate suficient (Asociaţia "21 Decembrie 1989" şi alţii, citată anterior, pct. 141).
    iv. Concluzie
    352. Având în vedere considerentele precedente, Curtea apreciază că doamna Anca Mocanu nu a beneficiat de o anchetă efectivă în sensul art. 2 din Convenţie şi că domnul Marin Stoica a fost privat, de asemenea, de o anchetă efectivă în sensul art. 3.
    353. Prin urmare, aceasta concluzionează că a fost încălcat aspectul procedural al acestor dispoziţii.
    II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 par. 1 din Convenţie
    354. Asociaţia reclamantă se plânge de durata procedurii penale la care s-a constituit parte civilă pentru a solicita repararea prejudiciului cauzat la 14 iunie 1990 prin pătrunderea fără drept în sediul său, distrugerea bunurilor sale şi agresarea membrilor săi.
    355. În această privinţă, asociaţia denunţă încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie, ale cărui dispoziţii relevante în speţă sunt formulate după cum urmează:
    "Orice persoană are dreptul la judecarea [...] într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă [...] care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]."
    A. Hotărârea Camerei
    356. Camera a apreciat că durata procedurii în litigiu a fost excesivă şi a concluzionat că a fost încălcat art. 6 par. 1.
    B. Argumentele părţilor
    357. Reclamanta declară că a salutat hotărârea Camerei.
    358. Guvernul declară că, în principiu, nu contestă concluziile Camerei cu privire la durata procedurii penale cu constituire de parte civilă, iniţiată de asociaţia reclamantă.
    C. Motivarea Curţii
    359. Marea Cameră nu constată niciun motiv pentru a se abate de la concluzia Camerei. Asemenea Camerei, aceasta observă că asociaţia a depus la 26 iulie 1990 o plângere penală oficială cu constituire de parte civilă, prin care denunţa prejudiciile suferite de aceasta în cursul evenimentelor din perioada 13-15 iunie 1990. Investigaţia acestei plângeri penale a fost efectuată în cadrul cercetării care s-a finalizat prin Rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală din 17 iunie 2009. Prin urmare, procedura privind asociaţia reclamantă a durat aproape nouăsprezece ani.
    360. Având în vedere limitarea competenţei sale ratione temporis, Camera s-a putut pronunţa cu privire la capătul de cerere întemeiat pe durata procedurii numai în ceea ce priveşte perioada ulterioară datei de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa României. Durata procedurii care trebuie luată în calcul este aşadar de cincisprezece ani.
    361. Curtea reaminteşte că a concluzionat de mai multe ori, în cauze care privesc chestiuni similare celor din prezenta speţă, că a fost încălcat art. 6 par. 1 din Convenţie [Frydlender împotriva Franţei (MC), nr. 30.979/96, pct. 46, CEDO 2000-VII, în special Gheorghe şi Maria Mihaela Dumitrescu împotriva României, nr. 6.373, pct. 26-28, 29 iulie 2008, care privea, de asemenea, durata unei proceduri penale cu constituire de parte civilă].
    362. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea nu identifică niciun motiv pentru a hotărî altfel în speţă.
    363. În lumina criteriilor stabilite de jurisprudenţa sa şi având în vedere ansamblul circumstanţelor speţei, Curtea apreciază că durata procedurii în litigiu este excesivă şi nu îndeplineşte criteriul privind un termen rezonabil.
    364. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 par. 1 din Convenţie.
    III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
    365. În conformitate cu art. 41 din Convenţie:
    "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
    A. Cu privire la prejudiciul pretins de doamna Anca Mocanu
    1. Argumentele părţilor
    366. Reclamanta solicitase în faţa Camerei 200.000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral, pe care pretindea că l-a suferit din cauza duratei excesive a anchetei privind uciderea soţului său, în vârstă de douăzeci şi doi de ani la acea vreme. Aceasta declara că ea însăşi avea douăzeci de ani la momentul faptelor şi că a rămas singură cu cei doi copii, unul în vârstă de doi ani şi celălalt de câteva luni. Ea preciza că, în cursul celor douăzeci de ani care au urmat, perioadă în care aşteptase finalizarea cercetării şi identificarea persoanelor responsabile pentru decesul soţului ei, fusese nevoită să se întreţină pe ea şi pe cei doi copii lucrând ca femeie de serviciu, îndurând condiţii de viaţă deosebit de grele. În plus, aceasta a solicitat 100.000 EUR pentru prejudiciul material, fără să explice în ce consta acesta.
    367. Considerând că aceste cereri de reparaţie echitabilă erau excesive şi nejustificate, Guvernul a solicitat Curţii să le respingă.
    2. Hotărârea Camerei
    368. În ceea ce priveşte suma solicitată pentru prejudiciul material, Camera nu a identificat nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins. Prin urmare, a respins această cerere.
    369. În schimb, a considerat că era necesar să se acorde o reparaţie echitabilă din cauza faptului că autorităţile naţionale nu trataseră dosarul cu privire la uciderea soţului reclamantei cu gradul de diligenţă impus la art. 2 din Convenţie. Camera a acordat reclamantei 30.000 EUR cu acest titlu.
    370. În plus, Camera a reamintit că aplicarea principiului restitutio in integrum implică plasarea reclamanţilor, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu aceea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi fost încălcate cerinţele Convenţiei şi a concluzionat că statul pârât trebuia să adopte măsurile necesare pentru a accelera investigaţiile privind uciderea domnului Valentin Mocanu, astfel încât să fie pronunţată o hotărâre conformă cu cerinţele Convenţiei.
    3. Motivarea Curţii
    371. Ţinând seama de elementele precedente, de motivele expuse de Cameră şi de faptul că reclamanta nu şi-a modificat cererea prezentată în faţa Camerei, Curtea apreciază că partea în cauză a suferit un prejudiciu moral important din cauza încălcării aspectului procedural al art. 2. Aceasta îi acordă suma de 30.000 EUR cu acest titlu.
    B. Prejudiciul pretins de domnul Marin Stoica
    372. Reclamantul solicitase în faţa Camerei suma de 200.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
    373. Apreciind că această sumă era excesivă, Guvernul considerase că simpla constatare a existenţei unei încălcări constituia o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pretins.
    374. Camera a concluzionat că nu a fost încălcată Convenţia în privinţa domnului Stoica şi, prin urmare, nu a examinat cererea de reparaţie echitabilă formulată de acesta.
    375. Curtea consideră că domnul Stoica a suferit în mod cert un prejudiciu moral. Ţinând seama de încălcarea art. 3 constatată în privinţa reclamantului şi pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantului suma de 15.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
    C. Cererea asociaţiei reclamante
    376. Camera a concluzionat că asociaţia reclamantă nu prezentase o cerere de reparaţie echitabilă în termenul prevăzut.
    377. În cursul procedurii în faţa Marii Camere, asociaţia a trimis Curţii un fax pe care i-l adresase la 22 decembrie 2009, declarând că era vorba de o cerere de reparaţie echitabilă.
    378. Curtea constată că, prin această cerere nesemnată, asociaţia reclamantă pretindea o reparaţie în valoare de 42.519 EUR, care corespundea, în opinia acesteia, valorii actualizate a prejudiciului material pe care susţinea că l-a suferit ca urmare a devastării sediului său, sumă pe care declara că dorea să o folosească pentru "reabilitarea sănătăţii [sale] (sic)". Având în vedere că această cerere era ambiguă, nu a putut să o ia în considerare. Chiar presupunând că putea să fie considerată o cerere de reparaţie echitabilă prezentată în mod corespunzător, aceasta se raportează exclusiv la un prejudiciu material care nu are nicio legătură cu constatarea încălcării art. 6 din Convenţie, ca urmare a duratei excesive a procedurii.
    379. Aşadar, Curtea respinge cererea asociaţiei reclamante.
    D. Cheltuieli de judecată
    1. Cheltuieli de judecată aferente cererilor doamnei Anca Mocanu şi asociaţiei reclamante (nr. 10.865/09 şi 45.886/07)
    380. Părţile reclamante solicită o sumă totală de 18.050 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în cadrul procedurii desfăşurate în faţa Curţii, din care 2.800 EUR pentru procedura în faţa Marii Camere, incluzând onorariile celor trei avocaţi ai acestora.
    381. Guvernul apreciază că, în ceea ce priveşte procedura urmată în faţa Camerei, această cerere este tardivă, din cauza faptului că nu a fost formulată în termenul prevăzut.
    382. În plus, acesta consideră că, în ceea ce priveşte procedura în faţa Marii Camere, această cerere este excesivă şi evidenţiază faptul că nu este însoţită de niciun document justificativ.
    383. Camera a constatat că reclamanţii nu prezentaseră o cerere de reparaţie echitabilă în termenul prevăzut.
    384. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora [Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) (MC), nr. 31.107/96, pct. 54, CEDO 2000-XI].
    385. În speţă, având în vedere documentele de care dispune şi jurisprudenţa sa, Curtea apreciază că solicitarea de 2.800 EUR, formulată în privinţa cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul procedurii desfăşurate în faţa Marii Camere, este rezonabilă şi constată că doar această cerere a fost depusă în timp util. Din această sumă trebuie să se deducă suma de 600 EUR, plătită în comun către doi din cei trei avocaţi ai reclamanţilor de către Consiliul Europei, cu titlu de asistenţă judiciară.
    2. Cheltuieli de judecată aferente cererii domnului Marin Stoica (nr. 32.431/08)
    386. Reclamantul solicită 11.507,39 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în cadrul procedurii desfăşurate în faţa Marii Camere, adică 10.394 EUR pentru onorariul avocatului, 300 EUR cheltuieli de corespondenţă şi 813,39 EUR pentru cheltuielile de deplasare efectuate de reclamant şi avocatul acestuia pentru a asista la şedinţa în faţa Marii Camere.
    387. Guvernul consideră nerezonabil timpul petrecut de avocatul reclamantului pentru pregătirea cererii de retrimitere în faţa Marii Camere, şi anume 15 ore. Acelaşi lucru este valabil şi pentru timpul dedicat pregătirii observaţiilor suplimentare ale părţii reclamante - 20 de ore - şi cele 15 ore pentru pregătirea pledoariei.
    388. În plus, Guvernul susţine că nu erau necesare cheltuielile efectuate de reclamant pentru a asista la şedinţă, având în vedere că numai prezenţa avocatului său era justificată. Prin urmare, acesta se opune rambursării cheltuielilor de deplasare efectuate de reclamant.
    389. În speţă, ţinând seama de documentele de care dispune şi de jurisprudenţa sa, Curtea apreciază că suma de 11.507,39 EUR, solicitată în privinţa procedurii desfăşurate în faţa sa, este rezonabilă şi trebuie plătită direct doamnei Hatneanu. Din această sumă trebuie să fie dedusă suma de 1.638,47 EUR plătită de Consiliul Europei cu titlu de asistenţă judiciară, care acoperă cheltuielile de deplasare a reclamantului şi a avocatului acestuia.
    E. Dobânzi moratorii
    390. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

                             PENTRU ACESTE MOTIVE,
                                     CURTEA

    1. hotărăşte, cu şaisprezece voturi la unu, că este competentă ratione temporis pentru a se pronunţa cu privire la capetele de cerere invocate de doamna Anca Mocanu şi domnul Marin Stoica din perspectiva aspectului procedural al art. 2 şi 3 din Convenţie, în măsura în care aceste capete de cerere se raportează la ancheta penală desfăşurată ulterior intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa României;
    2. respinge, cu şaisprezece voturi la unu, excepţia întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne, invocată de Guvern în ceea ce priveşte reclamanţii individuali;
    3. respinge, cu paisprezece voturi la trei, excepţia întemeiată pe tardivitatea cererii domnului Marin Stoica;
    4. hotărăşte, cu şaisprezece voturi la unu, că a fost încălcat aspectul procedural al art. 2 din Convenţie în ceea ce priveşte cererea doamnei Anca Mocanu;
    5. hotărăşte, cu paisprezece voturi la trei, că nu a fost încălcat aspectul procedural al art. 3 din Convenţie în ceea ce priveşte cererea domnului Marin Stoica;
    6. hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 6 par. 1 din Convenţie în ceea ce priveşte cererea asociaţiei reclamante;
    7. hotărăşte, cu şaisprezece voturi la unu, că statul pârât trebuie să plătească doamnei Anca Mocanu, în termen de trei luni, 30.000 EUR (treizeci de mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral, care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data plăţii;
    8. hotărăşte, cu paisprezece voturi la trei, că statul pârât trebuie să plătească domnului Marin Stoica, în termen de trei luni, 15.000 EUR (cincisprezece mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral, care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data plăţii;
    9. hotărăşte, în unanimitate, că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni, suma de 2.200 EUR (două mii două sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamante, în ceea ce priveşte cheltuielile efectuate de doamna Anca Mocanu şi asociaţia reclamantă (cererile nr. 10.865/09 şi 45.886/07);
    10. hotărăşte, cu şaisprezece voturi la unu, că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni, suma de 9.868,92 EUR (nouă mii opt sute şaizeci şi opt de euro şi nouăzeci şi doi de cenţi), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de reclamant, în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată efectuate de domnul Marin Stoica (cererea nr. 32.431/08), care trebuie plătită direct doamnei D.O. Hatneanu;
    11. hotărăşte, în unanimitate, că de la expirarea respectivului termen şi până la efectuarea plăţii aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
    12. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

    Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 17 septembrie 2014.

                                  PREŞEDINTE,
                                 DEAN SPIELMANN

                                Grefier adjunct,
                                Johan Callewaert

    La prezenta hotărâre este anexată, în conformitate cu art. 45 par. 2 din Convenţie şi art. 74 par. 2 din Regulament, expunerea următoarelor opinii separate:
    - opinia concordantă a domnului judecător Pinto de Albuquerque, la care aderă şi domnul judecător Vueiniae;
    - opinia parţial separată a domnului judecător Silvis, la care aderă şi judecătorul Streteanu;
    - opinia parţial separată a domnului judecător Wojtyczek.

                                     *

                               OPINIA CONCORDANTĂ
                   a domnului judecător Pinto de Albuquerque,
                    la care aderă domnul judecător Vueiniae

                                  (traducere)

    1. Aplicabilitatea prescripţiei în privinţa evenimentelor desfăşurate în România în cursul perioadei de tranziţie către democraţie, mai exact în ceea ce priveşte faptele care au avut loc la Bucureşti în luna iunie 1990, este chestiunea principală din Cauza Anca Mocanu şi alţii. Concluzionez că astfel Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) este competentă ratione temporis în speţă şi că excepţiile Guvernului, întemeiate pe neepuizarea căilor de atac interne şi tardivitatea cererii domnului Stoica, sunt nefondate*1). Sunt de acord, de asemenea, cu criticile formulate de Marea Cameră referitor la disfuncţionalităţile procedurii interne în ceea ce priveşte decesul domnului Mocanu, detenţia ilegală şi tortura aplicată domnului Stoica, precum şi prejudiciul cauzat asociaţiei reclamante (devastarea sediului acesteia şi confiscarea ilegală a bunurilor şi documentelor sale).
──────────
    *1) În ceea ce priveşte competenţa ratione temporis a Curţii cu privire la evenimentele care au avut loc în cursul perioadei de tranziţie din România, a se vedea hotărârile Agache şi alţii împotriva României (nr. 2.712/02, pct. 69-73, 20 octombrie 2009), Şandru şi alţii împotriva României (nr. 22.465/03, pct. 57-59, 8 decembrie 2009) şi Asociaţia "21 Decembrie 1989" şi alţii împotriva României (nr. 33.810/07 şi 18.817/08, pct. 86-88, 24 mai 2011), întemeiate pe Hotărârea Silih împotriva Sloveniei [(MC), nr. 71.463/01, pct. 159-163, 9 aprilie 2009]. Având în vedere că statelor li se impun prin Convenţie obligaţii procedurale distincte şi independente de obligaţiile materiale prevăzute de aceasta, reiese în mod logic că astfel Curtea este competentă ratione temporis, din moment ce obligaţiile procedurale sunt executate sau ar fi trebuit executate după data critică. Această jurisprudenţă nu este nouă, având în vedere principiul stabilit de Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională în cauzele Concesiunile Mavrommatis în Palestina (1924, C.P.J.I. seria A. nr. 2, p. 35) şi Compania de electricitate din Sofia şi Bulgaria (Belgia împotriva Bulgariei) (1939, C.P.J.I. seria A/B nr. 77, p. 82) şi de Curtea Internaţională de Justiţie în Cauza Dreptul de trecere prin teritoriul indian (Portugalia împotriva Indiei) (C.I.J. Culegere 1960, p. 35) - "[a]stfel, Curtea permanentă a făcut distincţie între situaţiile sau faptele care constituie sursa drepturilor revendicate de una din părţi şi situaţiile sau faptele care constituie sursa litigiului. Doar acestea din urmă trebuie reţinute pentru aplicarea Declaraţiei privind acceptarea jurisdicţiei Curţii" - şi cauza referitoare la Aplicarea Convenţiei pentru prevenirea şi pedepsirea infracţiunii de genocid (excepţii preliminare) (C.I.J. Culegere 1996, pct. 34). Hotărârea Silih nu este, aşadar, departe de principiul stabilit de dreptul internaţional general. Şi, asemenea faptelor care fac obiectul Cauzei Silih, decesul domnului Mocanu, relele tratamente aplicate domnului Stoica şi devastarea sediului asociaţiei reclamante constituie "sursa drepturilor revendicate" de părţile în cauză, şi nu faptele "care constituie sursa litigiului", motiv pentru care acestea ţin de competenţa ratione temporis a Curţii.
──────────

    În prezenta opinie mă voi limita să observ că urmărirea penală pentru încălcările masive ale drepturilor omului, survenite în România în cursul perioadei de tranziţie către democraţie - în special cele săvârşite în iunie 1990 - nu s-a prescris şi că trebuie aşadar să se continue anchetarea din oficiu a acestor încălcări, urmărirea penală şi sancţionarea acestora în conformitate cu normele de drept internaţional şi intern. Aceasta urmăreşte să clarifice termenii destul de rezervaţi utilizaţi de Marea Cameră la pct. 346 şi 347 din hotărârea sa.
    Natura prescripţiei penale
    2. Prescripţia penală împiedică urmărirea penală şi condamnarea inculpaţilor, precum şi executarea pedepselor impuse persoanelor condamnate printr-o hotărâre definitivă. Aceasta nu constituie doar un mijloc de apărare procedural, aşa cum s-ar putea crede la prima vedere. Aceasta se juxtapune, cu o forţă egală, condiţiilor de existenţă a infracţiunii penale. De aceea, aceasta are natura materială a elementelor constitutive ale infracţiunii şi conduce, în mod logic, la deplina aplicabilitate a art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului (Convenţia), în special în ceea ce priveşte principiul interpretării stricte a regimului prescripţiei, al interdicţiei de aplicare retroactivă a normelor privind prescripţia defavorabilă inculpatului şi al obligaţiei de aplicare retroactivă a normelor privind prescripţia care îi sunt favorabile acestuia. Cu alte cuvinte, din perspectiva Convenţiei, prescripţia are o dublă natură, fiind în acelaşi timp atât procedurală, cât şi materială*2).
──────────
    *2) A se vedea hotărârile K.-H.W. împotriva Germaniei [(MC), nr. 37.201/97, pct. 107-112, CEDO 2001-II (extrase)] şi Kononov împotriva Letoniei [(MC), nr. 36.376/04, pct. 228-233, CEDO 2010], precum şi opinia parţial separată a judecătorilor Pinto de Albuquerque şi Turkoviae, anexată la Hotărârea Matytsina împotriva Rusiei (nr. 58.428/10, 27 martie 2014). Pentru doctrină, a se vedea Delmas-Marty, La responsabilite penale en echec (prescription, amnistie, immunites), în Cassese şi Delmas-Marty, Crimes internationaux et juridictions internationales, 2002, p. 617, şi Lambert Abdelgawad şi Martin-Chenut, La vers une imprescriptibilite de certains crimes, în Ruiz Fabri et al., La clemence saisie par le droit, 2007, p. 151.
──────────

    3. Teoretic, doar un sistem penal pur retributiv, care ar viza pedepsirea cu orice preţ a autorului infracţiunii, nu ar prevedea nicio normă privind prescripţia. În schimb, sistemele penale întemeiate pe prevenirea specială pozitivă (reintegrarea socială a condamnatului), care vizează să pregătească autorul infracţiunii ca, după eliberarea acestuia, să ducă o viaţă în care să respecte legea în cadrul societăţii, favorizează soluţia opusă*3). În ceea ce priveşte acest obiectiv, este contraproductiv să fie aplicată o sancţiune penală autorului unei infracţiuni după mulţi ani de la săvârşirea faptelor, atunci când situaţia personală a acestuia s-a schimbat. În plus, pedepsirea tardivă a inculpatului este în sine incompatibilă cu obiectivul prevenirii speciale negative (neutralizarea autorului infracţiunii), care constă în a împiedica recidiva, prin excluderea condamnatului din societate. În plus, aceasta nu are un efect disuasiv asupra potenţialilor infractori şi, cu atât mai puţin, un impact asupra consolidării autorităţii sociale a normei încălcate. Trecerea timpului are drept consecinţă nu numai diminuarea efectului disuasiv al unei sancţiuni, ci chiar anularea acestuia. Aşadar, nici prevenţia generală pozitivă (consolidarea normei încălcate), care vizează întărirea acceptării normei încălcate şi respectarea acesteia de către societate, nici prevenţia generală negativă (efectul disuasiv asupra potenţialilor infractori) nu justifică impunerea unei sancţiuni pentru o infracţiune pe o perioadă nedeterminată.
──────────
    *3) În Cauza Vinter şi alţii împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 66.069/09, 130/10 şi 3.896/10, pct. 113-118, CEDO 2013], Curtea a aderat la consensul internaţional cu privire la obligaţia de a lua măsuri pentru reintegrarea condamnaţilor la pedepse cu închisoarea, care se bazează, între altele, pe art. 10 alin. 3 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, art. 5 alin. 6 din Convenţia americană a drepturilor omului şi art. 40 alin. 1 din Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului.
──────────

    Dacă scopurile legitime ale sancţiunii penale într-o societate democratică sunt incompatibile cu însăşi noţiunea de infracţiune imprescriptibilă, principiul securităţii juridice, care constituie esenţa oricărui sistem juridic într-o societate democratică, merge şi mai departe şi impune ca, după o anumită perioadă, suspectul să nu mai fie tulburat şi să fie eliminată ameninţarea permanentă a acţiunii publice care îl apasă. Indiferent de gradul de răspundere a statului în întârzierea unei anchete penale, dreptul societăţii de a urmări penal suspectul îşi pierde legitimitatea la un moment dat. În caz contrar, acesta ar deveni un simplu obiect al puterii executive, sacrificat pe altarul unei justiţii absolute şi iluzorii, care nu ar reflecta decât un retributism orb. Orice atingere adusă libertăţii de către stat trebuie să fie limitată de principiile proporţionalităţii şi necesităţii, corolarul acestora fiind principiul minimei intervenţii. Vânarea permanentă a unui suspect depăşeşte cu mult această limită şi reprezintă, în principiu, o ingerinţă disproporţionată în dreptul la libertate.
    În cele din urmă, urmărirea penală şi condamnarea unui suspect după mulţi ani de la săvârşirea actelor de care este acuzat sunt extrem de problematice din perspectiva principiului procesului echitabil, în principal din cauza dificultăţilor practice insurmontabile pe care le cauzează trecerea timpului în ceea ce priveşte fiabilitatea probelor*4). Aceste dificultăţi probatorii compromit nu numai urmărirea penală, dar şi posibilitatea de construire a unei apărări eficiente.
──────────
    *4) A se vedea Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit (22 octombrie 1996, pct. 51, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV) şi Brecknell împotriva Regatului Unit (nr. 32.457/04, pct. 69, 27 noiembrie 2007).
──────────

    4. Pe scurt, principiile securităţii juridice, procesului echitabil şi reintegrării condamnaţilor nu sunt compatibile cu posibilitatea de a urmări penal şi pedepsi infracţiunile penale pe o perioadă nedeterminată. În consecinţă, infracţiunile trebuie să fie urmărite penal şi pedepsite în termene rezonabile. Având în vedere că principiul securităţii juridice şi al reintegrării condamnaţilor, menţionate anterior, sunt aplicabile în cazul hotărârilor definitive, pedepsele trebuie să fie puse în executare într-un termen rezonabil după ce a fost pronunţată condamnarea definitivă. Termenele aplicabile urmăririi penale a infracţiunilor şi executării pedepselor trebuie să fie proporţionale cu gravitatea infracţiunii.
    Evident, cursul prescripţiei poate fi suspendat în cazul în care este imposibil să se stabilească persoanele responsabile şi nu există nicio cale de atac judiciară efectivă*5). Anumite acte de procedură, precum notificarea inculpatului cu privire la acuzaţiile care i se aduc, pot chiar să întrerupă cursul termenului de prescripţie. Într-un astfel de caz nu este luat în considerare timpul care s-a scurs şi un nou termen de prescripţie începe să curgă începând cu data întreruperii. În orice caz, legea trebuie să prevadă o durată maximă a prescripţiei, aplicabilă indiferent de numărul de întreruperi şi suspendări.
──────────
    *5) A se vedea art. 17 alin. 2 din Declaraţia privind protecţia tuturor persoanelor împotriva dispariţiilor forţate, adoptată prin Rezoluţia nr. 47/133 a Adunării Generale din 18 decembrie 1992, şi principiul 23 din Setul de principii actualizat pentru protecţia şi promovarea drepturilor omului prin combaterea impunităţii (E/CN.4/2005/102/Add.1, 8 februarie 2005).
──────────

    Obligaţia internaţională de a pedepsi crimele împotriva umanităţii fără termen de prescripţie
    5. Cu toate acestea, un consens larg şi recent indică faptul că principiul potrivit căruia pedepsirea crimelor împotriva umanităţii nu face obiectul unei prescripţii poate fi considerat un principiu de drept cutumiar internaţional care se impune tuturor statelor*6). Acest principiu de drept penal internaţional este enunţat la art. 29 din Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale (1998)*7), dispoziţie care se inspiră din norme similare din Convenţia privind imprescriptibilitatea crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii (1968)*8), din Convenţia europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de război (1974)*9) şi din Rezoluţia ECOSOC 1158 (XLIV) adoptată în 1966*10).
──────────
    *6) A se vedea opinia judecătorilor Vueiniae şi Pinto de Albuquerque, anexată la Hotărârea Perinăek împotriva Elveţiei (nr. 27.510/08, 17 decembrie 2013). Doctrina împărtăşeşte acest punct de vedere (Bourdon, La cour penale internationale, 2000, p. 125; Van den Wyngaert şi Dugard, Non applicability of statute of limitations, în Cassesse et al., The Rome Statute of the International Criminal Court, A commentary, 2002, p. 879; şi Lambert Abdelgawad şi Martin-Chenut, La prescription en droit international: vers une imprescriptibilite de certains crimes, în Ruiz Fabri et al., La clemence saisie par le droit, 2007, p. 120.
    *7) Acest statut a fost adoptat la 17 iulie 1998 de Conferinţa Diplomatică a Plenipotenţiarilor Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la înfiinţarea unei Curţi Penale Internaţionale şi a fost deschisă spre semnare în aceeaşi zi. A intrat în vigoare la 1 iulie 2002. România l-a semnat la 7 iulie 1999 şi l-a ratificat la 11 aprilie 2002. În prezent numără 122 de state membre.
    *8) Această convenţie a fost adoptată la 26 noiembrie 1968 prin Rezoluţia nr. 1968 2391 (XXIII) a Adunării Generale. A fost ratificată de România la 15 septembrie 1969 şi a intrat în vigoare la 11 noiembrie 1970. În prezent are 54 de state membre.
    *9) Această convenţie a fost deschisă spre semnare la 25 ianuarie 1974 şi a intrat în vigoare la 27 iunie 2003. România a semnat-o la 20 noiembrie 1997 şi a ratificat-o la 8 iunie 2000. În prezent are 7 state membre. Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite din 1968 prevede aplicarea sa retroactivă, în vreme ce Convenţia europeană din 1974 şi Statutul de la Roma au optat pentru soluţia opusă.
    *10) Această rezoluţie afirmă "principiul imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii" în dreptul internaţional şi solicită insistent tuturor statelor să "ia toate măsurile necesare pentru a împiedica aplicarea prescripţiei în cazul crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii".
──────────

    După ce au manifestat unele ezitări în cursul anilor '70 şi '80, la sfârşitul secolului al XX-lea, statele au aderat masiv la principiul imprescriptibilităţii crimei de genocid şi a crimelor împotriva umanităţii*11). Carta de la Nurnberg şi Carta de la Tokyo, Statutele tribunalelor ad hoc şi Tribunalul Special pentru Sierra Leone nu prevăd nicio regulă privind prescripţia. Art. 29 din Tratatul de la Roma are drept precedent art. II alin. 5 din Legea nr. 10 a Consiliului de Control, care prevedea în mod expres că "inculpatul nu poate beneficia de nicio prescripţie în ceea ce priveşte perioada 30 ianuarie 1933-1 iulie 1945*12)". În ultimii ani, practica statală a confirmat alegerea făcută la Roma, având în vedere că au fost introduse clauze similare în art. 17.1 din Regulamentul 2000/15 al Administraţiei tranzitorii a Naţiunilor Unite în Timorul de Est (UNTAET)*13), în art. 17 d) din Statutul Tribunalului Special Irakian (2003)*14), precum şi în art. 4 şi 5 din Legea privind înfiinţarea unor camere extraordinare în cadrul tribunalelor din Cambodgia pentru judecarea crimelor săvârşite în perioada Kampuchiei Democratice (2004)*15).
──────────
    *11) Acest lucru este valabil şi pentru crimele de război, cel puţin unele dintre ele. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR) a prezentat în 2005 un studiu privind dreptul internaţional umanitar cutumiar [Henckaerts şi Doswald-Beck (ed.), Drept internaţional umanitar cutumiar, 2 volume, Cambridge University Press & CICR, 2005]. Acest studiu cuprinde o listă cu regulile de drept internaţional umanitar cutumiar. Regula 160 este intitulată "Crimele de război nu se prescriu". Rezumatul care o însoţeşte precizează că, potrivit practicii statelor, această regulă constituie o normă de drept internaţional cutumiar aplicabilă crimelor de război săvârşite în cadrul conflictelor armate internaţionale şi noninternaţionale.
    *12) Curtea de Casaţie din Franţa a enunţat acest principiu în hotărârea acesteia Federation nationale des deportes et internes, resistants et patriotes et al. î. Barbie (1984).
    *13) Urmărirea penală a infracţiunii de genocid, a crimelor de război, a crimelor împotriva umanităţii şi a torturii este imprescriptibilă. [traducerea grefei]
    *14) Urmărirea penală a infracţiunii de genocid, a crimelor împotriva umanităţii, a crimelor de război şi a încălcărilor anumitor legi irakiene enumerate la articolul 14 din prezentul statut este imprescriptibilă. [traducerea grefei]
    *15) Urmărirea penală a infracţiunii de genocid şi a crimelor împotriva umanităţii este imprescriptibilă. Termenele de prescripţie aplicabile infracţiunilor de omor, tortură şi persecuţie religioasă se prelungesc cu douăzeci de ani.
──────────

    6. Principiul care rezultă de aici are un dublu corolar. În primul rând, statele au obligaţia de a coopera cu instanţele internaţionale sau mixte, în special Curtea Penală Internaţională, la urmărirea penală a unor astfel de infracţiuni şi nu pot să invoce norme interne privind prescripţia pentru a se opune trimiterii unui inculpat în faţa unei instanţe internaţionale sau mixte ori să refuze solicitările de asistenţă ale acesteia*16). În al doilea rând, acestea trebuie să elimine din dreptul lor intern prescripţiile incompatibile cu principiul imprescriptibilităţii genocidului, a crimelor împotriva umanităţii şi a unor crime de război*17). Acestea trebuie să facă tot posibilul pentru a-şi alinia normele de drept cu obligaţiile lor internaţionale şi nu se pot ascunde în spatele acestor norme, neţinând seama de aceste obligaţii.
──────────
    *16) Art. 93 alin. 3 din Statutul de la Roma.
    *17) La punctul 4 din Rezoluţia 2005/81, Comisia pentru Drepturile Omului "constată că, în Statutul de la Roma, nu există nicio prescripţie pentru genocid, crimele împotriva umanităţii şi crimele de război şi că urmărirea penală iniţiată împotriva persoanelor acuzate de aceste infracţiuni nu este însoţită de nicio imunitate şi solicită statelor, în conformitate cu obligaţiile care le revin în temeiul dreptului internaţional aplicabil, să elimine prescripţiile care mai pot fi aplicate acestor infracţiuni şi să se asigure că, ţinând seama de obligaţiile care le revin în temeiul dreptului internaţional, imunităţile oficiale rationae materiae nu se aplică în cazul acestora.
──────────

    7. Statele sunt mai rezervate în ceea ce priveşte chestiunea foarte controversată a imprescriptibilităţii torturii. Acest lucru se datorează nu numai unor considerente care ţin de echilibrul care trebuie păstrat între, pe de o parte, principiul securităţii juridice, principiul unui proces echitabil şi scopurile unei sancţiuni penale şi, pe de altă parte, necesitatea unei politici penale ferme de pedepsire a torturii, dar şi incertitudinii graniţelor conceptuale ale infracţiunii de tortură, în special în raport cu noţiunea de tratamente inumane şi degradante. Deşi existenţa unui consens universal cu privire la incriminarea torturii este indiscutabilă, încă nu s-a stabilit în dreptul internaţional că pedepsirea acestei infracţiuni nu se prescrie. Doar art. 8 alin. 2 din Carta Arabă a Drepturilor Omului prevede principiul imprescriptibilităţii torturii. Principiul 6 din Principii fundamentale şi directive privind dreptul la un recurs şi la reparaţii al victimelor încălcărilor flagrante ale dreptului internaţional al drepturilor omului şi încălcărilor grave ale dreptului internaţional umanitar, adoptate de Adunarea Generală în Rezoluţia 60/147 din 16 decembrie 2005, prevede că "prescripţia nu se aplică încălcărilor flagrante ale dreptului internaţional al drepturilor omului şi încălcărilor grave ale dreptului internaţional umanitar care constituie infracţiuni de drept internaţional", care pot include tortura. Comitetul împotriva torturii (Committee against Torture - CAT) a subliniat de mai multe ori că, potrivit Convenţiei împotriva torturii*18), această infracţiune ar trebui să fie imprescriptibilă*19). Comitetul ONU pentru Drepturile Omului (CDO) împărtăşeşte această poziţie*20). Raportorul special al Naţiunilor Unite pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în cadrul luptei împotriva terorismului (2010)*21), raportorul special al Naţiunilor Unite împotriva torturii (2009)*22) şi expertul independent al ONU responsabil cu actualizarea Setului de principii pentru combaterea impunităţii (2005)*23) împărtăşesc acest punct de vedere. Unele lucrări ale doctrinei preconizează imprescriptibilitatea torturii, în special Principiul 7 din Principiile de la Bruxelles împotriva impunităţii şi pentru justiţia internaţională, adoptate de "Grupul de la Bruxelles pentru justiţia internaţională" (2002), şi Principiul 6 din Principiile de la Princeton privind competenţa universală (2001)*24).
──────────
    *18) Această convenţie a fost adoptată de Adunarea Generală în rezoluţia 39/46 din 10 decembrie 1984. Aceasta a intrat în vigoare la 26 iunie 1987, a fost ratificată de România la 18 decembrie 1990 şi are în prezent 155 de state membre.
    *19) A se vedea CAT, Concluzii şi recomandări, Turcia, CAT/C/CR/30/5, 27 mai 2003, pct. 7 c); Slovenia, CAT/C/CR/30/4, 27 mai 2003, pct. 5 b) şi 6 b); Chile, CAT/C/CR/32/5, 14 mai 2004, pct. 7 f); Danemarca, CAT/C/DNK/CO/5, 16 iulie 2007, pct. 11; Japonia, CAT/C/JPN/CO/1, secţiunea C; Iordania, CAT/C/JOR/CO/2, 25 mai 2010, pct. 9; Bulgaria, CAT/C/BGR/CO/4-5, 14 decembrie 2011, pct. 8; Armenia, CAT/C/ARM/CO/3, 6 iulie 2012, pct. 10; şi Observaţia Generală nr. 3, 2012, CAT/C/GC/3, pct. 40.
    *20) Comitetul pentru Drepturile Omului al Organizaţiei Naţiunilor Unite, Observaţii finale: Ecuador, A/53/40, 15 septembrie 1998, pct. 280 ("tortură, dispariţii forţate şi execuţii extrajudiciare"; Argentina, CCPR/CO/70/ARG, 15 noiembrie 2000, pct. 9 (încălcări flagrante ale drepturilor civile şi politice, săvârşite în timpul regimului militar"); Panama, CCPR/C/PAN/CO/3, 17 aprilie 2008, pct. 7 ("nu ar trebui să existe prescripţie pentru încălcările grave ale drepturilor omului"); şi El Salvador, CCPR/C/SLV/CO/6, 18 noiembrie 2010, pct. 6 ["tortura şi dispariţiile forţate (...) încălcări grave ale drepturilor omului"]. În ceea ce priveşte tortura şi tratamentele crude, inumane sau degradante similare, execuţiile sumare şi arbitrare, dispariţiile forţate şi crimele împotriva umanităţii, Comitetul ONU pentru Drepturile Omului a adoptat o poziţie mai nuanţată, pe care a expus-o după cum urmează, în Observaţia Generală nr. 3 (CCPR/C/2 1/Rev. 1/Add. 13, pct. 18): "este necesar, de asemenea, să fie eliminate alte obstacole în calea stabilirii răspunderii juridice, precum un mijloc de apărare bazat pe argumentul privind executarea ordinelor de la superiori sau termene de prescripţie excesiv de scurte, în cazurile în care sunt admisibile astfel de termene de prescripţie".
    *21) Raportul întocmit de raportorul special al Naţiunilor Unite pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în cadrul luptei împotriva terorismului, Misiunea din Peru, A/HRC/16/51/Add. 3, 15 decembrie 2010, pct. 17, 18 şi 43 c).
    *22) Raportorul special împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante, Misiunea din Republica Moldova, A/HRC/10/44/Add.3, 12 februarie 2009, pct. 81, şi Monitorizarea recomandărilor formulate, A/HRC/19/61/Add.3, 1 martie 2012, pct. 78 şi 116.
    *23) Promovarea şi protecţia drepturilor omului, impunitate, Raportul expertului independent responsabil cu actualizarea Setului de principii pentru combaterea impunităţii, E/CN.4/2005/102, 18 februarie 2005, pct. 47.
    *24) În această privinţă, Înaltul Comisar al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului a preconizat recunoaşterea unui drept la adevăr (a se vedea "Studiul privind dreptul la adevăr", E/CN.4/2006/91, 2006), concluzionând că "dreptul la adevăr în ceea ce priveşte încălcările flagrante ale drepturilor omului şi încălcările grave ale dreptului referitor la drepturile omului este un drept inalienabil şi autonom", că acesta "ar trebui să fie considerat un drept intangibil şi nu ar trebui să facă obiectul niciunei limitări" şi că, în consecinţă, "amnistiile sau măsurile similare şi restricţiile aplicate dreptului de a solicita informaţii nu trebuie să fie utilizate niciodată pentru a limita sau nega dreptul la adevăr, nici pentru a aduce atingere acestuia".
──────────

    În spaţiul juridic european şi american, aceste instrumente fără caracter obligatoriu sunt susţinute de hotărârile pronunţate de instanţele regionale pentru protecţia drepturilor omului. Mai multe hotărâri ale Curţii*25) şi ale Curţii Interamericane a Drepturilor Omului*26) reiterează faptul că, în materie de tortură, procedura penală şi condamnarea ar trebui să fie imprescriptibile. Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie (TPII) s-a pronunţat, de asemenea, în acest sens*27). În lumina acestei jurisprudenţe şi a dispoziţiei menţionate anterior din Carta Arabă a Drepturilor Omului, se poate considera că principiul imprescriptibilităţii infracţiunii de tortură sa cristalizat într-o obligaţie convenţională internaţională în cadrul a trei sisteme regionale - sistemul arab, cel european şi cel american - dar fără să fi obţinut încă forţa obligatorie a dreptului internaţional cutumiar*28).
──────────
    *25) Abdulsamet Yaman împotriva Turciei, nr. 32.446/96, pct. 55, 2 noiembrie 2004, Yeter împotriva Turciei, nr. 33.750/03, pct. 70, 13 ianuarie 2009, şi Yzci împotriva Turciei, nr. 42.606/05, pct. 73, 23 iulie 2013.
    *26) Barrios Altos împotriva Peru, Hotărârea din 14 martie 2001 (seria C, nr. 75, pct. 41), în ceea ce priveşte încălcările grave ale drepturilor omului, precum tortura, execuţiile extrajudiciare, sumare sau arbitrare şi dispariţiile forţate. Acest principiu a fost reafirmat de mai multe ori, în cauzele Masacrul de la Rochela împotriva Columbiei, Hotărârea din 11 mai 2007 (seria C, nr. 163, pct. 294), Ticona Estrada şi alţii împotriva Boliviei (fond, reparaţie şi cheltuieli de judecată), Hotărârea din 27 noiembrie 2008 (seria C, nr. 191, pct. 147), Masacrul de la "Las Dos Erres" împotriva Guatemalei (excepţii preliminare, fond, reparaţie şi cheltuieli de judecată), Hotărârea din 24 noiembrie 2009, (pct. 233), Anzualdo Castro împotriva Peru (excepţii preliminare, fond, reparaţie şi cheltuieli de judecată), Hotărârea din 22 septembrie 2009 (seria C, nr. 202, pct. 182), şi Gomes Lund şi alţii ("Guerrilla do Araguaia") împotriva Braziliei (excepţii preliminare, fond, reparaţie şi cheltuieli de judecată), Hotărârea din 24 noiembrie 2010 (pct. 172). Comisia Interamericană pentru Drepturile Omului se pronunţase în acest sens [Cauza 10480 (El Salvador)], Raportul din 27 ianuarie 1999, pct. 113 (în ceea ce priveşte tortura, execuţiile sumare şi dispariţiile forţate).
    *27) Procurorul împotriva Furundzija, Hotărârea din 16 noiembrie 1998 (IT-95-17/1-T, pct. 155 şi 157). În Hotărârea sa din 21 iulie 2000 (pct. 111), camera de apel a confirmat raţionamentul camerei de primă instanţă.
    *28) Este cu atât mai dificil ca acest principiu să ajungă la rang de normă universală cutumiară, cu cât noţiunea de tortură nu are exact acelaşi conţinut în aceste trei sisteme. În plus, sistemele penale interne care incriminează tortura ca atare prezintă diferenţe majore în ceea ce priveşte prescripţia aplicabilă. Majoritatea din ele preferă termene lungi de prescripţie imprescriptibilităţii.
──────────

    Aplicarea în speţă a dreptului penal de către autorităţile naţionale
    8. Statul pârât recunoaşte că infracţiunile referitoare la decesul prin împuşcare al domnului Mocanu sunt imprescriptibile, în temeiul art. 121 paragraful 2 lit. b) din Codul penal: "Prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 174-176 şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei"*29). În plus, acesta nu contestă concluziile Camerei privind durata procedurii iniţiate de asociaţia reclamantă în calitate de parte civilă*30).
──────────
    *29) Pagina 6 din Observaţiile Guvernului în faţa Marii Camere, 1 iulie 2013.
    *30) Pagina 23 din Observaţiile Guvernului în faţa Marii Camere, 1 iulie 2013.
──────────

    9. Aşa cum au făcut multe persoane înaintea lui, domnul Stoica s-a plâns, în 2001, de infracţiuni a căror victimă a fost. În conformitate cu opinia Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, statul pârât susţine că aceste capete de cerere ale reclamantului s-au prescris la 16 iunie 1998 (ceea ce corespunde unui termen de prescripţie de opt ani pentru tentativă de omor), la 16 iunie 1995 (cinci ani pentru comportament abuziv) şi, respectiv, la 16 iunie 1998 (opt ani pentru furt calificat). Această analiză nu este convingătoare.
    Autorităţile de urmărire penală şi judiciare naţionale nu au reuşit să ajungă la un consens cu privire la încadrarea juridică a actelor de represiune săvârşite în 1990. Autorităţile de cercetare interne au stabilit încadrări foarte diverse pentru aceste acte: subminarea puterii de stat, acte de diversiune, propagandă pentru război, genocid, instigare sau participare la un omor deosebit de grav, tratamente neomenoase, tortură, represiune nedreaptă, şantaj, abuz în serviciu contra interesului public, în forma consecinţelor grave, tâlhărie, lipsire de libertate în mod ilegal, comportament abuziv, anchetă abuzivă, abuz de putere împotriva unor interese private, loviri şi alte vătămări, vătămare corporală, distrugerea de bunuri, furt, violare de domiciliu, neglijenţă în serviciu şi viol (pct. 83, 91, 106, 108, 113, 115, 126, 137, 147, 150, 156-159 şi 167 din hotărâre).
    În ceea ce îl priveşte pe domnul Stoica, nimic nu împiedica deschiderea din oficiu şi în timp util a unei anchete privind infracţiunile a căror victimă a fost, deoarece statul dispunea de toate elementele de probă necesare pentru a-l identifica pe acesta drept una din victimele actelor brutale săvârşite în subsolul clădirii televiziunii publice*31). În plus, nici Hotărârea din 9 martie 2011, nici Rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală din 17 iunie 2009 nu precizează dacă termenul de prescripţie a acţiunii publice expirase înainte sau după data la care a depus plângere persoana în cauză. În plus, Hotărârea din 9 martie 2011 a respins recursul domnului Stoica, fără măcar să se pronunţe cu privire la definirea şi aplicabilitatea celei mai grave infracţiuni imputate inculpaţilor - tratamente neomenoase (art. 358 din Codul penal) -, deşi acesta făcuse obiectul Rezoluţiei de scoatere de sub urmărire penală din 17 iunie 2009 şi al Deciziei de declarare a lipsei de competenţă, pronunţată la 29 aprilie 2008.
──────────
    *31) Mă refer la o înregistrare video, realizată chiar de autorităţi, a faptelor săvârşite în subsolul clădirii televiziunii publice la 13 iunie 1990 şi la actele de identitate ale victimelor, care fuseseră confiscate cu această ocazie.
──────────

    În cele din urmă, Rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală, pronunţată la 17 iunie 2009, pe motiv că elementele constitutive ale infracţiunii de tratamente neomenoase nu erau întrunite în speţă, deoarece adversarii forţelor de ordine şi ai minerilor - adică manifestanţii - fuseseră deja eliminaţi sau neutralizaţi la 14 iunie 1990 (pct. 161 din hotărâre), este în totală contradicţie cu realitatea faptelor (pct. 60-72 şi 347 din hotărâre). Aceste contradicţii şi omisiuni inadmisibile impun o reexaminare a cauzei din perspectiva obligaţiilor internaţionale care îi revin statului pârât.
    Aprecierea faptelor în lumina dreptului internaţional
    10. Represiunea îndreptată împotriva societăţii civile româneşti în perioada 13-15 iunie 1990 a fost sălbatică şi barbară. Numeroşi manifestanţi, trecători şi locuitori ai oraşului Bucureşti au fost ucişi şi alţii au fost grav maltrataţi. Aproximativ o sută de persoane şi-au pierdut viaţa în cursul acestor evenimente şi peste o mie au fost victime ale unor rele tratamente (pct. 142 şi 143 din hotărâre). Aceste fapte sunt expuse în Rezoluţia pronunţată de parchet la 17 iunie 2009, care descrie detaliat "acte de o cruzime extremă", "fiind brutalizaţi nu numai manifestanţii, dar şi locuitori ai capitalei, care nu aveau nicio legătură cu manifestaţiile", şi atacurile brutale împotriva manifestanţilor (pct. 63 şi 154 din hotărâre). Elementele de masacru, tortură, persecuţii şi acte inumane săvârşite împotriva unor victime civile sunt prezente în speţă*32).
──────────
    *32) Omorul, tortura, persecuţia şi actele inumane au fost considerate întotdeauna elemente constitutive ale noţiunii de crimă împotriva umanităţii: art. 6 lit. c) din Statutul Tribunalului Militar Internaţional (TMI), art. 5 lit. c) din Statutul Tribunalului Militar Internaţional pentru Extremul Orient (TMIEO), art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 10 a Consiliului de Control, art. 5 din Statutul TPII, art. 3 din Statutul Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda (TPIR), art. 18 din proiectul de Cod al crimelor împotriva păcii şi securităţii omenirii din 1996 şi art. 7 alin. 1 din Statutul Curţii Penale Internaţionale (Statutul de la Roma). Statutul de la Roma a adăugat la lista clasică infracţiunile de natură sexuală - altele decât violul -, precum şi dispariţiile forţate şi apartheidul.
──────────

    11. Domnul Stoica a fost agresat fără motiv şi a fost rănit grav, astfel cum dovedesc rapoartele medicale din dosar, care fac referire la o incapacitate adaptativă de 72% şi o pierdere totală a capacităţii de muncă, din cauza unei "deficienţe generale deosebit de grave". Aceste vătămări i-au fost cauzate de agenţi înarmaţi ai statului pârât, fiind implicaţi şi directorul televiziunii publice de la vremea respectivă, agenţi de poliţie şi militari (pct. 50 din hotărâre). Agresiunile suferite de domnul Stoica se înscriu în cadrul represiunii organizate de stat şi săvârşite de "echipe mixte" de civili şi militari (pct. 63 din hotărâre)*33). Acelaşi lucru este valabil pentru infracţiunea de omor săvârşită asupra domnului Mocanu, devastarea sediului asociaţiei reclamante, bătăile aplicate conducătorilor acesteia, precum şi confiscarea ilegală a bunurilor şi documentelor acesteia (pct. 64 şi 65 din hotărâre).
──────────
   *33) Atacarea unor civili este prezentată ca fiind elementul fundamental al noţiunii de crimă împotriva umanităţii, cel puţin după declaraţia comună formulată la 24 mai 1915 de Franţa, Regatul Unit şi Rusia cu privire la atacurile săvârşite de Guvernul turc împotriva populaţiei sale de origine armeană. Acest element a fost codificat în art. 6 lit. c) din Statutul TMI, art. 5 lit. c) din Statutul TMIEO, art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 10 a Consiliului de Control, art. 5 din Statutul TPII, art. 3 din Statutul TPIR şi art. 7 alin. 1 din Statutul de la Roma. Noţiunea de atac împotriva populaţiei civile pentru motive naţionale, politice, etnice, rasiale sau religioase a fost interpretată ca neexcluzând atacurile îndreptate împotriva unor civili fără intenţie de discriminare, cu excepţia persecuţiilor (a se vedea, de exemplu, Dusko Tadic, 15 iulie 1999, IT-94-1, pct. 283, 292 şi 305, Tihomir Blaskic, 3 martie 2000, IT-95-14, pct. 244 şi 260, şi Dario Kordic şi Mario Cerkez, 26 februarie 2001, IT95-14/2, pct. 186). Atacul poate viza orice populaţie civilă, inclusiv terţe părţi la un conflict (Dragoljub Kunarac et al., 22 februarie 2001, IT-96-23&23/1, pct. 423).
──────────

    12. S-a stabilit că Guvernul român a planificat minuţios şi a aplicat sistematic o politică de represiune îndreptată împotriva manifestanţilor şi opozanţilor care solicitau o reformă politică în 1990. Brutalitatea represiunii a fost subliniată de numeroase hotărâri interne şi de către Curte ("atac brutal", "lovituri aplicate la întâmplare", "arestare brutală" "acte de violenţă şi agresiune de natură psihică, fizică şi sexuală", a se vedea pct. 37, 39, 50, 75 şi 81 din hotărâre)*34). Această politică represivă a fost desfăşurată cu participarea poliţiei, armatei şi a unor civili mobilizaţi, folosindu-se tancuri şi muniţie grea, deşi manifestaţiile aveau obiective politice nonviolente (pct. 27 din hotărâre)*35). Mobilizarea, transportarea şi cazarea în Bucureşti a 5.000 de mineri şi alţi muncitori înarmaţi cu topoare, lanţuri şi cabluri metalice reprezentau partea principală a acestui plan (pct. 34, 36, 58, 78 şi 110 din hotărâre). Existenţa unei politici de stat represive generalizate şi sistematice este dovedită în speţă*36).
──────────
    *34) Pentru o descriere a perioadei de tranziţie trăite de populaţia României în perioada decembrie 1989 - septembrie 1991, a se vedea Şandru şi alţii şi Asociaţia "21 Decembrie 1989" şi alţii, citate anterior, şi Crăiniceanu şi Frumuşanu împotriva României (nr. 12.442/04, 24 aprilie 2012), care fac referire la o "utilizare masivă a forţei letale împotriva populaţiei civile" în cursul "manifestaţiilor antiguvernamentale care [au] preceda[t] tranziţia de la un regim totalitar la un regim mai democratic".
    *35) Revendicările manifestanţilor vizau în esenţă aplicarea "Proclamaţiei de la Timişoara", în special a unuia din principalele sale obiective, şi anume excluderea din viaţa politică a foştilor conducători ai regimului comunist (pct. 27 din hotărâre). Guvernul a reacţionat brutal la nişte manifestaţii paşnice, cu caracter politic, recurgând la arme. Legătura cu un conflict armat în calitate de element al noţiunii de crime împotriva umanităţii este prezentă în art. 6 lit. c) din Statutul TMI, art. 5 lit. c) din Statutul TMIEO şi art. 5 din Statutul TPII, dar lipseşte din art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 10 a Consiliului de Control, art. 3 din Statutul TPIR, art. 18 din proiectul de Cod al crimelor împotriva păcii şi securităţii omenirii din 1996 şi din art. 7 alin. 1 din Statutul de la Roma. Astfel cum a afirmat camera de apel a TPII în Hotărârea Dusko Tadiae (2 octombrie 1995, IT-94-1, pct. 141), "este posibil ca dreptul internaţional cutumiar să nu impună deloc existenţa unei legături între crimele împotriva umanităţii şi orice tip de conflict". TPIR a adoptat aceeaşi poziţie în cauzele Jean-Paul Akayeasu (2 septembrie 1998, ICTR-96-4, pct. 565) şi Ignace Bagilishema (7 iunie 2011, ICTR-95-1, pct. 74).
    *36) Condiţia privind caracterul general şi/sau sistematic al atacului, care presupune existenţa unui plan, a unui complot, a unei acţiuni organizate, fusese deja considerată ca fiind un element al noţiunii de crimă împotriva umanităţii în "procesul de la Constantinopol" din 1919 (a se vedea opinia separată a judecătorilor Vueiniae şi Pinto de Albuquerque, anexată la Hotărârea Perincek împotriva Elveţiei, citată anterior), înainte de a fi preluată în art. 3 din Statutul TPIR, art. 18 din proiectul de Cod al crimelor împotriva păcii şi securităţii omenirii din 1996 şi art. 7 alin. 1 din Statutul de la Roma. Noţiunea de atac nu se limitează la utilizarea forţei militare, extinzându-se la toate relele tratamente aplicate populaţiei civile (camera de apel a TPIR, cauzele Dusko Tadiae, 15 iulie 1999, IT-94-1, pct. 251, şi Dragoljub Kunarac et al., 12 iunie 2002, IT-96-23&23/1, pct. 86). Condiţia privind caracterul general se referă la faptul că atacul trebuie să fie de mare amploare şi să cauzeze un număr mare de victime - fie prin efectul cumulativ al unei serii de acte individuale, fie prin efectul singular al unui singur act de mare amploare -, dar exclude, în principiu, un act izolat, cu excepţia cazului în care acesta se înscrie în cadrul unui atac mai general (a se vedea, între altele, Dusko Tadiae, 7 mai 1997, IT-94-1, pct. 648, Tihomir Blaskiae, 3 martie 2000, IT-95-14, pct. 206, Dragoljub Kunarac et al., 22 februarie 2001, IT-96-23&23/1, pct. 429, Jean-Paul Akayesu, 2 septembrie 1998, ICTR-95-1, pct. 123, şi George Rutaganda, 6 decembrie 1999, ICTR-96-3, pct. 69). Condiţia privind caracterul sistematic necesită un grad minim de planificare şi organizare a atacului, fără însă a impune ca planificarea atacului să fie declarată în mod expres şi nici măcar să fie enunţată în mod clar şi precis, planificarea putând să fie dedusă dintr-un ansamblu de fapte, precum mobilizarea de forţe armate, dar exclude, în principiu, actele de violenţă fortuite sau spontane (a se vedea Goran Jelisiae, 14 decembrie 1999, IT-95-10, pct. 53, Tihomir Blaskiae, 3 martie 2000, IT-95-14, pct. 203-207, şi Dragoljub Kunarac et al., 22 februarie 2001, IT-96-23&23/1, pct. 428-429). Deşi aceste caracteristici ale atacului se prezintă sub forma unei alternative în art. 7 alin. 1 din Statutul de la Roma, lit. a) de la al doilea alineat al acestui articol insistă pe existenţa unei legături cu o "politică" în ambele cazuri ("în temeiul sau în vederea îndeplinirii politicii unui stat sau a unei organizaţii care vizează un astfel de atac").
──────────

    13. Dar elementul crucial este faptul că această represiune, care a necesitat mijloace umane şi materiale considerabile, a fost pregătită şi "planificată" în cadrul unor reuniuni la care au participat cele mai înalte autorităţi ale statului (pct. 33-36 din hotărâre). Acestea din urmă au decis să instituie o politică ce viza suprimarea opoziţiei cu orice preţ şi pe care au aplicat-o cu sânge rece. Atacul barbar asupra unor civili, care a urmat după aceste reuniuni, nu numai că a fost prevăzut de autorii acestei politici, dar a fost conceput ca mijloc de a-i permite elitei aflate la putere la acea vreme să îşi atingă obiectivele politice şi să îşi asigure supravieţuirea. În speţă, nu poate fi pusă la îndoială existenţa elementului subiectiv al crimei împotriva umanităţii*37).
──────────
    *37) Această condiţie subiectivă a crimei împotriva umanităţii implică faptul că autorul unei astfel de crime trebuie să înţeleagă contextul general în care se înscrie atacul şi legătura care există între actele sale şi contextul în cauză, dar nu şi faptul că autorul trebuie să cunoască pe deplin toate circumstanţele atacului (a se vedea Kayishema şi Ruzindana, 21 mai 1999, ICTR-95-1, pct. 133, Dragoljub Kunarac et al., 22 februarie 2001, IT-96-23&23/1, pct. 592, Germain Katanaga şi Mathieu Ngudjolo Chui, 30 septembrie 2008, ICC-01/04-01/07, pct. 417, şi Omar Al Bashir, 4 martie 2009, ICC-02/05-01/09, pct. 87). Elementele de probă de la dosarul prezentei cauze demonstrează că membrii Guvernului şi înalţii responsabili militari care au fost implicaţi în pregătirea şi executarea atacului lansat asupra Pieţei Universităţii, asupra sediului partidelor de opoziţie şi al altor instituţii, precum şi asupra altor cartiere din oraş au acţionat în cunoştinţă de cauză şi au desfăşurat în mod deliberat acest atac împotriva populaţiei civile. De altfel, acţiuni violente similare fuseseră deja săvârşite de mineri în Bucureşti cu puţin timp înainte de evenimentele din iunie 1990 şi, prin urmare, autorităţile ştiau foarte bine ce s-ar întâmpla dacă aceştia ar fi "mobilizaţi" din nou (pct. 24 din hotărâre). Trebuie subliniat că, după ce i-a invitat să "coopereze cu forţele de ordine şi să restabilească ordinea", şeful statului de la acea vreme le-a adresat "mulţumirile" sale, la 15 iunie 1990, şi că acesta le-a dat "permisiunea" să părăsească oraşul (pct. 61 şi 69 din hotărâre). Aceste cuvinte vorbesc de la sine şi indică urbi et orbi cine exercita un control efectiv asupra comportamentului minerilor.
──────────

    14. Independent de încadrarea lor juridică în dreptul intern la momentul faptelor, evenimentele menţionate anterior reprezintă încălcări în masă ale dreptului la viaţă, dreptului la integritatea fizică şi sexuală, dreptului la proprietate şi ale altor drepturi fundamentale ale cetăţenilor şi persoanelor juridice române, victime ale politicii de represiune a statului, îndreptate împotriva opozanţilor Guvernului de la acea vreme. În terminologia juridică nu există decât o singură încadrare aplicabilă faptelor în cauză: evenimentele din iunie 1990 constituie o crimă împotriva umanităţii, săvârşită în cadrul unui atac generalizat şi sistematic, lansat împotriva unei populaţii civile.
    Obligaţiile internaţionale ale Guvernului pârât
    15. La 7 iulie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat o hotărâre - exemplară din punct de vedere al respectării statului de drept - prin care s-a confirmat o decizie privind aplicabilitatea art. 358 din Codul penal în privinţa arestării unui adversar politic al regimului comunist şi decesului acestuia, care a avut loc în 1948. În această hotărâre, instanţa a declarat că "tratamentele neomenoase" trebuiau să fie interpretate ca fiind tratamente "dificil de suportat din punct de vedere fizic şi umilitoare". Autorităţile competente trebuie să dea dovadă de acelaşi angajament şi în ceea ce priveşte prezenta cauză, în care faptele în litigiu sunt mult mai grave şi în privinţa cărora statul pârât nu şi-a îndeplinit încă obligaţiile internaţionale*38).
──────────
    *38) În ciuda unor declaraţii lăudabile făcute de autorităţile de urmărire penală şi de autorităţile judiciare române, în special cele reproduse la pct. 110 şi 118 din hotărâre, nu s-a făcut încă dreptate.
──────────

    16. România a ratificat Convenţia privind imprescriptibilitatea crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii la 15 septembrie 1969. Această convenţie a intrat în vigoare la 11 noiembrie 1970. În consecinţă, la momentul faptelor în litigiu, România avea deja o obligaţie internaţională care îi impunea eliminarea prescripţiei aplicabile crimelor de război şi crimelor împotriva umanităţii*39). De la intrarea în vigoare a Convenţiei în privinţa României, obligaţia în cauză a fost întărită de obligaţiile procedurale care decurg din art. 2 şi 3 ale acestui instrument.
──────────
    *39) La pag. 26 din Observaţiile sale în faţa Marii Camere (din 1 iulie 2013), statul pârât recunoaşte că "imprescriptibilitatea are un caracter excepţional, fiind, în principiu, rezervată infracţiunilor care ţin de dreptul internaţional penal (genocid, crime împotriva umanităţii, crime de război)".
──────────

    17. Acum este necesară încadrarea corectă a faptelor din speţă în dreptul penal, ceea ce nu au făcut cele mai înalte autorităţi judiciare şi de urmărire penală interne. Manipularea încadrării juridice a evenimentelor în litigiu, astfel încât acestea să facă obiectul unor termene de prescripţie, care nu ar fi fost aplicabile dacă aceste evenimente ar fi fost încadrate corect, contravine însuşi obiectului şi scopului art. 2 şi 3 din Convenţie şi art. 1 din Convenţia privind imprescriptibilitatea crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii. Este vorba aici despre elementul crucial al cauzei. Astfel cum am arătat anterior, toate probele de la dosar indică faptul că sunt întrunite elementele constitutive ale unei crime împotriva umanităţii - săvârşită de conducători ai statului român, în special de membri ai Guvernului de la acea vreme şi de ofiţeri superiori ai armatei. Statul trebuie să îşi îndeplinească obligaţia pe care i-o impune dreptul internaţional şi îi să aducă în faţa justiţiei pe responsabilii pentru atacul general şi sistematic lansat împotriva populaţiei civile române, în special pe cei care au săvârşit această crimă în exerciţiul unor funcţii civile sau militare de conducere. În plus, în vederea executării depline şi în întregime a hotărârii Marii Camere, statul pârât trebuie să instituie un mecanism de despăgubire eficient, destinat să repare prejudiciile suferite de victime şi familiile respective ale acestora din cauza încălcărilor în masă ale unor drepturi ale omului, care au avut loc în cursul perioadei de tranziţie, ţinând seama de numeroasele cereri pendinte în faţa Curţii şi de numărul considerabil al altor victime ale încălcărilor în cauză*40).
──────────
    *40) În cauza Asociaţia "21 Decembrie 1989 şi alţii" (citată anterior, pct. 194), Curtea deja obligase statul pârât să "pună capăt situaţiei constatate în speţă, considerată de aceasta ca fiind contrară Convenţiei, în ceea ce priveşte dreptul a numeroase persoane afectate, precum reclamanţii individuali, la o anchetă efectivă, care să nu se încheie prin intervenţia prescripţiei răspunderii penale, ţinând seama, de asemenea, de importanţa pentru societatea românească de a cunoaşte adevărul cu privire la evenimentele din decembrie 1989. Statul pârât trebuie aşadar să furnizeze o reparaţie corespunzătoare, astfel încât să respecte cerinţele art. 46 din Convenţie". Această concluzie se aplică, de asemenea, evenimentelor din iunie 1990.
──────────

    Concluzie
    18. Trecerea timpului nu scuteşte statul român de respectarea obligaţiilor sale internaţionale şi nici autorii încălcărilor de răspunderea penală individuală a acestora. Obligaţiile procedurale care decurg din art. 2 şi 3 din Convenţie impun desfăşurarea unui proces echitabil pentru a judeca responsabilii pentru crimele împotriva umanităţii, săvârşite împotriva unor civili români în cursul perioadei agitate de tranziţie către democraţie. Deşi este imposibilă pedepsirea fiecărui autor al acestor crime împotriva umanităţii, organizarea unor procese penale, în special împotriva persoanelor care ocupau funcţii ce implicau exercitarea unei autorităţi civile sau funcţii militare de conducere, demonstrează maturitatea puterii judecătoreşti şi capacitatea acesteia de a îndrepta greşelile din trecut şi, astfel, de a-şi consolida reputaţia în faţa cetăţenilor şi organizaţiilor internaţionale. Nu este vorba numai despre a face dreptate doamnei Mocanu, al cărei soţ a fost ucis, deşi nu era înarmat şi nici măcar nu participase la manifestaţii, şi ai cărei doi copii, în vârstă de două luni şi, respectiv, doi ani, la momentul faptelor, nu şi-au cunoscut tatăl (pct. 44 şi 135 din hotărâre), domnului Stoica, un simplu trecător, calificat în cadrul procedurii interne drept victimă a infracţiunii de "tratamente neomenoase", pentru care cinci ofiţeri de rang superior au fost cercetaţi şi inculpaţi (pct. 168 din hotărâre), şi, nu în ultimul rând, asociaţiei reclamante, al cărei sediu a fost vandalizat şi ale cărei bunuri şi documente au fost confiscate fără să fie respectată nicio procedură legală (pct. 75-76 din hotărâre). Chestiunea este mult mai vastă: este vorba despre a le face dreptate tuturor cetăţenilor români care, pentru instaurarea unui regim politic pe deplin democratic, au fost nevoiţi să îndure, din partea statului, o represiune organizată şi inumană, în cursul unei perioade de tranziţie dificile.

                            OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ
                            a judecătorului Silvis,
                     la care aderă şi judecătorul Streteanu

                                  (traducere)

    1. Prezenta cauză priveşte represiunea manifestaţiilor interguvernamentale care au avut loc în perioada 13-15 iunie 1990 în capitala română, represiune care a făcut mai multe victime civile, inclusiv soţul reclamantei, domnul Velicu Valentin Mocanu, care a fost ucis de un foc de armă tras din sediul Ministerului de Interne. Domnul Marin Stoica, al doilea reclamant, şi alte persoane au fost arestate şi maltratate de agenţi de poliţie în uniformă şi de bărbaţi îmbrăcaţi civil în vecinătatea clădirii televiziunii publice şi în subsolul acesteia. Subscriu la concluzia majorităţii, conform căreia a fost încălcat aspectul procedural al art. 2 din Convenţie în privinţa doamnei Anca Mocanu. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, obligaţia procedurală inclusă la art. 2, de a desfăşura o anchetă efectivă, constituie o obligaţie distinctă şi independentă pentru statele contractante. Aceasta poate fi considerată drept o obligaţie independentă, care rezultă din art. 2 şi care poate fi impusă statului chiar şi atunci când aspectul material al acestei dispoziţii nu este de competenţa ratione temporis a Curţii [Silih împotriva Sloveniei (MC), nr. 71.463/01, pct. 159, 9 aprilie 2009]. În schimb, îmi exprim dezacordul faţă de concluzia majorităţii conform căreia capătul de cerere întemeiat de domnul Stoica pe încălcarea art. 3 din Convenţie nu era tardiv.
    2. Domnul Stoica a depus plângere în faţa autorităţilor interne după unsprezece ani de la evenimentele menţionate anterior. A introdus cererea sa în faţa Curţii de la Strasbourg la 25 iunie 2008, după mai mult de optsprezece ani de la evenimentele în cauză. Camera care a judecat cauza a considerat că, aşa cum este imperativ ca autorităţile interne competente să deschidă o anchetă şi să adopte măsuri de îndată ce le-au fost aduse la cunoştinţă acuzaţiile de rele tratamente, la fel şi reclamanţii au obligaţia să dea dovadă de diligenţă şi iniţiativă. De asemenea, aceasta a acordat o importanţă deosebită faptului că domnul Stoica s-a plâns în faţa autorităţilor de violenţele suferite la 13 iunie 1990 abia după unsprezece ani de la săvârşirea acestora. Aceasta a precizat că poate accepta ca, în situaţii de încălcare în masă a unor drepturi fundamentale, să se ia în considerare vulnerabilitatea victimelor, în special incapacitatea lor, în anumite cazuri, de a face plângere, de teama represaliilor, dar că, în speţă, nu găseşte niciun argument convingător care să justifice faptul că reclamantul a rămas pasiv şi a aşteptat unsprezece ani înainte să depună plângere în faţa autorităţilor competente. În consecinţă, Curtea a concluzionat că nu a fost încălcat aspectul procedural al art. 3 din Convenţie. În schimb, Marea Cameră a apreciat că vulnerabilitatea reclamantului şi sentimentul de neputinţă al acestuia, pe care îl avea în comun cu numeroase alte victime care, la rândul lor, aşteptaseră mult timp înainte să depună plângere, constituiau o explicaţie plauzibilă şi acceptabilă pentru inactivitatea acestuia din perioada 1990-2001.
    3. În cazul în care este necesară promptitudinea pentru soluţionarea problemelor unei cauze, reclamantul are obligaţia să se asigure că formulează capetele sale de cerere în faţa Curţii cu celeritatea necesară pentru ca acestea să poată fi soluţionate în mod corect şi echitabil (a se vedea Hotărârea Varnava şi alţii, citată în prezenta hotărâre, pct. 160). Acest lucru este valabil în special în privinţa unor capete de cerere referitoare la o obligaţie impusă de Convenţie de cercetare a unor fapte. Având în vedere că elementele de probă se deteriorează în timp, trecerea timpului influenţează nu numai capacitatea statului de a-şi îndeplini obligaţia de anchetare, dar şi capacitatea Curţii de a efectua o examinare pertinentă şi eficientă. Nu împărtăşesc opinia conform căreia lipsa de promptitudine în introducerea unei cereri poate fi justificată în cazul în care se constată, a posteriori, că este probabil ca tardivitatea acesteia să nu fi afectat calitatea examinării Curţii.
    4. Curtea a respins ca fiind tardive cereri ai căror autori aşteptaseră prea mult sau fără motiv pentru a sesiza Curtea, după ce şi-au dat seama sau ar fi trebuit să îşi dea seama de lipsa iniţierii unei anchete, de stagnarea sau ineficienţa acesteia, precum şi de faptul că nu exista, indiferent de caz, nicio şansă reală ca pe viitor să fie desfăşurată o anchetă eficientă [a se vedea, între altele, Narin împotriva Turciei, citată în prezenta hotărâre, pct. 51, Aydinlar şi alţii împotriva Turciei (dec.), nr. 3.575/05, 9 martie 2010, şi Hotărârea pronunţată în Cauza Frandes, citată anterior, pct. 18-23]. În speţă, Curtea a apreciat că s-a dovedit faptul că reclamantul se informase cu privire la evoluţia anchetei penale înainte de 18 iunie 2001.
    5. Este de înţeles că reclamantul se afla într-o asemenea stare de suferinţă, după evenimentele din iunie 1990, încât i-a fost teamă, la început, de autorităţile represive. Totuşi, motivul reţinut pentru a justifica nedepunerea plângerii la autorităţile interne în perioada ulterioară anului 1994, când a intrat în vigoare Convenţia în privinţa României, era neîncrederea în eficienţa anchetei în curs. O astfel de situaţie ar fi trebuit, în principiu, să declanşeze începerea termenului de şase luni acordat justiţiabililor pentru a introduce o cerere în faţa Curţii. Reclamanţii trebuie să acţioneze de îndată ce devine clar că nu se va desfăşura nicio anchetă efectivă, adică din momentul în care devine evident că statul pârât nu îşi va îndeplini obligaţia care îi revine în temeiul Convenţiei [a se vedea deciziile Chiragov şi alţii împotriva Armeniei (MC), nr. 13.216/05, pct. 136, 14 decembrie 2011, şi Sargsyan împotriva Azerbaidjan (MC), nr. 40.167/06, pct. 135, 14 decembrie 2011, ambele făcând trimitere la Varnava şi alţii, citată în prezenta hotărâre, pct. 161]. Îmi este greu să înţeleg faptul că, având în vedere circumstanţele speţei, Curtea nu a putut concluziona decât că, în situaţia în care se afla reclamantul, nu era nerezonabil ca acesta să aştepte o evoluţie care trebuia să permită clarificarea unor chestiuni factuale sau juridice cruciale. Nu mi se pare că o astfel de concluzie este compatibilă cu gradul de diligenţă de care trebuie să dea dovadă reclamanţii şi nici că aceasta favorizează o examinare pertinentă şi eficientă în astfel de cauze.

                            OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ
                           a judecătorului Wojtyczek

    1. Nu împărtăşesc opinia majorităţii conform căreia Curtea este competentă ratione temporis pentru a se pronunţa cu privire la capetele de cerere formulate din perspectiva aspectului procedural al art. 2 şi 3 din Convenţie. În opinia mea, aceste două capete de cerere nu intră în sfera de aplicare temporală a Convenţiei şi capătul de cerere întemeiat pe aceste două articole ar fi trebuit declarat inadmisibil din acest motiv. În consecinţă, nu este necesar să fie respinse, nici măcar să fie examinate, excepţiile ridicate de Guvern. Având în vedere că art. 2 şi 3 din Convenţie nu se aplică în speţă, statul pârât nu a putut încălca aceste dispoziţii. În plus, având în vedere că nu a fost încălcată Convenţia, nu există niciun motiv pentru a se acorda vreo despăgubire cu acest titlu.
    2. Nu am nicio îndoială că faptele stabilite de Curte în prezenta cauză constituie încălcări foarte grave ale drepturilor omului şi că aceste încălcări nu trebuie, în niciun caz, să rămână nepedepsite. Urmărirea penală a vinovaţilor nu este numai o datorie morală, ci şi o obligaţie legală în temeiul dreptului naţional. În plus, constat că România a ratificat Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice la 9 decembrie 1974. Diversele capete de cerere formulate intră sub incidenţa domeniului de aplicare temporal al acestui pact. Deşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu este competentă să asigure respectarea acestui pact, nici pentru a se pronunţa cu privire la eventualele încălcări ale dispoziţiilor sale, se poate constata, în cadrul unei opinii separate, că faptele stabilite în prezenta cauză constituie o încălcare a obligaţiilor care rezultă din acesta. Totuşi, aceste diverse norme de drept internaţional nu pot extinde, în sine, domeniul de aplicare temporal al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    3. Mi-am exprimat poziţia privind domeniul de aplicare temporal al Convenţiei în opinia mea separată anexată la hotărârea pronunţată de Marea Cameră în Cauza Janowiec şi alţii împotriva Rusiei [(MC), nr. 55.508/07 şi 29.520/09, 21 octombrie 2013]. Reafirm aici poziţia mea, precum şi acordul meu cu ideile exprimate în opinia separată a judecătorilor Bratza şi Turmen, anexată la hotărârea în Cauza Silih împotriva Sloveniei (MC) (nr. 71.463/01, 9 aprilie 2009). În prezenta cauză, aş dori să adaug câteva precizări suplimentare cu privire la această chestiune.
    4. În opinia mea, o analiză precisă impune să se facă distincţie între două noţiuni: domeniul de aplicare temporal al unui tratat (altfel spus, sfera sa temporală) şi competenţa ratione temporis a organului responsabil cu verificarea respectării acestuia. Domeniul de aplicare temporal al unui tratat ţine de dreptul material, în vreme ce întinderea competenţei ratione temporis a unui organ internaţional este reglementată de normele privind competenţa. Competenţa ratione temporis a unei instanţe internaţionale nu coincide în mod necesar cu domeniul de aplicare temporal al tratatului care trebuie aplicat de aceasta. O normă de drept care defineşte întinderea competenţei unei instanţe internaţionale poate într-adevăr să limiteze această competenţă în privinţa faptelor care intră sub incidenţa domeniului de aplicare temporal al tratatului a cărui respectare trebuie asigurată de aceasta. Ar fi mai corect să fac referire, la pct. 1 din dispozitiv, la noţiunea de domeniu de aplicare temporal al Convenţiei.
    5. Curtea a afirmat de mai multe ori, în mod întemeiat, că această Convenţie nu funcţionează într-un vid juridic şi că aceasta trebuie să fie interpretată în contextul altor norme de drept internaţional. Diversele norme care alcătuiesc contextul extern de interpretare a unui tratat nu au toate aceeaşi importanţă şi nici acelaşi rol în sistemul de drept internaţional. În fapt, normele din dreptul tratatelor ocupă un loc special, în măsura în care au un caracter metanormativ şi asigură coerenţa dreptului internaţional. Înainte de a apela la normele de fond aplicabile în speţă, în scopul interpretării şi aplicării Convenţiei, ar fi trebuit, în primul rând, să se ţină seama de diversele metanorme care reglementează tratatele, în special cele referitoare la intrarea lor în vigoare, forţa lor obligatorie, interpretarea şi aplicarea lor, precum şi sfera temporală şi teritorială de aplicare a Convenţiei.
    Principalele norme ale dreptului tratatelor au fost codificate de Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor. Chiar dacă acest tratat nu se aplică, ca atare, Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, acesta codifică normele de drept internaţional cutumiar aplicabile în speţă. Art. 28 din Convenţia de la Viena enunţă principiul neretroactivităţii tratatelor după cum urmează: "Dacă din cuprinsul tratatului nu reiese o intenţie diferită sau dacă aceasta nu este stabilită pe altă cale, dispoziţiile unui tratat nu leagă o parte în ce priveşte un act sau fapt anterior datei intrării în vigoare a acestui tratat faţă de această parte sau în ce priveşte o situaţie care încetase să existe la acea dată". Deşi efectul neretroactiv al tratatelor nu este un principiu absolut, voinţa părţilor de a conferi un caracter retroactiv unei norme convenţionale trebuie să fie exprimată suficient de clar. În plus, trebuie subliniat faptul că sensul exact al principiului neretroactivităţii în drept poate fi discutabil şi că aplicarea normei impuse la art. 28 din Convenţia de la Viena nu este întotdeauna uşoară în practică.
    6. Curtea a recunoscut explicit principiul neretroactivităţii Convenţiei şi l-a aplicat mulţi ani în mod coerent. Iniţial, nu exista nicio îndoială că prin Convenţie nu se putea impune nicio obligaţie de cercetare a unor fapte anterioare intrării sale în vigoare în privinţa statului pârât. Curtea a confirmat această jurisprudenţă în privinţa României în Cauza Moldovan şi alţii şi Rostaş şi alţii împotriva României [(dec.), nr. 41.138/98 şi 64.320/01, 13 martie 2001]. Abordarea s-a schimbat complet odată cu Hotărârea Silih, citată anterior. Această hotărâre admite parţial aplicarea retroactivă a Convenţiei în privinţa unor fapte anterioare datei ratificării acesteia de către statul pârât, stabilind principiul conform căruia Convenţia impune, în anumite condiţii, obligaţia de cercetare a unor astfel de fapte.
    Trebuie subliniat aici, între paranteze, decizia Curţii pronunţată în Cauza Bălăşoiu împotriva României (nr. 37.424/97, 2 septembrie 2003). Aceasta din urmă s-a abătut de la linia jurisprudenţei consacrate, dar această abatere nu a fost motivată, iar decizia în cauză nu a stabilit nicio regulă generală în materie. Ulterior, norma privind neretroactivitatea a fost respectată şi confirmată în alte cauze examinate de Curte înainte de 9 aprilie 2009.
    În acest context, este clar că jurisprudenţa constantă a Curţii, menţinută până la Hotărârea Silih, a determinat statele să aibă o aşteptare legitimă privind definiţia domeniului de aplicare temporal al Convenţiei. Acest caracter constant al jurisprudenţei a creat, în relaţiile dintre înaltele părţi contractante şi Curte, o situaţie comparabilă, deşi diferită în anumite privinţe, cu aşteptările protejate din relaţiile interstatale în temeiul principiului estoppel-ului. Statele care au ratificat Convenţia înainte de data pronunţării Hotărârii Silih au luat în considerare faptul că nu vor trebui să răspundă pentru încălcările comise înainte de data intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa lor şi că aceasta nu le impunea obligaţia de a cerceta evenimentele anterioare acestei date. În această situaţie s-a aflat în special România, care a ratificat Convenţia la 20 iunie 1994. Statele părţi au putut, în consecinţă, să îşi planifice acţiunile pentru a asigura protecţia drepturilor omului, în special prin stabilirea priorităţilor şi alocarea resurselor necesare. Până la Hotărârea Silih era imposibil ca înaltele părţi contractante să prevadă că răspunderea lor putea fi angajată pentru acţiuni şi omisiuni în materie de cercetare a unor fapte anterioare datei intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa lor. Hotărârea Silih a condus la o situaţie de angajare a răspunderii statelor pentru acţiuni şi omisiuni care fuseseră considerate ca fiind excluse din domeniul de aplicare temporal al Convenţiei, astfel cum fusese interpretată şi aplicată la momentul acestor acţiuni şi omisiuni.
    7. Adepţii unei abordări care permite acceptarea unor excepţii de la principiul neretroactivităţii Convenţiei pun accent pe necesitatea unei interpretări evolutive a Convenţiei, astfel încât să fie extinsă progresiv protecţia drepturilor omului. Totuşi, chestiunea conţinutului drepturilor protejate este complet diferită de chestiunea sferei lor de aplicare temporală. De asemenea, interpretarea în sens larg a conţinutului drepturilor protejate şi extinderea protecţiei acestor drepturi în trecut nu sunt comparabile. Modificările jurisprudenţiale ale sferei de aplicare temporale a unui tratat, care vizează să îi confere un efect retroactiv, au implicaţii grave în ceea ce priveşte eficienţa dreptului internaţional.
    Principiul neretroactivităţii normelor de drept este o garanţie esenţială a securităţii juridice şi o condiţie fundamentală a încrederii în lege şi a unei politici raţionale de protecţie a drepturilor omului. Trebuie respinsă ideea conform căreia protecţia securităţii juridice în dreptul internaţional ar trebui să servească doar persoanelor particulare, nu şi statelor. O protecţie eficientă a drepturilor omului în Europa necesită un nivel minim de încredere în relaţiile dintre state şi organismele internaţionale însărcinate cu punerea în aplicare a tratatelor în acest domeniu. De asemenea, aceasta necesită loialitatea acestor organisme. Atribuirea jurisprudenţială a unui efect retroactiv unui tratat, după multe decenii de jurisprudenţă consacrată care confirmă principiul neretroactivităţii acestuia, în conformitate cu dreptul tratatelor, poate submina încrederea necesară funcţionării eficiente a acestui instrument internaţional. Statele ale căror acţiuni sau omisiuni nu erau considerate, la momentul faptelor, ca fiind contrare Convenţiei sunt, în prezent, trase la răspundere pentru acestea. O astfel de abordare nu încurajează statele să respecte dreptul internaţional. De asemenea, aceasta ridică problema legitimităţii instanţei internaţionale, expunând-o criticilor - legitime - ale activismului judiciar.
    8. Trebuie adăugat că poziţia adoptată în Hotărârea Silih nu a fost niciodată explicată şi nici justificată din perspectiva normelor dreptului tratatelor. Această jurisprudenţă contribuie la fragmentarea dreptului internaţional, criticată de doctrină. În plus, aici fragmentarea nu priveşte dreptul material, ci afectează metanormele fundamentale ale dreptului internaţional şi poate conduce la dezvoltarea unor regimuri derogatorii de la dreptul universal al tratatelor.
    De asemenea, astfel cum a subliniat în mod foarte corect judecătorul Lorrenzen, în opinia sa concordantă anexată la Hotărârea Silih, criteriile stabilite în această hotărâre nu sunt clare. În plus, Hotărârea Janowiec (citată anterior) nu a contribuit la clarificarea acestora. În aceste condiţii, adesea este dificil să se stabilească dacă anumite fapte, anterioare intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa unui anumit stat, duc la obligaţia unei anchete şi a unei urmăriri penale. Rezultă o situaţie de insecuritate juridică, atât pentru persoanele particulare, cât şi pentru state. Astfel cum demonstrează Hotărârea Janowiec, promovarea unor speranţe excesive în materie de protecţie a drepturilor omului, născute din "incertitudinea dreptului", poate conduce la erodarea legitimităţii întregului sistem de protecţie a drepturilor omului în Europa. Dacă se doreşte ca această convenţie să rămână un instrument viu şi eficient, se pare că soluţia optimă pentru soluţionarea diverselor probleme ridicate de jurisprudenţa Silih constă în revenirea la aplicarea strictă a dreptului tratatelor, prima condiţie a securităţii juridice şi a previzibilităţii dreptului. Fără acestea din urmă, este dificilă elaborarea unor politici de anvergură în materie de protecţie a drepturilor omului în statele părţi.
    9. Accept pe deplin ideea că art. 2 şi 3 din Convenţie implică un aspect material şi un aspect procedural şi că acesta din urmă este diferit de primul. Totuşi, sunt de acord cu opinia judecătorilor Bratza şi Turmen, conform căreia aspectul procedural nu este independent de faptele constitutive ale unei încălcări a aspectului material al articolelor în cauză (a se vedea opinia lor separată, citată anterior). Obligaţia de a desfăşura o anchetă are un caracter distinct, dar instrumental şi subsidiar în raport cu protecţia materială. Obligaţiile procedurale sunt un instrument de punere în aplicare a obligaţiilor materiale. Acestea nu pot produce efecte decât pentru fapte ulterioare datei intrării în vigoare a Convenţiei în ceea ce priveşte statul pârât. Întradevăr, Curtea este conştientă de legătura care există între cele două aspecte ale protecţiei atunci când afirmă că "pentru ca obligaţiile procedurale impuse la art. 2 să devină aplicabile, trebuie să existe o legătură veritabilă între deces şi intrarea în vigoare a Convenţiei în privinţa statului pârât" (Silih, citată anterior, pct. 163). Dacă aspectul procedural ar fi într-adevăr total independent de aspectul material şi dacă obligaţia de a cerceta fapte anterioare datei intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa statului pârât nu ar ridica nicio problemă în ceea ce priveşte principiul neretroactivităţii tratatelor, atunci de ce să fie stabilite toate aceste rezerve şi să fie enumerate diversele condiţii pentru obligaţia în cauză?
    10. De asemenea, trebuie să se precizeze că problema încălcării art. 6 din Convenţie se pune în termeni diferiţi. Multe ţări acceptă principiul conform căruia modificările aduse dreptului procedural pot să fie aplicate procedurilor în curs. Înaltele părţi contractante au trebuit să aplice garanţiile de la art. 6 de îndată ce acestea au devenit aplicabile, în special obligaţia de a respecta termenul rezonabil în cauze care erau pendinte la intrarea în vigoare a Convenţiei. Aplicabilitatea art. 6 în prezenta cauză nu înseamnă, în niciun caz, că această dispoziţie are un efect retroactiv. Capetele de cerere formulate în temeiul art. 6 din Convenţie rămân în domeniul de aplicare temporal al Convenţiei. Am fost de acord cu majoritatea în această privinţă.
    11. Majoritatea pune accent pe faptul că, "în materie de tortură sau de rele tratamente aplicate de agenţi ai statului, acţiunea penală nu ar trebui să se încheie ca urmare a intervenţiei prescripţiei, aşa cum amnistia şi graţierea nu ar trebui să fie tolerate în acest domeniu". Constat aici o oarecare neconformitate cu poziţiile adoptate în hotărârile pronunţate în cauzele Janowiec (citată anterior) şi Margus împotriva Croaţiei [(MC), nr. 4.455/10, 27 mai 2014]. În Hotărârea Janowiec - care, trebuie reamintit, priveşte crime de război - "Curtea [a] sublin[iat] diferenţa fundamentală care există între posibilitatea de a urmări penal o persoană pentru o crimă gravă de drept internaţional, dacă circumstanţele permit acest lucru, şi obligaţia de a proceda astfel în temeiul Convenţiei" (pct. 151) şi a acceptat ideea că trecerea timpului poate stinge obligaţia de anchetare şi de urmărire penală. În Cauza Margus, Curtea a adoptat o poziţie foarte nuanţată cu privire la chestiunea amnistiei, declarând că "există în dreptul internaţional o tendinţă tot mai mare de a considera aceste amnistii inacceptabile, deoarece sunt incompatibile cu obligaţia recunoscută universal ca statele să urmărească penal şi să pedepsească autorii unor grave încălcări ale drepturilor fundamentale ale omului. Presupunând că amnistiile sunt posibile atunci când sunt însoţite de circumstanţe speciale, precum un proces de reconciliere şi/sau o formă de reparaţie acordată victimelor, amnistia acordată reclamantului în speţă ar rămâne în continuare inacceptabilă, deoarece nimic nu indică existenţa unor astfel de circumstanţe în speţă" (pct. 139). Nu văd cum opiniile exprimate în aceste ultime două hotărâri ar putea fi compatibile cu poziţia adoptată în prezenta cauză şi expusă anterior. Aşadar, rămâne să fie clarificată poziţia precisă a Curţii privind chestiunile prescripţiei şi amnistiei.
    Sunt întru totul de acord cu ideea conform căreia crimele săvârşite de regimurile totalitare şi autoritare trebuie să fie urmărite penal şi vinovaţii să fie aduşi în faţa justiţiei. Cu toate acestea, mi se pare prea rigidă poziţia adoptată de majoritate în prezenta cauză cu privire la chestiunile prescripţiei şi amnistiei. Categoria "rele tratamente" cuprinde acţiuni foarte diferite. Considerente legitime ce ţin de politica penală raţională pot justifica prescripţia sau amnistia, cel puţin pentru actele mai puţin grave.
    12. Protecţia drepturilor omului în temeiul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale are limitele şi lacunele sale. Le putem regreta, dar trebuie să le acceptăm. Înaltele părţi contractante sunt cele care trebuie să le corecteze prin adoptarea unor noi tratate.

                                    -----
Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice