Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   SENTINTA CIVILA nr. 471 din 7 decembrie 2010  privind examinare exceptiei de nelegalitate a art. 3 alin. (2) din Hotararea Guvernului nr. 977/2003    Twitter Facebook
Cautare document

SENTINTA CIVILA nr. 471 din 7 decembrie 2010 privind examinare exceptiei de nelegalitate a art. 3 alin. (2) din Hotararea Guvernului nr. 977/2003

EMITENT: CURTEA DE APEL CLUJ - SECTIA COMERCIALA, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV SI FISCAL
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 309 din 9 mai 2012

    Dosar nr. 1.793/33/2010

    Completul compus din:
    Preşedinte: Danusia Puşcaşu
    Grefier: Victoria Dãncilã

    S-a luat în examinare excepţia de nelegalitate a art. 3 alin. (2) din Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003, formulatã în cadrul acţiunii înaintate de reclamanta Societatea Românã de Radiodifuziune împotriva pârâtei Societatea Comercialã CONSULT MEDIA - S.R.L., având ca obiect pretenţii, în cauzã fiind citat şi Guvernul României - în calitate de emitent al Hotãrârii Guvernului nr. 977/2003.
    La apelul nominal fãcut în cauzã nu s-a prezentat nimeni.
    Procedura de citare este îndeplinitã.
    S-a fãcut referatul cauzei, dupã care se constatã cã în data de 6 decembrie 2010 s-a înregistrat la dosarul cauzei o întâmpinare din partea Guvernului României, prin care s-a solicitat respingerea excepţiei, însoţitã de Nota de fundamentare şi avizul referitor la proiectul de hotãrâre privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune (f. 6-13).
    Azi, 7 decembrie 2010, Societatea Românã de Radiodifuziune a trimis la dosarul cauzei, prin fax, note scrise (f. 14-18).
    Curtea, din oficiu, verificând competenţa generalã, materialã şi teritorialã potrivit dispoziţiilor art. 159^1 alin. 4 din Codul de procedurã civilã, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, constatã cã este legal învestitã cu soluţionarea cauzei şi în baza înscrisurilor existente la dosar reţine cauza în pronunţare pe excepţia de nelegalitate a art. 3 alin. (2) din Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003.

                                     CURTEA
    Prin Încheierea şedinţei publice din 12 octombrie 2010 a Judecãtoriei Cluj-Napoca a fost admisã cererea de sesizare a instanţei de contencios administrativ, ridicatã din oficiu de instanţã prin invocarea excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003.
    S-a sesizat instanţa Curţii de Apel Cluj - Secţia comercialã, contencios administrativ şi fiscal cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003, trimiţând Dosarul nr. 21.002/211/2010 acestei instanţe.
    S-a suspendat soluţionarea cauzei pe durata soluţionãrii excepţiei de nelegalitate.
    În motivare se aratã cã, prin cererea înregistratã pe rolul acestei instanţe cu nr. 23.816/211/2009 la data de 9 octombrie 2009, reclamanta Societatea Românã de Radiodifuziune a solicitat în contradictoriu cu pârâta Societatea Comercialã CONSULT MEDIA - S.R.L. obligarea acesteia din urmã la plata sumei de 443,28 lei, reprezentând taxã pentru serviciul public de radiodifuziune în cuantum de 240 lei şi penalitãţi în cuantum de 203,28 lei, corespunzãtoare facturii fiscale nr. 2.826.281/26.01.2006.
    Reclamanta a arãtat cã prin Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003 şi Legea nr. 533/2003 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 71/2003 a fost instituitã obligaţia ca persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice strãine au obligaţia sã plãteascã o taxã pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxã pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii. Din interpretarea dispoziţiilor legale rezultã cã legiuitorul prezumã calitatea de beneficiar al serviciilor respective pentru toate persoanele juridice, astfel încât obligaţia de platã a taxei radio revine tuturor persoanelor juridice şi subunitãţilor acestora, neavând relevanţã faptul cã acestea sunt sau nu deţinãtoare de receptoare radio/tv.
    În drept, cererea a fost întemeiatã pe dispoziţiile Legii nr. 533/2003 şi Hotãrârii Guvernului nr. 977/2003.
    Debitorul, deşi a fost legal citat, nu a formulat întâmpinare şi nu a solicitat probe în apãrare.
    Prin Sentinţa civilã nr. 3.156/2010 pronunţatã în Dosarul nr. 23.816/211/2009 de cãtre Judecãtoria Cluj-Napoca, a admis excepţia insuficientei timbrãri şi a anulat cererea de chemare în judecatã ca netimbratã.
    Ulterior, prin Decizia nr. 687/R/2010, admiţând recursul reclamantei, Tribunalul Cluj a casat Sentinţa civilã nr. 3.156/2010 pronunţatã în Dosarul nr. 23.816/211/2009 de cãtre Judecãtoria Cluj-Napoca şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel încât cererea a fost reînregistratã cu nr. 21.002/211/2010.
    Instanţa a invocat din oficiu cererea de sesizare a instanţei de contencios administrativ cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003.
    Analizând materialul probator administrat în cauzã, instanţa a reţinut asupra cererii de sesizare a instanţei de contencios administrativ urmãtoarele:
    Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetatã oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea pãrţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând cã de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizeazã, prin încheiere motivatã, instanţa de contencios administrativ competentã şi suspendã cauza.
    Încheierea de sesizare a instanţei de contencios administrativ nu este supusã niciunei cãi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacatã odatã cu fondul.
    Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanţa în faţa cãreia s-a ridicat excepţia de nelegalitate este instanţa de contencios administrativ competentã sã o soluţioneze.
    În speţã, instanţa a arãtat cã, deşi obiectul excepţiei de nelegalitate nu-l formeazã un act administrativ unilateral cu caracter individual, hotãrârea de guvern fiind un act administrativ normativ care cuprinde norme generale şi abstracte, obligatorii pentru un numãr nedeterminat de destinatari ai legii, practica Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul admisibilitãţii excepţiei de nelegalitate având ca obiect un act administrativ unilateral cu caracter normativ.
    În acest sens, prin Decizia nr. 1.744 din 22 aprilie 2008 pronunţatã de Î.C.C.J. - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a statuat în sensul cã potrivit practicii constante a Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de contencios administrativ învestitã cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate trebuie sã verifice concordanta actului administrativ supus analizei cu actele normative cu forţã juridicã superioarã în temeiul şi în executarea cãrora a fost emis, ţinând seama de principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţia României, republicatã, şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnicã legislativã pentru elaborarea acelor normative, republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare.
    Aşa fiind, instanţa a constatat cã dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003 pot forma obiectul unei excepţii de nelegalitate. Conform acestora, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum şi sucursalele şi celelalte subunitãţi ale lor fãrã personalitate juridicã şi sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice strãine au obligaţia sã plãteascã o taxã lunarã pentru serviciul public de radiodifuziune.
    Dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003 au fost adoptate în aplicarea art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, potrivit cãrora persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice strãine au obligaţia sã plãteascã o taxã pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxã pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
    Dispoziţiile similare ale art. 3 alin. (1) din Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003 au fost declarate nelegale de cãtre ÎCCJ - Secţia de contencios administrativ şi fiscal prin Decizia nr. 2.102 din 9 aprilie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 14 octombrie 2009, şi care se regãseşte inclusiv în programul Legis, pentru aceleaşi motive de ilegalitate, ce afecteazã şi dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003, ce formeazã obiectul prezentei excepţii de nelegalitate.
    ÎCCJ a arãtat cã din expunerea acestor dispoziţii legale rezultã cã prevederile art. 3 alin. (1) din Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003 şi ale art. 3 alin. (1) din Hotãrârea Guvernului nr. 978/2003, prin impunerea obligativitãţii persoanelor juridice de a plãti o taxã lunarã pentru aceste servicii, indiferent dacã sunt sau nu beneficiare ale acestora, instituie derogãri de la dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, fapt care nu este posibil întrucât aceste derogãri se pot face numai printr-un act normativ de nivel cel puţin egal cu cel al reglementãrii de bazã, aceastã interdicţie fiind instituitã de art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnicã legislativã pentru elaborarea actelor normative, republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, care stabileşte ierarhia actelor normative, statuând cã actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotãrârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonã.
    Prin urmare, dispoziţiile menţionate din cele douã hotãrâri ale Guvernului sunt cele care impun obligativitatea plãţii taxelor, fãrã niciun fel de distincţie, contrar art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare.
    Aşadar, instanţa a reţinut cã, în speţã, dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003 impun plata taxei de radiodifuziune tuturor persoanelor juridice, fãrã a distinge între persoanele juridice beneficiare şi cele care nu beneficiazã de serviciul public de radiodifuziune, exact cum se impune aceeaşi obligaţie şi pentru categoria microîntreprinderilor sub imperiul dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003, astfel cum acestea erau redactate înainte de anularea lor prin Decizia nr. 2.102 din 9 aprilie 2009 pronunţatã de ÎCCJ - Secţia de contencios administrativ şi fiscal.
    Instanţa a reţinut cã de aplicabilitatea dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003 depinde soluţionarea cererii de chemare în judecatã, câtã vreme reclamanta susţine cã în speţã ar fi vorba de o prezumţie legalã, conform cãreia toate persoanele juridice sunt beneficiare ale serviciului de radiodifuziune, chiar dacã în concret unele dintre ele nu se bucurã de acest serviciu. Aşa fiind, e important de stabilit dacã art. 3 alin. (2) din Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003 impune obligaţia de a plãti taxa de radiodifuziune pârâtei, deşi nu este beneficiarã a serviciilor de radiodifuziune. Cãci dacã aceastã obligaţie incumbã pârâtei în temeiul acestei hotãrâri a Guvernului, deşi pârâta nu beneficiazã de servicii de radiodifuziune, atunci ea nu s-ar mai impune în condiţiile în care instanţa de contencios administrativ ar desfiinţa aceste dispoziţii, întrucât ar contraveni dispoziţiilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare. Aşadar, s-ar aplica numai aceste din urmã dispoziţii de lege care nu impun plata taxei de radiodifuziune decât pentru persoanele juridice care beneficiazã de serviciul de radiodifuziune, iar nu şi celor nebeneficiare.
    Faţã de actualitatea considerentelor Deciziei nr. 2.102 din 9 aprilie 2009 pronunţatã de ÎCCJ - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a casat Sentinţa civilã nr. 712/2008 din 13 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Cluj - Secţia comercialã, de contencios administrativ şi fiscal, instanţa a constatat cã excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003 este admisibilã şi a fost sesizatã Curtea de Apel Cluj - Secţia comercialã, de contencios administrativ şi fiscal cu soluţionarea ei. Totodatã, sa dispus suspendarea soluţionãrii cauzei pe durata soluţionãrii excepţiei de nelegalitate.
    Guvernul României, prin întâmpinare, a solicitat respingerea excepţiei.
    Examinând excepţia formulatã prin prisma motivelor invocate, Curtea reţine urmãtoarele:
    Prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, precizeazã cã au obligaţia de a achita taxa pentru serviciul public de radio şi televiziune doar beneficiarii acestor servicii, iar art. 2 pct. 40 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice defineşte taxa ca fiind "suma plãtitã de cãtre o persoanã fizicã sau juridicã, de regulã pentru serviciile prestate acesteia de cãtre un agent economic, instituţie publicã sau serviciu public".
    Prin Ordonanţa Guvernului nr. 18/2003 pentru modificarea art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societãţii Române de Radiodifuziune şi Societãţii Române de Televiziune, republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, s-a statuat cã prevederile legale anterior citate vor avea urmãtorul cuprins:
    "Art. 40. - (1) Veniturile proprii ale Societãţii Române de Radiodifuziune şi Societãţii Române de Televiziune provin din taxele pentru serviciul public de radiodifuziune şi pentru cel de televiziune, din sume încasate din realizarea obiectului de activitate, precum şi din donaţii şi sponsorizãri.
    (2) Toate persoanele fizice şi juridice cu domiciliul, respectiv sediul, în România sunt obligate sã plãteascã o taxã pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxã pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestora.
    (3) Nivelul taxelor pe categorii de plãtitori, modalitatea de încasare şi scutirile de platã se stabilesc prin hotãrâre a Guvernului."
    Legea nr. 533/2003 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 71/2003 pentru modificarea art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societãţii Române de Radiodifuziune şi Societãţii Române de Televiziune prin art. I a statuat în sensul modificãrii art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, dupã cum urmeazã:
    "Art. 40. - (1) Veniturile proprii ale Societãţii Române de Radiodifuziune şi Societãţii Române de Televiziune provin, dupã caz, din:
    a) sume încasate din realizarea obiectului de activitate;
    b) taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune;
    c) penalitãţi de întârziere pentru neachitarea la termen a taxelor datorate; d)sume încasate din publicitate;
    e) sume încasate din amenzi şi despãgubiri civile;
    f) donaţii şi sponsorizãri; g)alte venituri realizate potrivit legii.
    (2) Persoanele fizice cu domiciliul în România au obligaţia sã plãteascã o taxã pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxã pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii, cu excepţia celor care declarã pe propria rãspundere cã nu deţin receptoare de radio, respectiv de televiziune, şi a celor care, potrivit legii, beneficiazã de scutire de la plata acestor taxe.
    (3) Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice strãine, au obligaţia sã plãteascã o taxã pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxã pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
    (4) Cuantumul taxelor prevãzute la alin. (1) lit. b), pe categorii de plãtitori, modalitatea de încasare şi scutire de la plata acestora, penalitãţile de întârziere, precum şi sancţiunile care se aplicã în cazul completãrii în mod eronat a declaraţiei de exceptare de la plata taxelor de cãtre deţinãtorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, care, potrivit legii, sunt plãtitori ai taxei pentru serviciul public de radiodifuziune şi ai taxei pentru serviciul public de televiziune, se stabilesc prin hotãrâre a Guvernului.
    (5) Procedura privind efectuarea controlului, constatarea contravenţiilor, aplicarea sancţiunilor şi penalitãţilor de întârziere în cazul sustragerii de la plata taxelor prevãzute la alin. (1) lit. b) de cãtre deţinãtorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, se stabileşte prin hotãrâre a Guvernului.
    (6) Sunt scutite de la plata taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune şi pentru serviciul public de televiziune familiile şi persoanele singure care beneficiazã de ajutor social lunar, potrivit prevederilor Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, asociaţiile şi fundaţiile nonprofit, misiunile diplomatice strãine şi membrii acestora, persoanele fizice abonate la reţele de radioamplificare, azilurile de bãtrâni, unitãţile din cadrul instituţiilor care au competenţe în domeniul apãrãrii, ordinii publice şi siguranţei naţionale, unitãţile de învãţãmânt de stat preşcolar, preuniversitar şi universitar, cãminele de copii şi creşele de stat, pensionarii proveniţi din sistemul pensiilor pentru agricultori, ale cãror drepturi au fost stabilite în baza legislaţiei anterioare intrãrii în vigoare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurãri sociale, pensionarii Societãţii Române de Radiodifuziune şi ai Societãţii Române de Televiziune, unitãţile de cult aparţinând cultelor religioase recunoscute din România, precum şi alte categorii prevãzute de legi speciale.
    (7) Alte scutiri de la plata taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune şi pentru serviciul public de televiziune decât cele prevãzute prin prezenta lege pot fi stabilite prin hotãrâre a Guvernului."
    La art. II s-a prevãzut cã în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, Guvernul va stabili modul de restituire a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune şi, respectiv, pentru serviciul public de televiziune cãtre persoanele care au achitat aceste taxe şi care declarã pe propria rãspundere cã nu deţin receptoare de radio, respectiv receptoare de televiziune, modalitãţile financiar-contabile de compensare între Societatea Comercialã de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - S.A. şi Societatea Românã de Radiodifuziune, respectiv Societatea Românã de Televiziune, precum şi sancţiunile pentru cazurile declaraţiilor eronate.
    Conform art. 1 din Legea nr. 41/1994, republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, Societatea Românã de Radiodifuziune şi Societatea Românã de Televiziune s-au înfiinţat ca servicii publice autonome de interes naţional, independente editorial, prin reorganizarea Radioteleviziunii Române.
    Art. 2 din acelaşi act normativ prevede cã Societatea Românã de Radiodifuziune şi Societatea Românã de Televiziune sunt persoane juridice, au sediul în municipiul Bucureşti şi îşi desfãşoarã activitatea sub controlul Parlamentului, în condiţiile prezentei legi şi în conformitate cu convenţiile internaţionale la care România este parte.
    Conform prevederilor art. 3, Societatea Românã de Radiodifuziune şi Societatea Românã de Televiziune au obligaţia sã asigure, prin întreaga lor activitate, pluralismul, libera exprimare a ideilor şi opiniilor, libera comunicare a informaţiilor, precum şi informarea corectã a opiniei publice, conţinutul programelor Societãţii Române de Radiodifuziune şi Societãţii Române de Televiziune trebuind sã rãspundã standardelor profesionale în materie.
    Potrivit prevederilor art. 4 din Legea nr. 41/1994, republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, Societatea Românã de Radiodifuziune şi Societatea Românã de Televiziune, ca servicii publice în realizarea obiectivelor generale de informare, educaţie, divertisment, sunt obligate sã prezinte, în mod obiectiv, imparţial, realitãţile vieţii social-politice şi economice interne şi internaţionale, sã asigure informarea corectã a cetãţenilor asupra treburilor publice, sã promoveze, cu competenţã şi exigenţã, valorile limbii române, ale creaţiei autentice culturale, ştiinţifice, naţionale şi universale, ale minoritãţilor naţionale, precum şi valorile democratice, civice, morale şi sportive, sã militeze pentru unitatea naţionalã şi independenţa ţãrii, pentru cultivarea demnitãţii umane, a adevãrului şi justiţiei. În îndeplinirea atribuţiilor pe care le au, Societatea Românã de Radiodifuziune şi Societatea Românã de Televiziune trebuie sã respecte principiile ordinii constituţionale din România.

    Prin Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, în temeiul art. 107 din Constituţia României, republicatã, şi al art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societãţii Române de Radiodifuziune şi Societãţii Române de Televiziune, republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, s-a statuat la art. 1 cã persoanele fizice cu domiciliul în România, cu excepţia celor care declarã pe propria rãspundere cã nu deţin receptoare radio, au obligaţia sã plãteascã o taxã lunarã pentru serviciul public de radiodifuziune.
    Art. 2 din Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003 prevede cã taxa lunarã pentru serviciul public de radiodifuziune se plãteşte pe familie. Prin familie, în înţelesul prezentei hotãrâri, se înţelege: soţul, soţia, copiii, precum şi orice alte persoane, în cazul în care locuiesc în comun şi gospodãresc împreunã.
    Conform prevederilor art. 3 din Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003 persoanele juridice cu sediul în România, care se încadreazã în categoria microîntreprinderilor potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 24/2001 privind impunerea microîntreprinderilor, aprobatã cu modificãri şi completãri prin Legea nr. 111/2003, cu modificãrile ulterioare, au obligaţia sã plãteascã pentru sediul social o taxã lunarã pentru serviciul public de radiodifuziune. Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum şi sucursalele şi celelalte subunitãţi ale lor fãrã personalitate juridicã şi sucursalele sau reprezentanţele din România ale persoanelor juridice strãine au obligaţia sã plãteascã o taxã lunarã pentru serviciul public de radiodifuziune.
    Legea nr. 500/2002, în art. 2 pct. 40, defineşte taxa ca fiind suma plãtitã de o persoanã fizicã sau juridicã, de regulã, pentru serviciile prestate acesteia de cãtre un operator economic, o instituţie publicã sau un serviciu public.
    Prin Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004 a Curţii Constituţionale, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 756 din 19 august 2004, s-a reţinut cã prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, care dispun cu privire la obligaţia persoanelor juridice române sau strãine cu sediul în România de a plãti, în calitate de beneficiari, o taxã pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxã pentru serviciul public de televiziune, nu sunt contrare Legii fundamentale.
    S-a relevat cã art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, stabileşte cã veniturile proprii ale Societãţii Române de Radiodifuziune şi Societãţii Române de Televiziune provin, între altele, şi din taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune, dar, aşa cum prevede chiar alin. (3) al acestui articol, care face şi obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, taxele sunt datorate de cãtre subiectele de drept acolo menţionate, "în calitate de beneficiari ai acestor servicii". Aşadar, obligaţia prevãzutã de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiazã, în diferite modalitãţi, de serviciile publice respective şi, în consecinţã, niciuna dintre criticile formulate nu poate fi reţinutã.
    De altfel, cu privire la constituţionalitatea art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, Curtea Constituţionalã s-a mai pronunţat şi prin raportare la art. 56 alin. (2) şi art. 44 alin. (2) din Constituţia României, republicatã. Decizia nr. 159 din 30 martie 2004, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 12 mai 2004, statueazã cã dispoziţiile de lege criticate reglementeazã pentru serviciile publice de radiodifuziune şi de televiziune modul de constituire din venituri proprii a resurselor financiare care le asigurã "autonomia financiarã, ca premisã a organizãrii lor autonome", ceea ce nu contravine art. 56 alin. (2) din Constituţia României, republicatã. Prin aceeaşi decizie s-a reţinut, de asemenea, cã taxa instituitã de text nu este contrarã nici dispoziţiilor constituţionale ale art. 44 alin. (2), privitoare la ocrotirea în mod egal a proprietãţii, indiferent de titular, deoarece plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toţi beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice.
    Aşadar controlul de constituţionalitate realizat pe calea rezolvãrii excepţiei de neconstituţionalitate este un control de conformitate cu dispoziţiile Constituţiei, dar şi unul de strictã conformare cu aceste dispoziţii.
    Autoritatea de jurisdicţie constituţionalã din România a examinat constituţionalitatea acestor prevederi, statuând cã ele nu contravin principiului instituit de Legea fundamentalã privind ocrotirea în mod egal a proprietãţii, câtã vreme textul în discuţie se interpreteazã în sensul cã obligaţia de suportare a acestor taxe revine tuturor persoanelor fizice sau juridice care beneficiazã de aceste servicii.
    Noţiunea de beneficiar a fost definitã ca fiind: persoanã, colectivitate sau instituţie care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoanã fizicã sau juridicã în folosul cãreia se realizeazã o acţiune; persoanã, instituţie etc. pentru care se face o lucrare; cel care beneficiazã de ceva; persoanã, întreprindere, instituţie pentru care se executã o lucrare, se presteazã diferite servicii.
    Prin interpretarea normelor de drept civil se înţelege operaţiunea logic-raţionalã de stabilire a conţinutului şi sensului normelor de drept civil.
    Hotãrârile Guvernului dau expresie unei competenţe originare a Guvernului, strict limitate şi decurgând din însãşi natura funcţiei pe care acesta o îndeplineşte. Legile fiind adoptate de cãtre Parlament, Guvernului, ca organ suprem executiv, îi revine numai organizarea executãrii legilor, scop în care emite hotãrâri tocmai pentru a face o lege cât mai clarã şi a o aplica cât mai corect. O hotãrâre a Guvernului nu poate deci decât sã precizeze şi sã asigure corecta aplicare a legilor. Ea nu are calitatea de a crea drept.
    Prin interpretarea oficialã se înţelege interpretarea fãcutã în exercitarea atribuţiilor ce îi revin legii de un organ de stat.
    În controlul de constituţionalitate exercitat cu privire la art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, instanţa de contencios constituţional a dat indirect o interpretare oficialã jurisdicţionalã, rezolvând excepţia de neconstituţionalitate prin raportarea acestei norme la dispoziţiile cuprinse în Legea fundamentalã, normã care a fost interpretatã din perspectiva sa gramaticalã. Astfel, Curtea Constituţionalã a arãtat cã textul nu contravine Constituţiei câtã vreme interpretarea oficialã fãcutã de Parlament în activitatea de legiferare a vizat noţiunea de beneficiar al acestor servicii publice, în sensul gramatical.
    Pentru dezlegarea chestiunii litigioase Curtea a considerat cã este necesar sã se realizeze mai întâi interpretarea normei cuprinse în art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, prin prisma tuturor tehnicilor de interpretare.
    Curtea a avut în vedere cã într-o interpretare gramaticalã aceastã normã juridicã instituie obligativitatea plãţii taxei numai acelor persoane juridice care au calitatea de beneficiari, şi anume acelor entitãţi în folosul cãrora se realizeazã acţiunea de informare de cãtre cele douã servicii publice.
    Nu numai interpretarea gramaticalã conduce la aceastã concluzie, ci şi o interpretare logicã şi sistematicã a acestor dispoziţii, care implicã lãmurirea înţelesului lor, ţinându-se cont de legãturile pe care acestea le au cu alte norme juridice din acelaşi act normativ sau din alte acte normative.
    Se recunoaşte dreptul societãţilor comerciale de a-şi suspenda temporar activitatea. Pe perioada suspendãrii temporare a activitãţii entitatea nu mai desfãşoarã niciun fel de activitãţi menite sã conducã la realizarea obiectului social. În acest context nu are interesul ca entitate sã se expunã acţiunii de informare realizate de cãtre cele douã servicii publice.
    Tot operatorilor economici le este recunoscut dreptul de a declara la momentul autorizãrii cã nu desfãşoarã activitate la sediul social, context în care nu mai este necesarã verificarea întrunirii condiţiilor privind autorizarea funcţionãrii în acele spaţii.
    Dacã admitem aceste premise, la un sediu social unde nu se desfãşoarã activitate, entitatea nu poate beneficia în locaţia respectivã de cele douã servicii publice.
    A interpreta norma în discuţie în sensul cã societãţile comerciale datoreazã aceastã taxã chiar dacã nu beneficiazã în mod direct de aceste servicii şi nu deţin receptoare menite sã transmitã informaţia, se golesc de conţinut celelalte dispoziţii din normele juridice comerciale speciale care le conferã acestor entitãţi dreptul de a nu desfãşura niciun fel de activitate pe o perioadã limitatã de timp.
    Norma juridicã trebuie interpretatã în sensul aplicãrii ei şi acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie sã distingã.
    Interpretarea gramaticalã a noţiunii de beneficiar include persoanele fizice sau juridice în folosul cãrora se presteazã efectiv cele douã servicii publice.
    Particularul în favoarea cãruia s-a instituit dreptul nu poate fi obligat sã susţinã prin contribuţia personalã activitatea unui serviciu public şi nu este admisibil ca dreptul sãu constituţional la informare sã fie transformat indirect într-o obligaţie.
    Art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, instituie aparent excepţii de la plata acestor taxe numai în ceea ce priveşte persoanele fizice, însã aceastã normã trebuie interpretatã coroborat, ţinându-se cont de înţelesul termenilor utilizaţi, de legãtura dintre aceşti termeni şi de construcţia frazei.
    Este evident cã sfera de aplicare a scutirii lor trebuie sã acopere toate persoanele fizice sau juridice care nu au calitatea de beneficiari în sensul gramatical al acestui termen.
    De aceea, excepţia prevãzutã în cazul persoanelor fizice nu împiedicã aplicarea logicã a acestei scutiri şi în privinţa persoanelor juridice care nu au calitatea de beneficiar al acestui serviciu. Alin. 7 al art. 40 nu exclude posibilitatea instituirii unor scutiri şi în ipoteza reglementatã la alin. 3 al aceluiaşi articol. Art. II din Legea nr. 533/2003 nu face distincţie în privinţa scutirilor între persoanele fizice sau juridice. O interpretare a textului în discuţie în maniera evocatã de Guvern ar fi neconformã cu dreptul garantat în art. 1 din Primul Protocol adiţional şi ar denatura sensul interpretãrii jurisdicţionale realizate indirect pe calea contenciosului constituţional. Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate în situaţii similare cu persoanele fizice cãrora li se recunoaşte acest drept nu vizeazã un scop legitim, constituind practic o ingerinţã în dreptul de proprietate al celor dintâi, ingerinţã care nu se justificã nici prin proporţionalitate, nici prin scop, neexistând un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de executiv prin mãsura care priveazã de scutire persoanele juridice (a se vedea CEDO, Cauza Pressos Compania Naviera - S.A. şi alţii împotriva Belgiei, Hotãrârea din 20 noiembrie 1995, seria A, nr. 332, p. 23, paragraful 38).
    Art. 4 din Legea nr. 24/2000, republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, stabileşte ierarhia actelor normative, statuând cã actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotãrârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonã.
    În activitatea de documentare pentru fundamentarea proiectelor celor douã hotãrâri, Guvernul trebuia sã precizeze şi sã asigure o corectã aplicare a prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare.
    Instituirea unei norme derogatorii se poate face numai printrun act normativ de nivel cel puţin egal cu cel al reglementãrii de bazã.
    Prevederile cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003 instituie derogãri de la dispoziţiile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de scutiri independent de condiţia deţinerii de receptoare radio şi TV.
    În interpretarea datã de Guvern se denatureazã însuşi sensul noţiunii de taxã, aşa cum este ea definitã în legea finanţelor publice, ca fiind suma plãtitã de o persoanã fizicã/juridicã pentru serviciile prestate acesteia de cãtre un serviciu public etc.
    Nu poate fi primitã interpretarea conform cãreia, oficial, legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio şi, implicit, de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fãrã a condiţiona aceasta de posesia receptoarelor.
    Faptul cã au existat mai multe propuneri legislative pentru modificarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, este lipsit de relevanţã.
    Acest text, în forma adoptatã prin Legea nr. 553/2003, nu exclude dreptul de scutire a entitãţilor care justificã în mod obiectiv cã nu datoreazã aceastã taxã întrucât nu deţin receptoarele necesare pentru perceperea informaţiei ori care demonstreazã cã temporar nu desfãşoarã activitatea în scopul cãreia s-au constituit.
    Concluzia este logicã, cu atât mai mult cu cât taxa se încaseazã de Societatea Comercialã de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice - S.A. prin filialele sale, în calitate de mandatar al Societãţii Române de Televiziune, fiind mai mult decât îndoielnic sã se perceapã în condiţiile în care, spre exemplu, o entitate care nu desfãşoarã activitate la sediul social ori care are suspendatã temporar activitatea sã nu beneficieze de serviciile societãţii de furnizare a energiei electrice, dar sã datoreze taxa pentru cele douã servicii publice, în special serviciul de televiziune, care, de principiu, presupune un consum de energie.
    Împrejurarea cã aceastã taxã se regãseşte în legislaţia şi practica europeanã în domeniu nu este în mãsurã sã confere legitimitate acestor dispoziţii ale celor douã hotãrâri ale Guvernului atacate.
    Nu se poate susţine cã plata taxei radio de cãtre persoanele juridice reprezintã în fapt o aplicare a dispoziţiilor constituţionale care garanteazã dreptul la informare al cetãţenilor prin asigurarea surselor de finanţare a principalelor mijloace de informare: radio şi televiziunea publicã. Aşa cum am mai arãtat, acest drept constituţional la informare nu poate fi transformat într-o obligaţie, subiectele de drept având facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute în legea fundamentalã.
    Faptul cã Comisia Europeanã a precizat cã obligaţia de a plãti o taxã de licenţã prin factura de electricitate constituie o problemã de drept naţional şi împrejurarea cã statele membre au fost îndemnate sã sprijine serviciile publice de radiodifuziune ori cã statele membre beneficiazã de o largã marjã de apreciere în ceea ce priveşte organizarea şi finanţarea serviciului public de radiodifuziune nu conferã legitimitate dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003.
    Dispoziţiile Tratatului nu aduc atingere competenţei statelor membre de a participa la funcţionarea serviciului public de radiodifuziune, în mãsura în care finanţarea se acordã organismelor de radiodifuziune cu scopul ca acestea sã îşi îndeplineascã misiunea de serviciu public aşa cum a fost ea definitã şi organizatã în fiecare stat membru.
    Or, în dispoziţiile interne s-a stabilit în mod clar cã aceastã taxã incumbã numai beneficiarilor celor douã servicii publice, noţiunea de beneficiar fiind atribuitã, atât în interpretarea oficialã, cât şi în interpretarea gramaticalã, logicã şi sistematicã, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii.
    Din aceastã perspectivã hotãrârea Guvernului nu a aplicat în art. 3 alin. (2) în mod corect dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare.
    Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, în baza dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, se va admite acţiunea şi se va dispune anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003. În temeiul art. 23 din aceeaşi lege, se va dispune publicarea prezentei sentinţe în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data rãmânerii irevocabile a prezentei hotãrâri judecãtoreşti.

                              PENTRU ACESTE MOTIVE
                                În numele legii
                                   HOTÃRÃŞTE:
    Admite excepţia de nelegalitate formulatã în cadrul acţiunii înaintate de reclamanta Societatea Românã de Radiodifuziune, cu sediul în Bucureşti, sectorul 1, str. G-ral Berthelot nr. 60-64, împotriva pârâtei Societatea Comercialã CONSULT MEDIA - S.R.L., cu sediul în Cluj-Napoca, str. Mehedinţi nr. 82, ap. 6, având ca obiect pretenţii.
    Constatã nelegalitatea dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003.
    Dispune publicarea hotãrârii în Monitorul Oficial al României, Partea I, conform art. 29 din Legea nr. 554/2004.
    Cu recurs în 5 zile de la comunicare.
    Pronunţatã în şedinţa publicã, astãzi, 7 decembrie 2010.

                                  PREŞEDINTE,
                                DANUSIA PUŞCAŞU

                                    Grefier,
                                Victoria Dãncilã


    CURTEA DE APEL CLUJ - SECŢIA COMERCIALÃ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

                               ÎNCHEIEREA CIVILÃ
           Şedinţa camerei de consiliu din data de 20 decembrie 2011

    Dosar nr. 1.793/33/2010

    Instanţa constituitã din:
    Preşedinte: Danusia Puşcaşu
    Grefier: Maria Ţâr

    S-a luat spre examinare, din oficiu, îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul Sentinţei civile nr. 471 pronunţate la data de 7 decembrie 2010 în Dosarul nr. 1.793/33/2010 al Curţii de Apel Cluj.
    Pricina priveşte excepţia de nelegalitate a art. 3 alin. (2) din Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003, formulatã în cadrul acţiunii înaintate de reclamanta Societatea Românã de Radiodifuziune împotriva pârâtei Societatea Comercialã CONSULT MEDIA - S.R.L., având ca obiect pretenţii, în cauzã fiind citat şi Guvernul României - în calitate de emitent al Hotãrârii Guvernului nr. 977/2003.

                                    CURTEA,
din oficiu, constatã cã dintr-o eroare de redactare a dispozitivului Sentinţei nr. 471 din 7 decembrie 2010, pronunţatã în Dosarul nr. 1.793/33/2010 al Curţii de Apel Cluj, a fost menţionat greşit art. 29 din Legea nr. 554/2004, în baza cãruia se dispune publicarea hotãrârii în Monitorul Oficial al României, Partea I, în loc de art. 23 din Legea nr. 554/2004, aşa cum prevãd dispoziţiile legii mai sus amintite.
    Reţinând incidenţa în speţã a dispoziţiilor art. 281 alin. 1 din Codul de procedurã civilã, urmeazã sã îndrepte eroarea materialã strecuratã în dispozitivul Sentinţei nr. 471 din 7 decembrie 2010, pronunţatã în Dosarul nr. 1.793/33/2010 al Curţii de Apel Cluj, în sensul cã se va trece "Dispune publicarea hotãrârii în Monitorul Oficial al României, Partea I, conform art. 23 din Legea nr. 554/2004" în loc de "Dispune publicarea hotãrârii în Monitorul Oficial al României, Partea I, conform art. 29 din Legea nr. 554/2004", cum din eroare s-a trecut.

                                    DISPUNE
    Îndreaptã din oficiu eroarea materialã strecuratã în dispozitivul Sentinţei civile nr. 471 pronunţate la data de 7 decembrie 2010 în Dosarul nr. 1.793/33/2010 al Curţii de Apel Cluj, în sensul cã în loc de "Dispune publicarea hotãrârii în Monitorul Oficial al României, Partea I, conform art. 29 din Legea nr. 554/2004" se va trece "Dispune publicarea hotãrârii în Monitorul Oficial al României, Partea I, conform art. 23 din Legea nr. 554/2004".
    Cu recurs în 5 zile de la comunicare.
    Datã în şedinţa camerei de consiliu şi pronunţatã în şedinţa publicã din data de 20 decembrie 2011.

                                  PREŞEDINTE,
                                DANUSIA PUŞCAŞU

                                    Grefier,
                                   Maria Ţâr

                                     ------
Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice