Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 DECIZIA nr. 108 din 25 februarie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) şi (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 108 din 25 februarie 2020  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) şi (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 108 din 25 februarie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) şi (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 402 din 15 mai 2020

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Rudel Obreja şi de Elena Gabriela Udrea în Dosarul nr. 2.303/1/2017/a3 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 688D/2018.
    2. La apelul nominal lipsesc autorii excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 759D/2018, nr. 1.245D/2018 şi nr. 1.790D/2018, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. d) şi ale art. 103 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală cu referire la art. 114 alin. (1) şi art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Constantin Ispas în Dosarul nr. 7.700/105/2016/a1 al Tribunalului Prahova - Secţia penală, de Dan Coman Şova în Dosarul nr. 3.174/1/2017/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, respectiv de Dorina Constantin în Dosarul nr. 1.758/104/2018/a1 al Tribunalului Olt - Secţia penală.
    4. La apelul nominal răspunde, în Dosarul Curţii nr. 1.790D/2018, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor, iar autoarea prezentă şi reprezentantul Ministerului Public arată că sunt de acord cu conexarea. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 759D/2018, nr. 1.245D/2018 şi nr. 1.790D/2018 la Dosarul nr. 688D/2018, care a fost primul înregistrat.
    6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul autoarei prezente, care solicită admiterea excepţiei, reiterând criticile de neconstituţionalitate cuprinse în notele scrise aflate la dosar.
    7. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:
    8. Prin Încheierea din 13 aprilie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 2.303/1/2017/a3, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Rudel Obreja şi de Elena Gabriela Udrea cu ocazia soluţionării apelurilor formulate de părţi, între care şi autorii excepţiei de neconstituţionalitate, împotriva Sentinţei penale nr. 181 din 28 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală în Dosarul nr. 1.532/1/2015, prin care aceştia din urmă au fost condamnaţi. Autorii excepţiei susţin că au fost trimişi în judecată şi condamnaţi, în principal, în baza denunţului formulat de o persoană care deţine şi calitatea de martor, audiată în faza de judecată pe fond, şi a cărei audiere urmează să fie realizată şi în faţa instanţei de apel.
    9. Prin Încheierea din 11 mai 2018, pronunţată în Dosarul nr. 7.700/105/2016/a1, Tribunalul Prahova - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. d) şi ale art. 103 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală cu referire la art. 114 alin. (1) şi art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Constantin Ispas în procedura de cameră preliminară. Autorul excepţiei a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă, luare de mită, cercetare abuzivă în formă continuată, divulgarea informaţiilor secrete de stat, sustragerea sau distrugerea de înscrisuri, în cauză fiind audiaţi sub prestare de jurământ şi martori cu identitate protejată.
    10. Prin Încheierea din 23 aprilie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 3.174/1/2017/a1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Dan Coman Şova cu ocazia soluţionării apelurilor formulate de părţi, între care şi autorul excepţiei de neconstituţionalitate, împotriva Sentinţei penale nr. 506 din 25 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală în Dosarul nr. 526/1/2016, prin care acesta din urmă a fost condamnat. Autorul excepţiei susţine că a fost trimis în judecată şi condamnat, în principal, în baza denunţului formulat de mai multe persoane, care au fost audiate, ulterior, în calitate de martori, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată pe fond.
    11. Prin Încheierea din 5 noiembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.758/104/2018/a1, Tribunalul Olt - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Dorina Constantin în procedura de cameră preliminară. În cauză, cu privire la infracţiunea de luare de mită, săvârşită de inculpată, autoare a excepţiei de neconstituţionalitate, au fost întocmite procese-verbale de consemnare a denunţurilor orale ale unor persoane fizice.
    12. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin, în esenţă, în mod similar, că normele procesual penale criticate nu satisfac cerinţele de claritate, precizie şi predictibilitate, îngăduind interpretarea potrivit căreia denunţătorul devine ulterior martor, cumulând cele două calităţi, astfel încât relatările sale constituie atât act de sesizare a organului de urmărire penală, cât şi mijloc de probă. Arată că, spre deosebire de plângere, sesizare din oficiu şi actele încheiate de organele de constatare prevăzute de lege, în ceea ce priveşte denunţul, legiuitorul s-a limitat doar la a defini acest mijloc de sesizare, fără să precizeze care este calitatea procesuală din care denunţătorul acţionează. Susţin că, în cadrul procesului penal, denunţătorul trebuie inclus în categoria „alţi subiecţi procesuali“, iar nu în categoria martorilor stricto sensu. Reţin că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de „martor“ are un înţeles autonom, independent de calificarea dată în norma naţională. Aceasta, deoarece o depoziţie, fie aparţinând unui martor stricto sensu, fie provenind de la o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanţial, condamnarea celui trimis în judecată şi constituie o „mărturie în acuzare“, fiindu-i aplicabile garanţiile prevăzute de art. 6 paragrafele 1 şi 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Reţin, de asemenea, că, în viziunea Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de „martor“ are atât o accepţiune restrânsă, cât şi una lato sensu, în timp ce funcţia specifică a denunţului este încunoştinţarea organului de urmărire penală, urmată de începerea urmăririi penale şi strângerea probelor. Or, întrucât denunţul nu este menţionat în conţinutul art. 97 alin. (2) din Codul de procedură penală, acesta nu poate constitui mijloc de probă. Reţin că, pentru a îndeplini funcţia de sesizare legală a organului de urmărire penală, denunţul trebuie să îmbrace forma cerută de Codul de procedură penală, iar substanţa acestuia constă într-o manifestare de voinţă producătoare de efecte juridice, prin care organului de urmărire penală i se aduce la cunoştinţă săvârşirea unei infracţiuni. Astfel, arată că un denunţ trebuie să descrie fapta, să indice făptuitorul şi mijloacele de probă, aspecte ce constituie şi obiectul depoziţiilor martorului, care este obligat să dea declaraţii conforme cu realitatea şi să spună tot ce ştie în legătură cu împrejurările esenţiale ale faptei. Drept urmare, acceptarea ideii că denunţătorul poate fi audiat ca martor stricto sensu conduce la consecinţa absurdă că acelaşi act poate produce consecinţe diferite în funcţie de forma pe care o îmbracă, ambivalenţă pe care legea nu o permite, ci chiar o repudiază. Subliniază că, de cele mai multe ori, denunţătorul este interesat să dea declaraţii care să îi confirme denunţul, îndeosebi în acele situaţii în care el însuşi este implicat în săvârşirea de infracţiuni corelative. Totodată, consideră că relatările denunţătorului sunt subiective, de vreme ce denunţătorii sunt interesaţi să beneficieze de reducerea limitelor de pedeapsă, aspect care nu este caracteristic şi depoziţiilor martorului. Pentru a sublinia faptul că, din perspectiva legii penale, nu este posibil cumulul celor două calităţi - denunţător, respectiv martor - precizează că, în situaţia în care denunţătorul sesizează săvârşirea unei fapte penale, inducând în eroare organele judiciare, săvârşeşte infracţiunea prevăzută de art. 268 din Codul penal, în timp ce afirmaţiile mincinoase ale martorului se circumscriu infracţiunii prevăzute de art. 273 din Codul penal. Aşadar, susţin, în esenţă, pe de o parte, că, în cauză, hotărârea de condamnare s-ar fi întemeiat, în mod determinant, pe declaraţiile denunţătorilor, subiecţi procesuali care însă nu sunt menţionaţi expres între persoanele enumerate de textul art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, iar, pe de altă parte, că denunţătorii au fost audiaţi în cauză, în calitate de martori, însă modalitatea de determinare a valorii probante a acestor declaraţii nu rezultă cu claritate din dispoziţiile art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) cu referire la art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală. În concluzie, susţin că, în procesul penal, în vederea respectării dreptului la un proces echitabil al unei persoane acuzate de săvârşirea unei infracţiuni, denunţătorul trebuie audiat în calitate de „alt subiect procesual“, iar nu ca martor stricto sensu.
    13. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, exprimându-şi opinia în dosarele Curţii nr. 688D/2018 şi nr. 1.245D/2018, reţine, cu majoritate de voturi, că dispoziţiile criticate respectă exigenţele impuse de Legea fundamentală, excepţia de neconstituţionalitate invocată fiind neîntemeiată. În susţinerea opiniei sale, instanţa face trimitere la interpretarea pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului o dă noţiunii de „martor“ în paragraful 60 din Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Spînu împotriva României, text în care instanţa europeană a statuat că termenul „martor“ are un înţeles autonom în sistemul Convenţiei Europene, în sensul că, atât timp cât o depoziţie - fie că este făcută de un martor stricto sensu, fie de către un coinculpat - este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanţial, condamnarea unui inculpat, aceasta constituie o „mărturie în acuzare“, fiindu-i aplicabile garanţiile prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, printre care şi obligaţia de a dispune măsuri pozitive în vederea clarificării declaraţiilor martorului şi de a da inculpaţilor posibilitatea să se apere în cauză. Prin urmare, apreciază că declaraţia pe care denunţătorul o dă în cadrul procesului penal reprezintă un mijloc de probă, o declaraţie de martor, în sensul lato sensu al noţiunii, astfel cum a fost caracterizată de instanţa europeană, iar valoarea probantă a acestui mijloc de probă urmează a fi evaluată de către instanţa de judecată în cadrul mai larg al ansamblului probator, cu asigurarea garanţiilor prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenţie. De altfel, chiar şi acceptând interpretarea stricto sensu dată de autorii excepţiei noţiunii de martor, Completul de 5 judecători al instanţei supreme reţine că, potrivit textului art. 97 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, probele în procesul penal se obţin prin orice mijloc de probă care nu este interzis de lege. În concluzie, apreciază că declaraţia denunţătorului reprezintă, fără îndoială, un mijloc de probă supus, între altele, principiului liberei aprecieri a organelor judiciare şi regulilor de evaluare prevăzute de art. 103 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, principiului legalităţii, dar şi scopului aflării adevărului consacrat de art. 5 din acelaşi act normativ, textul ultim menţionat instituind, deopotrivă, obligaţia organelor judiciare de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei şi la persoana suspectului sau inculpatului şi, totodată, obligaţia organelor de urmărire penală de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului.
    14. Tribunalul Prahova - Secţia penală opinează, în Dosarul Curţii nr. 759D/2018, că normele procesual penale criticate sunt constituţionale, acestea stabilind doar caracterul de mijloc de probă în procesul penal al declaraţiilor martorilor şi aspectele referitoare la aprecierea probelor. Invocă, în acest sens, considerente ale Deciziei Curţii nr. 720 din 6 decembrie 2016. În ceea ce priveşte martorii, datorită importanţei acestei categorii de persoane în cadrul procesului penal, legiuitorul a reglementat sfera persoanelor care pot avea calitatea de martor, dispoziţiile art. 114 şi art. 115 din Codul de procedură penală completându-se reciproc. Cu privire la lipsa de previzibilitate a dispoziţiilor criticate apreciază că textele criticate îndeplinesc cerinţele instituite de Constituţie. În acest sens, legiuitorul şi-a exercitat întocmai obligaţia pozitivă prin reglementarea clară şi precisă a noţiunii de martor, a persoanelor care pot avea această calitate, dar şi a condiţiilor în care o persoană poate deveni martor într-un proces penal.
    15. Tribunalul Olt - Secţia penală apreciază, în Dosarul Curţii nr. 1.790D/2018, că dispoziţiile legale criticate întrunesc cerinţele instituite de Constituţie prin art. 1 alin. (5), iar legiuitorul şi-a exercitat întocmai obligaţia pozitivă prin reglementarea clară şi precisă a noţiunii de martor, a persoanelor care pot avea această calitate, dar şi a condiţiilor în care o persoană poate deveni martor într-un proces penal. De asemenea, în ceea ce priveşte aprecierea probelor, legiuitorul a conferit o garanţie suplimentară a respectării principiului prezumţiei de nevinovăţie şi al aflării adevărului, prin definirea clară şi precisă a mijloacelor de probă ce nu pot servi ca temei, în măsură determinantă, al hotărârii de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, dintre acestea nefăcând parte declaraţiile denunţătorilor, date în calitate de martori.
    16. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
    17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) şi (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut:
    - Art. 97 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală: „(2) Proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace: […] d) declaraţiile martorilor […];“;
    – Art. 103 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală: „(2) În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. (3) Hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi.“;
    – Art. 114 alin. (1) din Codul de procedură penală: „Poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală.“;
    – Art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală: „Orice persoană poate fi citată şi audiată în calitate de martor, cu excepţia părţilor şi a subiecţilor procesuali principali.“

    20. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor procesual penale criticate, autorii excepţiei invocă atât dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3), potrivit cărora părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, cât şi prevederile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Invocă şi dispoziţiile art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
    21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că normele procesual penale criticate au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, fiind analizate critici identice celor formulate în prezenta cauză. Astfel, prin Decizia nr. 727 din 5 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 9 martie 2020, şi prin Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 6 august 2019, Curtea a respins, ca neîntemeiate, excepţiile de neconstituţionalitate. În considerentele deciziilor precitate, Curtea a examinat criticile de neconstituţionalitate ale autorilor, formulate dintr-o dublă perspectivă, şi anume, pe de-o parte, s-a criticat posibilitatea dobândirii calităţii de martor de către denunţător, iar, pe de altă parte, forţa probantă a declaraţiei de martor date de denunţător.
    22. Din modul de reglementare a denunţului, în diferitele acte normative citate în paragrafele 17-23 ale Deciziei nr. 63 din 22 ianuarie 2019, Curtea a constatat că denunţătorul poate fi: a) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracţiune la a cărei săvârşire nu a participat, dar despre care are cunoştinţă (de exemplu, art. 290 din Codul de procedură penală); b) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracţiune pe care a săvârşit-o, infracţiune care este în strânsă legătură cu alta, iar prin realizarea denunţului se urmăreşte aplicarea cauzei de nepedepsire pentru denunţător şi tragerea la răspundere penală a făptuitorului ce a săvârşit infracţiunea aflată în corelaţie cu cea a denunţătorului [de exemplu, darea de mită (art. 290 din Codul penal) corelativ cu luarea de mită (art. 289 din Codul penal); cumpărarea de influenţă (art. 292 din Codul penal) corelativ cu traficul de influenţă (art. 291 din Codul penal)]; c) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracţiune pe care a săvârşit-o, infracţiune care presupune participarea mai multor persoane, ca subiecţi activi, la săvârşirea infracţiunii; prin realizarea denunţului se urmăreşte aplicarea cauzei de nepedepsire pentru denunţător şi tragerea la răspundere penală a celorlalţi participanţi [de exemplu, grupul infracţional organizat (art. 367 din Codul penal)]; d) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracţiune la a cărei săvârşire nu a participat, dar despre care are cunoştinţă, denunţătorul fiind el însuşi în poziţia de a fi tras la răspundere penală pentru săvârşirea anumitor infracţiuni expres prevăzute de lege, altele decât infracţiunea denunţată; prin realizarea denunţului se urmăreşte reducerea limitelor pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită de denunţător (situaţia reglementată, de exemplu, de art. 15 din Legea nr. 143/2000 sau de art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002).
    23. În aceste condiţii, Curtea a apreciat că reglementarea instituţiei denunţătorului porneşte de la premisa că persoana fizică/juridică ce realizează denunţul are cunoştinţă de săvârşirea unor fapte care pot constitui infracţiune.
    24. Pe de altă parte, raportat la legislaţia în vigoare, Curtea a constatat că denunţătorii pot fi împărţiţi în două grupe, după cum urmează: a) denunţători care nu au niciun beneficiu din perspectiva tragerii lor la răspundere penală; b) denunţători care au un beneficiu din perspectiva tragerii lor la răspundere penală. În acest context, Curtea a observat că la nivelul majorităţii statelor europene există reglementată o obligaţie generală de a denunţa săvârşirea sau pregătirea săvârşirii unor infracţiuni. Aceasta poate fi reglementată ca o obligaţie generală sau ca o obligaţie expresă prevăzută pentru anumite categorii de persoane.
    25. În ceea ce priveşte posibilitatea dobândirii calităţii de martor de către denunţător, critică ce vizează dispoziţiile art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea a observat că, din coroborarea art. 34, art. 104 şi art. 97 alin. (2) din Codul de procedură penală, rezultă că persoanele care pot fi audiate în cursul procesului penal sunt expres şi limitativ prevăzute de lege. Totodată, Curtea a observat că, pe lângă indicarea expresă în prima teză a art. 34 a anumitor subiecţi procesuali, alţii decât subiecţii procesuali principali, legiuitorul a reglementat în teza a doua a aceluiaşi articol o normă „deschisă“, în sensul că oricine are anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale are calitatea de subiect procesual secundar, categorie din care face parte şi denunţătorul. Subiecţii procesuali determinaţi, prevăzuţi în prima teză a art. 34 din Codul de procedură penală, sunt: martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare. În acest context, Curtea a observat că autorul excepţiei pune în discuţie în ce măsură calitatea de alt subiect procesual dobândită ca urmare a îndeplinirii condiţiilor din teza a doua a art. 34 din Codul de procedură penală (denunţător) determină imposibilitatea obţinerii calităţii de subiect procesual determinat, prevăzut în prima teză a acestui articol (martor). Aşadar, Curtea a observat că, în fapt, problema ridicată de autorul excepţiei poate fi analizată din perspectiva deţinerii concomitente atât a calităţii de martor, cât şi a calităţii de alt subiect procesual prevăzut de aceste dispoziţii (altul decât martorul) şi, din această perspectivă, Curtea a constatat că legiuitorul nu a exclus această posibilitate.
    26. În aceste condiţii, Curtea a observat că legiuitorul a reglementat expres, prin art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, sfera persoanelor care pot fi martori din perspectivă procesuală, în timp ce art. 116 alin. (3) din acelaşi act normativ nu nominalizează sfera persoanelor obligate să păstreze secretul ori confidenţialitatea unor fapte sau împrejurări, Curtea apreciind că în această categorie intră orice persoană fizică ce îndeplineşte un serviciu public sau privat, în virtutea căruia ia cunoştinţă de anumite date ori informaţii care constituie secrete de stat, de serviciu sau profesionale, în condiţiile legii. De asemenea, Curtea a observat că legiuitorul a reglementat expres, prin art. 114 alin. (3) din Codul de procedură penală, regula potrivit căreia calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de expert, cu privire la faptele şi împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate. Totodată, legiuitorul a reglementat expres situaţiile în care o anumită persoană, alta decât subiecţii procesuali principali sau părţile, nu poate avea calitatea de martor, în acest sens fiind, de exemplu, dispoziţiile art. 461 alin. (5) din Codul de procedură penală. În acelaşi sens, potrivit art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală, pot fi audiate în calitate de martor şi persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 şi art. 62 din acelaşi act normativ.
    27. Curtea a reţinut, totodată, că noţiunea de „martor“ are un înţeles autonom în sistemul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, independent de calificarea sa în norma naţională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, paragraful 45). Astfel, din moment ce o depoziţie, fie că ea este făcută de un martor - stricto sensu - sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanţial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o „mărturie în acuzare“, fiindu-i aplicabile garanţiile prevăzute de art. 6 paragrafele 1 şi 3 lit. d) din Convenţie (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Kaste şi Mathisen împotriva Norvegiei, paragraful 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, pronunţată în Cauza Luca împotriva Italiei, paragraful 41) (Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 930 din 5 noiembrie 2018, paragrafele 16 şi 17; Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 496 din 4 iulie 2016, paragrafele 19 şi 21, şi Decizia nr. 97 din 1 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 29 iunie 2018, paragrafele 27 şi 28)
    28. Plecând de la aceste premise, Curtea a reţinut că ideea de bază a reglementării instituţiei denunţătorului este aceea că persoana fizică/juridică ce realizează denunţul are cunoştinţă de săvârşirea unor fapte care pot constitui infracţiune. Mai mult, Curtea a observat că, în totalitatea cazurilor, denunţul este realizat cu scopul de a acuza o persoană de săvârşirea unei infracţiuni. Astfel, Curtea a apreciat că denunţul poate constitui o „mărturie în acuzare“, cu consecinţa dobândirii de către denunţător a calităţii de „martor“.
    29. În ceea ce priveşte forţa probantă a declaraţiei de martor date de denunţător - critica ce vizează art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală -, Curtea a observat că, potrivit art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, „Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză“. În aceste condiţii, Curtea a constatat că noul Cod de procedură penală consacră, ca şi legea veche, sistemul liberei aprecieri a probelor. În baza principiului liberei sau intimei convingeri a judecătorului, acesta va aprecia liber mijloacele de probă administrate în cauză, neexistând o ordine de preferinţă, referitor la forţa probantă a acestora. Totodată, organele judiciare au dreptul să aprecieze în mod liber atât valoarea fiecărei probe administrate, cât şi credibilitatea lor; probele nu au o valoare a priori stabilită de legiuitor, importanţa acestora rezultând în urma aprecierii lor de organele judiciare consecutiv analizei ansamblului materialului probatoriu administrat în mod legal şi loial în cauză. În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului, instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei şi amânarea aplicării pedepsei se dispun doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.
    30. Curtea a observat, totodată, că legiuitorul, prin dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor, reglementând în acest sens că hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi. Aşadar, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, rezultă că celelalte mijloace de probă prin care au fost obţinute probe directe pot conduce autonom, în mod determinant, la pronunţarea uneia dintre soluţiile enumerate mai sus, care conţin constatarea faptului că o persoană a comis o infracţiune. În raport cu susţinerile autorilor excepţiei potrivit cărora dispoziţiile anterior menţionate sunt neconstituţionale din perspectiva faptului că, pe lângă declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi, nu sunt menţionate şi declaraţiile denunţătorului audiat în calitate de martor, Curtea a apreciat necesar a se stabili scopul instituirii dispoziţiei de lege criticate.
    31. Din această perspectivă, Curtea a reţinut că, în ceea ce priveşte investigatorii, aceştia, potrivit art. 148 alin. (8) din Codul de procedură penală, pot fi audiaţi ca martori în cadrul procesului penal în aceleaşi condiţii ca martorii ameninţaţi. Totodată, potrivit art. 148 alin. (10) din acelaşi act normativ, în situaţii excepţionale, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1) al art. 148, iar folosirea investigatorului sub acoperire nu este suficientă pentru obţinerea datelor sau informaţiilor ori nu este posibilă, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate autoriza folosirea unui colaborator, căruia îi poate fi atribuită o altă identitate decât cea reală. Dispoziţiile art. 148 alin. (8) din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător.
    32. De asemenea, potrivit art. 150 alin. (3) din Codul de procedură penală, activităţile autorizate pot fi desfăşurate de un organ de cercetare penală, de un investigator cu identitate reală, de un investigator sub acoperire sau de un colaborator, iar, potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol, persoana care a desfăşurat activităţile autorizate poate fi audiată ca martor în cadrul procesului penal, cu respectarea dispoziţiilor privind audierea martorilor ameninţaţi, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară. Referitor la martorul protejat, Curtea a constatat că, din coroborarea art. 125-129 din Codul de procedură penală, rezultă că odată acordat statutul de martor ameninţat se dispun una ori mai multe dintre măsurile de protecţie prevăzute de dispoziţiile procesual penale. În condiţiile în care una dintre măsurile de protecţie este cea prevăzută de art. 126 alin. (1) lit. d) şi art. 127 lit. d) din Codul de procedură penală, audierea martorului se poate efectua prin intermediul mijloacelor audiovideo, fără ca martorul să fie prezent fizic în locul unde se află organul judiciar, subiecţii procesuali principali, părţile şi avocaţii acestora putând adresa întrebări martorului audiat în aceste condiţii, fiind respinse întrebările care ar putea conduce la identificarea martorului. Această modalitate de audiere este cea aplicabilă şi în cazul investigatorilor şi colaboratorilor. Totodată, potrivit art. 149 alin. (1) din Codul de procedură penală, identitatea reală a investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor cu o altă identitate decât cea reală nu poate fi dezvăluită.
    33. Curtea a observat că au fost exprimate opinii în sensul că dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală preiau în dreptul intern un standard clasic al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căruia, în anumite circumstanţe, autorităţile judiciare pot apela la declaraţiile administrate în faza „instrucţiei“ (urmăririi penale), în special în cazul refuzului persoanelor care le-au dat de a le reitera în public de teama consecinţelor pe care acestea le-ar putea avea pentru siguranţa lor. Necesitatea protecţiei nu poate aduce atingere substanţei dreptului la apărare, astfel că, şi în aceste situaţii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului apreciază că drepturile apărării sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atunci când o condamnare se fondează în întregime sau într-o măsură determinantă pe mărturia făcută de o persoană pe care acuzatul nu a putut-o interoga direct sau prin altă persoană în numele său, nici în faza de urmărire penală, nici în faza dezbaterilor.
    34. Pe de altă parte, s-a arătat că sfera martorilor protejaţi ale căror declaraţii nu pot fi determinante în luarea unei hotărâri de condamnare este în realitate mai largă decât cea care rezultă nemijlocit din text. În această categorie sunt incluşi investigatorii cu identitate reală sau protejată, colaboratorii cu identitate reală sau protejată, martorii ameninţaţi, martorii vulnerabili, dar şi persoana vătămată şi partea civilă cu privire la care s-au luat măsuri de protecţie similare martorilor ameninţaţi. Din acest punct de vedere, persoana vătămată protejată şi partea civilă protejată se află în aceeaşi situaţie faptică şi au acelaşi regim juridic ca cel al martorilor protejaţi, prin urmare, şi efectele declaraţiilor lor trebuie să fie asemănătoare cu cele ale acestora din urmă. Restrângerea valorii probante a declaraţiilor acestor persoane are la bază temerea că atât investigatorii, colaboratorii, cât şi martorii protejaţi (în sens larg) sunt supuşi unui anumit control de autoritate din partea organului de urmărire penală şi astfel pot fi influenţaţi în declaraţii, fie pentru că unii sunt agenţi executivi ai statului, fie că alţii au anumite interese (colaboratorii pot avea interesul de a obţine o remuneraţie sau de a li se reduce pedeapsa în propriul dosar, de a beneficia de un acord de recunoaştere a vinovăţiei sau de renunţare la urmărirea penală etc.) în a acţiona conform dorinţei organului judiciar sau sunt îndatoraţi moral de efortul de protejare a lor şi reacţionează în consecinţă etc. Deşi utilizarea tehnicilor sub acoperire nu poate încălca în sine dreptul la un proces echitabil, riscul pe care îl implică instigarea de către poliţie prin asemenea tehnici presupune ca folosirea acestor metode să fie menţinută în limite bine determinate. Astfel, în scopul evitării unei erori judiciare bazate pe astfel de probe, precum şi având în vedere condiţiile derogatorii de audiere a acestor persoane, care restrâng într-o oarecare măsură posibilităţile de apărare, legea a restrâns, la rândul ei, valoarea probantă a declaraţiilor investigatorului, colaboratorului, martorului protejat.
    35. Curtea a apreciat că, într-adevăr, sfera de cuprindere a persoanelor ale căror declaraţii nu pot fi determinante în luarea unei hotărâri de condamnare este în realitate mai largă decât cea care rezultă nemijlocit din text. Cu toate acestea, dacă legiuitorul ar fi instituit această dispoziţie legală având în vedere cele enunţate anterior, ar fi însemnat ca restrângerea valorii probante a declaraţiilor acestor persoane să se răsfrângă asupra procesului penal, indiferent de modalitatea de audiere a acestora. Aceasta, deoarece existenţa unui control de autoritate din partea organului de urmărire penală asupra investigatorilor, colaboratorilor şi martorilor protejaţi (în sens larg) nu este determinată de modalitatea de audiere a acestor persoane. Totodată, existenţa anumitor interese ale colaboratorului, persoanei vătămate etc. subzistă indiferent de cunoaşterea sau necunoaşterea de către inculpat a identităţii acestor persoane.
    36. Totodată, Curtea a observat că instanţa de contencios european a acordat o atenţie deosebită cauzelor ce aveau ca obiect folosirea martorilor anonimi de către organele de urmărire penală pentru administrarea probatoriului în acuzare; prin martori anonimi, instanţa europeană are în vedere persoanele care au fost audiate cu protejarea identităţii sau prin includerea în programe speciale de protecţie şi care au dat declaraţii cu privire la faptele de care este acuzată o persoană şi a căror identitate nu este cunoscută apărării. În cadrul acestei noţiuni sunt incluşi şi agenţii infiltraţi, care sunt reprezentanţi ai organelor de anchetă şi care, prin activitatea desfăşurată sub protecţia anonimatului, contribuie la strângerea de mijloace de probă în acuzarea unei persoane. Curtea de la Strasbourg a apreciat că folosirea declaraţiilor acestor persoane pentru a dispune condamnarea nu este, în sine, incompatibilă cu prevederile convenţiei. Însă, dacă se menţine anonimatul martorului acuzării, apărarea va fi confruntată cu dificultăţi deosebite. Astfel, în acest caz, dezavantajul cu care se confruntă apărarea trebuie să fie în mod suficient contrabalansat prin procedura urmată de autorităţile judiciare. Probele obţinute de la martori în condiţiile în care drepturile apărării nu au putut fi asigurate la un nivel normal cerut de Convenţia europeană trebuie analizate cu extremă atenţie, iar condamnarea unui acuzat nu trebuie să se bazeze în exclusivitate sau într-o măsură determinantă pe mărturia anonimă (Hotărârea din 28 februarie 2006, pronunţată în Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe, paragrafele 76-79; Hotărârea din 14 februarie 2002, pronunţată în Cauza Visser împotriva Olandei, paragrafele 43-46).
    37. Aşa fiind, Curtea a apreciat, luând în considerare şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că, reglementând dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, legiuitorul a avut în vedere echitatea procesului penal în contextul existenţei unor situaţii în care persoanele anterior menţionate nu sunt prezente pentru a fi audiate într-un proces public şi contradictoriu, astfel că persoana acuzată nu beneficiază de toate garanţiile procedurale, iar nu atât faptul că aceste persoane au anumite interese legate de tragerea la răspundere penală a propriei persoane. Or, din perspectiva denunţătorului, în condiţiile în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi acesta dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt pe deplin aplicabile. În cazul în care denunţătorul nu dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală nu sunt aplicabile, denunţătorul putând fi audiat în calitate de martor, într-o procedură publică şi contradictorie, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la audierea martorilor.
    38. În acest din urmă caz, Curtea a distins două situaţii, după cum există sau nu există un interes în obţinerea unui beneficiu din perspectiva tragerii acestora la răspundere penală. Astfel, în cazul în care denunţătorul nu are niciun beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, declaraţia sa dată în calitate de martor este comparabilă, din perspectivă procesuală, cu declaraţia oricărui alt martor, beneficiind de acelaşi tratament. În cazul în care denunţătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, apare că, din această perspectivă, poziţia sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente. Referitor la aceştia din urmă s-a precizat că, fiind interesaţi în proces, aceştia acţionează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declaraţiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susţinerea poziţiei pe care o au, ceea ce îi poate determina să facă declaraţii necorespunzătoare adevărului.
    39. Or, spre deosebire de vechea reglementare, Codul de procedură penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declaraţiile părţii (persoanei) vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Astfel, cu excepţia declaraţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, celelalte declaraţii au o valoare probatorie necondiţionată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor.
    40. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziilor citate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.
    41. Faţă de considerentele deciziilor precitate, aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală, Curtea urmează să respingă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) şi (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    42. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Rudel Obreja şi de Elena Gabriela Udrea în Dosarul nr. 2.303/1/2017/a3 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, de Constantin Ispas în Dosarul nr. 7.700/105/2016/a1 al Tribunalului Prahova - Secţia penală, de Dan Coman Şova în Dosarul nr. 3.174/1/2017/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, respectiv de Dorina Constantin în Dosarul nr. 1.758/104/2018/a1 al Tribunalului Olt - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) şi (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, Tribunalului Prahova - Secţia penală şi Tribunalului Olt - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 25 februarie 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Mihaela Ionescu


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016