Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
LEGE Nr. 105 din 22 septembrie 1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat
ART. 1 Prezenta lege cuprinde: a) norme pentru determinarea legii aplicabile unui raport de drept internaţional privat; b) norme de procedura în litigii privind raporturi de drept internaţional privat. În înţelesul prezentei legi, raporturile de drept internaţional privat sînt raporturile civile, comerciale, de munca, de procedura civilã şi alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate. ART. 2 Strãinii sînt asimilaţi, în condiţiile legii, în drepturi civile cu cetãţenii romani în tot ce priveşte aplicarea dispoziţiilor prezentei legi. Asimilarea se aplica şi în beneficiul persoanelor juridice strãine. ART. 3 Cînd determinarea legii aplicabile depinde de calificarea ce urmeazã sa fie data unei instituţii de drept sau unui raport juridic, se ia în considerare calificarea juridicã stabilitã de legea romana. ART. 4 Dacã legea strãinã, determinata potrivit dispoziţiilor ce urmeazã, retrimite la dreptul roman, se aplica legea romana, afarã de cazul în care se prevede în mod expres altfel. Retrimiterea facuta de legea strãinã la dreptul altui stat este fãrã efect. ART. 5 În cazul în care legea strãinã aparţine unui stat în care coexista mai multe sisteme legislative, dreptul acelui stat determina dispoziţiile aplicabile. ART. 6 Aplicarea legii strãine este independenta de condiţia reciprocitãţii, afarã numai dacã dispoziţiile ce urmeazã sau legi speciale nu prevãd altfel. În cazul în care se cere condiţia reciprocitãţii de fapt, îndeplinirea ei este prezumatã pînã la dovada contrarã. Dovada se solicita Ministerului Justiţiei, care stabileşte situaţia realã, prin consultare cu Ministerul Afacerilor Externe. ART. 7 Conţinutul legii strãine se stabileşte de instanta judecãtoreascã prin atestãri obţinute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau un alt mod adecvat. Partea care invoca o lege strãinã poate fi obligatã sa facã dovada conţinutului ei. În cazul imposibilitãţii de a stabili conţinutul legii strãine, se aplica legea romana. ART. 8 Aplicarea legii strãine se inlatura: a) dacã incalca ordinea publica de drept internaţional privat roman; b) dacã a devenit competenta prin frauda. În cazul inlaturarii legii strãine, se aplica legea romana. ART. 9 Drepturile cistigate în ţara strãinã sînt respectate în România, afarã numai dacã sînt contrare ordinii publice de drept internaţional privat roman. ART. 10 Dispoziţiile prezentei legi sînt aplicabile în mãsura în care convenţiile internaţionale la care România este parte nu stabilesc o alta reglementare.
CAP. 2 Persoane fizice
Secţiunea I Statutul persoanei fizice ART. 11 Starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sînt cirmuite de legea sa nationala, afarã numai dacã, prin dispoziţii speciale, nu se prevede altfel. ART. 12 Legea nationala este legea statului a cãrui cetãţenie o are persoana în cauza. Determinarea şi proba cetateniei se fac în conformitate cu legea statului a carei cetãţenie se invoca. Legea nationala a cetãţeanului roman care, potrivit legii strãine, este considerat ca are o alta cetãţenie, este legea romana. Legea nationala a strainului care are mai multe cetãţenii este legea statului unde îşi are domiciliul sau, în lipsa, resedinta. Dacã o persoana nu are nici o cetãţenie, se aplica legea domiciliului sau, în lipsa, legea reşedinţei. ART. 13 Începutul şi încetarea personalitãţii sînt determinate de legea nationala a fiecãrei persoane. ART. 14 Numele persoanei este cirmuit de legea sa nationala. Ocrotirea impotriva actelor de încãlcare a dreptului la nume, sãvîrşite în România, este asigurata potrivit legii romane. ART. 15 Apartenenţa unei persoane la o noua lege nationala nu aduce atingere majoratului dobîndit potrivit legii care îi era anterior aplicabilã. ART. 16 Condiţiile, efectele şi anularea unei hotãrîri prin care se constata moartea prezumatã, absenta sau disparitia, precum şi prezumtiile de supravietuire sau de moarte sînt cirmuite de ultima lege nationala a persoanei dispãrute. Dacã aceasta lege nu poate fi identificata, se aplica legea romana. ART. 17 Persoana care, potrivit legii naţionale sau legii domiciliului sau, este lipsitã de capacitate sau are capacitate de exerciţiu restrînsa, nu poate sa opunã aceasta cauza de nevaliditate celui care l-a socotit, cu buna-credinţa, ca fiind deplin capabil în conformitate cu legea locului unde actul a fost întocmit. Aceasta regula nu se aplica actelor juridice referitoare la familie, moştenire şi transmiterea imobilelor.
Secţiunea a II-a Cãsãtoria şi divorţul ART. 18 Condiţiile de fond cerute pentru încheierea cãsãtoriei sînt determinate de legea nationala a fiecãruia dintre viitorii soţi. Dacã una dintre legile strãine astfel determinata prevede un impediment la cãsãtorie care, potrivit dreptului roman, este incompatibil cu libertatea de a încheia o cãsãtorie, acel impediment va fi înlãturat ca inaplicabil în cazul în care unul dintre viitorii soţi este cetãţean roman şi cãsãtoria se încheie pe teritoriul României. ART. 19 Forma încheierii cãsãtoriei este supusã legii statului pe teritoriul cãruia se celebreaza. Cãsãtoria unui cetãţean roman aflat în strãinãtate poate fi încheiatã în fata autoritãţii locale de stat competente ori în fata agentului diplomatic sau funcţionarului consular fie al României, fie al statului celuilalt viitor soţ. Cãsãtoria care se încheie în fata agentului diplomatic sau funcţionarului consular al României este supusã condiţiilor de forma a legii romane. ART. 20 Relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi sînt supuse legii naţionale comune, iar în cazul în care au cetãţenii deosebite, sînt supuse legii domiciliului lor comun. Legea nationala comuna sau legea domiciliului comun al soţilor continua sa reglementeze efectele cãsãtoriei în cazul în care unul dintre ei îşi schimba, dupã caz, cetãţenia sau domiciliul. În lipsa de cetãţenie comuna sau de domiciliu comun, relaţiile personale sau patrimoniale dintre soţi sînt supuse legii statului pe teritoriul cãruia au ori au avut resedinta comuna sau cu care întreţin în comun cele mai strinse legãturi. ART. 21 Condiţiile de fond cerute în încheierea convenţiei matrimoniale sînt cele stabilite de legea nationala a fiecãruia dintre viitorii soţi. Regimul şi efectele convenţiei matrimoniale sînt cirmuite de legea aleasã prin acord de cãtre viitorii soţi, iar în lipsa, de legea prevãzutã de art. 20. Aceeaşi lege stabileşte dacã este posibila modificarea sau înlocuirea convenţiei matrimoniale în timpul cãsãtoriei. Modificarea sau noua convenţie matrimoniala nu poate aduce prejudicii terţilor. ART. 22 Divorţul este cirmuit de legea aplicabilã potrivit art. 20. Dacã legea strãinã, astfel determinata, nu permite divorţul ori îl admite în condiţii deosebit de restrictive, se aplica legea romana, în cazul în care unul dintre soţi este, la data cererii de divorţ, cetãţean roman. ART. 23 În cazul în care sotii sînt în drept sa ceara separaţia de corp, condiţiile acesteia sînt supuse legii prevãzute de art. 20, care se aplica în mod corespunzãtor. ART. 24 Legea care reglementeazã cerinţele legale pentru încheierea cãsãtoriei se aplica nulitãţii cãsãtoriei şi efectelor acestei nulitãţi. Nulitatea unei cãsãtorii încheiatã în strãinãtate cu încãlcarea condiţiilor de forma poate fi admisã în România numai dacã sancţiunea nulitãţii este prevãzutã şi în legea romana.
Secţiunea a III-a Filiaţia ART. 25 Filiaţia copilului din cãsãtorie se stabileşte potrivit legii care, la data cînd s-a nãscut, cirmuieste, potrivit art. 20, efectele cãsãtoriei pãrinţilor sãi. Dacã, înainte de naşterea copilului, cãsãtoria pãrinţilor a încetat sau a fost desfãcutã, se aplica legea care, la data încetãrii sau desfacerii, îi cirmuia efectele. ART. 26 Legea arãtatã în art. 25 se aplica de asemenea: a) tagaduirii paternitãţii copilului nãscut din cãsãtorie; b) dobîndirii numelui de cãtre copil; c) raporturilor dintre pãrinţi şi copil, inclusiv obligaţiei pãrinţilor de a întreţine copilul, de a-l educa şi de a-i administra bunurile. ART. 27 În cazul în care pãrinţii sînt în drept sa procedeze la legitimarea prin cãsãtorie subsecventa a copilului nãscut anterior, condiţiile cerute în acest scop sînt cele prevãzute de legea care, potrivit art. 20, se aplica efectelor cãsãtoriei. ART. 28 Filiaţia copilului în afarã cãsãtoriei se stabileşte potrivit legii naţionale a copilului de la data naşterii. În cazul în care copilul, cetãţean strãin, are şi o alta cetãţenie strãinã, se aplica legea care îi este mai favorabilã. Legea menţionatã se aplica îndeosebi: a) recunoaşterii filiaţiei şi efectelor ei; b) contestarii recunoaşterii filiaţiei; c) raporturilor dintre pãrinţi şi copil, inclusiv obligaţiei pãrinţilor de a întreţine copilul, de a-l educa şi de a-i administra bunurile. ART. 29 Dreptul mamei de a cere tatãlui copilului din afarã cãsãtoriei sa rãspundã pentru cheltuielile din timpul sarcinii şi pentru cele prilejuite de naşterea copilului este supus legii naţionale a mamei. ART. 30 Condiţiile de fond cerute pentru încheierea adopţiei sînt stabilite de legea nationala a adoptatorului şi a celui ce urmeazã sa fie adoptat. Aceştia trebuie sa îndeplineascã şi condiţiile care sînt obligatorii pentru ambii, stabilite de fiecare dintre cele doua legi naţionale arãtate. Condiţiile de fond cerute soţilor care adopta împreunã sînt cele stabilite de legea care cirmuieste, potrivit art. 20, efectele cãsãtoriei lor. Aceeaşi lege se aplica şi dacã unul dintre soţi adopta copilul celuilalt. ART. 31 Efectele adopţiei, precum şi relaţiile dintre adoptator şi adoptat sînt cirmuite de legea nationala a adoptatorului, iar în cazul adopţiei consimţite de soţi este aplicabilã legea prevãzutã de art. 20. Aceeaşi lege cirmuieste şi desfacerea adopţiei. ART. 32 Forma adopţiei este supusã legii statului pe teritoriul cãruia ea se încheie. ART. 33 Nulitatea adopţiei este supusã, pentru condiţiile de fond, legilor prevãzute la art. 30, iar pentru nerespectarea condiţiilor de forma, legii prevãzute la art. 32.
Secţiunea a IV-a Obligaţia de întreţinere ART. 34 Legea aplicabilã obligaţiei de întreţinere este: a) în raporturile dintre pãrinţi şi copii, legea care cirmuieste, potrivit art. 25, 28 şi 31, efectele filiaţiei; b) în raporturile dintre soţi, legea care cirmuieste, potrivit art. 20, efectele cãsãtoriei; c) în raporturile dintre foştii soţi, legea care cirmuieste, potrivit art. 22, divorţul; d) în raporturile dintre persoane, legea nationala a creditorului. În caz de schimbare a cetateniei, noua lege nationala se aplica numai prestaţiilor ulterioare schimbãrii. ART. 35 Legea aplicabilã obligaţiei de întreţinere determina îndeosebi: a) persoana creditorului şi debitorului, precum şi ordinea de prioritate între mai mulţi debitori; b) întinderea obligaţiei de întreţinere; c) modul de executare a obligaţiei şi termenele pentru satisfacerea acesteia. Pentru a se determina întinderea obligaţiei de întreţinere trebuie sa se ţinã seama, chiar dacã legea strãinã aplicabilã dispune altfel, de posibilitãţile materiale ale debitorului şi de nevoile efective ale creditorului.
Secţiunea a V-a Ocrotirea persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrînsa ART. 36 Ocrotirea minorului nãscut din cãsãtorie sau adoptat, exercitatã de pãrinţi ori, dupã caz, de tata sau de mama, este cirmuita de legea prevãzutã de art. 20. ART. 37 Instruirea, modificarea, efectele şi încetarea tutelei, precum şi raporturile dintre tutore şi persoana lipsitã de capacitate sau cu capacitate restrînsa sînt supuse legii naţionale a persoanei ocrotite. Obligaţia de a accepta şi de a exercita tutela este supusã legii naţionale a tutorelui. ART. 38 Mãsurile ce se iau de cãtre pãrinţi sau tutore cu privire la minor sau la o alta persoana lipsitã de capacitate sau cu capacitate restrînsa, ori cu privire la bunurile ce le aparţin, sînt supuse legii statului ale cãrui autoritãţi indruma şi supravegheazã exercitarea ocrotirii de cãtre cei în drept. ART. 39 Dispoziţiile art. 37 şi 38 se aplica în mod corespunzãtor curatelei şi oricãror instituţii de ocrotire a persoanelor lipsite de capacitate sau cu capacitate restrînsa.
CAP. 3 Persoanele juridice
ART. 40 Persoana juridicã are naţionalitatea strainului pe al cãrui teritoriu şi-a stabilit, potrivit actului consultativ, sediul social. Dacã exista sedii în mai multe state, determinant pentru a identifica naţionalitatea persoanei juridice este sediul real. Prin sediul real se înţelege locul unde se afla centrul principal de conducere şi de gestiune a activitãţii statutare, chiar dacã hotãrîrile organului respectiv sînt adoptate potrivit directivelor transmise de acţionari sau asociaţi din alte state. ART. 41 Statutul organic al persoanei juridice este cirmuit de legea sa nationala, determinata în modul prevãzut la art. 40. Statutul organic al sucursalei înfiinţate de cãtre persoana juridicã într-o alta ţara este supus legii naţionale a acesteia. Statutul organic al filialei este supus legii statului pe al cãrui teritoriu şi-a stabilit propriul sediu, independent de legea aplicabilã persoanei juridice care a înfiinţat-o. ART. 42 Legea statului organic al persoanei juridice cirmuieste îndeosebi: a) capacitatea acesteia; b) modul de dobîndire şi de pierdere a calitãţii de asociat; c) drepturile şi obligaţiile ce decurg din calitatea de asociat; d) modul de alegere, competentele şi funcţionarea organelor de conducere ale persoanelor juridice; e) reprezentarea acesteia prin intermediul organelor proprii; f) rãspunderea persoanei juridice şi a organelor ei fata de terţi; g) modificarea actelor constitutive; h) dizolvarea şi lichidarea persoanei juridice. ART. 43 Persoanele juridice strãine cu scop patrimonial, valabil constituite în statul a cãrui naţionalitate o au, sînt recunoscute de plin drept în România. Persoanele juridice strãine fãrã scop patrimonial pot fi recunoscute în România, pe baza aprobãrii prealabile a guvernului, prin hotãrîre judecãtoreascã, sub condiţia reciprocitãţii, dacã sînt valabil constituite în statul a carei naţionalitate o au, iar scopurile statutare pe care le urmãresc nu contravin ordinii sociale şi economice din România. Hotãrîrea de recunoaştere se publica în Monitorul Oficial al României şi într-un ziar central şi este supusã recursului în termen de 60 de zile de la data ultimei publicari. Recursul poate fi exercitat de orice persoana interesatã pentru neîndeplinirea oricãreia dintre condiţiile prevãzute la alin. 2. ART. 44 O persoana juridicã strãinã care este recunoscuta beneficiazã de toate drepturile care decurg din legea statutului ei organic, în afarã de cele pe care statul care face recunoaşterea le refuza prin dispoziţiile sale legale. ART. 45 Persoana juridicã strãinã recunoscuta în România îşi desfãşoarã activitatea pe teritoriul tarii în condiţiile stabilite de legea romana referitoare la exercitarea activitãţilor economice, sociale, culturale sau de alta natura. ART. 46 Fuzionarea unor persoane juridice de nationalitati diferite poate fi realizatã dacã sînt îndeplinite cumulativ condiţiile prevãzute de cele doua legi naţionale aplicabile statutului lor organic.
CAP. 4 Dispoziţii comune persoanelor fizice şi persoanelor juridice
ART. 47 Reprezentarea legalã a persoanei fizice lipsite de capacitate de exerciţiu şi a persoanei juridice în cazurile în care se afla în încetare de plati, precum şi asistarea persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu restrînsa sînt supuse legii care se aplica raportului juridic din care se naşte atributia de reprezentare sau de asistare. ART. 48 Calitatea de comerciant este determinata de legea statului unde persoana fizica sau juridicã a obţinut autorizarea de a desfasura activitãţi economice sau unde este înmatriculatã. În lipsa de autorizaţie de înmatriculare sau dacã persoana a obţinut mai multe autorizaţii, respectiv este înmatriculatã în mai multe state, se aplica legea statului unde funcţioneazã conducerea activitãţii ei economice.
CAP. 5 Bunurile
Secţiunea I Regim general ART. 49 Posesia, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de garanţii reale, sînt cirmuite de legea locului unde acestea se afla sau sînt situate, afarã numai dacã prin dispoziţii speciale se prevede altfel. ART. 50 Natura mobiliarã sau imobiliarã, cît şi conţinutul drepturilor reale asupra bunurilor se determina în conformitate cu legea locului unde se afla sau sînt situate, prin derogare de la art. 3. ART. 51 Platformele şi alte instituţii durabile de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental al unui stat sînt considerate, în înţelesul prezentului capitol, ca bunuri imobile.
Secţiunea a II-a Bunurile mobile corporale ART. 52 Constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui bun care şi-a schimbat aşezarea sînt cirmuite de legea locului unde acesta se afla în momentul cînd s-a produs faptul juridic care a generat, modificat sau stins dreptul respectiv. ART. 53 Bunul aflat în curs de transport este supus legii statului de unde a fost expediat, afarã numai dacã: a) pãrţile interesate au ales prin acordul lor, în condiţiile art. 73 şi art. 74, o alta lege, care devine astfel aplicabilã; b) bunul este depozitat într-un antrepozit sau pus sub sechestru în temeiul unor mãsuri asiguratorii sau ca urmare a unei vinzari silite, în aceste cazuri fiind aplicabilã, pe perioada depozitului sau sechestrului, legea locului unde a fost reasezat temporar. c) bunul face parte dintre cele personale ale unui pasager, fiind în acest caz supus legii sale naţionale. ART. 54 Condiţiile şi efectele care decurg din rezerva dreptului de proprietate referitor la un bun destinat exportului sînt cirmuite, dacã pãrţile nu au convenit altfel, de legea statului exportator.
Secţiunea a III-a Mijloacele de transport ART. 55 Constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui mijloc de transport sînt supuse: a) legii pavilionului pe care îl arboreaza nava sau aeronava; b) legii aplicabile statutului organic al întreprinderii de transport pentru vehiculele feroviare şi rutiere din patrimoniul ei. ART. 56 Legea arãtatã de art. 55 se aplica deopotrivã: a) bunurilor aflate în mod durabil la bord, formindu-i dotarea tehnica; b) creanţelor care au ca obiect cheltuielile efectuate pentru asistenta tehnica, întreţinerea, repararea sau renovarea mijlocului de transport.
Secţiunea a IV-a Titlurile de valoare ART. 57 Emiterea de acţiuni nominative, la ordin sau la purtãtor, precum şi de obligaţiuni este supusã legii aplicabile statutului organic al persoanei juridice emitente. ART. 58 Condiţiile şi efectele transmiterii unui titlu de valoare dintre cele arãtate de art. 57 sînt supuse: a) legii aplicabile statutului organic al persoanei juridice emitente, cît priveşte titlul nominativ; b) legii locului de plata a titlului la ordin; c) legii locului unde se afla titlul la purtãtor în momentul transmiterii, în raporturile dintre posesorii succesivi, precum şi dintre aceştia şi tertele persoane. ART. 59 Legea arãtatã expres în cuprinsul unui titlu de valoare se stabileşte dacã acesta întruneşte condiţiile spre a fi un titlu reprezentativ al mãrfii pe care o specifica. În lipsa unei asemenea precizãri, natura titlului se determina potrivit legii statului în care îşi are sediul întreprinderea emitenta. Dacã titlul reprezintã marfa, legea care i se aplica, în calitatea sa de bun mobil, potrivit alineatului precedent, cirmuieste drepturile reale referitoare la marfa pe care o specifica.
Secţiunea a V-a Bunurile necorporale ART. 60 Naşterea, conţinutul şi stingerea drepturilor de autor asupra unei opere de creaţie intelectualã sînt supuse legii statului unde aceasta a fost pentru intiia oara adusã la cunostinta publicului prin publicare, reprezentare, expunere, difuzare sau în alt mod adecvat. Operele de creaţie intelectualã nedivulgate sînt supuse legii naţionale a autorului. ART. 61 Naşterea, conţinutul şi stingerea dreptului de proprietate industriala sînt supuse legii statului unde s-a efectuat depozitul ori înregistrarea sau unde s-a depus cererea de depozit sau de înregistrare. ART. 62 Obţinerea reparatiei materiale şi morale este supusã legii statului unde a avut loc încãlcarea dreptului de autor sau de proprietate industriala. ART. 63 Drepturile de autor şi de proprietate industriala ale persoanelor fizice şi persoanelor juridice strãine sînt ocrotite pe teritoriul României, conform legii romane şi convenţiilor internaţionale la care România este parte.
Secţiunea a VI-a Formele de publicitate ART. 64 Formele de publicitate, realizate în orice mod, referitoare la bunuri, sînt supuse legii aplicabile la data şi locul unde se îndeplinesc. ART. 65 Formele arãtate în art. 64, precum şi cele cu efect constitutiv de drepturi referitoare la un bun imobil sînt supuse legii statului unde acesta se gãseşte situat, chiar dacã temeiul juridic al naşterii, transmiterii, restringerii sau stingerii dreptului real ori garanţiei reale s-a constituit prin aplicarea altei legi.
CAP. 6 Moştenirea
ART. 66 Moştenirea este supusã: a) în ce priveşte bunurile mobile, oriunde acestea s-ar afla, legii naţionale pe care persoana decedata o avea la data morţii; b) în ce priveşte bunurile imobile şi fondul de comerţ, legii locului unde fiecare din aceste bunuri este situat. ART. 67 Legea aplicabilã moştenirii stabileşte îndeosebi: a) momentul deschiderii moştenirii; b) persoanele cu vocaţie de a moşteni; c) calitãţile cerute pentru a moşteni; d) exercitarea posesiei asupra bunurilor rãmase de la defunct; e) condiţiile şi efectele opţiunii succesorale; f) întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul; g) drepturile statului asupra succesiunii vacante. ART. 68 Testatorul poate supune transmiterea prin moştenire a bunurilor sale altei legi decît cea arãtatã în art. 66, fãrã a avea dreptul sa înlãture dispoziţiile ei imperative. Legea astfel aleasã se aplica situaţiilor prevãzute la art. 67. Întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sînt socotite valabile dacã actul respecta condiţiile de forma aplicabile, fie la data cînd a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricãreia dintre legile urmãtoare: a) legea nationala a testatorului; b) legea domiciliului acestuia; c) legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat; d) legea situaţiei imobilului ce formeazã obiectul testamentului; e) legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a bunurilor moştenite.
CAP. 7 Actul juridic
ART. 69 Condiţiile de fond ale actului juridic unilateral sînt stabilite de legea aleasã de cãtre autorul sau. În lipsa, se aplica legea statului cu care actul juridic prezintã legãturile cele mai strinse, iar dacã aceasta lege nu poate fi identificata, se aplica legea locului unde actul juridic unilateral este întocmit. ART. 70 Actul juridic accesoriu este cirmuit de legea care se aplica fondului actului juridic principal, în lipsa unei manifestãri de vointa diferita. ART. 71 Condiţiile de forma ale unui act juridic sînt stabilite de legea care îi cirmuieste fondul. Actul se considera totuşi valabil din punct de vedere al formei, dacã îndeplineşte condiţiile prevãzute de una dintre legile urmãtoarele: a) legea locului unde a fost întocmit; b) legea nationala sau legea domiciliului persoanei care l-a consimţit; c) legea aplicabilã potrivit dreptului internaţional privat al autoritãţii care examineazã validitatea actului juridic. ART. 72 În cazul în care legea aplicabilã condiţiilor de fond ale actului juridic impune, sub sancţiunea nulitãţii, o anumitã forma solemna, nici o alta lege dintre cele menţionate în art. 71 nu poate sa înlãture aceasta cerinta, chiar dacã actul a fost întocmit în strãinãtate.
CAP. 8 Obligaţiile contractuale şi extracontractuale
Secţiunea I Condiţiile de fond ale contractului ART. 73 Contractul este supus legii alese prin consens de pãrţi. ART. 74 Alegerea legii aplicabile contractului trebuie sa fie expresã ori sa rezulte neîndoielnic din cuprinsul acestuia sau din circumstanţe. ART. 75 Pãrţile pot alege legea aplicabilã totalitãţii sau numai unei anumite pãrţi a contractului. ART. 76 Înţelegerea privind alegerea legii aplicabile, potrivit art. 73, poate fi modificatã prin acordul pãrţilor. Modificarea acordului asupra legii aplicabile, convenitã ulterior datei încheierii contractului, are efect retroactiv, fãrã sa poatã totuşi: a) sa infirme validitatea formei acestuia; sau b) sa aducã atingere drepturilor dobîndite între timp de terţi. ART. 77 În lipsa unei legi alese conform art. 73, contractul este supus legii statului cu care prezintã legãturile cele mai strinse. Se considera ca exista atare legãturi cu legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice are, la data încheierii contractului, dupã caz, domiciliul sau, în lipsa, resedinta, ori fondul de comerţ sau sediul statutar. Contractul referitor la un drept imobiliar sau la un drept de folosinta temporarã asupra unui imobil are legãturile cele mai strinse cu legea statului unde acesta se afla situat. ART. 78 Prin prestaţie caracteristica se înţelege: a) prestaţia partii care, în temeiul unui contract translativ, precum vînzarea sau altele similare, înstrãineazã un bun mobil; b) prestaţia partii care, în temeiul unui contract de închiriere sau altele similare, pune la dispoziţia unei persoane, pe o durata de timp determinata, folosinta unui bun; c) prestaţia îndeplinitã de mandatar, depozitar, antreprenor şi, în general, de partea care, în contractele de servicii, o aduce la îndeplinire; d) prestaţia garantului în contractele de garanţie, de cauţiune sau altele similare. Prezumtiile stabilite în alineatul precedent pot fi inlaturate dacã partea interesatã face dovada ca din circumstanţe rezulta ca exista legãturi mai strinse ale contractului cu legea unui stat. ART. 79 Contractul care nu poate fi localizat în funcţie de prestaţia caracteristica a uneia dintre pãrţi este supus, cît priveşte condiţiile de fond, legii locului unde a fost încheiat. Dacã, în acest scop, pãrţile aflate în state diferite au negociat prin schimb de scrisori, telegrame sau telefon, contractul se considera încheiat în ţara domiciliului sau sediului partii de la care a pornit oferta ferma de contractare ce a fost acceptatã. ART. 80 Legea aplicabilã fondului contractului, potrivit art. 73-79, se aplica îndeosebi: a) interpretãrii naturii sale juridice şi a clauzelor pe care le cuprinde; b) executãrii obligaţiilor izvorite din contract; c) consecinţelor neexecutãrii totale sau parţiale a acestor obligaţii, precum şi evaluãrii prejudiciului pe care l-a cauzat; d) modului de stingere a obligaţiilor izvorite din contract; e) cauzelor de nulitate a contractului şi consecinţelor acesteia. Modul de executare a obligaţiilor izvorite din contract trebuie sa se conformeze legii locului de executare. Creditorul este obligat sa respecte aceasta lege în luarea mãsurilor destinate, potrivit contractului, sa preintimpine sau sa remedieze neexecutarea ori sa-i restrîngã efectele prejudiciabile. ART. 81 Existenta şi validitatea de fond a consimtamintului pãrţilor referitor la legea aplicabilã contractului sînt determinate de însãşi legea pe care au ales-o. Dacã legea menţionatã declara nevalabila alegerea astfel convenitã, contractul este cirmuit de legea arãtatã în art. 77-79. ART. 82 Existenta şi validitatea de fond a contractului contestat de cãtre una dintre pãrţi se determina în conformitate cu legea care i s-ar fi aplicat dacã era socotit ca valabil. ART. 83 Efectele juridice ale tacerii partii care contesta ca şi-a dat consimţãmîntul la un contract sînt supuse legii naţionale a persoanei fizice sau legii statutului organic al persoanei juridice în cauza. ART. 84 Contractul dintre pãrţi care îşi au domiciliul sau sediul în state diferite se considera încheiat la data cînd acceptarea a ajuns la cunostinta ofertantului. Contractul, care prin natura sa ori la cererea beneficiarului, impune o executare imediata a prestaţiei caracteristice, se considera încheiat în momentul cînd debitorul acesteia a început executarea, afarã numai dacã ofertantul a cerut ca, în prealabil, sa i se comunice acceptarea. În acest ultim caz se aplica prevederile alineatului precedent. ART. 85 Legea strãinã aplicabilã contractului, în temeiul prezentului capitol, cuprinde dispoziţiile sale de drept material, în afarã de normele ei conflictuale.
Secţiunea a II-a Condiţiile de forma şi de publicitate ale contractului ART. 86 Contractul este supus condiţiilor de forma stabilite de legea prevãzutã la art. 71 alin. 1, care se aplica în mod corespunzãtor. Contractul se considera totuşi valabil din punct de vedere al formei dacã: a) pãrţile care se gãsesc, la data cînd l-au încheiat, în state diferite, au îndeplinit condiţiile de forma prevãzute de legea unuia dintre aceste state; b) reprezentantul partii a îndeplinit condiţiile de forma ale statului unde s-a aflat în momentul încheierii contractului. ART. 87 Formele de publicitate necesare spre a conferi validitate sau opozabilitate contractului prin care se constituie, se modifica, se transmit ori se sting drepturi asupra bunurilor corporale, sînt supuse legii locului unde acestea se afla sau sînt situate.
Secţiunea a III-a Contractul de vînzare ART. 88 În lipsa unei legi convenite de pãrţi spre a se aplica vinzarii mobiliare, aceasta este supusã legii statului în care vinzatorul are, la data încheierii contractului, dupã caz, domiciliul sau, în lipsa, resedinta ori fondul de comerţ sau sediul social. ART. 89 Prin excepţie de la prevederile art. 88, contractul de vînzare-cumpãrare comercialã este supus legii statului în care cumpãrãtorul are fondul de comerţ sau sediul social, dacã: a) negocierile au fost purtate şi contractul a fost încheiat de cãtre pãrţi prezente în acel stat; sau b) contractul prevede în mod expres ca vinzatorul trebuie sa execute obligaţia de livrare a mãrfii în acel stat. ART. 90 Vînzarea prin licitaţie, prin burse sau tîrguri este supusã legii statului unde are loc încheierea pe aceasta cale a contractului, afarã numai dacã legea statului respectiv admite ca pãrţile sa aleagã prin acord legea aplicabilã şi ele au procedat explicit la o asemenea alegere. ART. 91 Legea aplicabilã vinzarii, în temeiul art. 73, 76-77 şi 88-90, cirmuieste îndeosebi: a) interpretarea contractului; b) drepturile şi obligaţiile pãrţilor; c) executarea obligaţiilor ce izvorãsc din contract; d) momentul de cînd cumpãrãtorul are dreptul la produsele şi fructele bunului sau mãrfii transmise; e) momentul de cînd cumpãrãtorul suporta riscurile referitoare la bunul sau marfa transmisã; f) validitatea şi efectele între pãrţi ale clauzelor de rezerva a proprietãţii; g) consecinţele neexecutãrii contractului, inclusiv obţinerea reparatiei pentru prejudicii, cu excepţia chestiunilor care sînt supuse legii procedurale a forului; h) modul de stingere a obligaţiilor izvorite din contract, precum şi decãderea intemeiata pe expirarea unui termen; i) consecinţele nulitãţii contractului. ART. 92 Legea statului unde se efectueazã recepţia mãrfii stabileşte, dacã nu s-a convenit expres altfel, termenele şi procedura de verificare cantitativã şi calitativã, precum şi mãsurile ce pot fi luate referitor la aceste bunuri în cazul în care sînt refuzate.
Secţiunea a IV-a Contractul de intermediere ART. 93 În raporturile dintre reprezentant şi mandatar sau comisionar se aplica, dacã nu s-a convenit altfel, legea statului în care intermediarul exercita împuternicirea. În cazul în care acesta exercita, cu titlu profesional, funcţia de intermediar sau agent, se aplica legea sediului sau profesional. ART. 94 Legea arãtatã în art. 93 se aplica îndeosebi: a) existenţei, întinderii, modificãrii şi încetãrii puterilor intermediarului; b) consecinţelor depãşirii acestor puteri sau folosirii lor abuzive; c) facultãţii intermediarului de a delega, în totul sau în parte, puterile şi de a desemna un intermediar adiţional sau substituit; d) posibilitatii ca intermediarul sa încheie un contract pentru reprezentat, cînd exista riscul unui conflict de interese între el însuşi şi reprezentat; e) clauzei de neconcurenta; f) cazurilor de prejudicii care urmeazã sa fie reparate. ART. 95 Raporturile dintre persoana reprezentatã şi terţi sînt supuse, dacã nu au convenit explicit altfel, legii unde se afla sediul profesional al intermediarului. În lipsa unui asemenea sediu, se aplica legea statului unde a acţionat intermediarul, dacã pe teritoriul respectiv se afla: a) sediul, domiciliul sau resedinta persoanei reprezentate; sau b) sediul, domiciliul sau resedinta terţului; sau c) sediul bursei, tirgului sau locului unde s-a organizat o licitaţie la care a participat intermediarul spre a îndeplini împuternicirea. ART. 96 Legea arãtatã de art. 95 stabileşte îndeosebi efectele actelor pe care intermediarul le-a încheiat în exerciţiul real sau pretins al împuternicirii. ART. 97 Modul de executare a împuternicirii trebuie sa se conformeze condiţiilor stabilite de legea statului unde are loc executarea. ART. 98 Intermediarul care a comunicat cu terţul dintr-un stat în altul, prin scrisori, telegrame, telex, telefon sau alte mijloace de telecomunicaţie, este socotit ca a acţionat de la sediul sau profesional ori, în lipsa, de la domiciliul sau resedinta sa. ART. 99 Dacã reprezentatul, intermediarul sau terţul are mai multe sedii profesionale în state diferite, se tine seama de cel care prezintã legatura cea mai strinsa cu actul îndeplinit de intermediar. ART. 100 Reprezentarea care are ca obiect acte de administrare sau de dispoziţie referitoare la un imobil este supusã legii situaţiei bunului.
Secţiunea a V-a Contractul de munca ART. 101 Legea convenitã de pãrţi, potrivit art. 73 şi 76, spre a cirmui contractul de munca este aplicabilã numai în mãsura în care nu aduce restringeri ocrotirii pe care o asigura salariatului dispoziţiile imperative ale legii aplicabile în lipsa unei atare alegeri. ART. 102 Contractul de munca este supus, dacã pãrţile nu au convenit altfel, legii statului pe al cãrui teritoriu: a) salariatul îşi îndeplineşte în mod obişnuit munca, în temeiul contractului, chiar dacã este temporar detaşat într-un alt stat; b) se afla sediul întreprinderii care a angajat salariatul, dacã acesta îşi îndeplineşte munca, prin natura funcţiei sale; în cazul în care totuşi exista legãturi mai puternice ale contractului de munca cu un alt stat, devine aplicabilã legea acestuia.
Secţiunea a VI-a Alte contracte ART. 103 În lipsa de lege convenitã de pãrţi se aplica: a) în contractele de executare de lucrãri, legea sediului antreprenorului; b) în contractele de transport, de expeditii şi altele similare, legea sediului transportatorului sau expeditorului; c) în contractele bancare, inclusiv cele de garanţie bancarã autonomã, legea sediului întreprinderii de credit; în raporturile dintre cele doua bãnci se aplica legea celei care presteazã serviciul în favoarea celeilalte; d) în contractele de asigurare impotriva riscurilor, legea sediului asiguratorului; aceasta lege se aplica, de asemenea, cesiunii sau gajarii poliţei de asigurare; e) în contractele de depozit, legea sediului depozitarului; f) donatiei, legea nationala a donatorului.
Secţiunea a VII-a Imbogatirea fãrã cauza şi gestiunea de afaceri ART. 104 Imbogatirea fãrã cauza a unei persoane fizice sau juridice este supusã legii statului unde s-a produs. ART. 105 În cazul în care imbogatirea fãrã cauza decurge dintr-o prestaţie intemeiata pe un raport juridic anual sau ale cãrui efecte incetasera în orice alt mod, legea acestuia este aplicabilã şi imbogatirii. ART. 106 Gestiunea de afaceri este supusã legii locului unde persoana care îndeplineşte actele curente de gestiune exercita aceasta activitate.
Secţiunea a VIII-a Actul ilicit ART. 107 Legea statului unde are loc un fapt juridic stabileşte dacã acesta constituie un act ilicit şi îl cirmuieste îndeosebi în ce priveşte: a) capacitatea delictuala; b) condiţiile şi întinderea rãspunderii; c) cauzele de limitare sau de exonerare de rãspundere şi de împãrţire a rãspunderii între autor şi victima; d) rãspunderea comitetului pentru fapta prepusului; e) natura daunelor care pot sa dea loc la reparatie; f) modalitãţile şi întinderea reparatiei; g) transmisibilitatea dreptului la reparatie; h) persoanele îndreptãţite sa obţinã reparaţia pentru prejudiciul suferit. ART. 108 În cazul în care toate sau o parte din consecinţele pãgubitoare ale actului ilicit se produc într-un alt stat decît în cel unde a avut loc, se aplica reparatiei corelative legea acestui stat, în conformitate cu dispoziţiile de la lit. b)-h) din art. 107. ART. 109 Persoana prejudiciata poate introduce acţiunea de despãgubiri direct impotriva asiguratorului de rãspundere civilã dacã legea contractului de asigurare o admite. ART. 110 Regulile de securitate şi de comportament din statul unde a avut loc actul ilicit trebuie sa fie respectate în toate cazurile. ART. 111 Dispoziţiile art. 107-110 se aplica în mod corespunzãtor oricãrei forme de rãspundere izvorita din acte ilicite, dacã nu se dispune expres altfel în secţiunile urmãtoare.
Secţiunea a IX-a Rãspunderea pentru atingeri aduse personalitãţii ART. 112 Pretenţiile de reparaţii întemeiate pe o atingere adusã personalitãţii de cãtre mass-media, îndeosebi prin presa, radio, televiziune sau orice alt mijloc public de informare, sînt cirmuite, la alegerea persoanei lezate, de: a) legea statului domiciliului sau reşedinţei sale; b) legea statului în care s-a produs rezultatul pagubitor; c) legea statului în care autorul daunei îşi are domiciliul sau resedinta ori sediul social. În cazurile prevãzute la lit. a) şi b) se cere şi condiţia ca autorul daunei sa fi trebuit în mod rezonabil sa se aştepte ca efectele atingerii aduse personalitãţii sa se producã în unul din cele doua state. ART. 113 Dreptul de replica impotriva daunelor aduse personalitãţii este supus legii statului în care a apãrut publicaţia sau de unde s-a difuzat emisiunea.
Secţiunea a X-a Rãspunderea pentru produse ART. 114 Pretenţiile de reparaţii întemeiate pe un defect al produsului, pe o descriere defectuoasã de natura sa creeze confuzii sau pe lipsa instrucţiunilor de folosire sînt supuse, la alegerea consumatorului prejudiciat: a) legii domiciliului sau reşedinţei sale obişnuite; b) legii statului de unde a fost dobîndit produsul, afarã numai dacã fabricantul, producãtorul sau furnizorul face dovada ca produsul a fost pus în circulaţie pe piata acelui stat fãrã consimţãmîntul sau. ART. 115 Pretenţiile de reparaţii prevãzute la art. 114 pot fi formulate dacã produsul face parte din cele destinate unei folosinţe personale sau familiale a consumatorului şi este lipsit de legatura cu activitatea sa profesionalã sau comercialã. ART. 116 Instanţele din România pot sa acorde despãgubiri conform art. 114, întemeiate pe o lege strãinã, numai în limitele stabilite de legea romana pentru prejudicii corespunzãtoare.
Secţiunea a XI-a Rãspunderea pentru concurenta neloialã ART. 117 Pretenţiile de reparaţii întemeiate pe un act de concurenta neloialã sau pe un alt act care provoacã restringeri nelegitime liberei concurente sînt supuse legii statului pe a cãrui piata s-a produs rezultatul daunator. ART. 118 Poate fi aplicatã, de asemenea, la cererea persoanei prejudiciate, în locul legii arãtate la art. 117: a) legea statului de sediu al acestei persoane, dacã actul de concurenta neloialã a produs daune care o privesc în exclusivitate; b) legea contractului dintre pãrţi, dacã actul de concurenta neloialã a fost savirsit şi a adus prejudicii raporturilor dintre ele. ART. 119 Instanţele din România pot acorda despãgubiri, conform art. 117 şi 118, întemeiate pe o lege strãinã, numai în limitele stabilite de legea romana pentru prejudicii corespunzãtoare.
Secţiunea a XII-a Transmiterea şi stingerea obligaţiilor ART. 120 Cesiunea de creanta este supusã, dacã pãrţile nu au convenit altfel, legii creanţei cedate. Alegerea altei legi, prin acordul cedentului şi cesionarului, nu este opozabilã debitorului cedat decît cu consimţãmîntul sau. Obligaţiile dintre cedent şi cesionar sînt supuse legii care se aplica raportului juridic pe care s-a bazat cesiunea. ART. 121 Subrogarea conventionala este supusã, dacã pãrţile nu au convenit altfel, legii obligaţiei al carei creditor este înlocuit. Subrogarea legalã este supusã legii în temeiul cãreia o persoana poate sau trebuie sa dezintereseze pe creditor. Aceasta lege stabileşte: a) dacã plãtitorul se subroga în locul creditorului originar, în raporturile sale cu debitorul; b) drepturile ce pot fi exercitate impotriva debitorului. ART. 122 Delegaţia şi novatia sînt supuse legii aplicabile obligaţiei care le formeazã obiectul. ART. 123 Compensaţia este supusã legii aplicabile creanţei cãreia i se opune stingerea, parţialã sau totalã, prin compensaţie.
Secţiunea a XIII-a Dispoziţii comune ART. 124 Creditorul care îşi valorifica drepturile impotriva mai multor debitori trebuie sa se conformeze legii aplicabile în raporturile sale cu fiecare dintre ei. ART. 125 Dreptul unui debitor de a exercita regresul impotriva unui codebitor exista numai dacã legile aplicabile ambelor datorii îl admit. Condiţiile de exercitare a regresului sînt determinate de legea aplicabilã datoriei pe care codebitorul o are fata de creditorul urmãritor. Raporturile dintre creditorul care a fost dezinteresat şi debitorul plãtitor sînt supuse legii aplicabile datoriei acestuia din urma. Dreptul unei instituţii publice de a exercita regresul este stabilit de legea sa organicã. Admisibilitatea şi exerciţiul regresului sînt cirmuite de dispoziţiile alin. 2 şi 3 din prezentul articol. ART. 126 Moneda de plata este definitã de legea statului care a emis-o. Efectele pe care moneda le exercita asupra întinderii unei datorii sînt determinate de legea aplicabilã datoriei. Legea statului în care trebuie efectuatã plata determina în ce anume moneda urmeazã ca ea sa fie facuta, afarã numai dacã, în raporturile de drept internaţional privat nãscute din contract, pãrţile au convenit o alta moneda de plata.
CAP. 9 Cambia, biletul la ordin şi cecul
Secţiunea I Dispoziţii comune ART. 127 Persoana care, potrivit legii sale naţionale, este lipsitã de capacitatea de a se angaja prin cambie, bilet de ordin sau cec, se obliga totuşi valabil printr-un asemenea titlu, dacã semnatura a fost data într-un stat a cãrui lege îl considera capabil pe subscriitor. ART. 128 Angajamentul asumat în materie de cambie, bilet de ordine sau cec este supus condiţiilor de forma ale legii statului unde angajamentul a fost subscris. În materie de cec, îndeplinirea condiţiilor de forma prevãzute de legea locului plãţii este suficienta. Dacã angajamentul este nevalabil, potrivit legii arãtate în alineatul precedent, dar se conformeazã legii statului unde are loc subscrierea unui angajament ulterior, neregularitatea de forma a primului angajament nu infirma validitatea celui ulterior. ART. 129 Termenele stabilite pentru exercitarea acţiunii de regres sînt determinate, fata de orice semnatar, de legea locului unde titlul a luat naştere. ART. 130 Forma şi termenele de protest, cît şi condiţiile de forma ale unor acte necesare pentru exercitarea sau conservarea drepturilor în materie de cambie, bilet la ordin sau cec sînt stabilite de legea statului unde trebuie întocmit protestul sau un alt act necesar.
Secţiunea a II-a Cambia şi biletul la ordin ART. 131 Efectele obligaţiilor acceptantului unei cambii şi semnatarului unui bilet la ordin sînt supuse legii locului unde aceste titluri sînt plãtibile. Efectele pe care le produc semnãturile celorlalţi obligaţi prin cambie sau prin bilet la ordin sînt determinate de legea statului pe teritoriul cãruia au fost date semnãturile. ART. 132 Legea locului unde titlul a fost constituit stabileşte dacã posesorul cambiei dobîndeşte creanta care a dat loc emisiunii titlului. ART. 133 Legea statului unde este platibila cambia stabileşte dacã acceptarea poate fi restrînsa la o parte din suma, precum şi dacã posesorul titlului este sau nu obligat sa primeascã o plata parţialã. ART. 134 Legea statului unde cambia sau biletul la ordin sînt plãtibile determina mãsurile ce pot fi luate în caz de pierdere sau furt al titlului.
Secţiunea a III-a Cecul ART. 135 Legea statului unde cecul este plãtibil determina persoanele asupra cãrora poate fi tras un asemenea titlu. ART. 136 În cazul în care, potrivit legii arãtate în art. 135, cecul este nul din cauza ca a fost tras asupra unei persoane neindreptatite, obligaţiile ce decurg din semnãturile puse pe titlu în alte state, ale cãror legi nu cuprind o asemenea restrictie, sînt valabile. ART. 137 Legea statului pe al cãrui teritoriu au fost subscrise obligaţiile ce decurg din cec determina efectele acestor obligaţii. ART. 138 Legea statului unde cecul este plãtibil determina îndeosebi: a) dacã titlul trebuie tras la vedere sau dacã poate fi tras la un anumit termen de la vedere, precum şi efectele postdatarii; b) termenul de prezentare; c) dacã cecul poate fi acceptat, certificat, confirmat sau vizat şi care sînt efectele produse de aceste menţiuni; d) dacã posesorul poate cere şi dacã este obligat sa primeascã o plata parţialã; e) dacã cecul poate fi barat sau poate sa cuprindã clauza "plãtibil în cont" ori o expresie echivalenta şi care sînt efectele acestei barari, clauze sau expresii echivalente; f) dacã posesorul are drepturi speciale asupra provizionului şi care este natura lor; g) dacã tragatorul poate sa revoce cecul sau sa facã opoziţie la plata acestuia; h) mãsurile care pot fi luate în caz de pierdere sau de furt al cecului; i) dacã un protest sau o constatare echivalenta este necesarã pentru conservarea dreptului de regres impotriva girantilor, tragatorului şi celorlalţi obligaţi.
CAP. 10 Navigaţia civilã, fluviala, maritima şi aerianã
Secţiunea I Dispoziţii comune ART. 139 Legea pavilionului navei sau legea statului de înmatriculare a aeronavei se aplica faptelor şi actelor juridice intervenite la bord, dacã, în conformitate cu natura lor, acestea sînt supuse legii locului unde au survenit. În porturi şi aeroporturi se aplica legea localã. ART. 140 Legea pavilionului navei sau statului de înmatriculare a aeronavei cirmuieste îndeosebi: a) puterile, competentele şi obligaţiile comandantului navei sau aeronavei; b) contractul de angajare a personalului navigant, dacã pãrţile nu au ales o alta lege; c) rãspunderea armatorului navei sau întreprinderii de transport aerian pentru faptele şi actele comandantului şi echipajului; d) drepturile reale şi de garanţie asupra navei sau aeronavei, precum şi formele de publicitate privitoare la actele prin care se constituie, se transmit şi se sting asemenea drepturi.
Secţiunea a II-a Nave fluviale şi maritime ART. 141 Rãspunderea izvorita dintr-un abordaj survenit într-un port sau în apele teritoriale este supusã legii locului abordajului. În marea libera, abordajul este supus legii naţionale comune a navelor, iar dacã naţionalitatea diferã, legii navei avariate. În cazul cînd ambele nave sînt avariate, iar una are naţionalitate romana, se aplica legea romana, dacã nava avariata nu alege naţionalitatea celeilalte nave. În zona economicã exclusiva a României, abordajul este supus legii romane. ART. 142 Obligaţiile ce decurg din actele de asistenta şi salvare a persoanelor şi bunurilor sînt supuse legii locului evenimentului, dacã acesta s-a produs în apele teritoriale, iar dacã a survenit în marea libera, legii naţionale a navei care a acordat asistenta sau a realizat salvarea. Legea arãtatã în alineatul precedent stabileşte, de asemenea, modul de repartizare a compensatiei pentru asistenta şi salvare între armator şi echipajul navei salvatoare sau care a acordat asistenta tehnica.
Secţiunea a III-a Aeronavele ART. 143 Dispoziţiile legii romane referitoare la rutele şi securitatea zborului în spaţiul aerian roman se aplica oricãrei aeronave, independent de statul înmatriculãrii, precum şi echipajului şi cãlãtorilor aflaţi la bord. ART. 144 Daunele cauzate pe sol de aeronava sînt supuse legii statului pe al cãrui teritoriu s-au produs. În marea libera şi în alte spaţii nesupuse vreunei suveranitati se aplica rãspunderii izvorite dintr-un abordaj, în mod corespunzãtor, legea prevãzutã de art. 141 alin. 2.
CAP. 11 Prescripţia achizitiva şi extinctiva
ART. 145 Uzucapiunea este cirmuita de legea statului unde bunul se afla la începerea termenului de posesie, prevãzut în acest scop. ART. 146 În cazul în care bunul a fost adus într-un alt stat, unde se împlineşte durata termenului de uzucapiune, posesorul poate cere sa se aplice legea acestui din urma stat, dacã sînt reunite, cu începere de la data deplasarii bunului, toate condiţiile cerute de menţionatã lege. ART. 147 Prescripţia extinctiva a dreptului la acţiune este supusã legii care se aplica dreptului subiectiv însuşi.
CAP. 12 Norme de procedura în materie de drept internaţional privat
Secţiunea I Competenta jurisdicţionalã ART. 148 Instanţele judecãtoreşti romane sînt competente, în condiţiile prevãzute de dispoziţiile ce urmeazã, sa soluţioneze procesele dintre o parte romana şi o parte strãinã sau numai dintre strãini, persoane fizice sau persoane juridice. ART. 149 Instanţele judecãtoreşti romane sînt competente dacã: 1. pîrîtul sau unul dintre piriti are domiciliul, resedinta sau fondul de comerţ în România; dacã pîrîtul din strãinãtate nu are domiciliul cunoscut, cererea se introduce la instanta domiciliului sau reşedinţei reclamantului din ţara; 2. sediul piritului, persoana juridicã, se afla în România; în sensul prezentului articol, persoana juridicã strãinã este socotitã cu sediul în România şi în cazul cînd are pe teritoriul tarii o filiala, o sucursala, o agenţie sau o reprezentanta; 3. reclamantul din cererea de pensie de întreţinere are domiciliul în România; 4. locul unde a luat naştere sau trebuia executatã, fie chiar în parte, o obligaţie izvorita dintr-un contract, se afla în România; 5. locul unde a intervenit un fapt juridic din care decurg obligaţii extra-contractuale cu efectele sale se afla în România; 6. statia feroviara sau rutiera, precum şi portul sau aeroportul de încãrcare sau descãrcare a pasagerilor sau mãrfii transportate se afla în România; 7. bunul asigurat sau locul unde s-a produs riscul se afla în România; 8. ultimul domiciliu al defunctului sau bunuri rãmase de la acesta se afla în România; 9. imobilul la care se referã cererea se afla în România. ART. 150 Instanţele romane sînt, de asemenea, competente sa judece: 1. procese dintre persoane cu domiciliul în strãinãtate, referitoare la acte sau fapte de stare civilã înregistrate în România, dacã cel puţin una dintre pãrţi este cetãţean roman; 2. procese referitoare la ocrotirea minorului sau interzisului, cetãţean roman cu domiciliul în strãinãtate; 3. declararea morţii prezumate a unui cetãţean roman, chiar dacã el se afla în strãinãtate la data cînd a intervenit disparitia. Pînã la luarea unor mãsuri provizorii de cãtre instanta romana, rãmîn valabile mãsurile provizorii luate de instanta strãinã; 4. procese privitoare la ocrotirea în strãinãtate a proprietãţii intelectuale a unei persoane domiciliate în România, cetãţean roman sau strãin fãrã cetãţenie, dacã prin convenţia pãrţilor nu s-a stabilit o alta competenta; 5. procese dintre strãini, dacã aceştia au convenit expres astfel, iar raporturile juridice privesc drepturi de care ei pot dispune, în legatura cu bunuri sau interese ale persoanelor din România; 6. procese referitoare la abordajul unor nave sau aeronave, precum şi cele referitoare la asistenta sau la salvarea unor persoane sau unor bunuri în marea libera ori într-un loc sau spaţiu nesupus suveranitãţii vreunui stat, dacã: a) nava sau aeronava are naţionalitatea romana; b) locul de destinaţie sau primul port sau aeroport, unde nava sau aeronava a ajuns, se gãseşte pe teritoriul României; c) nava sau aeronava a fost sechestrata în România; d) pîrîtul are domiciliul sau resedinta în România; 7. falimentul sau orice alta procedura judiciarã privind încetarea plãţilor în cazul unei societãţi comerciale strãine cu sediul în România; 8. orice alte procese prevãzute de lege. ART. 151 Instanţele romane sînt exclusiv competente sa judece procesele privind raporturi de drept internaţional privat referitoare la: 1. acte de stare civilã întocmite în România şi care se referã la persoane domiciliate în România, cetãţeni romani sau strãini fãrã cetãţenie; 2. încuviinţarea adopţiei, dacã cel ce urmeazã a fi adoptat are domiciliul în România şi este cetãţean roman sau strãin fãrã cetãţenie; 3. tutela şi curatela privind ocrotirea unei persoane domiciliate în România, cetãţean roman sau strãin fãrã cetãţenie; 4. punerea sub interdicţie a unei persoane care are domiciliul în România; 5. desfacerea, anularea sau nulitatea cãsãtoriei, precum şi alte litigii dintre soţi, cu excepţia celor privind imobile situate în strãinãtate, dacã, la data cererii, ambii soţi domiciliazã în România, iar unul dintre ei este cetãţean roman sau strãin fãrã cetãţenie; 6. moştenirea lãsatã de o persoana care a avut ultimul domiciliu în România; 7. imobile situate pe teritoriul României; 8. executarea silitã a unui titlu executoriu pe teritoriul României. ART. 152 Instanţele din România pot sa dispunã, la cerere, mãsuri asiguratorii în cazuri urgente, spre a ocroti drepturi, interese sau bunuri ce au legatura cu jurisdicţia lor, chiar dacã nu sînt competente, potrivit dispoziţiilor prezentului capitol, sa soluţioneze în fond procesul în vederea cãruia sau în cursul cãruia mãsurile sînt necesare. ART. 153 În cazul în care o jurisdicţie strãinã se declara necompetentã sa soluţioneze o acţiune formulatã de cãtre un cetãţean roman, aceasta poate fi introdusã la instanta din România cu care procesul prezintã cele mai strinse legãturi. ART. 154 Dacã pãrţile au supus, prin convenţie, litigiul dintre ele sau litigiile ce se vor naşte din actul pe care l-au încheiat, competentei unei anumite instanţe, aceasta va fi investitã cu competenta jurisdicţionalã, afarã numai dacã: 1. instanta este strãinã, iar litigiul intra în competenta exclusiva a unei instanţe romane; 2. instanta este romana, iar una dintre pãrţi invedereaza ca o instanta strãinã este exclusiv competenta. ART. 155 În cazul în care instanţele romane sînt competente, potrivit dispoziţiilor prezentului capitol, şi nu se poate stabili care anume dintre ele este indreptatita sa soluţioneze procesul, cererea va fi îndreptatã, potrivit regulilor de competenta materialã, la Judecãtoria sectorului 1 al municipiului Bucureşti sau la Tribunalul municipiului Bucureşti. ART. 156 Competenta instanţelor romane, stabilitã conform art. 148-152, nu este înlãturatã prin faptul ca acelaşi proces sau un proces conex a fost dedus în fata unei instanţe judecãtoreşti strãine. ART. 157 Instanta sesizatã verifica, din oficiu, competenta sa de a soluţiona procesul privind raporturi de drept internaţional privat şi, în cazul în care nu este competenta nici ea şi nici o alta instanta romana, respinge cererea ca nefiind de competenta instanţelor romane.
Secţiunea a II-a Legea aplicabilã în procesele de drept internaţional privat ART. 158 Capacitatea procesuala a fiecãreia dintre pãrţile în proces este cirmuita de legea sa nationala. ART. 159 În procesele privind raporturi de drept internaţional privat instanţele romane aplica legea procedurala romana, dacã nu s-a dispus altfel în mod expres. Legea romana stabileşte şi dacã o anumitã problema este de drept procedural sau de drept material. ART. 160 Obiectul şi cauza acţiunii civile, în procesele privind raporturile de drept internaţional privat, sînt determinate de legea care reglementeazã fondul raportului juridic litigios. Dupã aceeaşi lege se determina calitatea procesuala a pãrţilor. ART. 161 Mijloacele de proba pentru dovedirea unui act juridic şi puterea doveditoare a înscrisului care îl constata sînt cele prevãzute de legea locului încheierii actului juridic sau de legea aleasã de pãrţi, dacã ele aveau dreptul sa o aleagã. Proba faptelor se face potrivit legii locului unde ele s-au produs. Cu toate acestea, va fi aplicabilã legea romana, dacã aceasta admite şi alte mijloace de proba decît cele prevãzute de legile arãtate la alin. 1 şi 2. Legea romana este aplicabilã şi în cazul în care ea îngãduie proba cu martori şi cu prezumţii ale instanţei, chiar dacã aceste mijloace de proba nu sînt admisibile potrivit legii strãine. Dovada stãrii civile şi puterea doveditoare a actelor de stare civilã sînt reglementate de legea locului unde s-a întocmit înscrisul invocat. Administrarea probelor se face potrivit legii romane. ART. 162 Actele oficiale întocmite sau legalizate de cãtre o autoritate strãinã pot fi folosite în fata instanţelor romane numai dacã sînt supralegalizate, pe cale administrativã ierarhica şi în continuare de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României, spre a li se garanta astfel autenticitatea semnaturilor şi sigiliului. Supralegalizarea pe cale administrativã este supusã procedurii stabilite de statul de origine a actului, urmatã de supralegalizarea efectuatã fie de cãtre misiunea diplomaticã sau oficiul consular roman din statul de origine, fie de cãtre misiunea diplomaticã sau oficiul consular al statului de origine în România şi, în continuare, în ambele situaţii, de cãtre Ministerul Afacerilor Externe. Scutirea de supralegalizare este permisã în temeiul legii, al unei înţelegeri internaţionale la care este parte România sau pe baza de reciprocitate. Supralegalizarea actelor întocmite sau legalizate de instanţele romane se face, din partea autoritãţilor romane, de cãtre Ministerul Justiţiei şi Ministerul Afacerilor Externe, în aceasta ordine.
Secţiunea a III-a Condiţia strainului ca parte în proces ART. 163 Strãinii, persoane fizice şi persoane juridice au, în condiţiile legii, în fata instanţelor romane, aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii procedurale ca şi persoanele fizice de cetãţenie romana şi persoanele juridice romane. Cetãţenii strãini beneficiazã în fata instanţelor romane, în procesele privind raporturile de drept internaţional privat, de scutiri sau reduceri de taxe şi alte cheltuieli de procedura, precum şi de asistenta juridicã gratuita, în aceeaşi mãsura şi în aceleaşi condiţii ca şi cetãţenii romani, sub condiţia reciprocitãţii cu statul de cetãţenie sau de domiciliu al solicitanţilor. Sub aceeaşi condiţie a reciprocitãţii, reclamantul de cetãţenie strãinã nu poate fi obligat sa depunã cauţiune ori vreo alta garanţie, pentru motivul ca este strãin sau ca nu are domiciliul ori sediul în România. ART. 164 În cazul în care reprezentarea ori asistarea strainului lipsit de capacitate sau cu capacitate de exerciţiu restrînsa nu a fost asigurata potrivit legii sale naţionale, iar din aceasta cauza judecarea procesului intirzie, instanta îi va putea numi în mod provizoriu un curator special.
Secţiunea a IV-a Efectele hotãrîrilor strãine ART. 165 În cazul prezentei legi, termenul de hotãrîri strãine se referã la actele de jurisdicţie ale instanţelor judecãtoreşti, notariatelor sau oricãror autoritãţi competente dintr-un alt stat. ART. 166 Hotãrîrile strãine sînt recunoscute de plin drept în România, dacã se referã la statutul civil al cetãţenilor statului unde au fost pronunţate sau dacã, fiind pronunţate într-un stat terţ, au fost recunoscute mai întîi în statul de cetãţenie al fiecãrei pãrţi. ART. 167 Hotãrîrile referitoare la alte procese decît cele arãtate în art. 166 pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de puterea lucrului judecat, dacã sînt îndeplinite cumulativ urmãtoarele condiţii: a) hotãrîrea este definitiva, potrivit legii statului unde a fost pronunţatã; b) instanta care a pronunţat-o a avut, potrivit legii menţionate, competenta sa judece procesul; c) exista reciprocitate în ce priveşte efectele hotãrîrilor strãine între România şi în statul instanţei care a pronunţat hotãrîrea. Dacã hotãrîrea a fost pronunţatã în lipsa partii care a pierdut procesul, trebuie sa se constate, de asemenea, ca i-a fost inminata în timp util citaţia pentru termenul de dezbateri în fond, cît şi actul de sesizare a instanţei şi ca i s-a dat posibilitatea de a se apara şi de a exercita calea de atac impotriva hotãrîrii. Caracterul nedefinitiv al hotãrîrii strãine, decurgind din omisiunea citarii persoanei care nu a participat la proces în fata instanţei strãine, poate fi invocat numai de cãtre acea persoana. ART. 168 Recunoaşterea hotãrîrii strãine poate fi refuzatã în unul dintre urmãtoarele cazuri: 1. hotãrîrea este rezultatul unei fraude comise în procedura urmatã în strãinãtate; 2. hotãrîrea incalca ordinea publica de drept internaţional privat roman; constituie un asemenea temei de refuz al recunoaşterii încãlcarea dispoziţiilor art. 151 privitoare la competenta exclusiva a jurisdicţiei romane; 3. procesul a fost soluţionat între aceleaşi pãrţi printr-o hotãrîre, chiar nedefinitiva, a instanţelor romane sau se afla în curs de judecare în fata acestora la data sesizãrii instanţei strãine. Recunoaşterea nu poate fi refuzatã pentru singurul motiv ca instanta care a pronunţat hotãrîrea strãinã a aplicat o alta lege decît cea determinata de dreptul internaţional privat roman, afarã numai dacã procesul priveşte starea civilã şi capacitatea unui cetãţean roman, iar soluţia adoptata diferã de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii romane. ART. 169 Sub rezerva verificãrii condiţiilor prevãzute de art. 167 şi 168, instanta romana nu poate proceda la examinarea în fond a hotãrîrii strãine şi nici la modificarea ei. ART. 170 Cererea de recunoaştere se rezolva pe cale principala de tribunalul judeţean în circumscripţia cãruia îşi are domiciliul sau sediul cel care a refuzat recunoaşterea hotãrîrii strãine. Cererea de recunoaştere poate fi, de asemenea, rezolvatã pe cale incidenta, de cãtre instanta sesizatã cu un proces avînd un alt obiect, în cadrul cãruia se ridica excepţia puterii lucrului judecat, intemeiata pe hotãrîrea strãinã. ART. 171 Cererea de recunoaştere a hotãrîrii strãine se întocmeşte potrivit cerinţelor prevãzute de legea procedurala romana şi va fi însoţitã de urmãtoarele acte: a) copia hotãrîrii strãine; b) dovada caracterului definitiv al acesteia; c) copia dovezii de inminare a citaţiei şi actului de sesizare, comunicate partii care a fost lipsa în instanta strãinã sau orice alt act oficial care sa ateste ca citaţia şi actul de sesizare au fost cunoscute, în timp util, de cãtre partea impotriva cãreia s-a luat hotãrîrea; d) orice alt act, de natura sa probeze, în completare, ca hotãrîrea strãinã îndeplineşte celelalte condiţii prevãzute de art. 167. Actele prevãzute în alin. 1 vor fi însoţite de traduceri autorizate şi vor fi supralegalizate, cu respectarea dispoziţiilor art. 162. Supralegalizarea nu se cere în cazul în care pãrţile sînt de acord cu depunerea de copii certificate pentru conformitate. ART. 172 Cererea de recunoaştere a hotãrîrii strãine se soluţioneazã pe cale principala prin hotãrîre, iar pe cale incidenta prin încheiere interlocutorie, în ambele cazuri dupã citarea pãrţilor. Cererea poate fi soluţionatã fãrã citarea pãrţilor dacã, din hotãrîrea strãinã, rezulta ca pîrîtul a fost de acord cu admiterea acţiunii. ART. 173 Hotãrîrile strãine, care nu sînt aduse la îndeplinire, de bunãvoie de cãtre cei obligaţi a le executa, pot fi puse în executare pe teritoriul României, pe baza încuviinţãrii date, la cererea persoanei interesate, de cãtre tribunalul judeţean în circumscripţia cãruia urmeazã sa se efectueze executarea. Hotãrîrile strãine prin care s-au luat mãsuri asiguratorii şi cele date cu executarea provizorie nu pot fi puse în executare pe teritoriul României. ART. 174 Executarea hotãrîrii strãine se încuviinţeazã cu respectarea condiţiilor prevãzute de art. 167, cît şi a celor ce urmeazã: a) hotãrîrea este executorie potrivit legii instanţei care a pronunţat-o; b) dreptul de a cere executarea silitã nu este prescris potrivit legii romane. Dispoziţiile art. 168 şi 169 sînt aplicabile în mod corespunzãtor şi cererii de încuviinţare a executãrii. ART. 175 Cererea de încuviinţare a executãrii, întocmitã în condiţiile prevãzute de art. 171, va fi însoţitã şi de dovada caracterului executor al hotãrîrii strãine, eliberata de instanta care a pronunţat-o. ART. 176 Cererea de încuviinţare a executãrii se soluţioneazã prin hotãrîre, dupã citarea pãrţilor. În cazul în care hotãrîrea strãinã conţine soluţii asupra mai multor capete de cerere, care sînt disociabile, încuviinţarea poate fi acordatã separat. ART. 177 Pe baza hotãrîrii definitive de încuviinţare a executãrii se emite titlul executoriu, în condiţiile legii romane, mentionindu-se în titlu şi hotãrîrea de încuviinţare. ART. 178 Hotãrîrea strãinã, data de cãtre o instanta competenta, are forta probanta în fata instanţelor romane cu privire la situaţiile de fapt pe care le constata.
Secţiunea a V-a Tranzacţiile judiciare ART. 179 Tranzacţiile judiciare încheiate în strãinãtate produc în România efectele ce decurg din legea care le-a fost aplicatã, în condiţiile art. 173 alin. 1 şi art. 174-178.
Secţiunea a VI-a Arbitrajul de drept internaţional privat ART. 180 În cazul în care pãrţile în proces au încheiat o convenţie arbitralã, pe care una dintre ele o invoca în instanta judecãtoreascã, aceasta îşi verifica competenta. Instanta va retine spre soluţionare procesul dacã: a) pîrîtul şi-a formulat apãrãrile în fond, fãrã nici o rezerva intemeiata pe convenţia arbitralã; sau b) convenţia arbitralã este lovitã de nulitate ori inoperantã; sau c) tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vadit imputabile piritului în arbitraj. ART. 181 Dispoziţiile art. 167-178 privind recunoaşterea şi executarea hotãrîrilor judecãtoreşti strãine se aplica, în mod corespunzãtor, şi sentinţelor arbitrale strãine.
CAP. 13 Dispoziţii finale
ART. 182 Prezenta lege intra în vigoare la 60 de zile de la data publicãrii ei în Monitorul Oficial al României. ART. 183 Pe data intrãrii în vigoare a prezentei legi se abroga art. 2 din Codul civil, art. 375 din Codul de procedura civilã, precum şi orice dispoziţii contrare.
Aceasta lege a fost adoptatã de Senat în şedinţa din 4 februarie 1991.
PREŞEDINTELE SENATULUI academician ALEXANDRU BÎRLĂDEANU
Aceasta lege a fost adoptatã de Camera Deputaţilor în şedinţa din 7 septembrie 1992, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (2) din Constituţia României.
PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR MARŢIAN DAN --------------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
