Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
MOTIUNE SIMPLA nr. 1 din 13 februarie 2007 Minciuna-Adevarul Justitiei Macovei
"Voi face tot ce-mi stã în putere sã facem o strategie de reformã corectã, bunã, realistã şi care, în final, sã ducã la un alt sistem de justiţie". Aceasta declarã doamna Monica Luisa Macovei la începutul învestiturii sale ca ministru al justiţiei. Şi, într-adevãr, aceasta era esenţa mandatului sãu, esenţa desãvârşirii statului de drept, esenţa aşteptãrilor societãţii româneşti şi a exigenţelor legate de integrare. Declaraţia a rãmas unicã şi uitatã. Au trecut mai mult de 2 ani şi Ministerul Justiţiei nu a prezentat niciuneia dintre instituţiile fundamentale ale statului, nici societãţii civile, nici populaţiei un minimum de program coerent, corect - cum spunea -, realist, care sã schiţeze mãcar o idee fundamentalã despre reforma sistemului justiţiei. Dupã numai 5 luni de la învestire, în ziua de 9 mai 2005, doamna Monica Luisa Macovei capitula fãrã luptã, declarând la Cluj-Napoca, în fieful domnului Boc: "Accept ca reforma sã fie fãcutã de Consiliul Superior al Magistraturii." Cu alte cuvinte, ministrul Guvernului Alianţei D.A., în al cãrei program de guvernare un loc important revenea reformei justiţiei, renunţa, în nume propriu, cu de la sine putere, de la împlinirea principalei îndatoriri pe care o avea. Era primul semn vizibil de autoizolare a ministrului Macovei în guvernul din care fãcea parte, de distanţare de la programul acestuia, de "privatizare", dacã se poate spune aşa, a politicii guvernamentale. Mai grav însã decât abandonarea misiunii sale şi chiar decât nesocotirea aşteptãrilor populaţiei era caracterul profund neconstituţional al anunţului fãcut şi al "strategiei" personale ce avea sã fie urmatã. Acest transfer de rãspundere cãtre Consiliul Superior al Magistraturii contravenea încã, din intenţia sa, Constituţiei României. Conform art. 133 din Legea fundamentalã a statului, rolul Consiliului Superior al Magistraturii este doar acela de a fi "garantul independenţei justiţiei". În structura şi atribuţiile prevãzute prin Constituţie, Consiliului Superior al Magistraturii nu îi revine nicidecum prefigurarea sau adoptarea unor mãsuri legislative ori executive care sã reformeze justiţia; acestea reprezintã, tot în conformitate cu Legea fundamentalã, atributele celorlalte douã puteri ale statului, separate şi aflate în echilibru cu autoritatea judecãtoreascã. Politicile sunt stabilite şi îndeplinite de clasa politicã, în numele voinţei populare care o legitimeazã prin alegeri libere. Autoritatea judecãtoreascã, independentã politic, nu face politici, ea aplicã legile, inclusiv legile reformatoare, pãstrându-şi independenţa garantatã de C.S.M. Transferul grav, neconstituţional, de prerogative şi de responsabilitate cãtre C.S.M. nu a avut drept scop şi urmãri numai dorinţa ministrului Macovei de a scãpa de sarcina grea şi imperativã a reformãrii justiţiei. El s-a asociat cu un plan demonic de subminare a prestigiului şi credibilitãţii C.S.M., iar prin aceasta, al autoritãţii judecãtoreşti în ansamblu. Raporturile ministrului justiţiei cu C.S.M. au fost programate a fi tensionate pânã la paroxism. Acest trist şi grav adevãr este confirmat de o a treia declaraţie a doamnei ministru, fãcutã presei. Referindu-se la stilul "colaborãrii" sale cu C.S.M., organism colegial şi eligibil, în care ministrul este un simplu membru şi se supune votului majoritar, doamna Macovei anunţa: "Dacã nu se rezolvã, ţip." Şi, într-adevãr, aceşti ani de "colaborare" cu C.S.M. au fost marcaţi de un şir necontenit de ţipete, acuze, jigniri, discreditãri. Chiar dacã nu formeazã tema prezentei moţiuni, nu putem sã nu observãm cã strategia contradictorie a ministrului justiţiei, pe de o parte, de a abandona rãspunderea reformei şi a o transfera - neconstituţional - la C.S.M., iar pe de altã parte, de a culpabiliza din start şi apoi continuu, C.S.M., de a-l demoniza şi discredita, coincide cu un proces mai amplu de destabilizare a echilibrului puterilor în stat, de subminare a încrederii în instituţiile fundamentale ale democraţiei petrecute în aceşti ultimi ani. Aşadar, ca o primã concluzie genericã despre stilul şi activitatea ministrului justiţiei trebuie sã observãm cã, prin eschivarea de la rãspunderea înfãptuirii reformei în justiţie, urmatã de acuzaţia, premeditatã, cã C.S.M. nu înfãptuieşte aceastã reformã, care, constituţional, nu îi revine, doamna Monica Luisa Macovei înregistreazã o primã mare minciunã. Domnia sa a reuşit ca, în ochii unor cercuri ale puterii, în ochii unei pãrţi a presei, iar prin aceasta, în ochii unei pãrţi a populaţiei, sã aparã ca un promotor neînţeles şi obstrucţionat al reformei, când, în realitate, nu avea niciun program de reformã realã. Au existat unele proiecte de legi, susţinute cu zgomot şi, adesea, capricios, dar acestea au fost în majoritate reşapãri ale legislaţiei existente, ascunzând câteodatã prevederi autarhice sau contrare statului de drept, promovate într-un stil ce transformau analiza de cãtre Guvern sau Parlament într-o procedurã pripitã, formalã, generatoare de greşeli. Dar nu lipsa de iniţiative legislative mici şi mijlocii o reproşãm ministrului, ci lipsa totalã a unei strategii, a unui proiect de reformã, mergând pânã la abandonarea declaratã a acestei îndatoriri, însoţitã de acuzele nesincere cã e victima nu a propriei delãsãri sau neputinţe, ci a sabotajului magistraţilor. Din nefericire, în mod grav pentru ţarã, autoaureolarea cu merite şi culpabilizarea celorlalţi au constituit singura strategie a ministrului, şi anume strategia unei false imagini în ochii unor cercuri europene, imagine întãritã prin contrast la fel de fals, acela al discreditãrii, inclusiv în strãinãtate, a magistraţilor din România. Nu acreditãm prin aceastã moţiune ideea cã justiţia nu are carenţe. Dimpotrivã, are lipsuri foarte, foarte mari. Problema este cã defectele justiţiei nu se îndreaptã de la sine şi, cu atât mai puţin, prin abordãri demagogice sau demonizãri în bloc. Crearea unui sistem judiciar performant, corect şi credibil presupune reformã, presupune concepţie, presupune coduri, presupune o confirmare în timp, presupune corelãri strategice în toatã sfera ordinii de drept şi colaborare cu toate organismele rãspunzãtoare de ordinea de drept. Ori, înspre acest larg orizont nu s-a schiţat nimic. Evocând nevoia colaborãrii în spaţiul ordinii de drept, remarcãm încã o diversiune. Dupã cum se ştie, capitolul respectiv al Programului de integrare se numeşte "Justiţie şi Afaceri Interne". Nu întâmplãtor. Între aceste domenii existã o foarte strânsã legãturã. Doamna ministru Macovei şi protectorii domniei sale au acţionat astfel încât toate neîmplinirile din sectorul J.A.I. sã fie atribuite justiţiei. Exemplul cel mai elocvent îl constituie campania anticorupţie. Pe de o parte, lupta împotriva corupţiei s-a redus la vânãtoarea de cazuri spectaculare, la "peştii cei mari", cum s-a spus. Are şi aceastã vânãtoare de rechini importanţa ei, iar doamnei Macovei îi revine meritul de a fi demolat mitul infailibilitãţii demnitarilor şi potentaţilor. Ultimele semnale sunt cã şi în aceastã privinţã s-a acţionat partizan, dar urmeazã ca viitorul sã aducã luminã. Problema este cã, fie şi în domeniul marii corupţii, rezultatele sunt sub aşteptãri. Iar când cazurile trimise în instanţe au trenat ori au fost infirmate, vina a fost întotdeauna atribuitã justiţiei. Dar justiţia lucreazã, cum s-ar spune, "cu materialul clientului". În domeniul penal, calitatea şi rezultatele actului de justiţie depind, în foarte mare mãsurã, de calitatea urmãririi penale, începând cu soliditatea şi calitatea investigaţiilor prealabile. Nu cunoaştem sã fi intenţionat mãcar o analizã a originii rateurilor penale în sfera parchetului, poliţiei, serviciilor de informaţii. Totdeauna, vinovatã, coruptã apare justiţia. Ordinea de drept este grav compromisã. Pe strãzi şi în locurile publice se afirmã dreptul pumnului şi conştiinţa impunitãţii. Numãrul crimelor grave, în stil mafiot, cu autori nedescoperiţi, întãreşte conştiinţa impunitãţii în concepţia celor înclinaţi spre fãrãdelege. Comportamentul violent mãrunt - în familie, între vecini, în traficul rutier, pe stadioane - este ignorat, chiar dacã stã la baza lanţului trofic ce are în vârf marea violenţã. Înmulţindu-se, aceastã zonã neagrã, neexploratã, a criminalitãţii fie alimenteazã dispreţul faţã de lege al unora şi resemnarea altora, fie aglomereazã instanţele copleşite de dosare şi sufocate în proceduri greoaie. Ce a întreprins doamna ministru Monica Luisa Macovei, în afara retoricii, împotriva criminalitãţii? Domnia sa are douã "mari realizãri", pentru care meritã chiar sã intre în istorie: 1. a blocat aplicarea noului Cod penal, elaborat de specialişti, adoptat de Parlament, promulgat de Preşedintele României; 2. a desfiinţat Institutul de Criminologie. Noul Cod penal trebuia sã intre în vigoare la data de 30 iunie 2005. Menţionãm cã acest termen era prevãzut prin lege, acordându-se o perioadã de un an de zile pentru asimilarea reglementãrilor noului cod de cãtre justiţie, populaţie, specialiştii dreptului. Un asemenea interval a fost absolut necesar pentru ca toatã lumea sã afle de reglementãri, iar specialiştii sã le aprofundeze pentru interpretarea şi aplicarea cât mai unitarã. Preluându-şi învestitura, doamna ministru Macovei a minţit Guvernul din care face parte, susţinând cã noul Cod penal nu satisface exigenţele Uniunii Europene, în special în douã privinţe: nu ar prevedea rãspunderea penalã a persoanei juridice şi nu ar prevedea posibilitatea confiscãrii averii membrilor de familie, în cazul anumitor infracţiuni. Cu aceastã motivare a determinat adoptarea unei serii de ordonanţe de urgenţã pentru amânarea intrãrii în vigoare a noului Cod penal. Consecinţa a fost derutarea magistraţilor, specialiştilor şi a justiţiabililor, nesiguranţa defavorabilã ordinii de drept, confuzie totalã în formarea viitoarelor generaţii de jurişti, aflaţi în perioada de formare, mediul academic nemaiştiind ce sã predea. Dupã un timp, doamna ministru a anunţat cã "rezolvã restanţele integrãrii" ("restanţe" care, în aceastã privinţã, existau numai prin zicerile domniei sale şi prin intoxicarea de cãtre domnia sa a oficialilor europeni), modificând vechiul Cod penal - Codul penal ceauşist. Modificãrile au constat, în principal, în includerea în Codul penal vechi, ceauşist, exact a reglementãrilor în privinţa rãspunderii persoanei juridice şi a confiscãrii de la membrii familiei, reglementãri care existau - în parte ad litteram - în noul Cod penal a cãrui aplicare o bloca. O altã categorie de modificãri a constat fie în dezincriminarea unor fapte, în scop populist, contrar ordinii de drept şi constituţionale, fie în modificarea unor reglementãri care vizau stilul de lucru infracţional al ministrului, adaptându-le astfel încât faptele domniei sale sã fie dezincriminate. Ne referim chiar la exemplul dat, constând în dezinformarea, în scris, sub semnãturã, a Guvernului şi a organismelor europene, privind pretinsele lacune ale Codului penal. Împreunã cu alte dezinformãri şi pârâciuni colportate în cercurile Uniunii Europene, doamna Macovei s-a fãcut susceptibilã de inculpare pentru comunicarea de informaţii false "de naturã sã aducã atingere (...) relaţiilor internaţionale ale României". Prin modificãrile operate în vechiul Cod penal (art. 168^1) şi prin blocarea aplicãrii noului Cod penal (art. 278), cetãţeanul Macovei scapã de sub incidenţa legii penale pentru minciunile proferate. Dezordinea totalã în materia legislaţiei penale a dus la situaţia, unicã prin ridicol în istoria dreptului universal, ca România sã aibã, la un moment dat, în vigoare, douã coduri penale, în vreme ce Ministerul Justiţiei anunţa cã elaboreazã şi un al treilea. Multã energie a consumat ministrul justiţiei pentru reformarea Ministerului Public, dar nu în conformitate cu cerinţele statului de drept, ci cu interesele aservirii politice. Mãrturie stau obstinaţia cu care se opune propunerii numirii procurorului general de cãtre C.S.M., conform Constituţiei, şi diversiunea cã propunerile legislative în acest sens ar urmãri schimbarea conducerilor care "merg bine". Fãrã îndoialã cã aducerea legilor în concordanţã cu Constituţia nu atrage schimbarea persoanelor (de altfel, numirile se fac de Preşedintele României), dar cea care a schimbat procurorul general, dupã o pregãtire perfidã, constând în denaturarea bilanţului Parchetului General, a fost doamna ministru Macovei. Reformarea Ministerului Public presupunea o lege coerentã, unitarã, bine documentatã, pe care doamna ministru s-a angajat cã o va propune. În locul ei a promovat nu mai puţin de 7 modificãri ale <>legii existente (Legea nr. 508/2004 ), cârpeli cu petice de tablã tãioasã, pentru cã mai întotdeauna a introdus reglementãri care au scandalizat specialiştii şi societatea civilã. Ultima dintre ele a fost fãcutã prin <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 131/2006 , elaboratã în stilul Macovei, adicã în pripã şi sub presiune. Şi acest episod a fost marcat de nesinceritate, vizibilã pentru oricine comparã expunerea de motive cu modificãrile propuse, precum şi de absenţa juxtapunerii reglementãrilor aflate în dezbatere, aşa cum este practica de legiferare. În niciun domeniu al dreptului Ministerul Justiţiei, sub conducerea doamnei Monica Luisa Macovei, nu şi-a îndeplinit misiunea esenţialã de a fi principalul laborator de legi al Guvernului. El nu a elaborat decât proiecte sporadice ori spectaculare şi diversioniste, cum este Legea A.N.I. Acest proiect escamoteazã vina ministerului de a nu fi fãcut decât un extrem de redus numãr (circa 30) de sesizãri la instituţiile existente şi competente sã verifice corectitudinea declaraţiilor de avere sau de interese. În loc sã propunã reglementãri care sã potenţeze cadrul instituţional existent, doamna ministru a procedat în stilul sãu ceauşist, creând structuri noi, care sã acopere ineficienţa structurilor în funcţiune. Fãcând abstracţie de gãlãgioasa mediatizare şi de cohorta de procese de intenţii cu care a încercat sã-şi impunã propria versiune, este de reţinut, în contextul acestei moţiuni, încã o minciunã a ministrului justiţiei: pretenţia cã A.N.I. este cerutã de UE, cu toate cã un asemenea organism nu existã în statele europene. În realitate, oficialii europeni preluau un angajament al doamnei Macovei înseşi. Prinsã cu minciuna, doamna ministru a oferit o scuzã lipsitã de demnitate şi, în mare mãsurã, nesincerã: aceea cã România are probleme specifice. Corupţie existã peste tot în lume, iar dacã România are o extindere mai mare a plãgii, aceasta se datoreazã, dupã mai mult de 2 ani de funcţionare, în primul rând doamnei Macovei, care, exceptând acuzele, insinuãrile, ieşirile spectaculoase, rãfuielile individuale, nu a promovat sau iniţiat nicio mãsurã care sã vizeze cauzele fenomenului, începând cu baza de masã a coruptibilitãţii. Şi în acest domeniu ministrul şi-a canalizat discursul, ipocrit şi distructiv, contra autoritãţii judecãtoreşti, lansând şi întreţinând psihoza cã întreaga justiţie este coruptã. Concluzia pentru popor? Întreaga justiţie trebuie blamatã, sfidatã, ignoratã. Nu pretindem cã nu existã corupţie în justiţie, cum existã, din pãcate, în toate domeniile, dar pânã la ponderea de 70% judecãtori corupţi pe care a colportat-o ministrul Macovei cu iresponsabilitate este cale lungã. Şi, oricum, în afarã de acuzaţii dublate de pârâciuni şi de perversul numãr de telefon afişat pe uşile instanţelor, n-a întreprins nimic. Şi cum sã întreprindã dacã dialogul cu specialiştii dreptului şi criminologiei este inexistent? Cel mai dãunãtor şi pãgubos exemplu al inactivitãţii Ministerului de Justiţie ca laborator de legi priveşte importanţa problematicã a restituirilor imobiliare. Se ştie cã la Curtea Europeanã a Drepturilor Omului România deţine nefericitul loc doi în ceea ce priveşte numãrul de sesizãri. Ne întrece doar Rusia, dar numai datoritã populaţiei mult mai numeroase. Cea mai mare parte din sesizãrile admise vizeazã regimul restituirilor de proprietãţi. Şi pentru aceastã stare s-a dat vina pe magistraţi, pe practica lor contradictorie, deşi contradicţiile practicii judiciare urmeazã contradicţiile şi sinuozitãţile legislaţiei. În loc sã se promoveze clarificarea, o datã pentru totdeauna, a legislaţiei restituirilor, ministrul justiţiei a cedat iniţiativa, în mod stupefiant, Ministerului Agriculturii, Pãdurilor şi Dezvoltãrii Rurale. Mai mult, a acceptat promovarea unor modificãri - care exprimã mai mult interesele zonale ale fostului ministru al agriculturii, prin asumarea rãspunderii de cãtre Guvern. Şi, absolut straniu şi descalificant pentru un ministru al justiţiei, aţi urcat în vagonul asumãrii rãspunderii şi modificãri proprii la legislaţia din domeniul exclusiv al justiţiei, fãrã legãturã cu retrocedãrile. Rezultatul? Reglementãri ce nu au rezolvat, ci au încâlcit şi mai mult raporturile juridice. În loc de rãspundere personalã, aţi dat din nou vina pe autoritatea judecãtoreascã, propunând, spre stupefacţia organizaţiilor internaţionale ale magistraţilor, sancţiuni pecuniare pentru hotãrârile judecãtoreşti, cu motivaţia numãrului mare de hotãrâri C.E.D.O. de condamnare a Guvernului român. Dar vine vremea, doamnã ministru, a unui nou val de hotãrâri C.E.D.O. defavorabile României, de data aceasta în favoarea noilor proprietari, nãpãstuiţi, laolaltã cu vechii proprietari, prin legislaţia ambiguã pe care aţi perpetuat-o. Şi, ca un bonus diabolic, vã atragem atenţia cã legislaţia ambiguã perpetuatã în domeniul retrocedãrilor a consolidat mafia retrocedãrilor şi a turnat apã vie la rãdãcina corupţiei în administraţia localã şi în structurile aferente acestei probleme. La începutul învestiturii, Ministerul Justiţiei s-a angajat public cã, pânã în luna martie 2005, va avea un plan pentru reducerea supraîncãrcãrii cu dosare a instanţelor. Exceptând o modificare a Codului de procedurã civilã, prin care s-a remediat, cu preţul unui al doilea val de destabilizare a rolurilor instanţelor, o aberaţie a ministeriatului Valeriu Stoica şi s-a degrevat, parţial, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu s-a întreprins nimic. Rolurile instanţelor sunt în continuare extrem de încãrcate, în dauna activitãţii de judecatã, a intereselor cetãţenilor şi a relaţiilor justiţie-justiţiabili. Tensiunilor create de aceastã încãrcare specificã României li se adaugã tensiunile create prin demonizarea sistematicã şi suspiciunea, întreţinutã diabolic, asupra corpului magistraţilor, de cãtre ministrul de resort şi lipsa oricãrei preocupãri de asigurare a drepturilor solicitanţilor. Inacţiunea absolutã în materie proceduralã şi de organizare a instanţelor este dublatã de o politicã a resurselor umane catastrofalã. Rezultatele ei sunt, succint, urmãtoarele: renunţarea la un numãr considerabil de magistraţi cu experienţã, chiar dacã aceştia nu erau compromişi în perioada pre-revoluţionarã şi, mai ales, cã mulţi dintre ei îşi începuserã cariera dupã decembrie 1989, vârsta medie în activitatea de magistrat fiind sub 17 ani. În vidul de resurse creat, s-a grãbit, fãrã suport, în experienţa profesionalã, accesul nemotivat al unor judecãtori şi preşedinţi la instanţele superioare, cu efect negativ asupra calitãţii actului de justiţie. Totodatã, se menţine un numãr foarte mare de posturi vacante de judecãtori şi procurori (peste 600), în vreme ce Ministerul Justiţiei şi-a umflat aparatul la peste 350 de posturi, iar pentru A.N.I. se preconizeazã alte 200. Ce aştepta populaţia, ce aştepta România, ce aştepta Uniunea Europeanã de la ministeriatul Macovei şi nu li s-au oferit decât dezinformãri, pârâciuni, arãtatul cu degetul spre ţapul ispãşitor abreviat C.S.M.? - justiţie mai performantã, sub aspectul întemeierii verdictelor; - justiţie mai diligentã, sub aspectul celeritãţii; - justiţie mai eficientã, sub aspectul aplicãrii hotãrârilor; - justiţie mai convingãtoare, sub aspectul rezonanţei civice. Ministeriatul Macovei nu a oferit nimic. Dimpotrivã: - nu s-a conturat niciun sistem sau mecanism de autoreglare profesionalã; - procesele sunt în continuare tergiversate ori, dacã, în anumite situaţii, cunosc o accelerare a ritmului de melc, ea se face prin mãsuri administrative, în dauna drepturilor procesuale, pentru cã nu s-a reformat sistemul; - executarea hotãrârilor este în continuare copleşitã de interese strãine actului de justiţie; - dezideratul ca actul de justiţie sã fie nu numai drept, corect, legal, ci şi convingãtor pentru pãrţi, nu este nici mãcar formulat. Sistemul persevereazã în ermetism, caracter scolastic, indiferenţã faţã de propria-i imagine publicã. Contrar dezideratului credibilitãţii inerente respectului civic faţã de autoritatea judecãtoreascã, doamna ministru Monica Luisa Macovei a întreţinut defãimarea şi discreditarea acestei puteri a statului. În pofida numãrului mare de specialişti din schema Ministerului Justiţiei, a cheltuit sume uriaşe pentru audit şi expertize. Singurul rezultat este cointeresarea faţã de politica personalã a ministrului a câtorva organizaţii neguvernamentale şi retribuirea câtorva arhitecţi de imagine în presa strãinã. Dar cheltuielile bugetare nu se regãsesc în niciun rezultat cât de cât concludent în politica legislativã sau în strategia reformei. Chiar dacã experţii scump plãtiţi din banii contribuabililor, pentru a propune soluţii, ar fi prezentat totuşi idei reformatoare, efortul lor ar fi fost neavenit, deoarece doamna ministru Macovei avea alte preocupãri decât reforma realã a justiţiei. În consens cu alte tendinţe ale politicii româneşti din aceastã perioadã, domnia sa a urmãrit aservirea politicã a autoritãţii judecãtoreşti, prin subminarea metodicã a credibilitãţii acesteia. Minciuna a stat cu ministrul justiţiei la masã. A fost minţitã presa, a fost minţitã populaţia, a fost minţit Parlamentul, a fost minţit Guvernul, a fost minţit Consiliul Europei. Pe lângã minciunã, dezinformãri, adevãruri ascunse, principala trãsãturã de stil a ministeriatului Macovei o constituie promovarea şi întreţinerea cu obstinaţie a relaţiilor conflictuale: cu C.S.M., cu Parlamentul, cu instanţele, cu Asociaţia Magistraţilor din România, cu generaţiile de judecãtori, iar în ultima perioadã, fãţiş şi cu Guvernul. Minciuna preferatã - culpabilizarea C.S.M., declara doamna Macovei într-o emisiune televizatã din noiembrie 2006 despre C.S.M.: "Au o ţintã: Vor sã nu schimbe nimic!". Dar ce schimbare a propus Ministerul Justiţiei Consiliului Superior al Magistraturii, în afara rãfuielilor personale? Niciuna, pentru cã s-a derobat, de la bun început, de misiunea înfãptuirii reformei. Este normal sã ne întrebãm: iubeşte doamna ministru Macovei dreptatea? Iubeşte, pe cât declarã, corectitudinea? Rãspunsul îl aflãm fie şi numai în douã episoade: procesul casei naţionalizate subdobândite de pãrinţii domniei sale şi dispariţia din ţarã a lui Omar Hayssam, cu concursul structurilor de care rãspundea direct: penitenciarele (cabinetul medical) şi Parchetul. Textul prezentei moţiuni insereazã în introducerea sa declaraţii publice ale doamnei ministru Macovei. Vom încheia tot cu o declaraţie, fãcutã recent, în ziua de 17 ianuarie 2007, în care anunţã doamna ministru Macovei perspectiva finalã a învestiturii sale: "În doi ani, justiţia va sta mai prost decât pânã în prezent." Parlamentul României şi Guvernul României nu pot accepta o asemenea ţintã, un asemenea program. Domnule preşedinte al Senatului României, doamnelor şi domnilor senatori, Având în vedere motivaţia expusã care demonstreazã carenţele grave din activitatea ministrului justiţiei Monica Macovei, ca şi disfuncţionalitãţile din sistemul justiţiei imputabile acesteia, privind: 1. nepromovarea sau promovarea cu întârziere a unor acte normative care trebuiau elaborate în vederea îndeplinirii angajamentelor asumate de România cu ocazia încheierii Tratatului de aderare la Uniunea Europeanã; 2. amânarea nejustificatã a reformãrii legislative a sistemului judiciar privind Codul de procedurã civilã, Codul de procedurã penalã, Codul comercial, activitãţile de loby etc.; 3. amânarea succesivã, respectiv blocarea intrãrii în vigoare a Codului penal, adoptat încã în anul 2004, pânã la sfârşitul anului 2008, deşi capitole importante reprezentau angajamente ale statului român negociate în cadrul capitolului 24 - justiţie şi afaceri interne - prin aderarea României la Uniunea Europeanã; 4. dezinteresul vãdit faţã de finalizarea lucrãrilor de investiţii la diferite instanţe, parchete, penitenciare şi alte instituţii, precum şi faţã de dotarea corespunzãtoare a acestora; 5. declanşarea şi susţinerea unor conflicte sau tensiuni în relaţiile cu C.S.M., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţionalã sau Asociaţia Magistraţilor, de naturã a afecta grav buna funcţionare a acestora, poziţia lor constituţionalã şi credibilitatea în societate sau în faţa cetãţenilor; 6. încãlcarea repetatã a independenţei judecãtorilor şi procurorilor prin declaraţii cu rol de indicaţii, referitor la anchetele penale în curs; 7. favorizarea, prin incompetenţã şi superficialitate, a punerii în libertate şi a sustragerii de la rãspunderea penalã a inculpatului Ommar Haysam, precum şi avizarea favorabilã a graţierii unor traficanţi de droguri condamnaţi la pedepse privative de libertate de peste 10 ani închisoare, de cãtre Preşedintele României, prin contestarea deciziei instanţelor de judecatã; 8. atacarea constantã a Parlamentului şi discreditarea activitãţii legislative desfãşurate atât în ţarã, cât şi în strãinãtate; 9. ignorarea repetatã a îndatoririi de a participa şi susţine, în comisii şi în plenul Senatului României, iniţiativele promovate. Senatorii semnatari ai prezentei moţiuni simple, formulatã în conformitate cu dispoziţiile art. 153-157 din Regulamentul Senatului, solicitãm Guvernului: 1. promovarea urgentã a proiectelor de lege necesare procesului de integrare a României în Uniunea Europeanã; 2. promovarea proiectului de lege asumat dupã întâlnirea cu Preşedintele României privind numirea procurorului general, precum şi a şefului DNA, la propunerea C.S.M. şi nu a ministrului justiţiei, care sã asigure depolitizarea Ministerului Public şi independenţa procurorilor; 3. demiterea ministrului justiţiei, Monica Macovei.
Aceastã moţiune simplã a fost adoptatã de Senat în şedinţa din 13 februarie 2007, cu respectarea prevederilor art. 67 din Constituţia României, republicatã, şi ale art. 157 alin. (1) din Regulamentul Senatului.
PREŞEDINTELE SENATULUI NICOLAE VĂCĂROIU
Bucureşti, 13 februarie 2007. Nr. 1. ------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
