Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   SENTINTA CIVILA nr. 185 din 27 aprilie 2010  privind actiunea Societatii Comerciale Twitter Facebook
Cautare document

SENTINTA CIVILA nr. 185 din 27 aprilie 2010 privind actiunea Societatii Comerciale "New Vissa" - S.R.L. impotriva Guvernului Romaniei si Societatii Romana de Radiodifuziune

EMITENT: CURTEA DE APEL CLUJ - SECTIA COMERCIALA, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV SI FISCAL
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 318 din 9 mai 2011

    Dosar nr. 164-33/2009
    Şedinţa publicã din data de 27 aprilie 2010

    Completul compus din:
    Preşedinte - Danusia Puşcaşu
    Grefier - Angela Nistor

    Pe rol, în rejudecare, se aflã acţiunea în contencios administrativ formulatã de reclamanta Societatea Comercialã "New Vissa" - S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi intervenienta Societatea Românã de Radiodifuziune, având ca obiect anulare acte emise de autoritãţile de reglementare - Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003 şi Hotãrârea Guvernului nr. 978/2003 - rejudecare Dosar nr. 1.429/33/2009.
    Reclamanta a înregistrat la dosar în data de 27 aprilie 2010 concluzii scrise.
    Mersul dezbaterilor, susţinerile şi concluziile pãrţilor au fost consemnate în încheierea de şedinţã din data de 20 aprilie 2007, când pronunţarea hotãrârii s-a amânat pentru termenul de azi, încheiere de şedinţã care face parte integrantã din prezenta hotãrâre.

                                    CURTEA,
Prin Decizia civilã nr. 4.560 din 22 octombrie 2009, pronunţatã în Dosarul nr. 1.249/33/2008, s-au admis recursurile declarate de Guvernul României şi Societatea Românã de Radiodifuziune împotriva Sentinţei nr. 64 din 16 februarie 2009 a Curţii de Apel Cluj - Secţia comercialã, de contencios administrativ şi fiscal.
    S-a casat sentinţa atacatã şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţã.
    În motivare se aratã cã, prin acţiunea înregistratã la data de 25 septembrie 2008, pe rolul Curţii de Apel Cluj - Secţia comercialã, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Societatea Comercialã "New Vissa" - S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotãrârea Guvernului nr. 977 din 22 august 2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune şi anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotãrârea Guvernului nr. 978 din 22 august 2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune.
    Reclamanta a arãtat în esenţã cã prin actele normative contestate s-a stabilit cã societãţile comerciale cu sediul în România au obligaţia de a plãti pentru sediul social o taxã lunarã pentru serviciul public de radiodifuziune şi televiziune, indiferent dacã sunt sau nu beneficiare ale unor astfel de servicii.
    Obligativitatea plãţii taxelor pentru serviciul public de radio şi televiziune ar trebui instituitã doar în sarcina persoanelor juridice care deţin efectiv aparate radio sau TV, ceea ce de altfel rezultã şi din prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, precum şi ale art. 40 alin. (2) din Legea finanţelor publice (Legea nr. 500/2002).
    La data de 21 octombrie 2008, Societatea Românã de Radiodifuziune a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtului Guvernul României.
    Prin Sentinţa nr. 64 din 16 februarie 2009 Curtea de Apel Cluj a admis acţiunea formulatã de reclamanta Societatea Comercialã "New Vissa" - S.R.L., a anulat prevederile cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotãrârea Guvernului nr. 977 din 22 august 2003 şi art. 3 alin. (2) din Hotãrârea Guvernului nr. 978 din 22 august 2003 şi a anulat ca netimbratã cererea de intervenţie accesorie formulatã de Societatea Românã de Radiodifuziune.
    În motivarea sentinţei, instanţa de fond a reţinut faptul cã art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, prevede o taxã pentru serviciile publice de radio şi televiziune doar în sarcina persoanelor fizice şi juridice beneficiare, respectiv în sarcina celor care "beneficiazã" în diferite modalitãţi de aceste servicii.
    Pentru a reţine aceste aspecte, instanţa de fond s-a prevalat de Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2004, potrivit cãreia conformitatea prevederilor art. 40 din Legea nr. 41/1994 cu dispoziţiile constituţionale a fost stabilitã avându-se în vedere faptul cã "plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toţi beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice", fiind vorba de "o ocrotire în mod egal a proprietãţii, indiferent de titular".
    Pe de altã parte, pentru dezlegarea chestiunii litigioase, instanţa de fond face aplicarea interpretãrii gramaticale a dispoziţiilor legale a cãror anulare se solicitã şi ajunge la concluzia cã noţiunea de "beneficiar" din cadrul art. 40 al Legii nr. 41/1994, republicatã, include persoanele fizice sau juridice în folosul cãrora se presteazã efectiv cele douã servicii şi cã doar aparent excepţia de la plata acestor taxe este instituitã numai pentru persoanele fizice, deoarece nu este exclusã aplicarea acestei excepţii şi pentru persoanele juridice.
    Curtea a concluzionat cã prevederile cuprinse în art. 3 alin. (1) din Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003 şi Hotãrârea Guvernului nr. 978/2003 instituie derogãri de la dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 41/1994, negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de neplata taxei pentru serviciile publice de radio şi televiziune în cazul în care acestea nu deţin receptoare radio/TV, motiv pentru care nu a putut fi primitã interpretarea conform cãreia oficial legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari pentru toate persoanele juridice cu sediul în România, necondiţionat de posesia receptoarelor.
    Prima instanţã a fost sesizatã de reclamanta Societatea Comercialã "New Vissa" - S.R.L. cu cererea prin care a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României sã se dispunã anularea prevederilor art. 3 alin. (2) din Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003 şi ale art. 3 alin. (2) din Hotãrârea Guvernului nr. 978/2003.
    Astfel, cadrul procesual în care se desfãşoarã procesul a fost fixat de reclamantã, care prin cererea de chemare în judecatã a indicat persoana împotriva cãreia se îndrepta pretenţiile sale, respectiv Guvernul României.
    Interesul de a interveni într-un proces poate sã aparţinã şi terţelor persoane, astfel încât Codul de procedurã civilã a îngãduit şi acestora sã cearã introducerea lor în proces.
    Intervenţia voluntarã este reglementatã de art. 49-56 din Codul de procedurã civilã şi poate fi definitã ca fiind cererea unui terţ de a intra într-un proces pornit de alte pãrţi, pentru a-şi apãra un drept propriu sau pentru a apãra dreptul unei pãrţi din proces.
    În cauzã s-a constatat cã prima instanţã nu a observat cã s-au formulat douã cereri de intervenţie de Societatea Românã de Radiodifuziune.
    Astfel, la data de 20 octombrie 2008 s-a depus la dosar o cerere de intervenţie accesorie trimisã prin fax - fila 41, iar la data de 21 octombrie 2008 o cerere de intervenţie în interes propriu, filele 55-66, însoţitã de înscrisuri.
    Aceste aspecte au fost consemnate în încheierea de şedinţã din data de 12 ianuarie 2008, însã, la termenul urmãtor când a rãmas în pronunţare, prima instanţã nu a analizat cererea de intervenţie accesorie. Prin hotãrârea recuratã s-a dispus anularea cererii de intervenţie principalã ca netimbratã în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.
    Mai mult, deşi erau formulate douã cereri de intervenţie, era necesar sã fie calificatã intervenţia potrivit dispoziţiilor legale, cu toate consecinţele ce decurg din acestea.
    Prin cererea de intervenţie, Societatea Românã de Radiodifuziune nu a solicitat nimic pentru ea, respectiv nu a invocat realizarea sau conservarea unui drept al sãu, ci, alãturi de pârâtul Guvernul României, prin apãrãrile pe care le-a fãcut, tinde ca soluţia în proces sã se dea în favoarea pãrţii pentru care a intervenit.
    În aceste condiţii, dacã instanţa califica cererea de intervenţie accesorie, este de observat cã aceasta nu intra sub incidenţa Legii nr. 146/1997, nefiind o cerere de chemare în judecatã ca intervenţie principalã, ci o simplã apãrare formulatã în faţa primei instanţe.
    Este de observat cã indiferent cã este vorba de o intervenţie principalã sau una accesorie, în conformitate cu art. 17 din Codul de procedurã civilã, instanţa sesizatã avea obligaţia de a se pronunţa asupra lor.
    Neprocedând în aceastã modalitate, prima instanţã nu s-a pronunţat asupra tuturor cererilor cu care a fost sesizatã, cu atât mai mult cu cât intervenţia accesorie, fiind o apãrare, se judecã întotdeauna împreunã cu cererea principalã, motiv pentru care, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 5 din Codul de procedurã civilã, au fost admise recursurile formulate de pârâtã şi intervenient, casatã hotãrârea şi trimisã cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţã, ocazie cu care au fost avute în vedere aspectele invocate de cele douã recurente, prin motivele ce vizau nelegalitatea conform art. 304 pct. 9 din Codul de procedurã civilã asupra fondului litigiului.
    Dupã casarea cu trimitere cauza a fost înregistratã pe rolul Curţii sub Dosarul nr. 164/33/2010.
    Examinând acţiunea formulatã prin prisma motivelor invocate, Curtea reţine urmãtoarele:
    Prin acţiunea formulatã reclamanta solicitã anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, precum şi a prevederilor art. 3 alin. (2) din Hotãrârea Guvernului nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune, susţinând cã acestea vin în contradicţie cu prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societãţii Române de Radiodifuziune şi Societãţii Române de Televiziune şi cu prevederile art. 2 alin. (40) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice.
    Reclamanta aratã cã obligativitatea plãţii taxelor pentru serviciul public de radio şi televiziune ar trebui instituitã doar în sarcina microîntreprinderilor române care deţin efectiv aparate radio sau TV, ceea ce, de altfel, rezultã şi din prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, care precizeazã cã au obligaţia de a achita aceastã taxã doar beneficiarii acestor servicii, precum şi ale art. 2 alin. (40) din Legea finanţelor publice, care defineşte "taxa ca fiind sumã plãtitã de cãtre o persoanã fizicã sau juridicã, de regulã, pentru serviciile prestate acesteia de cãtre un agent economic, instituţie publicã sau serviciu public".
    Prin Ordonanţa nr. 18 din 30 ianuarie 2003 pentru modificarea art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societãţii Române de Radiodifuziune şi Societãţii Române de Televiziune s-a statuat cã prevederile legale anterior citate vor avea urmãtorul cuprins:
    "Art. 40. - (1) Veniturile proprii ale Societãţii Române de Radiodifuziune şi Societãţii Române de Televiziune provin din taxele pentru serviciul public de radiodifuziune şi pentru cel de televiziune, din sume încasate din realizarea obiectului de activitate, precum şi din donaţii şi sponsorizãri.
    (2) Toate persoanele fizice şi juridice cu domiciliul, respectiv sediul, în România sunt obligate sã plãteascã o taxã pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxã pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestora.
    (3) Nivelul taxelor pe categorii de plãtitori, modalitatea de încasare şi scutirile de platã se stabilesc prin hotãrâre a Guvernului."
    Legea nr. 533 din 11 decembrie 2003 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 71/2003 pentru modificarea art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societãţii Române de Radiodifuziune şi Societãţii Române de Televiziune prin art. 1 a statuat în sensul modificãrii art. 40 din Legea nr. 41/1994 dupã cum urmeazã:
    "Art. 40. - (1) Veniturile proprii ale Societãţii Române de Radiodifuziune şi Societãţii Române de Televiziune provin, dupã caz, din:
    a) sume încasate din realizarea obiectului de activitate;
    b) taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune;
    c) penalitãţi de întârziere pentru neachitarea la termen a taxelor datorate;
    d) sume încasate din publicitate;
    e) sume încasate din amenzi şi despãgubiri civile;
    f) donaţii şi sponsorizãri;
    g) alte venituri realizate potrivit legii.
    (2) Persoanele fizice cu domiciliul în România au obligaţia sã plãteascã o taxã pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxã pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii, cu excepţia celor care declarã pe propria rãspundere cã nu deţin receptoare de radio, respectiv de televiziune, şi a celor care, potrivit legii, beneficiazã de scutire de la plata acestor taxe.
    (3) Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice strãine, au obligaţia sã plãteascã o taxã pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxã pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
    (4) Cuantumul taxelor prevãzute la alin. (1) lit. b), pe categorii de plãtitori, modalitatea de încasare şi scutire de la plata acestora, penalitãţile de întârziere, precum şi sancţiunile care se aplicã în cazul completãrii în mod eronat a declaraţiei de exceptare de la plata taxelor de cãtre deţinãtorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, care, potrivit legii, sunt plãtitori ai taxei pentru serviciul public de radiodifuziune şi ai taxei pentru serviciul public de televiziune, se stabilesc prin hotãrâre a Guvernului.
    (5) Procedura privind efectuarea controlului, constatarea contravenţiilor, aplicarea sancţiunilor şi penalitãţilor de întârziere în cazul sustragerii de la plata taxelor prevãzute la alin. (1) lit. b) de cãtre deţinãtorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, se stabileşte prin hotãrâre a Guvernului.
    (6) Sunt scutite de la plata taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune şi pentru serviciul public de televiziune familiile şi persoanele singure care beneficiazã de ajutor social lunar, potrivit prevederilor Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, asociaţiile şi fundaţiile nonprofit, misiunile diplomatice strãine şi membrii acestora, persoanele fizice abonate la reţele de radioamplificare, azilurile de bãtrâni, unitãţile din cadrul instituţiilor care au competenţe în domeniul apãrãrii, ordinii publice şi siguranţei naţionale, unitãţile de învãţãmânt de stat preşcolar, preuniversitar şi universitar, cãminele de copii şi creşele de stat, pensionarii proveniţi din sistemul pensiilor pentru agricultori, ale cãror drepturi au fost stabilite în baza legislaţiei anterioare intrãrii în vigoare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurãri sociale, pensionarii Societãţii Române de Radiodifuziune şi ai Societãţii Române de Televiziune, unitãţile de cult aparţinând cultelor religioase recunoscute din România, precum şi alte categorii prevãzute de legi speciale.
    (7) Alte scutiri de la plata taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune şi pentru serviciul public de televiziune decât cele prevãzute prin prezenta lege pot fi stabilite prin hotãrâre a Guvernului."
    La art. II s-a prevãzut cã, în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, "Guvernul va stabili modul de restituire a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune şi, respectiv, pentru serviciul public de televiziune - cãtre persoanele care au achitat aceste taxe şi care declarã pe propria rãspundere cã nu deţin receptoare de radio, respectiv receptoare de televiziune -, modalitãţile financiar-contabile de compensare între Societatea Comercialã de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - S.A. şi Societatea Românã de Radiodifuziune, respectiv Societatea Românã de Televiziune, precum şi sancţiunile pentru cazurile declaraţiilor eronate".
    Conform art. 1 din Legea nr. 41/1994, Societatea Românã de Radiodifuziune şi Societatea Românã de Televiziune s-au înfiinţat ca servicii publice autonome de interes naţional, independente editorial, prin reorganizarea Radioteleviziunii Române.
   Art. 2 din acelaşi act normativ prevede cã Societatea Românã de Radiodifuziune şi Societatea Românã de Televiziune sunt persoane juridice, au sediul în municipiul Bucureşti şi îşi desfãşoarã activitatea sub controlul Parlamentului, în condiţiile prezentei legi şi în conformitate cu convenţiile internaţionale la care România este parte.
    Conform prevederilor art. 3, Societatea Românã de Radiodifuziune şi Societatea Românã de Televiziune au obligaţia sã asigure, prin întreaga lor activitate, pluralismul, libera exprimare a ideilor şi opiniilor, libera comunicare a informaţiilor, precum şi informarea corectã a opiniei publice, conţinutul programelor Societãţii Române de Radiodifuziune şi Societãţii Române de Televiziune trebuind sã rãspundã standardelor profesionale în materie.
    Potrivit prevederilor art. 4 din Legea nr. 41/1994, Societatea Românã de Radiodifuziune şi Societatea Românã de Televiziune, ca servicii publice, în realizarea obiectivelor generale de informare, educaţie, divertisment, sunt obligate sã prezinte, în mod obiectiv, imparţial, realitãţile vieţii social-politice şi economice interne şi internaţionale, sã asigure informarea corectã a cetãţenilor asupra treburilor publice, sã promoveze, cu competenţã şi exigenţã, valorile limbii române, ale creaţiei autentice culturale, ştiinţifice, naţionale şi universale, ale minoritãţilor naţionale, precum şi valorile democratice, civice, morale şi sportive, sã militeze pentru unitatea naţionalã şi independenţa ţãrii, pentru cultivarea demnitãţii umane, a adevãrului şi justiţiei. În îndeplinirea atribuţiilor pe care le au, Societatea Românã de Radiodifuziune şi Societatea Românã de Televiziune trebuie sã respecte principiile ordinii constituţionale din România.
    Prin Hotãrârea Guvernului nr. 977 din 22 august 2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, în temeiul art. 107 din Constituţie şi al art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societãţii Române de Radiodifuziune şi Societãţii Romane de Televiziune, republicatã, cu modificãrile ulterioare, s-a statuat la art. 1 cã "persoanele fizice cu domiciliul în România, cu excepţia celor care declarã pe propria rãspundere ca nu deţin receptoare radio, au obligaţia sã plãteascã o taxã lunarã pentru serviciul public de radiodifuziune".
    Art. 2 din Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003 prevede cã "taxa lunarã pentru serviciul public de radiodifuziune se plãteşte pe familie. Prin familie, în înţelesul prezentei hotãrâri, se înţelege: soţul, soţia, copiii, precum şi orice alte persoane, în cazul în care locuiesc în comun şi gospodãresc împreunã".
    Conform prevederilor art. 3 din Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003 "persoanele juridice cu sediul în România, care se încadreazã în categoria microîntreprinderilor potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 24/2001 privind impunerea microîntreprinderilor, aprobatã cu modificãri şi completãri prin Legea nr. 111/2003, cu modificãrile ulterioare, au obligaţia sã plãteascã pentru sediul social o taxã lunarã pentru serviciul public de radiodifuziune. Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum şi sucursalele şi celelalte subunitãţi ale lor fãrã personalitate juridicã şi sucursalele sau reprezentanţele din România ale persoanelor juridice strãine, au obligaţia sã plãteascã o taxã lunarã pentru serviciul public de radiodifuziune."
    Potrivit prevederilor art. 1 din Hotãrârea Guvernului nr. 978/2003 "persoanele fizice cu domiciliul în România, cu excepţia celor care declarã pe propria rãspundere cã nu deţin receptoare TV, au obligaţia sã plãteascã o taxã lunarã pentru serviciul public de televiziune."
   Art. 2 din acelaşi act normativ statueazã cã "taxa lunarã pentru serviciul public de televiziune se plãteşte pe familie. Prin familie, în înţelesul prezentei hotãrâri, se înţelege: soţul, soţia, copiii, precum şi orice alte persoane, în cazul în care locuiesc în comun şi gospodãresc împreunã. Taxa lunarã pentru serviciul public de televiziune se plãteşte şi de cãtre persoanele fizice care locuiesc singure".
    Conform dispoziţiilor art. 3 din Hotãrârea Guvernului nr. 978/2003 "persoanele juridice cu sediul în România, care se încadreazã în categoria microîntreprinderilor (_) au obligaţia sã plãteascã pentru sediul social o taxã lunarã pentru serviciul public de televiziune. Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum şi sucursalele şi celelalte subunitãţi ale lor fãrã personalitate juridicã şi sucursalele sau reprezentanţele din România ale persoanelor juridice strãine, au obligaţia sã plãteascã o taxã lunarã pentru serviciul public de televiziune".
   Art. 4 din acelaşi act normativ prevede cã "valorile lunare ale taxei pentru serviciul public de televiziune, pe categorii de plãtitori, sunt prevãzute în anexa care face parte integrantã din hotãrâre".
    Legea nr. 500/2002 în art. 40 defineşte taxa ca fiind suma plãtitã de cãtre o persoanã fizicã sau juridicã, de regulã, pentru serviciile prestate acesteia de cãtre un agent economic, o instituţie publicã sau un serviciu public.
    Prin Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004 a Curţii Constituţionale s-a reţinut cã prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 care dispun cu privire la obligaţia persoanelor juridice române sau strãine cu sediul în România de a plãti, în calitate de beneficiari, o taxã pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxã pentru serviciul public de televiziune nu sunt contrare Legii fundamentale.
    S-a relevat cã art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, stabileşte cã veniturile proprii ale Societãţii Române de Radiodifuziune şi Societãţii Române de Televiziune provin, între altele, şi din taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune, dar, aşa cum prevede chiar alin. (3) al acestui articol, care face şi obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, taxele sunt datorate de cãtre subiectele de drept acolo menţionate, "în calitate de beneficiari ai acestor servicii". Aşadar, obligaţia prevãzutã de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiazã, în diferite modalitãţi, de serviciile publice respective şi, în consecinţã, niciuna dintre criticile formulate nu poate fi reţinutã.
    De altfel, cu privire la constituţionalitatea art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, Curtea Constituţionalã s-a mai pronunţat şi prin raportare la art. 56 alin. (2) şi art. 44 alin. (2) din Constituţie, republicatã. Decizia nr. 159 din 30 martie 2004, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 12 mai 2004, statueazã cã dispoziţiile de lege criticate reglementeazã pentru serviciile publice de radiodifuziune şi de televiziune modul de constituire din venituri proprii a resurselor financiare care le asigurã "autonomia financiarã, ca premisã a organizãrii lor autonome", ceea ce nu contravine art. 56 alin. (2) din Constituţie, republicatã. Prin aceeaşi decizie s-a reţinut, de asemenea, cã taxa instituitã de text nu este contrarã nici dispoziţiilor constituţionale ale art. 44 alin. (2), privitoare la ocrotirea în mod egal a proprietãţii, indiferent de titular, deoarece plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toţi beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice.
    Aşadar controlul de constituţionalitate realizat pe calea rezolvãrii excepţiei de neconstituţionalitate este un control de conformitate cu dispoziţiile Constituţiei, dar şi unul de strictã conformare cu aceste dispoziţii.
    Autoritatea de jurisdicţie constituţionalã din România a examinat constituţionalitatea acestor prevederi statuând cã ele nu contravin principiului instituit de Legea fundamentalã privind ocrotirea în mod egal a proprietãţii, câtã vreme textul în discuţie se interpreteazã în sensul cã obligaţia de suportare a acestor taxe revine tuturor persoanelor fizice sau juridice care beneficiazã de aceste servicii.
    Noţiunea de "beneficiar" a fost definitã ca fiind: persoanã, colectivitate sau instituţie care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoanã fizicã sau juridicã în folosul cãreia se realizeazã o acţiune; cel care beneficiazã de ceva; persoanã, instituţie etc. pentru care se face o lucrare; persoanã, întreprindere, instituţie pentru care se executã o lucrare, se presteazã diferite servicii.
    Prin interpretarea normelor de drept civil se înţelege operaţiunea logic-raţionalã de stabilire a conţinutului şi sensului normelor de drept civil.
    Hotãrârile Guvernului dau expresie unei competenţe originare a Guvernului, strict limitatã şi decurgând din însãşi natura funcţiei pe care acesta o îndeplineşte. Legile fiind adoptate de cãtre Parlament, Guvernului, ca organ suprem executiv, îi revine numai organizarea executãrii legilor, scop în care emite hotãrâri tocmai pentru a face o lege cât mai clarã şi a o aplica cât mai corect. O hotãrâre a Guvernului nu poate deci decât sã precizeze şi sã asigure corecta aplicare a legilor. Ea nu are calitatea de a crea drept.
    Prin interpretarea oficialã se înţelege interpretarea fãcutã în exercitarea atribuţiilor ce îi revin legii de un organ de stat.
    În controlul de constituţionalitate exercitat cu privire la art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 instanţa de contencios constituţional a dat indirect o interpretare oficialã jurisdicţionalã, rezolvând excepţia de neconstituţionalitate prin raportarea acestei norme la dispoziţiile cuprinse în Legea fundamentalã, normã care a fost interpretatã din perspectiva sa gramaticalã. Astfel, Curtea Constituţionalã a arãtat cã textul nu contravine Constituţiei câtã vreme interpretarea oficialã fãcutã de Parlament în activitatea de legiferare a vizat noţiunea de "beneficiar" al acestor servicii publice, în sensul gramatical.
    Pentru dezlegarea chestiunii litigioase, Curtea a considerat cã este necesar sã se realizeze mai întâi interpretarea normei cuprinse în art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, prin prisma tuturor tehnicilor de interpretare.
    Curtea a avut în vedere cã într-o interpretare gramaticalã aceastã normã juridicã instituie obligativitatea plãţii taxei numai acelor persoane juridice care au calitatea de beneficiari, şi anume a acelor entitãţi în folosul cãrora se realizeazã acţiunea de informare de cãtre cele douã servicii publice.
    Nu numai interpretarea gramaticalã conduce la aceastã concluzie, ci şi o interpretare logicã şi sistematicã a acestor dispoziţii, care implicã lãmurirea înţelesului lor ţinându-se cont de legãturile pe care acestea le au cu alte norme juridice din acelaşi act normativ sau din alte acte normative.
    Se recunoaşte dreptul societãţilor comerciale de a-şi suspenda temporar activitatea. Pe perioada suspendãrii temporare a activitãţii, entitatea nu mai desfãşoarã niciun fel de activitãţi menite sã conducã la realizarea obiectului social. În acest context nu are interesul ca entitate sã se expunã acţiunii de informare realizatã de cãtre cele douã servicii publice.
    Tot agenţilor economici le este recunoscut dreptul de a declara la momentul autorizãrii cã nu desfãşoarã activitate la sediul social, context în care nu mai este necesarã verificarea întrunirii condiţiilor privind autorizarea funcţionãrii în acele spaţii.
    Dacã admitem aceste premise, la un sediu social unde nu se desfãşoarã activitate entitatea nu poate beneficia în locaţia respectivã de cele douã servicii publice.
    A interpreta norma în discuţie în sensul cã societãţile comerciale datoreazã aceastã taxã chiar dacã nu beneficiazã în mod direct de aceste servicii şi nu deţin receptoare menite sã transmitã informaţia înseamnã a goli de conţinut celelalte dispoziţii din normele juridice comerciale speciale care le conferã acestor entitãţi dreptul de a nu desfãşura niciun fel de activitate pe o perioadã limitatã de timp.
    Norma juridicã trebuie interpretatã în sensul aplicãrii ei şi, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie sã distingã.
    Interpretarea gramaticalã a noţiunii de "beneficiar" include persoanele fizice sau juridice în folosul cãrora se presteazã efectiv cele douã servicii publice.
    Particularul în favoarea cãruia s-a instituit dreptul nu poate fi obligat sã susţinã prin contribuţia personalã activitatea unui serviciu public şi nu este admisibil ca dreptul sãu constituţional la informare sã fie transformat indirect într-o obligaţie.
    Art. 40 din Legea nr. 41/1994 instituie aparent excepţii de la plata acestor taxe "numai în ceea ce priveşte persoanele fizice", însã aceastã normã trebuie interpretatã coroborat, ţinându-se cont de înţelesul termenilor utilizaţi, de legãtura dintre aceşti termeni şi de construcţia frazei.
    Este evident cã sfera de aplicare a scutirii lor trebuie sã acopere toate persoanele fizice sau juridice care nu au calitatea de beneficiari în sensul gramatical al acestui termen.
    De aceea, excepţia prevãzutã în cazul persoanelor fizice nu împiedicã aplicarea logicã a acestei scutiri şi în privinţa persoanelor juridice care nu au calitatea de beneficiar al acestui serviciu. Alin. (7) al art. 40 nu exclude posibilitatea instituirii unor scutiri şi în ipoteza reglementatã la alin. (3) al aceluiaşi articol. Art. II din Legea nr. 533/2003 nu face distincţie în privinţa scutirilor între persoanele fizice sau juridice. O interpretare a textului în discuţie în maniera evocatã de Guvern ar fi neconformã cu dreptul garantat în art. 1 din Primul Protocol adiţional şi ar denatura sensul interpretãrii jurisdicţionale realizate indirect pe calea contenciosului constituţional. Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate în situaţii similare cu persoanele fizice cãrora li se recunoaşte acest drept nu vizeazã un scop legitim, constituind practic o ingerinţã în dreptul de proprietate al celor dintâi, ingerinţã care nu se justificã nici prin proporţionalitate, nici prin scop, neexistând un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de Executiv prin mãsura care priveazã de scutire persoanele juridice (a se vedea CEDO, Cauza Pressos Compania Naviera - S.A. şi alţii împotriva Belgiei, Hotãrârea din 20 noiembrie 1995, seria A, nr. 332, p. 23, paragraful 38).
    Art. 4 din Legea nr. 24/2000 stabileşte ierarhia actelor normative, statuând cã actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotãrârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonã.
    În activitatea de documentare pentru fundamentarea proiectelor celor douã hotãrâri, Guvernul trebuia sã precizeze şi sã asigure o corectã aplicare a prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994.
    Instituirea unei norme derogatorii se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puţin egal cu cel al reglementãrii de bazã.
    Prevederile cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003, nr. 978/2003 instituie derogãri de la dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de scutiri independent de condiţia deţinerii de receptoare radio şi TV.
    În interpretarea datã de Guvern se denatureazã însuşi sensul noţiunii de "taxã" aşa cum e ea definitã în Legea finanţelor publice, ca fiind suma plãtitã de o persoanã fizicã/juridicã pentru serviciile prestate acesteia de cãtre un serviciu public etc.
    Nu poate fi primitã interpretarea conform cãreia oficial legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio şi, implicit, de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fãrã a condiţiona aceasta de posesia receptoarelor.
    Faptul cã au existat mai multe propuneri legislative pentru modificarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 41/1994 este lipsit de relevanţã.
    Acest text, în forma adoptatã prin Legea nr. 553/2003, nu exclude dreptul de scutire a entitãţilor care justificã în mod obiectiv cã nu datoreazã aceastã taxã întrucât nu deţin receptoarele necesare pentru perceperea informaţiei ori care demonstreazã cã temporar nu desfãşoarã activitatea în scopul cãreia s-au constituit.
    Concluzia este logicã, cu atât mai mult cu cât taxa se încaseazã de Societatea Comercialã de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice - S.A., prin filialele sale, în calitate de mandatar al Societãţii Române de Televiziune, fiind mai mult decât îndoielnic sã se perceapã în condiţiile în care, spre exemplu, o entitate care nu desfãşoarã activitate la sediul social ori care are suspendatã temporar activitatea sã nu beneficieze de serviciile societãţii de furnizare a energiei electrice, dar sã datoreze taxa pentru cele douã servicii publice, în special a serviciului de televiziune ce, de principiu, presupune un consum de energie.
    Împrejurarea cã aceastã taxã se regãseşte în legislaţia şi practica europeanã în domeniu nu este în mãsurã sã confere legitimitate acestor dispoziţii ale celor douã hotãrâri ale Guvernului atacate.
    Nu se poate susţine cã plata taxei radio de cãtre persoanele juridice reprezintã în fapt o aplicare a dispoziţiilor constituţionale care garanteazã dreptul la informare al cetãţenilor prin asigurarea surselor de finanţare a principalelor mijloace de informare: radio şi televiziunea publicã. Aşa cum am mai arãtat, acest drept constituţional la informare nu poate fi transformat într-o obligaţie, subiectele de drept având facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute în Legea fundamentalã.
    Faptul cã Comisia Europeanã a precizat cã obligaţia de a plãti o taxã de licenţã prin factura de electricitate constituie o problemã de drept naţional şi împrejurarea cã statele membre au fost îndemnate sã sprijine serviciile publice de radiodifuziune ori cã statele membre beneficiazã de o largã marjã de apreciere în ceea ce priveşte organizarea şi finanţarea serviciului public de radiodifuziune nu conferã legitimitate dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003 şi Hotãrârea Guvernului nr. 978/2003.
    Dispoziţiile Tratatului nu aduc atingere competenţei statelor membre de a participa la funcţionarea serviciului public de radiodifuziune în mãsura în care finanţarea se acordã organismelor de radiodifuziune, cu scopul ca acestea sã îşi îndeplineascã misiunea de serviciu public, aşa cum a fost ea definitã şi organizatã în fiecare stat membru.
    Or, în dispoziţiile interne s-a stabilit în mod clar cã aceastã taxã incumbã numai beneficiarilor celor douã servicii publice, noţiunea de "beneficiar" fiind atribuitã, atât în interpretarea oficialã, cât şi în interpretarea gramaticalã, logicã şi sistematicã, "numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii".
    Din aceastã perspectivã, cele douã hotãrâri ale Guvernului nu au aplicat în art. 3 alin. (2) în mod corect dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 41/1994.
    Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, în baza dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, se va admite acţiunea şi se va dispune anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotãrârea Guvernului nr. 977/2003, precum şi în art. 3 alin. (2) din Hotãrârea Guvernului nr. 978/2003. În temeiul art. 23 din aceeaşi lege, se va dispune publicarea prezentei sentinţe în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data rãmânerii irevocabile a prezentei hotãrâri judecãtoreşti.
    Cât priveşte calificarea cererii de intervenţie în interes propriu, Curtea noteazã cã Legea contenciosului administrativ nu se opune ca autoritatea publicã sau particularul care este beneficiarul actului administrativ ce face obiectul de cenzurã al instanţei de contencios administrativ şi care este direct lezat ori vãtãmat de acesta sã nu poatã introduce o astfel de acţiune, invocându-se tocmai lezarea acestui drept ori interes legitim, chiar dacã indirect prin demersul judiciar respectiv se sprijinã şi poziţia autoritãţii publice autoare a actului administrativ contestat.
    Din aceastã perspectivã, Curtea a calificat demersul intervenientei ca o intervenţie în interes propriu, cu toate consecinţele juridice ce decurg dintr-o astfel de calificare.
    Una din consecinţe relevatã în prezenta cauzã este aceea cã în raport de soluţia datã acţiunii principale se va soluţiona şi cererea de intervenţie în interes propriu, între aceste cereri fiind o strânsã legãturã de cauzalitate.
    Aşa fiind, în temeiul art. 50 şi urmãtoarele din Codul de procedurã civilã, raportate la art. 28 alin. (1) corelat cu art. 1 şi urmãtoarele din Legea nr. 554/2004, Curtea va respinge şi cererea de intervenţie în interes propriu.

                              PENTRU ACESTE MOTIVE
                                În numele legii
                                    DECIDE:
    Admite acţiunea reclamantei Societatea Comercialã "New Vissa" - S.R.L. Cluj, cu sediul procesual ales în str. Pavel Roşca nr. 1, apartamentul 7, judeţul Cluj, împotriva pârâtului Guvernul României, cu sediul în Bucureşti, Piaţa Victoriei nr. 1, şi în consecinţã:
    Dispune anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotãrârea Guvernului nr. 977 din 22 august 2003 şi a art. 3 alin. (2) din Hotãrârea Guvernului nr. 978/2003.
    Respinge cererea de intervenţie formulatã de Societatea Românã de Radiodifuziune, cu sediul în Bucureşti, str. General Berthelot nr. 60-64.
    Dispune publicarea, conform art. 23 din Legea nr. 554/2004.
    Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
    Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 27 aprilie 2010.


                                  PREŞEDINTE,
                                DANUSIA PUŞCAŞU

                                    Grefier,
                                 Angela Nistor

                                     -----
Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice