Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
LEGE nr. 187 din 9 mai 2003 privind competenta de jurisdictie, recunoasterea si executarea in Romania a hotararilor in materie civila si comerciala pronuntate in statele membre ale Uniunii Europene
ART. 1 (1) Prezenta lege cuprinde reguli privind competenta de soluţionare a litigiilor nãscute dintr-un raport de drept internaţional privat în materie civilã şi comercialã, precum şi norme privind recunoaşterea şi executarea hotãrârilor judecãtoreşti pronunţate în statele membre ale Uniunii Europene. (2) Dispoziţiile <>Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat sunt aplicabile în mãsura în care prezenta lege nu stabileşte o alta reglementare. ART. 2 (1) În sensul prezentei legi, prin raport de drept internaţional privat se înţelege raportul juridic de drept privat cu element de extraneitate, în care elementul de extraneitate aparţine oricãruia dintre statele membre ale Uniunii Europene, denumite în continuare state membre. (2) Prin hotãrâre pronunţatã într-un stat membru se înţelege orice act de jurisdicţie pronunţat de o instanta dintr-un stat membru, indiferent de denumirea acestui act, inclusiv un decret, ordin, decizie sau mandat de executare, precum şi actul prin care se stabilesc de cãtre grefier cheltuielile de judecata. (3) Prezenta lege nu se aplica în cazul litigiilor şi al hotãrârilor pronunţate în statele membre privind: a) capacitatea juridicã a persoanei fizice; b) dreptul de proprietate derivat dintr-o relatie matrimoniala; c) succesiunile; d) asigurãrile sociale; e) arbitrajul; f) reorganizarea, lichidarea, concordatul sau alte mãsuri similare, pronunţate în cadrul procedurilor de insolventa.
CAP. 2 Competenta
SECŢIUNEA 1 Competenta generalã
ART. 3 Dacã prin prezenta lege nu se prevede altfel, instanţele judecãtoreşti romane sunt competente sa soluţioneze litigiile dintre o parte romana şi o parte strãinã sau numai dintre strãini, persoane fizice ori persoane juridice, dacã paratul sau cel puţin unul dintre pârâţi îşi are domiciliul, resedinta ori fondul de comerţ în România. ART. 4 Persoana având domiciliul sau, dupã caz, sediul în România ori într-un stat membru poate fi chematã în judecata în fata instanţelor din alt stat membru, respectiv în fata instanţelor romane, dupã cum urmeazã: a) în materie contractualã, la instanta statului pe al cãrui teritoriu se afla locul de executare. În sensul prezentului articol, prin loc de executare se înţelege, în cazul vânzãrii de mãrfuri, locul unde au fost sau ar fi trebuit sa fie livrate mãrfurile, iar în cazul prestãrilor de servicii, locul unde au fost sau ar fi trebuit sa fie prestate serviciile; b) în materia obligaţiei de întreţinere, la instanta statului pe al cãrui teritoriu se afla domiciliul sau resedinta creditorului, dacã cererea este formulatã pe cale principala. În cazul în care cererea privind pensia de întreţinere este formulatã pe cale accesorie, este competenta instanta care, potrivit legii, este chematã sa soluţioneze cererea principala; c) în materie delictuala, la instanta statului pe al cãrui teritoriu s-a produs sau urmeazã sa se producã prejudiciul; d) în cazul acţiunii civile în despãgubiri sau în restituire de bunuri ca urmare a sãvârşirii unei infracţiuni, la instanta investitã cu soluţionarea acţiunii penale, dacã acea instanta este competenta, conform legislaţiei naţionale, sa soluţioneze acţiunea civilã; e) în cazul litigiilor rezultate în urma functionarii unei sucursale, agenţii sau a unei alte unitãţi, în fata instanţelor de la locul unde se afla sucursala, agenţia sau unitatea în cauza; f) în cazul fondatorului, administratorului sau beneficiarului unui fond creat în temeiul unui statut, document scris sau unei convenţii verbale, cu confirmare scrisã, în fata instanţelor din statul membru unde fondul în cauza îşi are sediul; g) în cazul unui litigiu referitor la plata unei remuneraţii pretinse pentru salvarea unei incarcaturi sau a unor mãrfuri, la instanta competenta sa dispunã sechestrarea încãrcãturii ori a mãrfii în vederea obţinerii unei astfel de plati, dacã paratul detinea, la momentul operatiei de salvare, un drept asupra încãrcãturii sau a mãrfii. ART. 5 Persoana având domiciliul sau, dupã caz, sediul în România ori într-un stat membru mai poate fi chematã în judecata: a) în cazul unei cereri în revendicare, îndreptatã impotriva mai multor pârâţi, la instanta statului pe al cãrui teritoriu se afla domiciliul sau sediul oricãruia dintre pârâţi, dacã datoritã raportului de conexitate dintre cereri exista interesul judecãrii lor împreunã; b) într-o cerere intemeiata pe obligaţia de garanţie, la instanta competenta sa soluţioneze cererea privind obligaţia principala; c) în cazul unei acţiuni pe temei contractual care poate fi conexata unei acţiuni reale imobiliare îndreptate impotriva aceleiaşi persoane, la instanta în a carei raza teritorialã este situat imobilul; d) în cazul unei cereri întemeiate pe acelaşi act sau fapt ca şi o alta acţiune anterioarã, în fata instanţei la care se afla pe rol aceasta.
SECŢIUNEA a 2-a Competenta în materie de asigurãri
ART. 6 În materie de asigurãri competenta se determina potrivit dispoziţiilor prezentei secţiuni. ART. 7 (1) Asiguratorul având sediul pe teritoriul României sau al unui stat membru poate fi chemat în judecata dupã cum urmeazã: a) în fata instanţei statului pe al cãrui teritoriu îşi are sediul; b) în fata instanţei romane ori, dupã caz, a statului membru pe al cãrui teritoriu îşi are domiciliul sau, dupã caz, sediul deţinãtorul poliţei de asigurare, asiguratul ori beneficiarul asigurãrii; c) dacã este coasigurator, în fata instanţei romane ori din statul membru la care este introdusã acţiunea impotriva asiguratorului principal. (2) În cazul în care asiguratorul nu are sediul pe teritoriul României sau al unui stat membru, însã deţine o sucursala, agenţie ori o alta unitate pe acest teritoriu, se considera ca având sediul în România sau, dupã caz, în acel stat membru, în cazul litigiilor rezultate în urma functionarii acelei sucursale, agenţii sau unitãţi. ART. 8 În cazul asigurãrii de rãspundere civilã sau al asigurãrii de bunuri imobile, asiguratorul poate fi chemat în judecata şi în fata instanţelor din statul pe al cãrui teritoriu s-a produs prejudiciul. Aceleaşi instanţe sunt competente dacã exista bunuri mobile acoperite de aceeaşi polita de asigurare, iar paguba a fost cauzatã de acelaşi eveniment neprevãzut. ART. 9 În cazul asigurãrii de rãspundere civilã, asiguratorul poate fi chemat în judecata în fata instanţei dintr-un stat membru sau din România, la care partea vãtãmatã a introdus cerere impotriva asiguratului. ART. 10 (1) Asiguratorul poate intenta acţiune numai la instanţele din România ori din statul membru pe al cãrui teritoriu se afla domiciliul sau, dupã caz, sediul pârâtului, indiferent dacã acesta este deţinãtorul poliţei de asigurare, asiguratul ori un beneficiar. (2) Dispoziţiile prezentei secţiuni nu aduc atingere dreptului asiguratorului de a introduce o cerere reconvenţionalã la instanta la care, în conformitate cu prezenta secţiune, acţiunea iniţialã este în curs. ART. 11 (1) De la dispoziţiile art. 6-9 se poate deroga printr-o convenţie încheiatã ulterior naşterii litigiului. (2) Dacã la data încheierii contractului de asigurare asiguratorul şi asiguratul aveau domiciliul ori sediul pe teritoriul României sau al aceluiaşi stat membru, clauza privind competenta instanţelor din acest stat este valabilã chiar dacã prejudiciul s-a produs pe teritoriul altui stat, cu condiţia ca un astfel de acord sa nu vina în contradictie cu legea statului pe al cãrui teritoriu îşi aveau domiciliul sau, dupã caz, sediul pãrţile. ART. 12 Se poate deroga, de asemenea, în ceea ce priveşte instanta competenta sa soluţioneze litigiul nãscut dintr-un contract de asigurare, dacã asigurarea acoperã unul sau mai multe dintre urmãtoarele riscuri: a) pagube produse navelor maritime, instalaţiilor din zona de coasta sau din largul marii ori aeronavelor, rezultate în urma utilizãrii lor în scopuri comerciale; b) pagube produse bunurilor aflate în tranzit, altele decât bagajele cãlãtorilor, atunci când tranzitul este integral sau parţial efectuat cu nave maritime ori aeronave; c) rãspunderea decurgând din utilizarea sau exploatarea navelor, instalaţiilor ori aeronavelor menţionate la lit. a), cu excepţia rãspunderii pentru vãtãmãri corporale produse cãlãtorilor sau pentru pierderea ori deteriorarea bagajelor acestora; d) rãspunderea pentru pierderile sau daunele cauzate bunurilor aflate în tranzit, altele decât bagajele cãlãtorilor, atunci când tranzitul este integral sau parţial efectuat cu nave maritime ori aeronave.
SECŢIUNEA a 3-a Competenta în privinta contractelor încheiate cu consumatorii
ART. 13 (1) În materia contractelor încheiate de o persoana în calitate de consumator, într-un scop situat în afarã domeniului sau profesional, instanta competenta este determinata în conformitate cu dispoziţiile prezentei secţiuni, în cazul în care: a) contractul are ca obiect vânzarea de bunuri în temeiul sistemului de creditare cu plata în rate; b) contractul are ca obiect un împrumut rambursabil în rate sau orice alta forma de credit încheiatã în scopul finanţãrii vânzãrii de bunuri; sau c) în celelalte cazuri, dacã contractul a fost încheiat cu un agent economic care desfãşoarã activitãţi comerciale în statul membru pe teritoriul cãruia este domiciliat consumatorul sau care, prin orice mijloace, îşi directioneaza activitãţile spre acel stat membru ori spre mai multe state, inclusiv acel stat membru, iar contractul intra în sfera de acţiune a acestor activitãţi. (2) Când un consumator încheie un contract cu o parte care nu îşi are domiciliul ori sediul pe teritoriul unui stat membru sau al României, însã deţine o sucursala, agenţie ori alta întreprindere pe teritoriul unuia dintre statele membre sau al României, se considera, în cazul litigiilor rezultate din funcţionarea sucursalei, agenţiei ori întreprinderii, ca partea în cauza îşi are domiciliul sau sediul pe teritoriul statului respectiv. (3) Prevederile prezentei secţiuni se aplica şi contractelor de transport care, pentru un preţ forfetar, oferã o combinatie între cãlãtorie şi cazare. ART. 14 Un consumator poate introduce o acţiune impotriva celeilalte pãrţi fie la instanţele din România ori din statul membru în care aceasta îşi are domiciliul sau sediul, fie la instanţele din locul unde consumatorul îşi are domiciliul ori, dupã caz, sediul. ART. 15 (1) Agentul economic poate introduce acţiune impotriva consumatorului numai la instanţele din România ori din statul pe al cãrui teritoriu se afla domiciliul sau, dupã caz, sediul pârâtului. (2) Dispoziţiile prezentului articol nu aduc atingere dreptului agentului economic de a introduce o cerere reconvenţionalã la instanta la care, în conformitate cu prezenta secţiune, acţiunea iniţialã este în curs. ART. 16 (1) De la dispoziţiile art. 13 şi 14 se poate deroga prin convenţie încheiatã ulterior naşterii litigiului. (2) Dacã la data încheierii contractului pãrţile aveau domiciliul sau sediul pe teritoriul aceluiaşi stat, clauza privind competenta instanţelor din acel stat este valabilã, cu condiţia ca un astfel de acord sa nu vina în contradictie cu legea din statul în cauza.
SECŢIUNEA a 4-a Competenta în privinta contractelor individuale de munca
ART. 17 (1) În privinta contractelor individuale de munca, instanta competenta este determinata în conformitate cu dispoziţiile prezentei secţiuni. (2) Dacã un angajat încheie un contract individual de munca cu un angajator care nu îşi are domiciliul ori sediul pe teritoriul unui stat membru sau al României, sunt competente instanţele romane ori ale statului membru pe teritoriul cãruia se afla sucursala, agenţia sau unitatea detinuta de angajator, în cazul litigiilor rezultate din funcţionarea acestora. ART. 18 Angajatorul având domiciliul sau sediul în România ori într-un stat membru poate fi chemat în judecata: a) în fata instanţelor din statul respectiv; b) în fata instanţelor din România sau din statul membru în care angajatul îşi desfãşoarã în mod obişnuit activitatea ori unde se afla ultimul loc în care acesta şi-a desfãşurat activitatea. Dacã angajatul nu-şi desfãşoarã sau nu şi-a desfãşurat în mod obişnuit activitatea pe teritoriul aceleiaşi tari, sunt competente instanţele din locul unde este sau a fost situat domiciliul ori, dupã caz, sediul angajatorului. ART. 19 (1) Un angajator nu poate introduce acţiuni decât la instanţele de pe teritoriul României sau ale statului membru în care angajatul îşi are domiciliul. (2) Dispoziţiile prezentei secţiuni nu aduc atingere dreptului angajatorului de a introduce o cerere reconvenţionalã la instanta la care, în conformitate cu prezenta secţiune, acţiunea iniţialã este în curs. ART. 20 De la dispoziţiile prezentei secţiuni nu se poate face derogare decât printr-un acord încheiat dupã naşterea litigiului sau care permite angajatului sa introducã acţiuni la alte instanţe decât cele indicate în cadrul prezentei secţiuni.
SECŢIUNEA a 5-a Competenta exclusiva
ART. 21 Soluţionarea acţiunilor reale imobiliare este exclusiv de competenta instanţelor statului pe al cãrui teritoriu este situat imobilul. ART. 22 Litigiile privind constituirea şi încetarea societãţilor comerciale şi a altor persoane juridice, cele privind modificarea actului constitutiv şi/sau a statutului, precum şi cele vizând valabilitatea deciziilor organelor acestora sunt de competenta instanţei statului pe al cãrui teritoriu se afla sediul persoanei juridice. Pentru determinarea sediului instanta aplica normele sale de drept internaţional privat. ART. 23 Acţiunile care au ca obiect valabilitatea inscrierilor în registre publice sunt de competenta instanţelor statului pe al cãrui teritoriu se pãstreazã registrele. ART. 24 Acţiunile privind înregistrarea sau valabilitatea brevetelor, marcilor, desenelor şi modelelor, precum şi a altor drepturi analoage care necesita depunerea sau înregistrarea sunt de competenta instanţelor statului pe al cãrui teritoriu a fost solicitatã ori a avut loc depunerea sau înregistrarea ori unde se considera, potrivit legislaţiei în vigoare, ca a avut loc aceasta. ART. 25 Acţiunile privitoare la executarea hotãrârilor sunt de competenta instanţelor din statul pe al cãrui teritoriu a fost sau urmeazã sa fie executatã hotãrârea. ART. 26 Convenţia pãrţilor cu privire la soluţionarea oricãrui litigiu care a survenit sau poate surveni în legatura cu un raport juridic determinat inlatura competenta oricãror alte instanţe, stabilitã potrivit prezentei legi, dacã este încheiatã în forma scrisã sau în orice alt mod care sa ateste, potrivit legii ori uzantelor din comerţul internaţional, intenţia pãrţilor cu privire la stabilirea instanţei competente. ART. 27 Instanta sesizatã cu o cerere pentru care competenta aparţine exclusiv instanţei dintr-un alt stat îşi declara din oficiu lipsa de competenta.
SECŢIUNEA a 6-a Verificarea competentei şi a admisibilitãţii
ART. 28 Înfãţişarea pârâtului în fata instanţei romane la care este chemat în judecata are ca efect recunoaşterea de drept a competentei acestei instanţe, cu excepţia cazurilor de competenta exclusiva prevãzute de prezenta lege sau dacã înfãţişarea are ca obiect contestarea competentei. ART. 29 (1) În cazul în care paratul domiciliat pe teritoriul unui stat membru este chemat în judecata în fata unei instanţe romane care nu este competenta, potrivit prezentei legi, iar paratul nu se înfãţişeazã în instanta, instanta romana îşi declara din oficiu lipsa de competenta. (2) Instanta suspenda acţiunea pana când se dovedeşte ca paratul a primit actul de sesizare a instanţei în timp util pentru pregãtirea apãrãrii sau ca au fost întreprinse toate demersurile necesare în acest sens. (3) Comunicarea actelor judiciare şi extrajudiciare va fi realizatã potrivit legislaţiei în vigoare, în conformitate cu convenţiile internaţionale în domeniul cooperãrii judiciare în materie civilã şi comercialã, la care România este parte.
SECŢIUNEA a 7-a Mãsuri provizorii şi conservatorii
ART. 30 Pot fi solicitate instanţei romane mãsuri provizorii şi conservatorii, potrivit legii romane, chiar dacã pentru soluţionarea fondului cauzei ar fi competenta o instanta dintr-un stat membru.
SECŢIUNEA a 8-a Litispendenta şi conexitate
ART. 31 (1) În cazul în care se introduce o acţiune la instanta romana, ulterior introducerii unei acţiuni cu acelaşi obiect şi între aceleaşi pãrţi la o instanta dintr-un stat membru, instanta romana suspenda din oficiu acţiunea pana la stabilirea competentei primei instanţe sesizate. (2) Dupã stabilirea competentei primei instanţe sesizate, instanta romana îşi declina competenta în favoarea acesteia. ART. 32 (1) În cazul în care la o instanta romana se introduce o acţiune aflatã în raport de conexitate cu o acţiune introdusã anterior la o instanta dintr-un stat membru, instanta romana poate suspenda acţiunea. (2) În cazul în care acţiunile aflate în raport de conexitate se afla în prima instanta, instanta romana poate, la cererea uneia dintre pãrţi, sa-şi decline competenta în favoarea instanţei întâi sesizate, dacã aceasta este competenta sa soluţioneze acţiunea instanţei romane şi dacã legislaţia nationala permite conexarea acestor acţiuni. (3) Sunt considerate în raport de conexitate acele acţiuni care sunt atât de strâns legate între ele încât este eficient ca acestea sa fie judecate împreunã pentru a se evita riscul pronunţãrii unor hotãrâri ireconciliabile ce pot rezulta în cazul acţiunilor separate. ART. 33 Dacã acţiunile aflate în raport de conexitate intra în competenta exclusiva a mai multor instanţe, instanta romana, în cazul în care nu a fost sesizatã prima, îşi declina competenta în favoarea primei instanţe sesizate. ART. 34 În sensul prezentei secţiuni, o instanta dintr-un stat membru sau din România este consideratã sesizatã: a) la data la care a fost depus actul de sesizare sau un alt act echivalent la instanta respectiva, cu condiţia ca reclamantul sa fi luat mãsurile necesare pentru ca actul sa fie înmânat pârâtului, dacã avea aceasta obligaţie potrivit legii; sau b) în cazul în care actul trebuie comunicat înainte de a fi depus la instanta, la data la care actul a fost primit de autoritatea responsabilã cu comunicarea acestuia, dacã, potrivit legii, reclamantul a luat mãsurile necesare pentru ca acesta sa fie depus la instanţe.
CAP. 3 Recunoaşterea şi executarea în România a hotãrârilor pronunţate în statele membre
SECŢIUNEA 1 Recunoaşterea hotãrârilor pronunţate în statele membre
ART. 35 O hotãrâre pronunţatã într-un stat membru este recunoscuta de plin drept în România, în condiţiile prezentei legi. ART. 36 (1) În caz de litigiu, orice persoana interesatã poate solicita instanţei romane, pe cale principala, recunoaşterea unei hotãrâri pronunţate într-un stat membru. Cererea de recunoaştere se introduce la tribunalul în a cãrui circumscripţie îşi are domiciliul ori sediul partea impotriva cãreia se solicita recunoaşterea sau, în lipsa acestuia, la tribunalul competent sa încuviinţeze executarea, potrivit art. 41. (2) Cererea de recunoaştere poate fi, de asemenea, rezolvatã pe cale incidentala de cãtre instanta sesizatã cu un proces având un alt obiect, dacã recunoaşterea este necesarã pentru soluţionarea acestui proces. ART. 37 Hotãrârea pronunţatã într-un stat membru nu poate fi recunoscuta în unul dintre urmãtoarele cazuri: a) hotãrârea incalca ordinea publica de drept internaţional privat roman; b) hotãrârea a fost pronunţatã în lipsa pârâtului, iar instanta constata ca actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent nu a fost înmânat în timp util, astfel încât paratul sa aibã posibilitatea de a-şi pregati apãrarea, cu condiţia ca paratul sa fi exercitat cãile de atac impotriva hotãrârii, dacã a avut posibilitatea sa o facã; c) hotãrârea este ireconciliabila cu o hotãrâre pronunţatã de o instanta romana într-un litigiu între aceleaşi pãrţi; d) hotãrârea este ireconciliabila cu o hotãrâre pronunţatã anterior de o instanta dintr-un stat membru sau dintr-un stat terţ, între aceleaşi pãrţi şi având acelaşi obiect, dacã hotãrârea anterioarã îndeplineşte condiţiile pentru a fi recunoscuta în România. ART. 38 (1) O hotãrâre nu poate fi recunoscuta dacã vine în conflict cu dispoziţiile prezentei legi privitoare la competenta în materie de asigurãri, protecţia consumatorului, precum şi la competenta exclusiva. (2) La verificarea acestor reguli de competenta instanta este ţinuta de constatãrile de fapt în temeiul cãrora instanta din statul membru şi-a argumentat competenta. (3) Sub rezerva dispoziţiilor alin. (1), competenta instanţei din statul membru nu poate fi revizuitã. Dispoziţia prevãzutã la art. 37 lit. a) nu poate fi aplicatã normelor în materie de competenta. ART. 39 Instanta romana nu poate proceda la examinarea în fond a hotãrârii unui stat membru şi nici la modificarea ei. ART. 40 Instanta romana poate suspenda acţiunea prin care se solicita recunoaşterea unei hotãrâri pronunţate de o instanta dintr-un stat membru în cazul în care, impotriva hotãrârii a carei recunoaştere se cere, se introduce o cale de atac ordinarã.
SECŢIUNEA a 2-a Executarea hotãrârilor pronunţate în statele membre
ART. 41 Hotãrârile pronunţate într-un stat membru şi care sunt executorii, potrivit legii instanţelor care le-au pronunţat, vor fi puse în executare în România pe baza încuviinţãrii date, la cererea partii interesate, de cãtre tribunalul în a cãrui circumscripţie îşi are domiciliul ori sediul partea impotriva cãreia se solicita executarea sau în a cãrui circumscripţie urmeazã sa se efectueze executarea. ART. 42 (1) În vederea comunicãrii documentelor procedurale, reclamantul poate desemna un mandatar special, domiciliat în circumscripţia teritorialã a instanţei cãreia i-a fost solicitatã încuviinţarea executãrii. (2) Cererea de încuviinţare a executãrii va fi însoţitã de documentele prevãzute la art. 55. ART. 43 (1) În cazul în care hotãrârea a carei executare se cere conţine soluţii asupra mai multor capete de cerere care sunt disociabile, încuviinţarea poate fi acordatã separat. (2) Persoana care cere încuviinţarea executãrii poate cere ca titlul executoriu sa se limiteze la anumite pãrţi din hotãrâre. ART. 44 (1) Hotãrârea este declarata executorie în România dacã sunt îndeplinite condiţiile prevãzute la art. 55, fãrã a fi necesarã verificarea îndeplinirii condiţiilor prevãzute la art. 37. (2) În aceasta faza a procesului partea impotriva cãreia se urmãreşte executarea nu poate formula apãrãri cu privire la cererea de încuviinţare a executãrii. ART. 45 (1) Hotãrârea pronunţatã de o instanta competenta dintr-un stat membru are forta probanta în fata instanţelor romane cu privire la situaţiile de fapt pe care le constata. (2) Instanta romana nu poate proceda la examinarea în fond a hotãrârii statului membru şi nici la modificarea ei. ART. 46 (1) Hotãrârea de încuviinţare a executãrii este adusã la cunostinta partii care a cerut executarea, fãrã întârziere şi potrivit procedurii prevãzute de legea romana. (2) Titlul executoriu este înmânat partii impotriva cãreia se cere executarea, însoţit de hotãrâre, în cazul în care aceasta nu a fost deja înmânatã. ART. 47 (1) Hotãrârea prin care s-a soluţionat cererea de încuviinţare a executãrii poate fi atacatã cu recurs în termen de o luna de la comunicarea acesteia partii impotriva cãreia se cere executarea, dacã aceasta îşi are domiciliul sau sediul în România; în cazul în care partea nu îşi are domiciliul sau sediul în România, termenul de introducere a recursului este de doua luni de la data comunicãrii cãtre partea impotriva cãreia se cere executarea sau la domiciliul acesteia. (2) Dispoziţiile art. 29 alin. (2) şi (3) sunt aplicabile în mod corespunzãtor. ART. 48 (1) Soluţionarea recursului nu poate conduce la respingerea cererii de încuviinţare a executãrii pentru alt motiv decât cele prevãzute la art. 37. Recursul se soluţioneazã de urgenta. (2) Hotãrârea a carei executare se cere nu poate fi revizuitã pe fond în nici o situaţie. (3) Instanta de recurs poate conditiona executarea de constituirea unei garanţii. (4) La cererea partii impotriva cãreia se solicita executarea, instanta de recurs poate suspenda acţiunea dacã impotriva hotãrârii a carei executare se cere a fost introdusã, în statul membru de origine, o cale de atac ordinarã sau dacã termenul de introducere a unei astfel de cai de atac nu a expirat încã; în acest din urma caz instanta romana poate preciza termenul în care poate fi exercitatã calea de atac ordinarã. ART. 49 (1) În cazul hotãrârilor care trebuie recunoscute potrivit dispoziţiilor prezentei legi, instanţele romane pot dispune, la cererea reclamantului, chiar şi în lipsa unei cereri de încuviinţare a executãrii, mãsuri asiguratorii în cazuri urgente, spre a ocroti drepturi, interese sau bunuri ce au legatura cu jurisdicţia lor. (2) Hotãrârea de încuviinţare a executãrii va include, dacã este cazul, şi autorizarea luãrii de mãsuri de conservare. ART. 50 Pana la expirarea termenului pentru introducerea recursului sau, dupã caz, pana la soluţionarea acestuia nu pot fi luate decât mãsuri de conservare a bunurilor partii impotriva cãreia se urmãreşte executarea. ART. 51 Hotãrârea pronunţatã într-un stat membru prin care se dispune plata de penalitãţi este executorie în România numai dacã suma ce urmeazã sa fie plãtitã a fost stabilitã în mod definitiv de instanta din statul membru de origine. ART. 52 Reclamantul care, în statul membru de origine, a beneficiat în întregime sau doar parţial de asistenta juridicã gratuita, de scutiri ori reduceri de taxe şi alte cheltuieli de procedura va beneficia, în cadrul procedurii prevãzute de prezenta secţiune, de cea mai favorabilã forma de asistenta juridicã şi scutire de taxe şi alte cheltuieli de judecata prevãzute de legea romana. ART. 53 Persoana care cere încuviinţarea executãrii hotãrârii nu poate fi obligatã sa depunã cauţiune ori vreo alta garanţie pentru aceasta cerere pe motiv ca este cetãţean strãin sau ca nu îşi are domiciliul ori sediul în România. ART. 54 În cazul acţiunii introduse în România pentru încuviinţarea executãrii hotãrârii pronunţate într-un stat membru nu se percepe nici un impozit sau taxa proporţionalã cu valoarea litigiului în cauza.
SECŢIUNEA a 3-a Dispoziţii comune
ART. 55 (1) Partea care cere recunoaşterea sau solicita încuviinţarea executãrii unei hotãrâri pe teritoriul României trebuie sa prezinte o copie a hotãrârii care sa întruneascã condiţiile necesare în vederea stabilirii autenticitatii acesteia. (2) Partea care solicita executarea unei hotãrâri trebuie sa prezinte, de asemenea, şi certificatul menţionat în anexa nr. 1. (3) La cererea instanţei romane, documentele vor fi însoţite de traduceri certificate de o persoana autorizata în acest sens în unul dintre statele membre sau în România. (4) În cazul nedepunerii certificatului prevãzut la alin. (1), instanta romana sau autoritatea competenta poate sa fixeze un termen pentru prezentarea acestuia, sa accepte un document echivalent ori, în cazul în care considera ca dispune de suficiente informaţii, sa dispenseze partea de prezentarea acestui document. ART. 56 Instanta sau autoritatea competenta din România care a pronunţat hotãrârea a carei recunoaştere ori executare se cere într-un stat membru elibereazã, la cererea oricãrei pãrţi interesate, un certificat, potrivit modelului prezentat în anexa nr. 1. ART. 57 În cazul documentelor prevãzute la art. 55 şi 56, precum şi pentru documentul de numire a unui mandatar special nu este necesarã legalizarea sau o formalitate echivalenta.
CAP. 4 Actele autentice şi tranzacţiile judiciare
ART. 58 (1) Documentele întocmite sau înregistrate oficial ca acte autentice şi care sunt executorii într-un stat membru sunt, la cerere, declarate executorii în România, cu respectarea procedurii prevãzute la secţiunea a 3-a a cap. III. Instanta la care se introduce recurs, potrivit art. 47 şi 48, poate respinge cererea de încuviinţare a executãrii sau, respectiv, poate revoca hotãrârea de încuviinţare a executãrii numai dacã executarea este vadit contrarã ordinii publice din România. (2) Înţelegerile referitoare la obligaţiile de întreţinere, încheiate cu autoritãţile administrative sau autentificate de acestea sunt, de asemenea, considerate acte autentice, în sensul alin. (1). (3) Actul prezentat trebuie sa îndeplineascã condiţiile necesare pentru autentificare în statul membru de origine. (4) Dispoziţiile secţiunii a 3-a a cap. III se aplica în mod corespunzãtor. Autoritatea competenta a statului membru în care a fost întocmit sau înregistrat un act autentic elibereazã, la cererea oricãrei pãrţi interesate, un certificat potrivit modelului prezentat în anexa nr. 2. ART. 59 Tranzacţiile judiciare care au fost aprobate de o instanta în cursul unui proces şi care sunt executorii în statul membru în care au fost încheiate sunt executorii şi pe teritoriul României, în aceleaşi condiţii ca şi actele autentice. Instanta sau autoritatea competenta din statul membru în care a fost aprobatã tranzacţia elibereazã, la cererea oricãreia dintre pãrţile interesate, un certificat potrivit anexei nr. 1.
CAP. 5 Dispoziţii finale
ART. 60 (1) Pentru a determina dacã o parte îşi are domiciliul sau sediul pe teritoriul României, instanta romana va aplica legea sa interna. (2) În cazul în care o parte nu îşi are domiciliul sau sediul pe teritoriul României, instanta sesizatã pentru a determina dacã partea îşi are domiciliul ori, dupã caz, sediul pe teritoriul unui alt stat membru aplica legea statului membru în cauza. ART. 61 (1) În sensul prezentei legi, o persoana juridicã îşi are sediul real acolo unde se afla sediul social sau, dacã exista sedii în mai multe state, acolo unde se afla centrul principal de conducere şi de gestiune a activitãţii statutare, chiar dacã hotãrârile organului respectiv sunt adoptate potrivit directivelor transmise de acţionari sau asociaţi din alte state. (2) În cazul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, precum şi al Irlandei, prin sediu real se înţelege sediul social sau, în lipsa acestuia, locul de înregistrare ori locul dupã a cãrui lege s-a înfiinţat persoana juridicã. ART. 62 Fãrã a se aduce atingere dispoziţiilor mai favorabile ale legilor naţionale, persoanele domiciliate pe teritoriul României sau al unui stat membru, care sunt urmãrite în fata instanţelor penale din alte state membre pentru o infracţiune sãvârşitã din culpa, pot fi judecate şi în lipsa, cu condiţia sa fie reprezentate. Instanta sesizatã poate dispune totuşi citarea partii; în caz de neprezentare, hotãrârea pronunţatã în cadrul acţiunii civile fãrã ca persoana interesatã sa fi avut posibilitatea de a-şi pregati apãrarea poate sa nu fie recunoscuta sau executatã în România, potrivit legii naţionale. ART. 63 (1) Prezenta lege nu aduce atingere aplicãrii dispoziţiilor care reglementeazã competenta, recunoaşterea şi executarea hotãrârilor în domenii specifice conţinute de instrumentele comunitare sau de legislatiile naţionale armonizate potrivit acestor instrumente. (2) Prezenta lege nu aduce atingere convenţiilor la care România este parte şi care reglementeazã competenta, recunoaşterea şi executarea hotãrârilor în domenii speciale. ART. 64 Anexele nr. 1 şi 2 fac parte integrantã din prezenta lege. ART. 65 Prezenta lege intra în vigoare în termen de un an de la data publicãrii în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Aceasta lege a fost adoptatã de Senat în şedinţa din 6 februarie 2003, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (2) din Constituţia României.
PREŞEDINTELE SENATULUI NICOLAE VACAROIU
Aceasta lege a fost adoptatã de Camera Deputaţilor în şedinţa din 15 aprilie 2003, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (2) din Constituţia României.
PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR VALER DORNEANU
Bucureşti, 9 mai 2003. Nr. 187.
ANEXA 1
CERTIFICATUL menţionat la art. 55, 56 şi 59 din lege
1. Statul membru de origine 2. Instanta sau autoritatea competenta care elibereazã certificatul 2.1. Numele 2.2. Adresa 2.3. Telefon/fax/e-mail 3. Instanta care a pronunţat hotãrârea/a aprobat tranzacţia judiciarã*) 3.1. Tipul instanţei 3.2. Locul instanţei 4. Hotãrârea/tranzacţia judiciarã*) 4.1. Data 4.2. Numãrul de referinta 4.3. Pãrţile în cauza: 4.3.1. Numele reclamantului (reclamanţilor) 4.3.2. Numele pârâtului (pârâţilor) 4.3.3. Numele celeilalte (celorlalte) pãrţi, dacã este cazul 4.4. Data inmanarii actului de instituire a acţiunii 4.5. Textul hotãrârii/tranzacţiei judiciare*), anexat la prezentul certificat 5. Numele pãrţilor care au beneficiat de asistenta juridicã Hotãrârea/tranzacţia judiciarã*) este executorie în statul membru de origine impotriva: Numele: ........................................................ Întocmit la ............, la data de ........................... Semnatura şi/sau ştampila ......................................
--------- *) Se şterge ce nu corespunde.
ANEXA 2
CERTIFICATUL menţionat la art. 58 din lege
1. Statul membru de origine 2. Autoritatea competenta care elibereazã certificatul 2.1. Numele 2.2. Adresa 2.3. Telefon/fax/e-mail 3. Autoritatea care a atribuit actului autenticitate 3.1. Autoritatea care a participat la întocmirea actului autentic (dacã este cazul) 3.1.1. Numele şi desemnarea autoritãţii 3.1.2. Locul autoritãţii 3.2. Autoritatea care a înregistrat actul autentic (dacã este cazul) 3.2.1. Tipul autoritãţii 3.2.2. Locul autoritãţii 4. Actul autentic 4.1. Descrierea actului 4.2. Data: 4.2.1. la care actul a fost întocmit; 4.2.2. dacã este diferita, la care actul a fost înregistrat 4.3. Numãrul de referinta 4.4. Pãrţile în cauza: 4.4.1. Numele creditorului 4.4.2. Numele debitorului 5. Textul hotãrârii executorii, anexat la prezentul certificat Actul autentic este executoriu impotriva debitorului în statul membru de origine. Întocmit la ............., la data de .............. Semnatura şi/sau ştampila ..........................
-------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
