Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 DECIZIA nr. 500 din 17 iulie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 154 alin. (1) lit. d) şi ale art. 155 alin. (4) din Codul penal, precum şi ale art. 18 din Codul de procedură penală
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 500 din 17 iulie 2018  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 154 alin. (1) lit. d) şi ale art. 155 alin. (4) din Codul penal, precum şi ale art. 18 din Codul de procedură penală     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 500 din 17 iulie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 154 alin. (1) lit. d) şi ale art. 155 alin. (4) din Codul penal, precum şi ale art. 18 din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 977 din 19 noiembrie 2018

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 154 alin. (1) lit. d) şi ale art. 155 alin. (4) din Codul penal, precum şi ale art. 18 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Grigore Lucian Tamaris-Taloi şi Maria Tamaris-Taloi în Dosarul nr. 6.449/200/2016 al Judecătoriei Buzău - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.335D/2016.
    2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
    4. Prin Încheierea din 10 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 6.449/200/2016, Judecătoria Buzău - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 154 alin. (1) lit. d) şi ale art. 155 alin. (4) din Codul penal, precum şi ale art. 18 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Grigore Lucian Tamaris-Taloi şi Maria Tamaris-Taloi cu ocazia soluţionării plângerii împotriva unor soluţii de netrimitere în judecată.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile art. 154 alin. (1) lit. d) şi ale art. 155 alin. (4) din Codul penal încalcă accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, deoarece prescripţia este, în fapt, „o construcţie juridică destinată să scape anumiţi infractori de răspunderea penală“. Mai arată că sunt confirmate astfel „actele întocmite fraudulos de către infractori, care, din motive de defectuoasă organizare a justiţiei sau de desfăşurare defectuoasă a activităţii organelor de cercetare penală nu vor mai fi traşi la răspundere penală, pentru că s-a împlinit termenul de prescripţie“. Consideră că un termen de prescripţie de 5 ani paralizează toate demersurile posibile, întrucât, deşi organele de cercetare penală au fost sesizate în timp util, acestea, „după binecunoscutul model autohton, au tergiversat dosarul până când răspunderea penală pentru fapta comisă s-a prescris“. Aceasta înseamnă că „se poate dobândi dreptul de proprietate nu numai prin act autentic translativ de proprietate sau în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, prin uzucapiune, dar şi prin acte ilicite şi fraudă“. De asemenea, autorii excepţiei susţin că dispoziţiile art. 18 din Codul de procedură penală aduc atingere prevederilor din Constituţie şi din Convenţie mai sus menţionate, întrucât, în cazul în care intervine prescripţia răspunderii penale, persoana vătămată nu are dreptul de a cere continuarea procesului penal.
    6. Judecătoria Buzău - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată.
    7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Apreciază că dispoziţiile art. 154 alin. (1) lit. d) şi ale art. 155 alin. (4) din Codul penal - referitoare la prescripţia răspunderii penale - fac parte dintre măsurile de politică penală adoptate de Parlament, în conformitate cu prevederile art. 61 din Constituţie, în calitatea sa de unică autoritate legiuitoare a ţării, şi nu contravin niciunuia dintre textele constituţionale invocate de autorii excepţiei. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 18 din Codul de procedură penală, arată că acestea au un conţinut similar prevederilor art. 13 din Codul de procedură penală din 1968, asupra cărora Curtea s-a pronunţat, prin Decizia nr. 202 din 6 martie 2012, în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate.
    9. Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 154 alin. (1) lit. d) şi ale art. 155 alin. (4) din Codul penal este inadmisibilă, întrucât autorii acesteia solicită modificarea termenelor de prescripţie a răspunderii penale. Or, potrivit prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“, Parlamentul fiind unica autoritate legiuitoare a ţării, potrivit dispoziţiilor art. 61 din Constituţie. Referitor la dispoziţiile art. 18 din Codul de procedură penală, Avocatul Poporului precizează că îşi menţine punctul de vedere exprimat în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.000D/2016, în sensul neconstituţionalităţii textului de lege criticat, raportat la prevederile art. 21 din Constituţie. Arată că, în generalitatea sa, textul constituţional menţionat permite oricărei persoane accesul la justiţie pentru apărarea oricărui drept şi a oricărui interes legitim. Accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie. Or, dispoziţiile art. 18 din Codul de procedură penală, care conferă dreptul de a solicita continuarea procesului penal numai suspectului şi inculpatului, lipsesc de acces la acest mijloc procedural atât persoana vătămată, cât şi făptuitorul, persoană aflată într-o situaţie juridică similară cu cea a suspectului, care justifică un interes legal şi a cărei nevinovăţie rămâne sub semnul îndoielii din motive ce nu îi sunt imputabile, respectiv neefectuarea urmării penale şi intervenirea prescripţiei răspunderii penale. Invocă şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale are ca scop să protejeze drepturi concrete şi efective, iar nu teoretice sau iluzorii, afirmaţie ce vizează, în special, dreptul de acces la o instanţă judecătorească, având în vedere că acesta constituie un element inerent al dreptului la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 6 din Convenţie (hotărârile din 21 februarie 1975, 9 octombrie 1979, 30 octombrie 1998, 7 mai 2002 şi 15 februarie 2005, pronunţate în cauzele Golder împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Airey împotriva Irlandei, paragraful 24, F.E. împotriva Franţei, paragraful 44, McVicar împotriva Regatului Unit, paragraful 46, şi Steel şi Morris împotriva Regatului Unit, paragraful 59).
    10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 154 alin. (1) lit. d) şi ale art. 155 alin. (4) din Codul penal, precum şi ale art. 18 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:
    - Art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal: „(1) Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt: […] d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani“;
    – Art. 155 alin. (4) din Codul penal (modificat prin art. 245 pct. 18 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012): „(4) Termenele prevăzute la art. 154, dacă au fost depăşite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni“.
    – Art. 18 din Codul de procedură penală: „În caz de amnistie, de prescripţie, de retragere a plângerii prealabile, de existenţă a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunţării la urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal“.

    13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorii excepţiei nu formulează o veritabilă critică de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 154 alin. (1) lit. d) şi ale art. 155 alin. (4) din Codul penal, ci sunt nemulţumiţi, în realitate, de modul de aplicare a acestor dispoziţii de lege de către organele de urmărire penală. Or, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că nu este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele ce ţin de aplicarea legii de către organele judiciare (Decizia nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 9 decembrie 2010, Decizia nr. 357 din 22 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 9 iunie 2011, Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 3 februarie 2016, paragraful 17, Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, paragraful 19, şi Decizia nr. 698 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2017, paragraful 23). Atât interpretarea conţinutului normelor juridice, ca fază indispensabilă procesului de aplicare a legii la situaţia de fapt dedusă judecăţii, cât şi aprecierea legalităţii activităţii desfăşurate de către organele de urmărire penală sunt, în speţă, de competenţa judecătorului de cameră preliminară. În cazuri similare, Curtea a reţinut că a răspunde criticilor autorilor excepţiei într-o atare situaţie ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege (Decizia nr. 598 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 496 din 19 iulie 2012, Decizia nr. 149 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragraful 14, Decizia nr. 332 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 16 august 2017 , paragraful 14, Decizia nr. 421 din 15 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 26 septembrie 2017, paragraful 13, Decizia nr. 466 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 768 din 27 septembrie 2017, paragraful 16, Decizia nr. 735 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 282 din 29 martie 2018, paragraful 18, Decizia nr. 783 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 26 martie 2018, paragraful 16, şi Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 23 aprilie 2018, paragraful 21). Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 154 alin. (1) lit. d) şi ale art. 155 alin. (4) din Codul penal este inadmisibilă.
    15. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 18 din Codul de procedură penală, acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - invocate şi în prezenta cauză - şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 822 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 5 aprilie 2018, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate. Prin decizia menţionată, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 29 din Codul de procedură penală definesc ca fiind „participanţi în procesul penal“ organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi alţi subiecţi procesuali. Cu privire la „părţi“, art. 32 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede că acestea sunt subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acţiune judiciară, iar alin. (2) al aceluiaşi articol identifică părţile din procesul penal ca fiind inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Totodată, dispoziţiile art. 33 din Codul de procedură penală stabilesc la alin. (1) că „subiecţii procesuali principali“ sunt suspectul şi persoana vătămată, iar la alin. (2) prevăd, cu valoare de principiu, că aceştia au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţile, cu excepţia celor pe care legea le acordă numai acestora, adică numai părţilor. Din dispoziţiile legale mai sus menţionate rezultă că, în raport cu inculpatul, persoana vătămată are aceleaşi drepturi şi obligaţii, cu excepţia celor pe care legea le acordă numai inculpatului, aşa cum este şi cazul dreptului de a cere continuarea procesului penal - în caz de amnistie, de prescripţie, de retragere a plângerii prealabile, de existenţă a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunţării la urmărirea penală -, drept pe care dispoziţiile art. 18 din Codul de procedură penală îl recunosc inculpatului, dar nu şi persoanei vătămate. Totodată, dreptul de a cere continuarea procesului penal este recunoscut de textul de lege criticat şi suspectului, deşi acesta nu este parte, ci subiect procesual principal, cum, de altfel, este şi persoana vătămată (paragrafele 15 şi 16).
    16. Curtea a observat că, aşa cum a reţinut în jurisprudenţa sa, procesul penal parcurge mai multe etape, caracterizate prin nivele diferite ale probării vinovăţiei persoanelor acuzate de săvârşirea unor fapte de natură penală, de la bănuiala rezonabilă la dovedirea vinovăţiei dincolo de orice îndoială rezonabilă. Astfel, acest parcurs debutează cu existenţa unor suspiciuni rezonabile că persoana în cauză a săvârşit o infracţiune - suspiciuni a căror constatare îi conferă respectivei persoane calitatea de suspect - şi continuă cu formarea, pe baza probelor administrate, a unei presupuneri rezonabile că persoana avută în vedere a săvârşit o infracţiune, etapă ce determină punerea în mişcare a acţiunii penale, conform prevederilor art. 15 din Codul de procedură penală, şi dobândirea calităţii de inculpat. În fine, calitatea de condamnat poate fi stabilită pe baza unor probe din care să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul a săvârşit infracţiunea de care este acuzat (Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 4 iulie 2017, paragraful 27, şi Decizia nr. 362 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 780 din 3 octombrie 2017, paragraful 25). Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 18 coroborate cu cele ale art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală prevăd dreptul de a cere continuarea urmăririi penale, în cazul constatării, printre altele, a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, doar în privinţa suspectului şi a inculpatului, drept ce poate fi exercitat într-un termen de decădere de 20 de zile de la data primirii ordonanţei procurorului de clasare, emisă potrivit dispoziţiilor art. 315 coroborate cu cele ale art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod. Din interpretarea prevederilor art. 319 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală reiese faptul că, drept consecinţă a continuării urmăririi penale, cauza va fi soluţionată prin adoptarea, din nou, a unei soluţii de netrimitere în judecată - fie aceeaşi soluţie, fie o soluţie diferită. Astfel, procurorul va putea administra probatoriul necesar lămuririi cauzei sub toate aspectele, ignorând impedimentul legal care a survenit, iar, în situaţia în care constată incidenţa unui alt caz de împiedicare a exercitării acţiunii penale din cele prevăzute de dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală decât cel ce a condus la clasarea iniţială, va dispune clasarea cauzei în raport cu acesta. Dacă, în urma administrării probatoriului, nu constată această ipoteză mai favorabilă suspectului sau inculpatului, procurorul va adopta prima soluţie de netrimitere în judecată. Aşadar - similar principiului non reformatio in peius, aplicabil căilor de atac în faza de judecată - şi în această situaţie, continuându-se urmărirea penală la cererea suspectului sau inculpatului, la finalul urmăririi nu se va putea adopta o soluţie care să îi creeze acestuia o situaţie mai grea decât cea care a fost desfiinţată prin cererea de continuare a urmăririi penale. Prin urmare, nu se va putea dispune o soluţie de trimitere în judecată şi nici o soluţie de renunţare la urmărirea penală (paragrafele 17-19).
    17. Prin decizia citată anterior, Curtea nu a reţinut critica potrivit căreia dispoziţiile art. 18 din Codul de procedură încalcă accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, întrucât nu prevăd şi dreptul persoanei vătămate de a cere continuarea procesului penal în vederea pedepsirii vinovaţilor, în condiţiile în care procurorul dispune clasarea ca urmare a constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale. Soluţia legislativă criticată se justifică atât din punct de vedere formal, cât şi din punct de vedere substanţial, întrucât, având în vedere procesul etapizat de stabilire a vinovăţiei, mai sus prezentat, doar suspectul şi inculpatul pot avea interesul procesual de a cere continuarea procesului penal, după momentul constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale, în condiţiile în care în privinţa acestora există suspiciuni rezonabile că ar fi săvârşit fapte prevăzute de legea penală. Or, procedura reglementată de dispoziţiile art. 18 şi ale art. 319 din Codul de procedură penală are ca finalitate tocmai asigurarea posibilităţii demonstrării nevinovăţiei unor astfel de persoane, în privinţa cărora a intervenit prescripţia răspunderii penale. Prin urmare, legiuitorul a dat posibilitatea persoanelor care au fost urmărite pentru săvârşirea unor infracţiuni - şi care se consideră nevinovate - de a-şi demonstra nevinovăţia, prevăzând obligaţia organelor judiciare ca, în urma formulării unei cereri în baza dispoziţiilor art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, să procedeze la continuarea urmăririi penale. Curtea a constatat că, spre deosebire de suspect şi de inculpat, persoana vătămată nu are interesul procesual de a solicita continuarea procesului penal, deoarece interesul procesual al acesteia nu poate consta în dovedirea vinovăţiei suspectului sau inculpatului după ce a intervenit prescripţia răspunderii penale. Astfel, deşi aflarea adevărului constituie un principiu de bază al procesului penal, el se aplică în coordonatele prevăzute de lege, principiul legalităţii impunându-se organelor judiciare ca un imperativ tot atât de puternic. Or, instituţia prescripţiei răspunderii penale constă în înlăturarea acestei răspunderi, ceea ce presupune stingerea dreptului statului de a sancţiona - prin aplicarea unei pedepse sau prin luarea unei măsuri educative - şi a obligaţiei autorului faptei de a suporta consecinţele infracţiunii comise, după trecerea unui anumit interval de timp, prevăzut de lege, de la data săvârşirii faptei. Prescripţia operează din oficiu, de plin drept, în legătură cu orice infracţiune - cu excepţia cazurilor prevăzute de lege - şi pentru orice infractor, persoană fizică majoră ori minoră (art. 131 din Codul penal) sau persoană juridică (art. 148 din Codul penal). Prin urmare, persoana vătămată, spre deosebire de suspect şi inculpat, nu are interesul procesual de a solicita continuarea procesului penal în cazul clasării cauzei ca urmare a constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale. Având în vedere existenţa, în privinţa suspectului şi a inculpatului, cel puţin a unor suspiciuni rezonabile referitoare la săvârşirea de către aceştia a unor fapte prevăzute de legea penală - rezultate din probele administrate în cauză -, se justifică acordarea de către legiuitor a unui regim juridic diferit în privinţa dreptului procesual conferit acestora de dispoziţiile de lege criticate, fără ca, în acest mod, să fie încălcate prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. Pentru aceleaşi motive, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 18 din Codul de procedură penală nu încalcă nici prevederile art. 6 din Convenţie privind dreptul la un proces echitabil, care presupune egalitatea de arme (paragrafele 20-23).
    18. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 din Codul de procedură penală, pronunţată de Curte prin decizia mai sus menţionată, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
    19. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 154 alin. (1) lit. d) şi ale art. 155 alin. (4) din Codul penal, excepţie ridicată de Grigore Lucian Tamaris-Taloi şi Maria Tamaris-Taloi în Dosarul nr. 6.449/200/2016 al Judecătoriei Buzău - Secţia penală.
    2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar şi constată că dispoziţiile art. 18 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Judecătoriei Buzău - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 17 iulie 2018.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Oana Cristina Puică


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016