────────── *) Anexa nr. 3 face parte integrantă din Hotărârea nr. 743 din 11 iulie 2002 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 623 bis din 22 august 2002.────────── 1. INTRODUCERE 1.1. Prezenta anexa descrie metoda pentru măsurarea emisiilor de gaze şi particule poluante provenind din motoarele supuse încercării. 1.2. Încercarea se efectuează cu motorul montat pe un stand de încercări şi cuplat la o frână. 2. CONDIŢII DE ÎNCERCARE 2.1. Prescripţii generale Toate volumele şi debitele volumetrice corespund unei temperaturi de 273 K (0 grade C) şi unei presiuni atmosferice de 101,3 kPa. 2.2. Condiţii de încercare a motorului 2.2.1. Valorile ce se măsoară sunt temperatura absolută T(a) a aerului la intrarea în motor, exprimată în Kelvin, şi presiunea atmosferică în condiţii uscate p(s) exprimată în kPa; parametrul f(a) este determinat obligatoriu prin una din următoarele relaţii: - pentru motoare cu admisie normală şi motoare supraalimentate mecanic:
┌ ┐^0,7
│┌ 99 ┐┌ T ┐│
f(a) = ││ ──── ││ ─── ││
│└ p(s) ┘└ 298 ┘│
└ ┘
- pentru motorul cu turbocompresor cu sau fără răcire intermediară:
┌ 99 ┐^0,7 ┌ T ┐^1,3
f(a) = │ ──── │ x │ ─── │
└ p(s) ┘ └ 298 ┘
2.2.2. Validitatea testului Pentru ca testul să fie recunoscut ca valabil, parametrul f(a) trebuie să fie: 0,96 ≤ f(a) ≤ 1,06 2.2.3. Motoare cu răcirea aerului de supraalimentare Temperatura agentului de răcire şi a aerului de supraalimentare trebuie să fie înregistrate. 2.3. Sistemul de admisie a aerului în motor (motoare cu răcire intermediară) Motorul supus încercării trebuie să fie echipat cu un sistem de admisie a aerului stabilit (fixat) în funcţie de limita superioară specificată de constructorul motorului pentru un filtru de aer curat şi un motor funcţionând în condiţii normale, acestea fiind indicate de constructor pentru a obţine un debit maxim de aer. Poate fi utilizat sistemul de admisie propriu al standului cu condiţia ca acesta să nu afecteze condiţiile normale de funcţionare ale motorului. 2.4. Sistemul de evacuare al motorului Motorul supus încercării trebuie să fie echipat cu un sistem de evacuare a gazelor arse în care contrapresiunea gazelor să fie reglată la valoarea superioară indicată de producător pentru motorul funcţionând în condiţii normale, şi care să permită obţinerea puterii maxime declarate. 2.5. Sistemul de răcire Sistemul de răcire trebuie să fie capabil să menţină motorul la temperaturile de exploatare normale, prescrise de producător. 2.6. Uleiul de ungere Caracteristicile uleiului de ungere utilizat în timpul încercării trebuie să fie înregistrate şi prezentate odată cu rezultatele obţinute în urma testării motorului. 2.7. Combustibilul utilizat pentru încercări Combustibilul utilizat este combustibilul de referinţa indicat în anexa 4. Cifra cetanica şi conţinutul în sulf al combustibilului de referinţa utilizat pentru încercare sunt indicate în anexa 4, subanexa 1, respectiv punctele 1.1.1 şi 1.1.2. Temperatura combustibilului la intrarea în pompa de injecţie trebuie să fie cuprinsă între 306 K şi 316 K (33 şi 43 grade C). 2.8. Stabilirea regimurilor de încărcare a frânei Depresiunea la flansa galeriei de admisie şi contrapresiunea la flanşa ţevii de evacuare nu vor depăşi limitele superioare indicate de producător, în conformitate cu punctele 2.3 şi 2.4 de mai sus. Valorile maxime ale momentului motor la turaţiile de testare specificate vor fi determinate experimental. Din aceste valori vor fi calculate valorile momentului motor pentru modurile de testare specificate. Pentru motoarele care nu sunt destinate să funcţioneze pe o caracteristica de turaţie la sarcina totală, momentul motor maxim la turaţia de testare va fi indicat de producător. Reglajul motorului pentru fiecare din secvenţele de încercare va fi calculat cu ajutorul următoarei formule:
┌ ┐
│ L │
S = │(P(M) + P(AE)) x ─── │ - P(AE)
│ 100 │
└ ┘
pentru un raport
P(AE)
───── ≥ 0,03
P(M)
valoarea P(AE) poate fi verificată de autoritatea abilitată însărcinată cu acordarea aprobării. 3. EFECTUAREA ÎNCERCĂRII 3.1. Pregătirea filtrelor de prelevare Înainte cu cel puţin o ora de începerea testării, se pune fiecare filtru (pereche de filtre) într-un recipient Petri închis dar nesigilat şi plasat în camera de cântărire pentru a stabiliza filtrul. La sfârşitul perioadei de stabilizare, se cântăreşte fiecare filtru/pereche de filtre şi se înregistrează greutatea ambalajului. În continuare filtrul/perechea de filtre este stocată în recipientul Petri închis sau într-un port-filtru până în momentul încercării. Dacă filtrul/perechea de filtre nu este utilizat(a) în următoarele 8 ore se scoate din camera de cântărire, el (ea) va fi cântărit(a) din nou înainte de utilizare. 3.2. Instalarea aparaturii de măsurare Aparatura şi sondele de prelevare trebuie să fie instalate conform cerinţelor. Atunci când se utilizează un sistem de diluare a gazelor de evacuare în circuitul principal, sistemul trebuie să fie la extremitatea ţevii. 3.3. Punerea în funcţiune a sistemului de diluare şi a motorului Sistemul de diluare şi motorul trebuie pornite şi încălzite astfel încât toate temperaturile şi presiunile să fie stabilizate la sarcina totală şi regim nominal (pct. 3.6.2). 3.4. Reglajul coeficientului de diluare Sistemul de prelevare a particulelor trebuie să fie pornit şi cuplat cu un dispozitiv de derivare pentru metoda cu filtru unic (opţional pentru metoda cu filtre multiple). Se poate determina nivelul existent de particule, din aerul de diluare, prin trecerea acestui aer prin filtrele de particule. Dacă se foloseşte aer de diluare filtrat se poate face o măsurătoare înainte, în timpul sau după încercare. Dacă aerul de diluare nu este filtrat, trebuie făcute cel puţin 3 măsurători, la începutul, la sfârşitul sau spre mijlocul ciclului, iar valorile care se iau în considerare sunt cele medii (se face medierea valorilor respective) Temperatura aerului de diluare la intrarea în filtru nu trebuie să depăşească 325 K (52 grade C) în fiecare mod. Coeficientul total de diluţie trebuie să fie mai mic de patru. Pentru sistemele de diluare în circuit direct, în cazul metodei cu filtru unic, debitul masic al probei care trece prin filtru trebuie să reprezinte o fracţiune constantă din debitul masic al gazelor de evacuare diluate, pentru toate modurile. Aceasta fracţiune a debitului masic trebuie să fie menţinută cu o precizie de +/-5%, cu excepţia primelor 10 sec. pentru fiecare mod, pentru sistemele care nu au sistem de derivaţie. Pentru sistemele de diluare cu circuit derivat, debitul masic care traversează filtrul trebuie să fie menţinut constant între limitele de +/-5% cu excepţia primelor 10 sec. ale fiecărui mod în cazul sistemelor fără circuit de derivaţie. Pentru sistemele cu măsurarea concentraţiilor de CO(2) sau NO(x), conţinutul în CO(2) şi NO(x) al aerului de diluare trebuie măsurat la începutul şi la sfârşitul fiecărei încercări. Măsurările dinainte şi după încercare privind concentraţia de fond a CO(2) şi NO(x) în aerul de diluare, nu trebuie să depăşească limitele 100 ppm, respectiv 5 ppm fiecare. Când se foloseşte un sistem de analiza a gazului de evacuare diluat, concentraţiile de fond, în cauza, sunt determinate prin trecerea aerului de diluare pritr-un filtru cu sac pe toată durata încercării. Măsurarea concentraţiei de fond, în continuu (fără filtru cu sac) poate fi efectuată de cel puţin trei ori la începutul, la sfârşitul şi spre mijlocul ciclului; cu acestea se calculează o valoare medie. La cererea producătorului, se pot omite măsurătorile concentraţiilor de fond. 3.5. Etalonarea analizoarelor Analizoarele de emisii poluante trebuie reglate la "zero" şi apoi etalonate. 3.6. Ciclul de testare 3.6.1. Specificaţia A privind mecanismul, conform anexei 1, secţiunea 1: 3.6.1.1. Se parcurge ciclul cu 8 moduri prin încărcarea frânei conform următorului tabel:
┌──────────┬─────────────────────┬─────────────────┬──────────────────────┐
│ Numărul │ Turaţia motorului │ Sarcina (%) │ Factor de ponderare │
│ modului │ │ │ │
├──────────┼─────────────────────┼─────────────────┼──────────────────────┤
│ 1 │ Nominală │ 100 │ 0,15 │
├──────────┼─────────────────────┼─────────────────┼──────────────────────┤
│ 2 │ Nominală │ 75 │ 0,15 │
├──────────┼─────────────────────┼─────────────────┼──────────────────────┤
│ 3 │ Nominală │ 50 │ 0,15 │
├──────────┼─────────────────────┼─────────────────┼──────────────────────┤
│ 4 │ Nominală │ 10 │ 0,1 │
├──────────┼─────────────────────┼─────────────────┼──────────────────────┤
│ 5 │ Intermediară │ 100 │ 0,1 │
├──────────┼─────────────────────┼─────────────────┼──────────────────────┤
│ 6 │ Intermediară │ 75 │ 0,1 │
├──────────┼─────────────────────┼─────────────────┼──────────────────────┤
│ 7 │ Intermediară │ 50 │ 0,1 │
├──────────┼─────────────────────┼─────────────────┼──────────────────────┤
│ 8 │ în gol │ - │ 0,15 │
└──────────┴─────────────────────┴─────────────────┴──────────────────────┘
3.6.2. Pregătirea motorului Pentru stabilizarea parametrilor motorului la nivelul celor recomandaţi de producător, motorul şi sistemul trebuie încălzite şi apoi aduse la regimul de încercare. Nota: perioada de pregătire pentru încercări trebuie să preîntâpine influenta depunerilor în sistemul de evacuare, rezultate dintr-o încercare precedenta. Se cere, deasemenea, o perioada de stabilizare între punctele de încercare, care a fost inclusă pentru a minimaliza influentele între puncte. 3.6.3. Efectuarea încercării Încercarea este efectuată în ordinea numerică a modurilor aşa cum s-a arătat mai sus (pct. 3.6.1.1). În timpul fiecărui mod al ciclului de încercare, după perioada iniţială de tranziţie, turaţia indicată este menţinută în limitele +/-1% din turaţia nominală sau de +/- 3 rot/min, alegându-se valoarea care este mai mare, cu excepţia turaţiei de mers în gol care trebuie să fie între limitele tolerantelor declarate de producător. Momentul motor indicat trebuie menţinut astfel încât media, pe durata perioadei cât se fac măsurătorile să fie în limitele de +/- 2% din momentul motor maxim la turaţia de testare. Pentru fiecare punct de măsurare sunt necesare minimum 10 min. Dacă pentru încercarea unui motor este nevoie de un timp mai îndelungat de prelevare pentru a obţine o masa suficienta de particule poluante pe filtrul de măsurare, durata acestui mod de încercare poate fi extinsă după nevoie. Durata modului este înregistrată şi raportată. Valorile concentraţiei emisiei gazelor de evacuare trebuie măsurate şi înregistrate pe durata ultimelor trei minute ale modului. Măsurătorile privind prelevarea particulelor şi gazelor poluante nu trebuie să înceapă înainte ca stabilizarea motorului, (aşa cum a fost ea definită de producător), să fie realizată şi terminarea acestor măsurători să se facă în aceleaşi condiţii de stabilizare Temperatura combustibilului trebuie măsurată la intrarea în pompa de injecţie sau după specificaţiile producătorului, iar locul în care s-a făcut măsurătoarea trebuie să fie precizat. 3.6.4. Datele furnizate de analizoare Datele furnizate de analizoare trebuie să fie înregistrate pe un înregistrator cu banda sau măsurate cu un sistem de achiziţie echivalent al datelor, gazele de eşapament trebuind să treacă prin analizor cel puţin pe durata ultimelor trei minute ale fiecărui mod. Dacă prelevarea cu sac se aplica pentru măsurarea CO şi CO(2) diluate (vezi subanexa 1, pct. 1.4.4), o proba se introduce în sac pe durata ultimelor trei minute ale fiecărei secvenţe, iar conţinutul sacului de prelevare este analizat şi înregistrat. 3.6.5. Prelevarea particulelor Prelevarea particulelor se poate efectua fie prin metoda filtrului unic, fie prin metoda filtrelor multiple (subanexa 1, pct. 1.5). Având în vedere că rezultatele pot fi uşor diferite, în funcţie de metoda se vor indica metoda împreună cu rezultatele. Pentru metoda cu filtru unic trebuie ţinut seama, pe timpul prelevării, de factorii de ponderare indicaţi în procedura ciclului de încercare, prin reglarea în consecinţa a debitului sau a timpului de prelevare. Prelevarea trebuie făcută cât mai târziu posibil pe durata fiecărui mod. Timpul de prelevare pentru fiecare mod trebuie să fie de cel puţin 20 sec. pentru metoda cu filtru unic şi de cel puţin 60 sec. pentru metoda cu filtre multiple. În cazul sistemelor fără dispozitiv de derivaţie, timpul de prelevare pe mod trebuie să fie de cel puţin 60 sec. pentru metodele cu filtru unic şi/sau filtre multiple. 3.6.6. Parametrii privind motorul Turaţia şi sarcina motorului, temperatura aerului de admisie, debitul de combustibil, debitul de aer şi al gazelor de evacuare trebuie măsurate pentru fiecare mod după stabilizarea motorului. Dacă nu este posibila măsurarea debitului de gaze de evacuare şi consumul de ardere şi combustibil, acestea se pot calcula folosind metoda echivalent carbon şi oxigen (subanexa 1 pct. 1.2.3 Toate datele adiţionale necesare calculului trebuie înregistrate (Vezi subanexa 3, pct. 1.1 şi 1.2). 3.7. Reetalonarea analizoarelor După efectuarea încercărilor pe un motor, analizoarele trebuie reetalonate. Pentru aceasta se folosesc: gaze pentru punerea la zero şi gaze pentru control, încercarea este considerată drept acceptabilă dacă diferenţa dintre rezultatele a doua măsurători este mai mică de 2%. Subanexa 1 1. METODE DE MĂSURA ŞI PRELEVARE Gazele şi particulele emise de motorul prezentat la standul de încercări sunt măsurate prin metodele descrise în anexa 5. Acestea definesc sistemele de analiza recomandate pentru emisiile gazoase (pct. 1.1) şi sistemele recunoscute pentru diluarea şi prelevarea probelor (pct. 1.2). 1.1. Specificaţii privind frână Motorul va fi instalat pe un stand echipat cu o frână ale carei caracteristici să permită execuţia ciclului de încercări prevăzute în anexa 3, pct. 3.6.1. Aparatele de măsurare a încărcării şi turaţiei frânei trebuie să permită determinarea puterii la frână în limitele de precizie indicate. După necesităţi, se admit calcule suplimentare. Precizia instrumentelor de măsura trebuie să fie aşa fel aleasă încât toleranţele maxime ale mărimilor indicate la pct. 1.3 să nu fie depăşite. 1.2. Debitul gazelor de evacuare Debitul gazelor de evacuare va fi determinat prin una din metodele indicate la pct. 1.2.1.-1.2.4. 1.2.1. Metoda de măsurare directa. Măsurarea directa a debitului de gaze de evacuare cu ajutorul unui debitmetru de tip Venturi sau cu un aparat echivalent (pentru precizări suplimentare a se vedea standardul ISO 5167). Nota: Măsurarea directa a debitului de gaze de evacuare este o sarcina dificilă. S-a convenit a se lua precauţii pentru evitarea erorilor de măsurare care pot antrena erori ale valorilor emisiilor. 1.2.2. Metoda de măsurare a debitului de aer şi de combustibil Măsurarea debitului de aer şi a debitului de combustibil se face cu utilizarea debitmetrelor de aer şi respectiv de combustibil, având o precizie conform aceleia definită la pct. 1.3. Debitul de gaze de evacuare se calculează după cum urmează:
G(EXHW) = G(AIRW) + G(FUEL) (masa gazelor de evacuare, umede)
sau:
V(EXHD) = V(AIRD) - 0,766 x G(FUEL) (volumul gazelor de evacuare, uscate)
sau:
V(EXHW) = V(AJRW) + 0,746 X G(FUEL) (volumul gazelor de evacuare, umede)
1.2.3. Metoda Carbonului echivalent Calculul masei gazelor de evacuare după consumul de combustibil şi ţinând cont de concentraţiile componentelor gazelor de evacuare prin Metoda Carbonului Echivalent (vezi anexa 3, subanexa 3) 1.2.4. Debitul de gaze de evacuare diluate Dacă se utilizează un sistem de diluare în circuitul principal, trebuie măsurat debitul total de gaze de evacuare diluate [G(TOTW), V(TOTW)] cu ajutorul unui PDP sau a unui CFV (vezi anexa 5, pct. 1.2.1.2.) a cărui precizie trebuie să fie conformă prevederilor din anexa 3, subanexa 2, pct. 2.2. 1.3. Precizia Etalonarea tuturor instrumentelor de măsura va corespunde standardelor naţionale internaţionale şi următoarelor prevederi:
┌────┬───────────────────────────┬───────────────────┬───────────┬────────────┐
│Nr. │ Caracteristica │Câmpul de toleranta│ Câmpul de │ Frecventa │
│crt.│ │admis (câmpul admis│ toleranta │etalonărilor│
│ │ │ este +/- faţă de │ admis │ (luni) │
│ │ │ valoarea de baza, │ (conf. │ │
│ │ │ pentru valorile │ ISO 3046) │ │
│ │ │ maximale ale │ │ │
│ │ │ motorului) │ │ │
├────┼───────────────────────────┼───────────────────┼───────────┼────────────┤
│ 1 │Turaţia motorului │ 2% │ 2% │ 3 │
├────┼───────────────────────────┼───────────────────┼───────────┼────────────┤
│ 2 │Momentul motorului │ 2% │ 2% │ 3 │
├────┼───────────────────────────┼───────────────────┼───────────┼────────────┤
│ 3 │Puterea │ 2%*1) │ 3% │ fără obiect│
├────┼───────────────────────────┼───────────────────┼───────────┼────────────┤
│ 4 │Consumul de combustibil │ 2%*1) │ 3% │ 6 │
├────┼───────────────────────────┼───────────────────┼───────────┼────────────┤
│ 5 │Consumul specific de │ │ │ │
│ │combustibil │ fără obiect │ 3% │ fără obiect│
├────┼───────────────────────────┼───────────────────┼───────────┼────────────┤
│ 6 │Consumul de aer │ 2%*1) │ 5% │ 6 │
├────┼───────────────────────────┼───────────────────┼───────────┼────────────┤
│ 7 │Debitul de gaze de evacuare│ 4%*1) │fără obiect│ 6 │
├────┼───────────────────────────┼───────────────────┼───────────┼────────────┤
│ 8 │Temperatura lichidului de │ 2K │ 2K │ 3 │
│ │răcire │ │ │ │
├────┼───────────────────────────┼───────────────────┼───────────┼────────────┤
│ 9 │Temperatura uleiului │ 2K │ 2K │ 3 │
├────┼───────────────────────────┼───────────────────┼───────────┼────────────┤
│10 │Presiunea gazelor de │ 5% │ 5% │ 3 │
│ │evacuare │ din valoarea │ │ │
│ │ │ maxima │ │ │
├────┼───────────────────────────┼───────────────────┼───────────┼────────────┤
│11 │Depresiunea aerului de │ 5% │ 5% │ 3 │
│ │admisie │ din valoarea │ │ │
│ │ │ maxima │ │ │
├────┼───────────────────────────┼───────────────────┼───────────┼────────────┤
│12 │Temperatura gazelor de │ 15K │ 15K │ 3 │
│ │evacuare │ │ │ │
├────┼───────────────────────────┼───────────────────┼───────────┼────────────┤
│13 │Temperatura aerului de │ 2K │ 2K │ 3 │
│ │admisie │ │ │ │
├────┼───────────────────────────┼───────────────────┼───────────┼────────────┤
│14 │Presiunea atmosferică │ 0,5% │ 0,5% │ 3 │
│ │ │ din valoarea │ │ │
│ │ │ măsurată │ │ │
├────┼───────────────────────────┼───────────────────┼───────────┼────────────┤
│15 │Umiditatea relativă a │ │ │ │
│ │aerului de admisie │ 3% │fără obiect│ 1 │
├────┼───────────────────────────┼───────────────────┼───────────┼────────────┤
│16 │Temperatura combustibilului│ 2K │ 5K │ 3 │
├────┼───────────────────────────┼───────────────────┼───────────┼────────────┤
│17 │Temperatura în canalele de │ │ │ │
│ │diluţie │ 1,5 K │fără obiect│ 3 │
├────┼───────────────────────────┼───────────────────┼───────────┼────────────┤
│18 │Umiditatea aerului de │ │ │ │
│ │diluţie │ 3% │fără obiect│ 1 │
├────┼───────────────────────────┼───────────────────┼───────────┼────────────┤
│19 │Debitul diluat al gazelor │ 2% │fără obiect│ 24 (debit│
│ │de evacuare │ din valoarea │ │ parţial)│
│ │ │ măsurată │ │ (debit │
│ │ │ │ │ total)*2)│
└────┴───────────────────────────┴───────────────────┴───────────┴────────────┘
Legenda:────────── *1) Calculele emisiilor poluante din gazele de evacuare descrise în prezenta sunt stabilite în fiecare caz pe baza diferitelor metode de măsura şi/sau calcul. Toleranţele totale vor fi limitate, pentru calculul emisiilor din gazele de evacuare. Valorile autorizate pentru fiecare rubrica, utilizate în ecuaţiile aproximate, trebuie să fie inferioare tolerantelor admise, indicate în standardul ISO 3046-3. *2) Sistemele din circuitul principal - pompa cu deplasament pozitiv CVS sau tubul Venturi vor fi etalonate la debitul critic, după prima instalare, după operaţiunile de întreţinere sau de câte ori se considera necesar sau este indicat pentru verificarea sistemului CVS descris în anexa 5.────────── 1.4. Definirea componenţilor gazoşi 1.4.1. Specificaţii generale cu privire la analizoare Analizoarele trebuie să poată efectua măsurări într-o plaja corespunzătoare preciziei de măsura a concentraţiilor din gazul de evacuare (pct. 1.4.1.1). Este recomandată utilizarea analizoarelor care pot măsura o concentraţie situata între 15% şi 100% din scara completa. Concentraţiile mai mici de 15% din scara completa sunt deasemenea acceptabile dacă valoarea scării complete este de 155 ppm (sau ppm C) sau mai puţin sau dacă utilizează sisteme de copiere (calculatoare, baze de date) care dau o precizie suficienta şi o rezoluţie mai mică de 15% din scara completa. În acest caz, etalonările suplimentare trebuie să asigure garanţia corectitudinii curbelor de etalonare (anexa 3, subanexa 2, pct. 1.5.5.2). Compatibilitatea electromagnetică (EMC) a materialului trebuie să fie la un nivel propriu care să minimalizeze erorile suplimentare 1.4.1.1. Eroarea de măsura Prin eroarea totală de măsura, se înţelege sensibilitatea la interacţiunea cu alte gaze (anexa 3, subanexa 2, pct. 1.9) care nu trebuie să depăşească +/- 5% din valoarea măsurată sau de 3,5 ori scală completă, valoarea cea mai mică fiind reţinută. Pentru concentraţiile inferioare lui 100 ppm, eroarea de măsura nu trebuie să depăşească +/- 4 ppm. 1.4.1.2. Repetabilitatea Este definită ca fiind de 2,5 ori abaterea a zece valori consecutive la o etalonare data sau la un gaz de etalonare. Repetabilitatea nu trebuie să fie mai mare de +/- 1% din concentraţia la scala completa pentru fiecare interval utilizat de peste 155 ppm (sau ppm C) sau +/- 2% pentru fiecare interval utilizat sub 155 ppm (sau ppm C). 1.4.1.3. Zgomotul de fond Răspunsul unui vârf faţă de altul al analizorului de gaz pus la zero şi etalonarea pe o perioada de cca. 10 secunde nu trebuie să depăşească 2% din scala completa pe toată plaja utilizata. 1.4.1.4. Abaterea de zero. Abaterea de zero pe o durata de o ora trebuie să fie inferioară lui 2% din întreaga scala pe toată plaja de baza utilizata. Răspunsul zero este definit ca fiind răspunsul mediu şi prin aceasta se înţelege zgomotul de fond, la un gaz pus la zero luând un interval de 30 secunde. 1.4.1.5. Abaterea valorii de etalonare Abaterea valorii de etalonare în timp de o ora trebuie să fie inferioară lui 2% din întreaga scala pe cel mai de jos interval utilizat. Abaterea este definită ca fiind diferenţa între răspunsul etalonării şi răspunsul zero. Răspunsul etalonării este definit ca fiind răspunsul mediu, inclusiv zgomotul de fond, la un gaz etalon pe durata unui interval de timp de 30 secunde. 1.4.2. Uscarea gazelor Dispozitivul facultativ pentru uscarea gazelor trebuie să aibă un efect minimal asupra concentraţiei gazelor măsurate. Agenţii chimici de uscare nu sunt acceptaţi ca metoda de eliminare a apei din probele de gaz. 1.4.3. Analizoare Punctele de la 1.4.3.1 la 1.4.3.5 din prezenta subanexa indica principiile de măsurare folosite. O descriere detaliată a sistemelor de măsurare este data în anexa 5. Gazele de măsurat trebuie să fie analizate cu ajutorul aparatelor descrise în continuare. Utilizarea circuitelor de liniarizare este autorizata în cazul analizoarelor nelineare. 1.4.3.1. Analiza monoxidului de carbon (CO) Analizorul de monoxid de carbon (CO) va fi de tipul nedispersiv cu absorbţie în infraroşu (NDIR). 1.4.3.2. Analiza bioxidului de carbon [CO(2)] Analizorul de bioxid de carbon va fi de tipul nedispersiv cu absorbţie în infraroşu (NDIR). 1.4.3.3. Analiza hidrocarburilor (HC) Analizorul hidrocarburilor va fi de tipul detectoarelor cu ionizare în flacără incandescente (HFID), detectorul, vanele, tubulatura, etc. fiind încălzite pentru menţinerea unei temperaturi a gazului de 463 K (190 grade C) +/- 10K. 1.4.3.4. Analiza oxizilor de azot [NO(x)] Analizorul oxizilor de azot va fi de tipul detectorului chemiluminiscenta (CLD) sau a detectorului cu chemiluminiscenta incandescent (HCLD) cu un convertizor NO(2)/NO dacă măsurarea se efectuează în stare uscată. Dacă măsurătoarea se face în starea umedă, se va utiliza un HCLD cu convertizorul menţinut la o temperatura mai mare de 333 K (60 grade C) cu condiţia să se verifice că efectul de atenuare al apei, (anexa 3, subanexa 2, pct. 1.9.9.2) să fie satisfăcător. 1.4.4. Prelevarea probelor pentru emisiile gazoase Sondele de prelevare a emisiilor gazoase trebuie să fie montate, faţă de flanşa (flanşele) colectorului de evacuare la o distanta de cel puţin 0,5 m sau la de trei ori diametrul conductei de evacuare, alegându-se cea mai mare valoare, pentru a garanta o temperatura a gazelor de evacuare de cel puţin 343 K (70 grade C) în vecinătatea sondei. În cazul unui motor policilindric cu colector de evacuare ramificat, intrarea în sonda trebuie să fie situata suficient de departe, în aval, pentru a garanta că proba este reprezentativă pentru nivelul mediu al emisiilor din evacuare al tuturor cilindrilor. Pentru motoarele policilindrice echipate cu grupuri distincte de colectoare, ca în cazul motoarelor în "V", poate fi admisă preluarea câte unei probe de pe fiecare grup considerat individual şi calcularea unei medii a nivelului emisiilor poluante. Se poate de asemenea recurge la alte metode, dar trebuie demonstrată corelarea cu metodele precedente. Pentru a calcula nivelul emisiilor din gazele de evacuare trebuie utilizat debitul masic total al acestora. Dacă compoziţia gazelor de evacuare este influenţată de un dispozitiv de post tratament, proba de gaze de evacuare va trebui să fie luată în amonte de acest dispozitiv pentru încercarea de la etapa I şi în aval de acest dispozitiv pentru încercarea de la etapa II. Dacă se utilizează un sistem de diluare în circuitul principal pentru determinarea particulelor, se pot de asemenea determina emisiile din gazele de evacuare diluate. Sondele de prelevare a probelor de gaze trebuie să fie în imediata vecinătate a sondelor de prelevare a particulelor, în tunelul de diluare (anexa 5, pct. 1.2.1.2 pentru DT şi pct. 1.2.2 pentru PSP). Conţinutul în CO şi în CO(2) poate fi, opţional, determinat prin prelevare într-un sac şi apoi prin măsurarea concentraţiei conţinutului sacului prelevat. 1.5. Determinarea particulelor Determinarea particulelor necesita un sistem de diluare. Diluarea poate fi obţinută cu un sistem în circuit derivat sau cu un sistem în circuitul principal. Debitul la sistemul de diluare trebuie să fie suficient pentru a elimina complet condensarea apei în sistem şi pentru menţinerea temperaturii gazului de evacuare diluat la valoarea de 325 K (52 grade C) sau mai mica, imediat în amonte de intrarea în filtre. Dezumidificarea aerului de diluare înainte de intrarea în sistem este autorizata dacă umiditatea aerului este ridicată. Preîncălzirea aerului de diluare peste temperatura limita de 303 K (30 grade C) este recomandată dacă temperatura ambiantă este inferioară lui 293 K (20 grade C). Temperatura aerului de diluare nu trebuie să depăşească, în nici un caz, 325 K (52 grade C) înainte de punctul de intrare al ţevii de evacuare în tunelul de diluare. Într-un sistem de diluare în circuit derivat, sonda de prelevare pentru particule trebuie să fie montată în imediata vecinătate şi în amonte de sonda pentru gaze definită la pct. 4.4 şi conform anexei 5, pct. 1.2.1.1, fig. 4 - fig. 12, EP şi SP. Sistemul de diluare în circuit derivat trebuie să fie proiectat astfel încât să separe debitul de gaz de evacuare în doua fracţiuni, din care cea mai mică va fi diluată cu aer şi utilizata în continuare pentru măsurarea particulelor. Este deci esenţial ca raportul de diluţie să fie calculat cu foarte mare precizie. Se pot aplica diferite metode de fracţionare, tipul acesteia impunând, în mare măsura, materialul şi metodele de prelevare utilizate (anexa 5, pct. 1.2.1.1). Pentru determinarea masei particulelor, trebuie să existe un sistem de prelevare, filtre pentru prelevarea particulelor, o balanţa analitica şi o camera de cântărire controlată din punct de vedere a temperaturii şi umidităţii. Pentru prelevarea gazelor conţinând particule pot fi folosite una din următoarele metode: - metoda cu filtru unic care utilizează o pereche de filtre (pct. 1.5.1.3 din prezenta subanexa) pentru toate modurile ciclului de încercare. Trebuie data atenţie duratei şi debitului de prelevare în aceasta faza a încercării pe stand. O singura pereche de filtre este necesară pentru ciclul de încercare pe stand. - metoda cu filtre multiple prevede utilizarea câte unei perechi de filtre (pct. 1.5.1.3 din prezenta subanexa) pentru fiecare mod al ciclului de încercare. Aceasta metoda permite utilizarea unor procedee de prelevare mai simple dar necesita mai multe filtre. 1.5.1. Filtre pentru prelevarea particulelor 1.5.1.1. Specificarea cerinţelor filtrelor Încercările de aincercare necesita filtre cu fibre de sticla placate cu fluorocarburi sau filtre cu membrane pe baza de fluorocarburi. Pentru aplicaţii speciale pot fi utilizate alte materiale. Toate tipurile de filtre trebuie să aibă o eficacitate de prelevare de 0,3 (mu)m DOP (diocrilftalat) cu un minim de 95% la o viteza nominală a gazului de evacuare cuprinsă între 35 şi 80 cm/s. Pentru executarea încercărilor de corelare între diverse laboratoare sau între un producător şi autoritatea abilitată în materie de aincercare trebuie utilizate filtre de calitate identică. 1.5.1.2. Dimensiunile filtrelor Filtrele pentru particule trebuie să aibă diametrul nominal de 47 mm (diametrul petei: 37 mm). Se pot deasemenea folosi filtre cu un diametru superior (pct. 1.5.1.5) 1.5.1.3. Filtre primare şi secundare. În timpul încercării, gazele de evacuare diluate sunt prelevate cu ajutorul a doua filtre plasate unul după altul (un filtru primar şi un filtru secundar). Filtrul secundar nu trebuie să fie situat la mai mult de 100 mm în aval de primul dar nici în contact cu acesta. Filtrele pot fi cântărite separat sau împreună, ele fiind, aşezate pata contra pata 1.5.1.4. Viteza nominală în filtru Viteza nominală a gazului la trecerea prin filtru trebuie să fie de 35 până la 80 cm/s. Pentru a se evita înfundarea filtrului, pierderea de presiune între începutul şi sfârşitul încercării nu poate depăşi 25 kPa. 1.5.1.5. Încărcarea filtrului La metoda cu filtru unic, încărcarea minimă recomandată, pentru filtru este de 0,5 mg pentru o suprafaţa a petei de 1075 mmp. Valorile pentru dimensiunile cele mai curente ale filtrelor sunt următoarele:
┌─────────────────────┬────────────────────────────────┬─────────────────────┐
│ Diametrul filtrului │ Diametrul recomandat al petei │ Încărcarea minimă │
│ (mm) │ (mm) │ recomandată (mg) │
├─────────────────────┼────────────────────────────────┼─────────────────────┤
│ 47 │ 37 │ 0,5 │
├─────────────────────┼────────────────────────────────┼─────────────────────┤
│ 70 │ 60 │ 1,3 │
├─────────────────────┼────────────────────────────────┼─────────────────────┤
│ 90 │ 80 │ 2,3 │
├─────────────────────┼────────────────────────────────┼─────────────────────┤
│ 110 │ 100 │ 3,6 │
└─────────────────────┴────────────────────────────────┴─────────────────────┘
Pentru metoda cu filtre multiple, încărcarea minimă recomandată pentru ansamblul filtrelor este egala cu produsul dintre valoarea corespunzătoare şi rădăcina pătrată a numărului total de moduri de încercări. 1.5.2. Specificaţii ale camerei de cântărire şi balanţei analitice 1.5.2.1. Starea camerei de cântărire Temperatura camerei (sau a locului) în care filtrele de particule sunt cântărite şi stabilizate trebuie menţinută la 295 K (22 grade C) +/- 3 K pe toată durata condiţionării şi după. Umiditatea trebuie menţinută la un punct de roua de 282,5 K (9,5 grade C) +/- 3 K şi umiditate relativă de 45 +/- 8%. 1.5.2.2. Cântărirea filtrelor de referinţa Atmosfera din camera (sau a locului) trebuie să fie ferită de orice fel de contaminare ambiantă (de exemplu praf) susceptibile de a se depune pe filtrele de particule în cursul stabilizării lor. Abateri de la specificaţiile camerei de cântărire indicate la pct. 1.5.2.1 sunt admise dacă durata lor nu depăşeşte 30 minute. Camera balanţei trebuie să răspundă la specificaţia respectiva înainte ca personalul să intre aici. Doua filtre sau perechi de filtre de referinţa, nefolosite, trebuie să fie cântărite în următoarele patru ore de la cântărirea (perechii) filtrelor de prelevare, dar de preferinţa în acelaşi timp. Ele trebuie să fie de aceleaşi dimensiuni şi executate din aceleaşi materiale cu filtrele de prelevare. Dacă greutatea medie a filtrelor (perechilor de filtre) de referinţă se schimba între cântăriri cu mai mult de +/- 5% (+/- 7,5% pentru perechea de filtre) din încărcarea minimă recomandată a filtrului (pct. 1.5.1.5) atunci se arunca toate filtrele care s-au folosit la prelevare şi se repeta testul de determinare a emisiei de particule. Dacă criteriile de stabilitate a camerei balanţei, indicate la pct. 1.5.2.1, nu sunt îndeplinite, dar greutăţile filtrelor (perechii de filtre) de referinţa răspund la criteriile de mai sus, producătorul motorului are posibilitatea de a accepta greutăţile filtrelor de prelevare sau de a declara încercările ca fiind nule, solicitând repararea sistemului de control al camerei batantei şi refacerea testului. 1.5.2.3. Balanţa analitica Balanţa analitica servind la determinarea greutăţilor tuturor filtrelor trebuie să aibă o precizie (diferenţa tip) de 20 (mu)g şi o rezoluţie de 10 (mu)g (1 diviziune = 10 (mu)g). Pentru filtrele cu diametrul mai mic de 70 mm, precizia şi rezoluţia vor fi de 2 (mu)g, respectiv 1 (mu)g. 1.5.2.4. Eliminarea efectelor electricităţii statice Pentru a elimina efectele electricităţii statice, filtrele trebuie să fie neutralizate înainte de cântărire, de exemplu printr-un neutralizant cu poloniu sau cu un dispozitiv având acelaşi efect. 1.5.3. Prescripţii adiţionale pentru determinarea particulelor poluante Toate elementele sistemului de diluare şi ale sistemului de prelevare care sunt în contact cu gazele de evacuare brute şi diluate, tubulatura de evacuare până la intrarea în filtre, trebuie să fie cunoscute pentru a minimaliza depunerile sau modificarea materialelor specifice. Toate trebuie să fie executate din materiale bune conducătoare de electricitate, care nu reacţionează cu componentele din gazele de evacuare şi să fie puse la reţeaua de împământare pentru a împiedica efectele electrostatice. Subanexa 2 1. ETALONAREA APARATURII DE ANALIZA 1.1. Introducere Fiecare analizor va fi etalonat periodic pentru a respecta condiţiile de precizie din prezentele norme. Metoda de etalonare utilizata este descrisă în prezenta subanexa şi se referă la analizoarele indicate în subanexa 1, pct. 1.4.3. 1.2. Gazul de etalonare Durata de conservare a tuturor gazelor de etalonare trebuie să fie respectată. Data expirării perioadei de conservare a gazelor de etalonare, indicată de producător trebuie să fie înregistrată. 1.2.1. Gaze pure Puritatea cerută a gazelor este definită prin limita de contaminare indicată mai jos. Pentru operaţiunea de etalonare este nevoie de următoarele gaze: - Azot purificat [Contaminare admisă: ≤ 1 ppm C, ≤ 1 ppm CO, ≤ 400 ppm CO(2), ≤ 0,1 ppm NO] - Oxigen purificat [(Puritate > 99,5 % vol.O(2)] - Amestec hidrogen-heliu (40 +/- 2% hidrogen, restul heliu) [contaminare admisă ≤ 1 ppm C, ≤ 400 ppmCO(2)] - Aer de sinteza purificat [(Contaminare admisă ≤ 1 ppm C, ≤ 1 ppm CO, ≤ 400 ppm CO(2), ≤ 0,1 ppm NO] (Conţinutul în oxigen cuprins între 18 şi 21 % vol.) 1.2.2. Gaze de etalonare Se va utiliza un amestec gazos având următoarea compoziţie chimica: - C(3)H(8) şi aer de sinteza purificat (pct. 1.2.1) - CO şi azot purificat - NO şi azot purificat (cantitatea de NO(2) conţinută în gazul de etalonare nu trebuie să depăşească 5% din conţinutul de NO) - O(2) şi azot purificat - CO(2) şi azot purificat - CH(4) şi aer de sinteza purificat - C(2)H(6) şi aer de sinteza purificat Nota: Alte combinaţii de gaze sunt admise cu condiţia ca acestea să nu reacţioneze unul cu altul. Compoziţia reală a unui gaz de etalonare trebuie să fie conformă cu valorile nominale cu o toleranta de +/- 2%. Toate concentraţiile gazelor de etalonare sunt date în volume (procent de volum sau ppm de volum). Gazele servind pentru etalonare pot fi obţinute cu ajutorul unui amestecător dozator de gaz, prin diluare cu N(2) purificat sau cu aer de sinteza purificat. Precizia aparatelor de amestec trebuie să fie la acelaşi nivel cu concentraţia gazului de etalonare diluat pentru a putea fi determinata cu o precizie de +/- 2%. 1.3. Modul de utilizare a analizoarelor şi a sistemului de prelevare Modul de utilizare a analizoarelor trebuie să fie în conformitate cu instrucţiunile de punere în funcţiune şi de utilizare date de producătorul aparatului. Trebuie respectate prevederile minimale indicate de la pct. 1.4 până la 1.9 ale prezentei subanexe. 1.4. Încercarea de etanşeitate Trebuie efectuată o încercare de etanşeitate a sistemului. Sonda este deconectată de la sistemul de evacuare şi introdusă în priza. Se pune în funcţiune pompa analizorului. După o perioada iniţială de stabilizare, toate aparatele de măsurare a debitului ar trebui să indice "zero". În caz contrar conductele de prelevare trebuie controlate iar erorile corectate. Cantitatea maxima acceptată a pierderilor prin neetanşeitate pe latura vidată este de 0,5 % din debitul de curgere curent, pentru porţiunea de sistem controlată. Debitele analizorului şi ale derivaţiei pot fi folosite pentru a estima debitele de curgere curente. O alta metoda presupune introducerea unei schimbări graduale în concentraţie la intrarea în conducta de prelevare, prin înlocuirea gazului de punere la zero, printr-un gaz de etalonare. Dacă după o perioada adecvată de timp, indicatoarele arată o concentraţie mai mică decât concentraţia introdusă, acest fapt indica probleme de etalonare sau de etanşeitate. 1.5. Procedura de etalonare 1.5.1 Ansamblul dispozitivului Ansamblul dispozitivului trebuie să fie etalonat iar curbele de etalonare verificate în raport cu cele ale gazelor etalon. Debitele de gaz folosite trebuie să fie aceleaşi ca pentru etalonarea gazelor de evacuare. 1.5.2. Timpul de încălzire Timpul de încălzire trebuie să fie conform cu recomandările producătorului aparatului. În lipsa indicaţiilor se recomanda un timp de încălzire al analizoarelor de minim doua ore. 1.5.3. Analizoarele NDIR şi HFID Analizorul NDIR trebuie să fie reglat, dacă este necesar, iar flacara de ardere a analizorului HFID trebuie să fie optimizată (pct. 1.8.1). 1.5.4. Etalonarea Pentru o utilizare normală, pe orice plaja de funcţionare a aparatului, trebuie să se facă etalonarea acestuia. Cu ajutorul aerului sintetic purificat (sau azot) se pun la zero analizoarele de CO, CO(2), NO(x), HC şi O(2). Gazele de etalonare corespunzătoare se introduc în analizoare, valorile sunt înregistrate, iar curbele de etalonare sunt stabilite conform pct. 1.5.5. Se verifica din nou reglajul la zero şi se repeta dacă este necesar, procedura de etalonare. 1.5.5. Stabilirea curbei de etalonare 1.5.5.1. Principiu general Se stabileşte curba de etalonare a analizorului determinând cel puţin cinci puncte de etalonare (în afară de zero) dispuse cât mai uniform posibil. Concentraţia nominală cea mai mare, trebuie să fie egala sau mai mare decât la 90% din scala completa. Curba de etalonare este calculată prin metoda celor mai mici pătrate. Dacă gradul polinomului este superior lui trei, numărul punctelor de etalonare (se înţelege şi zero) trebuie să fie cel puţin egal cu gradul polinomului plus doi. Curba de etalonare nu trebuie să difere cu mai mult de +/- 2% faţă de valoarea nominală în orice punct de etalonare dar nu mai mult de +/- 1% din întreaga scala. Curba şi punctele de etalonare permit verificarea ca etalonarea a fost corect executată. Trebuie indicaţi diferiţi parametri caracteristici ai analizorului, astfel: - domeniul de măsura, - sensibilitatea, - data etalonării. 1.5.5.2. Etalonarea la mai puţin de 15% din întreaga scala Se stabileşte curba de etalonare a analizorului determinând minim 10 puncte de etalonare (în afară de zero) dispuse în aşa fel ca 50% din punctele de etalonare să fie inferioare a 10% din întreaga scala. Curba de etalonare se stabileşte prin metoda celor mai mici pătrate. Curba de etalonare nu trebuie să difere cu mai mult de +/- 4% faţă de valoarea nominală a fiecărui punct de etalonare şi cu mai mult de +/- 1% din întreaga scala. 1.5.5.3. Alte metode Alte tehnici (de exemplu calculatoare, comutatoare de plaja electronice) pot fi deasemenea utilizate dacă se poate demonstra că ele asigura o precizie echivalenta. 1.6. Verificarea etalonării Toate plajele de funcţionare, utilizate normal, sunt verificate înaintea fiecărei analize conform procedurii următoare: Etalonarea se verifica cu ajutorul unui gaz de punere la zero şi a unui gaz de etalonare, dacă valoarea nominală este superioară lui 80% din întreaga scala. Dacă, pentru doua puncte considerate, valoarea găsită este mai mare decât valoarea de referinţa cu peste +/- 4% din întreaga scala, parametrii de reglaj trebuie modificaţi corespunzător. În caz contrar, trebuie stabilită o noua curba de etalonare conform pct. 1.5.4. 1.7. Încercarea de eficienta a convertizorului de NO(x) Eficienta convertizorului utilizat pentru conversia NO(2) în NO este verificată în modul indicat la punctele 1.7.1 la 1.7.8 (fig. 1). 1.7.1. Instalaţia de încercare Cu instalaţia de încercare ilustrată în fig. 1 (vezi anexa 3, subanexa 1, pct. 1.4.3.5) şi cu metoda descrisă mai jos, se poate verifica eficacitatea convertizoarelor cu ajutorul unui ozonizator. 1.7.2. Etalonarea Detectoarele CLD şi HCLD sunt etalonate în plaja de funcţionare cel mai des utilizata, conform specificaţiilor producătorului, cu un gaz de punere la zero şi un gaz de etalonare (conţinutul de NO trebuie să fie egal cu cca. 80% din plaja de funcţionare, iar concentraţia de NO(2) în amestec cu gazul sub 5% în concentraţie de NO). Analizorul de NO(x) trebuie să fie în modul de funcţionare NO astfel încât gazul de etalonare să nu treacă prin convertizor. Concentraţia indicată trebuie să fie înregistrată. 1.7.3. Calcule Eficienta convertizorului de NO(x) se calculează cu următoarea formula:
┌ a-b ┐
Eficacitatea (%) = │ 1+ ────│x 100
└ c-d ┘
a = concentraţia de NO(x) conform pct. 1.7.6 b = concentraţia de NO(x) conform pct. 1.7.7 c = concentraţia de NO conform pct. 1.7.4 d = concentraţia de NO conform pct. 1.7.5 1.7.4. Adaosul de oxigen Cu ajutorul unui racord în T, se adauga continuu oxigen în fluxul de gaz până ce concentraţia indicată ajunge cu cca. 20% mai mică decât concentraţia de etalonare afişată conform pct. 1.7.2 (analizorul fiind folosit în modul de funcţionare NO). Concentraţia înregistrată corespunde literei "c" din formula. Înaintea acestei operaţiuni ozonizatorul trebuie scos din funcţiune. 1.7.5. Punerea în funcţiune a ozonizatorului Ozonizatorul este deci pus în funcţiune pentru a furniza suficient ozon pentru a reduce concentraţia de NO la cca. 20% (minimum 10%) din concentraţia de etalonare indicată la pct. 1.7.2. Concentraţia înregistrată corespunde literei "d" din formula (analizorul fiind folosit în modul de funcţionare NO). fig. 1────────── *) Notă CTCE: Schema convertizorului de N0(2), se găseşte în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 623 bis din 22 august 2002, la pagina 23 (a se vedea imaginea asociată).────────── 1.7.6. Modul de funcţionare NO(x) Analizorul de NO va fi comutat pe modul de funcţionare NO(x) pentru ca amestecul de gaze [(constituit din NO, NO(2), O(2), şi N(2)] să treacă prin convertizor. Concentraţia înregistrată corespunde literei "a" din formula [analizorul fiind folosit în modul de funcţionare NO(x)]. 1.7.7. Oprirea ozonizatorului Acum ozonizatorul este oprit. Amestecul de gaze indicat la pct. 1.7.6 traversează convertizorul pentru a ajunge în detector. Concentraţia înregistrată corespunde literei "b" din formula [analizorul fiind folosit în modul de funcţionare NO(x)]. 1.7.8. Modul de funcţionare NO O data comutat pe modul de funcţionare NO, ozonizatorul fiind oprit, deasemenea se întrerupe alimentarea cu oxigen sau aer de sinteza. Valoarea NO(x) afişată de analizor nu trebuie să depăşească cu mai mult de +/- 5% valoarea măsurată conform pct. 1.7.2 (analizorul fiind în modul de funcţionare NO). 1.7.9. Intervalul între încercări Eficienta convertizorului trebuie să fie verificată înainte de fiecare etalonare a analizorului de NO(x). 1.7.10. Randamentul cerut Randamentul convertizorului nu trebuie să fie mai mic de 90%, dar un randament mai mare de 95% este recomandat. Nota: Dacă cu analizorul în plaja de funcţionare cea mai curenta, ozonizatorul nu permite obţinerea unei reduceri de la 80% la 20% conform pct. 1.7.5, atunci se utilizează plaja cea mai ridicată care va asigura aceasta reducere. 1.8. Reglajul FID-ului 1.8.1. Optimizarea răspunsului detectorului Detectorul HFID trebuie să fie reglat conform indicaţiilor producătorului aparatului. Se utilizează un gaz de etalonare conţinând propan şi aer pentru optimizarea răspunsului în plaja de funcţionare uzuală. Debitele de combustibil şi de aer fiind reglate conform recomandărilor producătorului, se introduce în analizor un gaz de etalonare cu 350 +/- 75 ppm C. Răspunsul aparatului pentru un debit de combustibil dat este determinat din diferenţa între răspunsul gazului de etalonare şi răspunsul gazului de punere la zero. Debitul de combustibil trebuie să fie reglat progresiv peste şi sub cel specificat de producător. Se înregistrează răspunsul cu gazul de etalonare şi cu gazul de punere la zero pentru debitele de combustibil. Se trasează o curba a diferenţei celor doua răspunsuri iar debitul de combustibil este reglat spre partea cea mai bogata a curbei. 1.8.2. Factori de răspuns pentru hidrocarburi Analizorul trebuie să fie calibrat utilizând propan în amestec cu aer şi cu aer de sinteza purificat, conform pct. 1.5. Factorii de răspuns trebuie să fie determinaţi la punerea în funcţiune a unui analizor şi, după intervale lungi de timp, în perioada duratei de serviciu. Factorul de răspuns R(f), pentru un grup de hidrocarburi dat, este raportul între valoarea C1 indicată de FDI şi concentraţia gazului în butelie, exprimat în ppm C1. Concentraţia gazului de încercare trebuie să fie situata la un nivel la care să dea un răspuns corespunzător la cca. 80% din întreaga scala. Concentraţia trebuie să fie cunoscută cu o precizie de +/- 2% în raport cu un etalon gravimetric exprimat în volume. Altfel spus, butelia de gaz trebuie să fie, în prealabil, ţinuta mai mult de 24 ore la o temperatura de 298 K (25 grade C) +/- 5 K. Gazele de încercare folosite şi gama de factori de răspuns, recomandaţi sunt:
- Metan şi aer de sinteza purificat 1,00 ≤ R(f) ≤ 1,15
- Propilenă şi aer de sinteza purificat 0,90 ≤ R(f) ≤ 1,10
- Toluen şi aer de sinteza purificat 0,90 ≤ R(f) ≤ 1,10
în raport cu factorul de răspuns [R(f)] de 1,00 pentru amestec de propan şi aer sintetic purificat. 1.8.3. Verificarea interferentei oxigenului Verificarea interferentei oxigenului trebuie să fie efectuată la punerea în funcţiune a analizorului şi, prin urmare, la intervale lungi de timp în perioada duratei de serviciu. Factorul de răspuns trebuie să fie determinat conform pct. 1.8.2. Gazele de încercare folosite şi gama de factori de răspuns, recomandaţi sunt: - Propan şi azot: 0,95 ≤ R(f) ≤ 1,05 în raport cu factorul de răspuns [R(f)] de 1,00 pentru amestecul de propan şi aer de sinteza purificat. Concentraţia oxigenului în aerul conţinut în arzătorul FID-ului nu trebuie să se situeze la mai mult de +/- 1%, în moli, faţă de concentraţia oxigenului din aerul utilizat de arzător la ultima verificare a interferentei oxigenului. Dacă diferenţa este mai mare, interferenta oxigenului trebuie să fie verificată şi dacă este necesar, analizorul va fi reglat din nou. 1.9. Efecte de interferenta cu analizoarele NDIR şi CLD Gazele prezente în evacuare, altele decât acelea care sunt în curs de analizat pot interfera în mai multe feluri cu cele analizate. Exista interferenta pozitivă, în aparatele NDIR, dacă, gazul care interfera da acelaşi efect cu al gazului care se măsoară, dar la un grad mai mic. Exista interferenta negativa, în aparatele NDIR, dacă, gazul care interfera măreşte banda de absorbţie a gazului de măsurat şi în aparatele CLD, dacă, gazul care interfera atenuează radiaţia. Verificările interferentei indicate la pct. 1.9.1 şi 1.9.2 trebuie să fie executate înainte de punerea în funcţiune a analizorului şi, apoi, se face la intervale mari de timp în perioada duratei de serviciu. 1.9.1. Verificarea interferentei pe analizorul de CO Apa şi CO(2) pot interfera în funcţionarea analizorului de CO. În consecinţa, se lasa să barboteze în apa, la temperatura ambiantă, un gaz de etalonare cotinand C0(2) în concentraţie cuprinsă între 80 şi 100% din întreaga scala a plajei maxime de măsura folosită în cursul încercării şi se înregistrează răspunsul analizorului. Acesta nu trebuie să depăşească 1% din întreaga scala pentru plaja egala sau superioară lui 300 ppm sau 3 ppm pentru o plaja inferioară lui 300 ppm. 1.9.2. Verificarea efectelor de atenuare în analizorul de NO(x) Cele doua gaze importante, pentru analizoarele CLD (şi HCLD) sunt CO(2) şi vaporii de apa. Gradele de atenuare rezultate ale acestor gaze sunt proporţionale cu concentraţia lor şi necesita, în consecinţa, tehnici de încercare pentru determinarea efectului de atenuare al concentraţiilor celor mai mari, prevăzute, în timpul încercării. 1.9.2.1. Verificarea efectului de atenuare în analizorul de CO(2) Se trece prin analizorul NDIR, un gaz de etalonare a CO(2) într-o concentraţie de 80 până la 100% din întreaga scala a domeniului maxim de măsura şi se înregistrează valoarea indicată pentru CO(2) (A). În continuare se diluează la 50% cu gaz de etalonare a NO şi se trece prin NDIR şi (H)CLD inregistrand valorile de CO(2) şi NO respectiv (B) şi (C). Se închide aducţiunea de CO(2) pentru ca numai gazul de etalonare a lui NO să treacă prin analizorul (H)CLD şi se înregistrează valoarea indicată pentru NO, (D). Efectul de atenuare se calculează după cum urmează:
┌ ┐
│ ┌ C x A ┐ │
Efectul de atenuare al C0(2)(%) = │1-│───────────│ │ x 100
│ └(DxA)-(DxB)┘ │
└ ┘
şi nu trebuie să fie superior lui 3% din întreaga scala. unde: A = concentraţia de CO(2) nediluat, măsurat cu NDIR (%) B = concentraţia de CO(2) diluat, măsurat cu NDIR (%) C = concentraţia de NO diluat, măsurat cu CLD (ppm) D = concentraţia de NO nediluat, măsurat cu CLD (ppm) 1.9.2.2. Verificarea efectului de atenuare al apei Aceasta verificare se aplica numai la măsurarea concentraţiei de gaze umede. La calcularea efectului de atenuare a apei trebuie ţinut cont de diluarea gazului de etalonare NO cu vaporii de apa şi de stabilirea unui raport între concentraţia vaporilor de apa în amestec şi a celui prevăzut în timpul încercării. Gazul de etalonare NO având o concentraţie de 80 până la 100% din întreaga scala raportată la plaja normală de funcţionare trebuie să treacă prin (H)CLD şi valoarea înregistrată pentru NO se retine ca valoare (D). Se lasa gazul NO să barboteze în apa la temperatura ambiantă, apoi să traverseze (H)CLD şi valoarea înregistrată pentru NO se retine ca valoare (C). Presiunea absolută de funcţionare a analizorului şi temperatura apei trebuie să fie măsurate şi înregistrate ca (E) şi (F). Temperatura apei va fi determinata şi înregistrată ca (F). Presiunea vaporilor de saturaţie a amestecului care corespunde la temperatura apei din vasul de barbotare (F) trebuie să fie măsurată şi înregistrată ca valoare (G). Concentraţia vaporilor de apa din amestec (în %) trebuie să fie calculată cu formula următoare:
┌ G ┐
H = 100 x │─────│
└ P(B)┘
şi se înregistrează ca valoare (H). Concentraţia prevăzută a gazului de etalonare NO diluat (cu vapori de apa) trebuie să fie calculată cu formula următoare:
┌ H ┐
De = D x │ 1- ─── │
└ 100 ┘
şi se înregistrează ca valoare De. Concentraţia maxima a vaporilor de apa de evacuare (în %), pentru evacuarea motoarelor Diesel, admisă în cursul încercărilor, trebuie să fie estimată în ipoteza unui raport atomic H/C al combustibilului de 1,8 la 1, pornind de la concentraţia maxima a gazului de etalonare CO(2) nediluat, [(A) măsurat cum se indica la pct. 1.9.2.1] şi se calculează cu următoarea formula: Hm = 0,9 x A şi se înregistrează ca valoare Hm. Efectul atenuării apei se calculează cu următoarea formula:
┌De-C ┐ ┌ Hm ┐
Efectul de atenuare al H(2)O(%) = │──── │ x │────│ x 100
└ De ┘ └ H ┘
şi nu trebuie să depăşească 3% din întreaga scala unde: De = concentraţia admisă a NO diluat (ppm) C = concentraţia NO diluat (ppm) Hm = concentraţia maxima a vaporilor de apa (%) H = concentraţia reală a vaporilor de apa (%). Nota: Este important ca gazul de etalonare, al NO, să conţină o concentraţie minimă de NO(2) pentru aceasta verificare, deoarece absorbţia de NO(2) în apa nu a intrat în calculele privind efectul de atenuare. 1.10. Intervalele de etalonare Analizoarele trebuie să fie etalonate conform pct. 1.5 la trei luni sau mai puţin sau cu ocazia fiecărei reparaţii sau schimbare de sistem, susceptibilă de a influienta etalonarea. 2. ETALONAREA SISTEMULUI DE MĂSURA A PARTICULELOR 2.1. Introducere Fiecare element este etalonat pentru că trebuie să respecte condiţiile de precizie din prezentele norme. Metoda de etalonare utilizata este descrisă în acest capitol pentru elementele indicate în anexa 3, subanexa 1, pct. 1.5 şi în anexa 5. 2.2. Debit Contoarele de gaze sau debitmetrele, sunt etalonate conform normelor naţionale şi/sau internaţionale. Eroarea maxima admisă a valorilor măsurate trebuie să fie de +/- 2%. Dacă debitul de gaz este determinat prin măsurarea diferentiala a curgerii, eroarea maxima a diferenţei trebuie să fie la fel ca precizia de măsurare a GEDF care este de +/- 4% (vezi anexa 5, pct. 1.2.1.1 EGA). Eroarea se poate calcula ca rădăcina pătrată medie a erorilor fiecărui instrument. 2.3. Verificarea raportului de diluţie Pentru a utiliza sistemele de prelevare a particulelor fără EGA (anexa 5, pct. 1.2.1.1) se verifica raportul de diluţie pentru fiecare instalare de motor nou, cu motorul în funcţiune şi măsurând concentraţiile de CO(2) sau de NO(x) în gazele de evacuare brute şi diluate. Raportul de diluţie măsurat trebuie să fie în limitele de +/- 10% faţă de raportul de diluţie calculat plecând de la măsurarea concentraţiei de CO(2) sau NO(x). 2.4. Verificarea condiţiilor de curgere parţială Plaja oscilaţiilor de viteza şi presiunea gazelor de evacuare trebuie să fie verificată şi reglată în conformitate cu cerinţele din anexa 5, pct. 1.2.1.1, EP, acolo unde este cazul. 2.5. Intervalele de etalonare Aparatele de măsura a debitului sunt etalonate la trei luni sau mai puţin sau de fiecare data când modificarea adusă sistemului este susceptibilă să influienteze etalonarea. Subanexa 3 1. EVALUAREA ŞI CALCULUL DATELOR 1.1. Evaluarea datelor pentru emisiile gazoase Pentru evaluarea emisiilor gazoase, se ia media indicaţiilor aparatelor din ultimele 60 secunde a fiecărui mod de funcţionare şi concentraţiile medii (conc) de HC, CO, NO(x) şi CO(2), dacă se utilizează metoda echivalentului carbon, în timpul fiecărui mod de funcţionare sunt determinate, pornind de la datele medii citite şi de la datele de etalonare coresponzatoare. Se poate utiliza un tip de înregistrare diferit dacă acesta garantează obţinerea de date echivalente. Concentraţiile de fond medii [conc(d)] pot fi determinate după datele de pe sacii de aer de diluare sau după datele de fond continue (altele decât cele de pe saci) şi datele de etalonare corespondente. 1.2. Emisiile de particule Pentru evaluarea nivelului emisiilor de particule poluante, se înregistrează, pentru fiecare mod de funcţionare, masele [M(SAM,i)] sau volumele [V(SAM,i)] totale ale probelor prelevate. Filtrele trebuie să fie retrimise la camera de cântărire şi menţinute în camera timp de cel puţin o ora, dar nu mai mult de 80 ore, apoi vor fi cântărite. Se înregistrează greutatea bruta a filtrelor, şi se scade greutatea proprie (anexa 3, pct. 3.1). Masa particulelor [M(f) pentru metoda filtrului simplu, M(f,i) pentru metoda filtrelor multiple] este suma maselor particulelor colectate de pe filtrele primare şi secundare. Dacă o corecţie de fond trebuie a fi aplicată, se înregistrează masa [M(DIL)] sau volumul [V(DIL)] aerului de diluare care traversează filtrele şi masa particulelor [M(d)]. Dacă se efectuează mai mult de o măsurare, trebuie calculat coeficientul M(d)/M(DIL) sau V(d)/V(DIL) pentru fiecare măsurare individuală şi se ia media valorilor. 1.3. Calculul emisiilor gazoase Rezultatele finale ale încercărilor se obţin prin operaţiunile următoare. 1.3.1. Determinarea debitului de gaz de evacuare Se determina debitul masic al gazelor de evacuare [G(EXHW), V(EXHW), sau V(EXHD)], pentru fiecare mod de funcţionare, conform anexei 3, subanexa 1, pct. de la 1.2.1 la 1.2.3. Dacă se utilizează un sistem de diluare în circuitul principal, se determina debitul total al gazului de evacuare diluat [G(TOTW), V(TOTW) pentru fiecare mod de funcţionare, conform anexei 3, subanexa 1, pct. 1.2.4. 1.3.2. Corecţia pentru trecerea de la starea uscată la starea umedă Dacă se folosesc valorile G(EXHW), V(EXHW), G(TOTW) sau V(TOTW), acestea se convertesc la concentraţia în stare umedă, folosind formula următoare, dacă concentraţia nu este măsurată deja în stare umedă: conc (umedă) = k(w) x conc (uscată) Pentru gazele de evacuare brute:
┌ G(FUEL) ┐
k(w,r,1) = │ 1 - F(FH) x ─────── │ - k(w2)
└ G(AIRD) ┘
sau:
┌ 1 ┐
k(w,r,2) = │───────────────────────────────────────────── │ - k(w2)
└ 1+1,88 x 0,005 x (%CO[uscat])+ %CO(2)[uscat] ┘
Pentru gazele de evacuare diluate:
┌ 1,88 x %CO(2)[umed] ┐
k(w,e,1)= │ 1- ──────────────────── │- k(w1)
└ 200 ┘
sau:
┌ ┐
│ 1 - K(w1) │
k(w,e,2) = │─────────────────────────│
│ 1,88 x %CO(2)[uscat] │
│1+ ──────────────────── │
│ 200 │
└ ┘
Valorile lui F(FH) pot fi calculate cu următoarea formula:
1,969
F(FH) = ────────────────
┌ G(FUEL) ┐
│ 1 + ─────── │
└ G(AIRW) ┘
Pentru aerul de diluare:
k(w,d) = 1 - k(w1)
1,608 x [H(d) x (1 - 1/DF) + H(a) x (1/DF)]
k(w1) = ────────────────-────────────────────────────────
1000 + 1,608 x [H(d) x (1-1/DF) + H(a) x (1/DF)]
6,22 x R(d) x P(d)
H(d) = ─────────────────────
P(B) - P(d) x R(d) x 10^-2
Pentru aerul de admisie (dacă diferă de aerul de diluare):
k(w,a) = 1 - k(w2)
1,608 x Ha
k(w2) = ────────────────────
1000+[1,608 x H(a)]
6,22 x R(a) x P(a)
H(a) = ───────────────────────────
P(B) - P(a) x R(a) x 10^-2
unde: H(a) = umiditatea absolută a aerului de admisie, în grame apa/kg aer uscat; H(d) = umiditatea absolută a aerului de diluare, în grame apa/kg aer uscat; R(d) = umiditatea relativă a aerului de diluare (%); R(a) = umiditatea relativă a aerului de admisie (%); P(d) = presiunea de vapori la saturaţie a aerului de diluare (kPa); P(a) = presiunea de vapori la saturaţie a aerului de admisie (kPa); P(B) = presiunea barometrică totală (kPa). 1.3.3. Corecţia de umiditate a NO(x) Emisia de NO(x) fiind funcţie de condiţiile atmosferice ambiante, concentraţia de NO(x) trebuie să fie corectată în funcţie de temperatura şi umiditatea aerului ambiant prin factorul K(H) calculat cu următoarea formula:
1
K(H) = ──────────────────────────────────────
1 + A x [H(a)-10,71] + B x [T(a)-298)
unde: A = 0,309 x G(FUEL)/G(AIRD) - 0,0266 B = - 0,209 x G(FUEL)/G(AIRD) + 0,00954 T = temperatura aerului în grade K G(FUEL)/G(AIRD) = raportul combustibil/aer uscat H(a), R(a), P(a) şi P(B) conform pct. 1.3.2 de mai sus 1.3.4. Calculul debitelor masice ale emisiilor Calculul pentru fiecare mod de funcţionare se calculează după cum urmează: a) Pentru gazele de evacuare brute*1): Gaz(mass) = u x conc x G(EXHW) sau: Gaz(mass) = v x conc x V(EXHD) sau: Gaz(mass) = w x conc x V(EXHW) b) Pentru gazele de evacuare diluate*1):
Gaz(mass) = u x [conc](c) x G(TOTW)
sau:
Gaz(mass) = w x [conc](c) x V(TOTW)
unde:
[conc](c) = concentraţia de baza corectată
[conc](c) = conc - [conc](d) x [1 - (1/DF)]
13,4
DF = ────────────────────────────────────
conc CO(2) + (concCO + concHC) x 10^-4
sau
DF= 13,4/concC0(2)
Coieficientii u = umiditate, v = uscat, w = umiditate, trebuie luaţi
din tabelul de mai jos:
────────────────────────────────────────────────────────────────────────
Gaz u v w conc
────────────────────────────────────────────────────────────────────────
NO(x) 0,001587 0,002053 0,002053 ppm
────────────────────────────────────────────────────────────────────────
CO 0,000966 0,00125 0,00125 ppm
────────────────────────────────────────────────────────────────────────
HC 0,000479 - 0,000619 ppm
────────────────────────────────────────────────────────────────────────
CO(2) 15,19 19,64 19,64 %
────────────────────────────────────────────────────────────────────────
────────── *1) În cazul oxizilor de azot concentraţia de NO(x) (NO sau NO ) trebuie să fie multiplicata prin K[HNO(x)], factorul de corecţie al umidităţii pentru NO(x) (menţionat la pct. 1.3.3), după cum urmează:────────── Densitatea componentei HC este calculată pe baza unui raport mediu: carbon/hidrogen de 1/1,85.
K[HNO(x)] x conc sau K[HNO(x)] x [conc](c)
1.3.5. Calculul emisiilor specifice Emisia specifica (g/kWh) trebuie să fie calculată pentru toate componentele, individual, în modul următor:
n
Σ Gaz(mass) x WF(i)
i=1
Gaz individual = ───────────────────────
n
Σ P(i) x WF(i)
i=1
unde P(i)= P(m,i) + P(AE,i)
Factorii de ponderare şi numărul de moduri de funcţionare (n) utilizate în calculul de mai sus sunt conforme cu anexa 3, pct. 3.6.1. 1.4. Calculul emisiei de particule Emisia de particule se calculează conform indicaţiilor ce urmează: 1.4.1. Factorul de corecţie de umiditate, pentru particule Emisia de particule a motoarelor Diesel depinzând de condiţiile atmosferice ambiante, debitul masic de particule trebuie corectat pentru a tine cont de umiditatea aerului ambiant prin factorul K(p) dat prin formula următoare:
1
K(p) = ────────────────────────────
1+0,0133 x [H(a)-10,71]
H(a) = umiditatea aerului de admisie, în grame apa/kg aer uscat
6,22 x Ra xPa
H(a) = ──────────────────────────
P(B)-P(a) x R(a) x 10^-2
R(a) = umiditatea relativă a aerului de admisie (%) P(a) = presiunea vaporilor saturati în aerul de admisie (kPa) P(B) = presiunea barometrică totală (kPa) 1.4.2. Sistemul de diluare în circuit derivat Rezultatele încercărilor finale raportate la emisia de particule se obţin prin operaţiunile următoare. Pentru diferenţe tipuri de comanda a debitului de diluare, pot fi utilizate diferite metode de calcul a debitului masic al gazelor de evacuare diluate G(EDF) sau a debitului volumic echivalent al gazelor de evacuare diluate V(EDF). Toate calculele sunt efectuate pe baza valorilor medii ale diferitelor moduri de funcţionare (i) în timpul perioadei de prelevare. 1.4.2.1. Sisteme izocinetice G(EDFW,i) = G(EXHW,i) x q(i) sau:
V(EDFW,i) = V(EXHW,i) x q(i)
G(DILW,i) + [G(EXHW,i) x r]
q(i) = ─────────────────────────────
[G(EXHW,i) x r]
sau:
V(DILW,i) + [V(EXHW,i) x r]
q(i) = ─────────────────────────────
[V(EXHW,i) x r]
unde "r" reprezintă raportul între secţiunea transversală a sondei izocinetice A(p) şi secţiunea transversală a ţevii de evacuare A(T):
A(p)
r = ────
A(T)
1.4.2.2. Sisteme cu măsurarea concentraţiei de C(O)2 sau NO(x) G(EDFW,i) = G(EXHW,i) x q(i) sau:
V(EDFW,i) = V(EXHW,i) x q(i)
[Conc](E,i) - [Conc](A,i)
q(i) = ──────────────────────────
[Conc](D,i) - [Conc](A,i)
unde: Conc(E) = concentraţia umedă a gazului marcher în gazele de evacuare brute Conc(D) = concentraţia umedă a gazului marcher în gazele de evacuare diluate Conc(A) = concentraţia umedă a gazului marcher în aerul de diluare. Concentraţiile măsurate în stare uscată sunt convertite în concentraţii în stare umedă conform pct. 1.3.2 din prezenta subanexa. 1.4.2.3. Sisteme cu măsurarea CO(2) şi metoda echivalentului carbon
206,6 x G(FUEL,i)
G(EDFW,i) = ────────────────────────────
[CO(2)](D,i) - [CO(2)](A,i)
unde: [CO(2)](D) = concentraţia de CO(2) în gazele de evacuare diluate [CO(2)](A) = concentraţia de CO(2) în aerul de diluare (concentraţii în volume (%) din starea umedă) Aceasta ecuaţie are la baza ipoteza unui echilibru al carbonului (atomii de carbon sunt emişi de motor sub forma de CO(2)) şi se obţine prin următoarele etape:
G(EDFW,i) = G(EXHW,i) x q(i)
şi
206,6 x G(FUEL,i)
q(i) = ────────────────────────────────────────
G(EXHW,i) x [CO(2)](D,i) - [CO(2)](A,i)
1.4.2.4. Sisteme cu măsurarea debitului
G(EDFW,i) = G(EXHW,i) x q(i)
G(TOTW,i)
q(i) = ─────────────────────
G(TOTW,i) - G(DILW,i)
1.4.3. Sisteme de diluare în circuit principal Rezultatele încercărilor finale, raportate la emisia de particule se obţin prin următoarele operaţiuni. Toate calculele sunt stabilite pe baza valorilor medii ale diferitelor moduri de funcţionare în timpul perioadei de prelevare. G(EDFW,i) = G(TOTW,i) V(EDFW,i) = V(TOTW,i) 1.4.4. Calculul debitului masic de particule Debitul masic de particule se calculează după cum urmează: - Pentru metoda cu filtru unic:
M(f) [G(EDFW)](aver)
PT(masse) = ──────── x ────────────
M(SAM) 1000
sau
M(f) [V(EDFW)](aver)
PT(masse) = ─────── x ─────────────
V(SAM) 1000
unde: [G(EDFW)](aver), [V(EDFW)](aver), [M(SAM)](aver), [V(SAM)](aver) în cursul ciclului de încercare sunt calculate însumând valorile medii ale diferitelor moduri de funcţionare din perioada de prelevare:
n
[G(EDFW)](aver) = Σ G(EDFW,i) x WF(i)
i=1
n
[V(EDFW)](aver) = Σ V(EDFW,i) x WF(i)
i=1
n
M(SAM) = Σ M(SAM,i)
i=1
n
V(SAM) = Σ V(SAM,i)
i=1
unde i = 1, ... n.
- Pentru metoda cu filtre multiple:
M(f,i) [G(EDFW,i)]
PT(masse,i) = ───────── x ────────────
M(SAM,i) 1000
sau
M(f,i) [V(EDFW,i)]
PT(masse,i) = ───────── x ────────────
V(SAM,i) 1000
unde i = 1, ... n.
Debitul masic de particule poate suferi o corecţie de fond, după cum urmează: - pentru metoda cu filtru unic:
┌ ┌ ┐┐ ───────
│ M(f) │M(d) ┌i=n ┌ 1 ┐ ┐││ G(FDFW)
PT(masse) = │ ───── - │────── x │ Σ │1 - ───── │ x WF(i)│││ x ───────
│ M(SAM) │M(DIL) └i=1 └ DF(i) ┘ ┘││ 1000
└ └ ┘┘
Dacă se efectuează mai mult de o măsurătoare atunci [M(d)/M(DIL)] sau [M(d)/V(DIL) se înlocuiesc respectiv cu [M(d)/M(DIL)](aver) sau [M(d)/V(DIL)](aver).
13,4
DF = ──────────────────────────────────────
conc CO(2) + (concCO + concHC) x 10^-4
sau
DF = 13,4/concCO(2)
- pentru metoda cu filtre multiple:
┌ ┌ ┐┐
│ M(f,i) │ M(d) ┌ 1 ┐││ ┌[G(EDFW)](i)┐
PT(masse,i) = │ ─────── - │───── x │1 - ── │││ x │────────────│
│ M(SAM,i) │M(DIL) └ DF ┘││ └ 1000 ┘
└ └ ┘┘
┌ ┌ ┐┐
│ M(f,i) │ M(d) ┌ 1 ┐││ ┌[V(EDFW)](i)┐
PT(masse,i) = │ ─────── - │───── x │1 - ── │││ x │────────────│
│ V(SAM,i) │V(DIL) └ DF ┘││ └ 1000 ┘
└ └ ┘┘
Dacă se efectuează mai mult de o măsurătoare atunci [M(d)/M(DIL)] sau [M(d)/V(DIL) se înlocuiesc respectiv cu [M(d)/M(DIL)](aver) sau [M(d)/V(DIL)](aver).
13,4
DF = ──────────────────────────────────────
concCO(2) + (concCO + concHC) x 10^-4
13,4
DF = ─────────
concCO(2)
1.4.5. Calculul emisiilor specifice Emisia de particule PT(g/kWh) este calculată în felul următor:*1)────────── *1) Debitul masic de particule PT(masse) trebuie să fie multiplicat cu factorul de corecţie pentru umiditate [K(p)], pentru particule, calculat conform pct. 1.4.1.────────── - pentru metoda cu filtru unic:
PT(masse)
PT = ──────────
n
Σ p(i) x WF(i)
i=1
- pentru metoda cu filtre multiple:
n
Σ PT(masse) x WF(i)
i=1
PT = ──────────────────────
n
Σ p(i) x WF(i)
i=1
p(i) = P(m,i) + P(AE,i)
1.4.6. Factorul efectiv de ponderare Pentru metoda cu filtru unic, factorul de ponderare efectiv WF(E,i) pentru fiecare mod de funcţionare, se calculează cu formulele următoare:
M(SAM,i) x [G(EDFW)](aver)
WF(E,i) = ─────────────────────────────
M(SAM) x [G(EDFW,i)]
sau:
V(SAM,i) x [V(EDFW)](aver)
WF(E,i) = ─────────────────────────────
V(SAM) x [V(EDFW,i)]
unde i = 1, ... n.
Valorile factorilor efectivi de ponderare nu pot să difere cu mai mult de +/- 0,005 (în valoare absolută) faţă de factorii de ponderare indicaţi în anexa 3, pct. 3.6.1. ------ 
