Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 29.411/95)
Strasbourg, 9 aprilie 2002
În cauza Anghelescu impotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (secţiunea a II-a), camera formatã din:
domnii J.-P. Costa, preşedinte;
A.B. Baka;
Gaukur Jorundsson;
L. Loucaides;
M. Ugrekhelidze;
doamna A. Mularoni, judecãtori;
domnul C. Doldur, judecãtor ad-hoc,
şi doamna S. Dolle, grefier de secţie,
dupã deliberarea ce a avut loc la data de 19 martie 2002,
pronunţa hotãrârea urmãtoare:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se afla o cerere (29.411/95) îndreptatã impotriva României, introdusã la Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, în temeiul fostului articol 25 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (convenţie), de cãtre un cetãţean roman, domnul Ştefan Anghelescu (reclamantul), la data de 16 octombrie 1995.
2. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de cãtre agentul guvernamental, doamna R. Rizoiu.
3. Reclamantul pretinde în special ca refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a recunoaşte instanţelor judecãtoreşti competenta de a se pronunţa asupra unei acţiuni în revendicare, precum şi refuzul acestei instanţe de a introduce în cauza pe reclamant în procedura initiata de procurorul general sunt contrare dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din convenţie. Reclamantul susţine, de asemenea, ca hotãrârea Curţii Supreme de Justiţie a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor sale, astfel cum este garantat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la convenţie.
4. Comisia a declarat admisibilã aceasta cerere la data de 24 februarie 1997, apoi, din cauza imposibilitãţii de a finaliza examinarea cauzei pana la data de 1 noiembrie 1999, a procedat la deferirea sa Curţii, conform art. 5 paragraful 3 teza a doua din Procotolul nr. 11.
5. Cererea a fost repartizata secţiunii I a Curţii (art. 52 alin. 1 din regulament). Camera investitã cu examinarea cauzei a fost alcãtuitã conform art. 26 alin. 1 din regulament. Data fiind incompatibilitatea domnului C. Barsan, judecãtor ales din partea României, Guvernul l-a desemnat pe domnul C. Doldur pentru a face parte din completul cauzei, în calitate de judecãtor ad-hoc (art. 27 paragraful 2 din convenţie şi art. 29 alin. 1 din regulament).
6. Reclamantul şi Guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (art. 59 alin. 1 din regulament).
7. La data de 1 noiembrie 2001 Curtea a modificat structura secţiunilor (art. 25 alin. 1 din regulament). Prezenta cerere a fost repartizata secţiunii a II-a, astfel reorganizata (art. 52 alin. 1 din regulament).
I. ÎN FAPT
8. Reclamantul, cetãţean roman nãscut în anul 1928, domiciliazã în Wiesbaden (Germania).
9. În anul 1950, invocand <>Decretul de nationalizare nr. 92 din 20 aprilie 1950 (denumit în continuare <>Decretul nr. 92/1950 ), statul a intrat în proprietatea unui bun imobil aparţinând pãrinţilor reclamantului. Acest imobil era compus din patru construcţii şi terenul aferent.
A. Prima acţiune în revendicare
10. La data de 22 aprilie 1994 mama reclamantului, E.A., a sesizat instanta de fond cu o acţiune în revendicare a bunului menţionat mai sus. În motivarea cererii a arãtat ca dispoziţiile <>Decretului nr. 92/1950 nu au fost respectate, motiv pentru care statul nu a dobândit un titlu valabil asupra imobilului. Reclamanta a invocat nerespectarea <>art. 2 din Decretul nr. 92/1950 , care prevedea ca locuintele aparţinând pensionarilor şi funcţionarilor nu pot fi naţionalizate. În concret, soţul sau fusese funcţionar şi, în orice caz, el iesise deja la pensie la momentul nationalizarii, în timp ce ea fusese casnica.
11. Prin Sentinta din 7 iulie 1994 instanta de fond a admis acţiunea doamnei E.A., recunoscând dreptul sau de proprietate, şi a dispus ca statul sa lase în deplina posesie imobilul revendicat.
12. Apelul introdus de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, administratorul imobilului, a fost respins, ca tardiv introdus, la 14 septembrie 1994, prin decizia Tribunalului Municipiului Bucureşti.
13. Sentinta din 7 iulie 1994 a devenit definitiva şi irevocabilã, nemaiputand fi desfiintata printr-o cale de atac ordinarã.
14. Ca urmare a cererii doamnei E.A. de punere în executare a hotãrârii, primarul municipiului Bucureşti a ordonat la data de 11 noiembrie 1994 restituirea bunului şi radierea dreptului de proprietate al statului din registrul de publicitate imobiliarã.
15. Doamna E.A. a început sa plãteascã taxele şi impozitele aferente acestei proprietãţi.
16. La data de 2 decembrie 1994 doamna E.A. a donat bunul cãtre fiul sau, reclamant în plângerea de la Strasbourg, prin înscris autentic transcris de îndatã în registrul de publicitate imobiliarã şi în evidentele administraţiei financiare.
17. La o data neprecizata procurorul general al României a introdus recurs în anulare în fata Curţii Supreme de Justiţie (denumita în continuare C.S.J.), cu motivarea ca, examinând legalitatea aplicãrii <>Decretului nr. 92/1950 , judecãtorii au depãşit atribuţiile puterii judecãtoreşti.
Doar doamna E.A. a fost citata în fata acestei instanţe.
18. La data de 31 mai 1995, înaintea deschiderii dezbaterilor asupra fondului, reprezentantul parchetului a cerut C.S.J. introducerea în cauza a adevãratului proprietar, reclamantul. Reprezentantul parchetului a indicat ca la momentul introducerii recursului în anulare nu avea cunostinta despre donatia facuta de cãtre E.A. fiului sau.
19. Avocatul doamnei E.A. a cerut la rândul sau amânarea dezbaterilor şi introducerea în cauza a reclamantului, arãtând ca doamna E.A. nu mai este proprietara imobilului, ca litigiul poarta asupra unui drept real şi ca doar titularul unui astfel de drept are calitate de a sta în justiţie.
20. Admiţând ca doamna E.A. nu mai este proprietarul bunului în discuţie, C.S.J. a respins cererea de amânare ca inutila, arãtând ca dezbaterile asupra fondului vor dovedi cine este adevãratul proprietar al bunului.
21. În aceeaşi zi C.S.J. a admis recursul în anulare, a casat hotãrârile judecãtoreşti anterioare şi, pe fond, a respins acţiunea în revendicare introdusã de doamna E.A., cu urmãtoarea motivare:
"...Restituirea bunurilor naţionalizate a fost reglementatã prin <>Decretul nr. 524/1955 pentru completarea şi modificarea Decretului nr. 52/1950 , potrivit cãruia scoaterea sub nationalizare a oricãror imobile putea fi hotãrâtã de Consiliul de Miniştri.
Aceasta reglementare exclude posibilitatea ca instanţele sa cenzureze modul de aplicare a actului de nationalizare şi sa dispunã restituirea imobilelor naţionalizate.
Pe de alta parte, problema reparaţiilor pentru bunurile preluate de stat în mod abuziv este rezervatã, în prezent, domeniului legislativ.
Astfel, prin <>Legea privatizãrii societãţilor comerciale nr. 58/1991 *) şi <>Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, s-a precizat ca reparaţiile sus-menţionate se vor reglementa printr-o lege specialã.
Ca urmare, în prezent este exclusa din competenta instanţelor judecãtoreşti verificarea aplicãrii actului de nationalizare şi posibilitatea scoaterii imobilelor de sub nationalizare.
În consecinta, instanţele numai prin depãşirea atribuţiilor au procedat la stabilirea aplicãrii gresite a <>Decretului nr. 92/1950 şi au dispus restituirea imobilului, încât recursul în anulare urmeazã a fi admis, a se casa hotãrârile atacate şi a se respinge acţiunea formulatã de reclamanta."
-----------
*) <>Legea nr. 58/1991 a fost abrogatã prin <>Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 88/1997 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 29 decembrie 1997.
22. La data de 31 mai 1995 administraţia financiarã a radiat dreptul reclamantului din registrul de impozite şi a înscris dreptul de proprietate al statului asupra bunului.
23. Doamna E.A. a decedat la 30 iulie 1995.
24. La data de 24 ianuarie 1997 primarul municipiului Bucureşti s-a conformat Deciziei din 31 mai 1995, emitand o decizie prin care a anulat dispoziţia sa din 11 noiembrie 1994, ordonand doamnei E.A. sa lase imobilul în deplina proprietate şi posesie societãţii H, administrator al imobilelor proprietate de stat. Decizia mentiona, de asemenea, ca dreptul de proprietate al statului urma sa fie înscris în registrul de publicitate imobiliarã.
B. A doua acţiune în revendicare
25. În anul 1998 reclamantul a sesizat cu o noua acţiune în revendicare instanta de fond. Prin Sentinta din 26 martie 1998 a fost admisã acţiunea în revendicare a reclamantului, a fost confirmat dreptul sau de proprietate asupra imobilului şi s-a ordonat statului sa lase în deplina proprietate şi posesie imobilul în cauza. Consiliul General al Municipiului Bucureşti a renunţat la apel, astfel încât Sentinta din 26 martie 1998 a devenit definitiva prin Decizia Tribunalului Municipiului Bucureşti din 17 martie 1999 prin care se lua act de renunţarea la apel.
26. Primarul municipiului Bucureşti a ordonat la data de 25 mai 1998 restituirea bunului imobil compus din construcţii şi terenul aferent. Cele patru construcţii se compun din: un prim corp de locuinta (A) cu trei apartamente (desemnate în continuare dupã cum urmeazã: nr. 1 la parter, nr. 2 la primul etaj şi nr. 3 la etajul 2), un al doilea corp de locuinta (B) cu un apartament (desemnat în continuare nr. 4) şi celelalte construcţii reprezentând dependinţe. Conform procesului-verbal întocmit de primãrie la data de 30 iunie 1998, reclamantul era considerat proprietar al întregului imobil, cu excepţia apartamentelor nr. 2 şi 3, vândute de cãtre stat unor terţi (a se vedea lit. C de mai jos).
27. La o data neprecizata Primãria Municipiului Bucureşti a introdus revizuire impotriva Deciziei din 17 martie 1999 a Tribunalului Municipiului Bucureşti. Aceasta procedura se afla în curs de judecata în fata acestei instanţe, dupã o prima audiere la data de 12 iunie 2001.
C. Proceduri judiciare îndreptate impotriva locatarilor
I. Procedurile de anulare a contractelor de vânzare-cumpãrare
28. Întrucât apartamentele nr. 2 şi 3 au fost vândute de cãtre Primãria Municipiului Bucureşti familiei B. la 27 septembrie 1996 şi familiei D.I. la 15 noiembrie 1996, reclamantul a cerut în justiţie anularea acestor contracte.
29. Prin Sentinta din 5 februarie 1999 Judecãtoria Cluj-Napoca, în fata cãreia a fost strãmutatã judecarea cauzei prin decizia C.S.J., a anulat cele doua contracte de vânzare-cumpãrare. Tribunalul Cluj, la 26 iulie 1999, şi apoi Curtea de Apel Cluj, la 9 februarie 2000, au respins apelul, respectiv recursul locatarilor. Sentinta din 5 februarie 1995 a devenit astfel irevocabilã.
30. În executarea acestei sentinţe Primãria Municipiului Bucureşti a întocmit la data de 7 martie 2000 un proces-verbal prin care îl indica pe reclamant ca proprietar legitim al apartamentelor.
31. Astfel cum rezulta din dosarul cauzei, impotriva Deciziei din 9 februarie 2000 a fost formulatã cerere de revizuire. Aceasta procedura este în curs de judecata în fata Tribunalului Cluj.
D. Procedurile de evacuare a locatarilor
32. Întrucât apartamentele imobilului erau locuite de foştii chiriaşi ai statului, reclamantul a propus acestora, prin notificare, sa încheie cu el noi contracte de închiriere. Dat fiind refuzul acestora, reclamantul i-a chemat în judecata, solicitând evacuarea lor. Procedurile de expulzare pot fi rezumate dupã cum urmeazã:
a) Apartamentul nr. 2
------------------
33. Cererea reclamantului privind evacuarea locatarilor din apartamentul nr. 2, introdusã în fata Tribunalului Municipiului Bucureşti, a fost consideratã de cãtre instanta acţiune în revendicare imobiliarã şi anulatã prin Decizia din 10 octombrie 2000 pentru neplata integrala a taxei de timbru. Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia din 23 ianuarie 2001, a admis apelul reclamantului şi a casat cauza cu trimitere la tribunal pentru judecata în fond. Locatarii au introdus recurs impotriva Deciziei din 23 ianuarie 2001, recurs care se afla în curs de judecata la C.S.J., dupã o prima şedinţa publica ce a avut loc la data de 2 noiembrie 2001.
b) Apartamentul nr. 3
------------------
34. Cererea reclamantului de evacuare a locatarilor din apartamentul nr. 3, introdusã în fata Tribunalului Municipiului Bucureşti, a fost, de asemenea, calificatã de instanta ca o acţiune în revendicare şi anulatã pentru neplata integrala a taxei de timbru, prin Decizia din 10 octombrie 2000. Reclamantul a introdus apel, care a fost respins de Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia din 9 februarie 2001. Recursul introdus de reclamant se afla în faza de judecata în fata C.S.J., dupã o prima audiere ţinuta la data de 5 octombrie 2001.
c) Apartamentul nr. 4
------------------
35. La o data care nu a fost precizatã reclamantul a cerut evacuarea locatarilor, familia P., din apartamentul nr. 4. Instanta de fond a respins aceasta acţiune prin Sentinta din 5 aprilie 1999, pe motiv ca locatarii sunt de buna-credinţa, cu toate ca ei refuzasera încheierea unui contract de închiriere cu reclamantul. Apelul introdus de cãtre reclamant a fost admis prin Decizia din 5 iunie 2000 a Tribunalului Municipiului Bucureşti. Locatarii au introdus recurs în fata Curţii de Apel Bucureşti. Printr-o decizie irevocabilã din 18 februarie 2001 Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul, a casat decizia tribunalului şi, judecand pe fond, a respins acţiunea de evacuare introdusã de reclamant.
d) Apartamentul nr. 1
------------------
36. La o data care nu a fost precizatã reclamantul a cerut evacuarea locatarilor care ocupau apartamentul nr. 1, familia D.N. Prin Sentinta din 5 aprilie 1999 cererea a fost respinsã ca neîntemeiatã. Apelul introdus de reclamant a fost admis de Tribunalul Municipiului Bucureşti care, prin Decizia din 2 noiembrie 1999, a anulat Decizia din 5 aprilie 1999 şi a admis acţiunea reclamantului. Aceasta decizie a devenit irevocabilã.
37. Executarea silitã a acestei decizii a avut loc la cererea reclamantului la data de 12 iulie 2000, astfel cum rezulta din procesul-verbal întocmit de executorul judecãtoresc. Reclamantul a indicat totuşi în memoriul adresat Curţii ca a permis locatarilor sa rãmânã în apartament pe perioada necesarã gasirii unei alte locuinţe.
II. DREPTUL INTERN APLICABIL
A. Constituţia
38. Articolul 21 din Constituţia României din 8 decembrie 1991 dispune:
"(1) Orice persoana se poate adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrãdi exercitarea acestui drept."
B. <>Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedura civilã, a Codului familiei, a <>Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a <>Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi
39. Dispoziţiile pertinente ale acestei legi, în redactarea în vigoare la data producerii faptelor, sunt urmãtoarele:
Articolul 330
"Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Suprema de Justiţie, hotãrârile judecãtoreşti irevocabile pentru urmãtoarele motive:
1. când instanta a depãşit atribuţiile puterii judecãtoreşti;"
Articolul 330^1
"Recursul în anulare se poate declara oricând."
C. Legea nr. 17 pentru modificarea articolului 330^1 din Codul de procedura civilã
40. Articolul 330^1 a fost astfel modificat:
"Art. 330^1. - Pentru motivul prevãzut la art. 330 pct. 1, recursul în anulare se poate declara în termen de 6 luni de la data când hotãrârea judecãtoreascã a rãmas irevocabilã.
Pentru motivul prevãzut la art. 330 pct. 2, recursul în anulare se poate declara în termen de 6 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii de condamnare."
D. <>Decretul nr. 92/1950 de nationalizare a anumitor bunuri imobile
41. Dispoziţiile aplicabile din decret au urmãtoarea formulare:
"Articolul I
Pentru asigurarea unei bune gospodariri a fondului de locuinţe supuse degradãrii din cauza sabotajului marii burghezii şi a exploatatorilor care deţin un mare numãr de imobile;
Pentru a lua din mana exploatatorilor un important mijloc de exploatare;
Se nationalizeaza imobilele prevãzute în listele-anexe (...) la prezentul decret şi care fac parte integrantã din acesta şi la a cãror alcãtuire s-a ţinut seama de urmãtoarele criterii:
1. Imobilele cladite care aparţin foştilor industriasi, foştilor mosieri, foştilor bancheri, foştilor mari comercianţi şi celorlalte elemente ale marii burghezii;
2. Imobilele cladite care sunt deţinute de exploatatorii de locuinţe;
Articolul II
Nu intra în prevederile decretului de fata şi nu se nationalizeaza imobilele proprietatea muncitorilor, funcţionarilor, micilor meseriasi, intelectualilor profesionisti şi pensionarilor."
E. <>Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului
42. Dispoziţiile aplicabile ale acestei legi au urmãtoarea formulare:
"Art. 1.- Foştii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, dupã 6 martie 1945, cu titlu, şi care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiazã de mãsurile reparatorii prevãzute de prezenta lege.
De prevederile alin. 1 beneficiazã şi moştenitorii foştilor proprietari, potrivit legii."
"Art. 2. - Persoanele prevãzute la art. 1 beneficiazã de restituirea în natura, prin redobandirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriaşi sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despãgubiri în condiţiile art. 12."
"Art. 9. - Chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natura foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, dupã expirarea termenului prevãzut la art. 14, pentru cumpãrarea acestor apartamente (...)"
"Art. 25. - Prin legi speciale se vor reglementa situaţiile juridice ale altor imobile decât cele care fac obiectul prezentei legi, trecute în proprietatea statului înainte de 22 decembrie 1989, indiferent de destinaţia lor iniţialã, inclusiv ale celor demolate pentru cauze de utilitate publica."
III. ÎN DREPT
A. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 6 paragraful 1 din convenţie
43. În opinia reclamantului Decizia C.S.J. din 31 mai 1995 incalca prevederile art. 6 paragraful 1 din convenţie, conform cãrora:
"Orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de cãtre o instanta independenta şi impartiala, instituitã de lege, care va hotãrî fie asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)"
44. În memoriul adresat Curţii reclamantul arata ca refuzul C.S.J. de a recunoaşte competenta instanţelor judecãtoreşti în materia acţiunii în revendicare imobiliare este contrar prevederilor art. 6 paragraful 1 din convenţie.
45. Reclamantul se plange, de asemenea, de refuzul C.S.J. de a-l introduce în cauza în procedura de judecata a recursului în anulare, fapt ce i-a adus atingere dreptului de apãrare şi l-a privat de dreptul de acces la o instanta.
46. Reclamantul susţine, de asemenea, ca nu a beneficiat de un proces echitabil în fata C.S.J., având în vedere motivarea refuzului instanţei de a-l introduce în cauza. În special, reclamantul subliniaza ca argumentul C.S.J., conform cãruia introducerea sa în cauza era inutila, dat fiind ca dezbaterile asupra fondului vor arata cine este adevãratul proprietar al imobilului, echivaleaza cu o decizie asupra fondului litigiului înainte de începerea dezbaterilor, fapt contrar dreptului la un proces echitabil.
47. În opinia Guvernului C.S.J. nu l-a privat pe reclamant de dreptul de acces la o instanta, ci a arãtat doar ca doamna E.A. nu era proprietara a imobilului. Ca urmare a acestei decizii nici reclamantul nu mai este proprietar şi în absenta dreptului de proprietate el nu poate acţiona în justiţie.
48. Guvernul mai arata ca reclamantul nu era în drept sa ceara introducerea sa în procedura desfasurata în fata C.S.J., întrucât validitatea titlului sau de proprietate, şi anume contractul de donaţie, depindea în mod direct de validitatea titlului doamnei E.A., mama sa, care fusese citata în cauza.
49. Sarcina Curţii consta deci în a examina dacã Decizia din 30 mai 1995 a încãlcat prevederile art. 6 paragraful 1 din convenţie.
50. Curtea reaminteste ca în cauza Brumarescu impotriva României (nr. 28.342/95, CEDH 1999-VII, p. 261, paragrafele 61-62) a decis ca a existat o încãlcare a prevederilor art. 6 paragraful 1 din convenţie, motivand ca anularea unei hotãrâri judecãtoreşti definitive este contrarã principiului securitãţii juridice.
51. Curtea a decis, de asemenea, ca refuzul C.S.J. de a recunoaşte competenta instanţelor de a examina litigii de natura celui în cauza, purtând asupra revendicãrii unor bunuri imobile, incalca prevederile art. 6 paragraful 1 din convenţie.
52. Curtea considera ca nimic din aceasta cauza nu permite o abordare diferita fata de soluţia din cauza Brumarescu anterior citata.
53. Asadar, Curtea constata ca, în cauza, prin aplicarea dispoziţiilor art. 330 din Codul de procedura civilã privitoare la recursul în anulare, C.S.J. a încãlcat, prin Decizia din 31 mai 1995, principiul securitãţii raporturilor juridice şi prin aceasta dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraful 1 din convenţie.
54. Cu atât mai mult, excluderea de cãtre C.S.J. din sfera de competenta a instanţelor judecãtoreşti a acţiunii în revendicare este în sine contrarã dreptului de acces la o instanta, garantat de art. 6 paragraful 1 din convenţie.
55. În sfârşit, Curtea arata ca C.S.J. a refuzat introducerea reclamantului în cauza pe motiv ca dezbaterile vor demonstra inutilitatea acesteia. În opinia Curţii acest refuz, întemeiat de altfel pe un argument ce prejudeca fondul, a privat reclamantul de posibilitatea de a-şi apara dreptul.
56. Asadar, Curtea considera ca examinarea dreptului de proprietate al reclamantului, fãrã ascultarea acestuia şi fãrã a-i oferi posibilitatea de a se apara, a adus atingere principiului echitãţii procedurii, consacrat de art. 6 paragraful 1 din convenţie.
57. În consecinta, a existat o încãlcare a art. 6 paragraful 1 şi cu privire la aceasta chestiune.
B. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la convenţie
58. Reclamantul se plange ca Decizia din 30 mai 1995 a C.S.J. i-a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor, recunoscut de art. 1 din Primul Protocol adiţional la convenţie, conform cãruia:
"Orice persoana fizica sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
59. Reclamantul susţine ca Decizia C.S.J. din 31 mai 1995, prin care s-a anulat Sentinta definitiva din 7 iulie 1994, reprezintã o privare de proprietate care nu urmãreşte un scop de utilitate publica. El arata ca în urma Deciziei din 31 mai 1995 dreptul sau de proprietate a fost radiat din registrul de publicitate imobiliarã. În plus, în aplicarea <>Legii nr. 112/1995 statul a vândut unor terţi apartamentele nr. 2 şi 3. Or, reclamantul a obţinut reconfirmarea dreptului sau de proprietate asupra întregului imobil, cu excepţia apartamentelor nr. 2 şi 3, doar la data de 17 martie 1999, iar asupra acestor din urma apartamente, la 9 februarie 2000. La aceasta data se afla în curs de judecata o procedura de revizuire ce urmãreşte anularea dreptului sau de proprietate. În ceea ce priveşte apartamentul nr. 4, cu toate ca dreptul sau de proprietate a fost reconfirmat prin Decizia din 17 martie 1999, reclamantul susţine ca nici pana astãzi nu a obţinut folosinta acestui drept, ţinând seama de refuzul instanţelor de a ordonã evacuarea locatarilor. Mai mult, Decizia din 17 martie 1999 face obiectul unei proceduri de revizuire. Reclamantul susţine ca intreaga situaţie este imputabilã Guvernului parat. Într-adevãr, atitudinea locatarilor care refuza încheierea unui contract de închiriere sau pãrãsirea apartamentului se datoreazã, în opinia reclamantului, hotãrârilor judecãtoreşti contradictorii pronunţate de-a lungul anilor cu privire la dreptul sau de proprietate, astfel încât temeinicia dreptului sau este pusã sub semnul intrebarii de cãtre terţi.
60. Guvernul susţine ca instanta de fond a pronunţat Sentinta din 7 iulie 1994 cu încãlcarea competentei sale, iar C.S.J. nu a fãcut decât sa restabileasca legalitatea, constatând ca imobilul nu apartinea doamnei E.A., ci statului.
61. Guvernul susţine ca reclamantul nu a fost niciodatã proprietar al imobilului în cauza, întrucât doamna E.A. nu îi putea transmite prin donaţie un bun ce nu îi apartinea.
62. Guvernul adauga ca reclamantul ar fi putut beneficia de mãsurile reparatorii prevãzute de <>Legea nr. 112/1995 , conform cãreia persoanele care au fost lipsite de dreptul lor de proprietate asupra imobilelor cu destinaţie de locuinta, cu titlu, pot redobândi acest drept de proprietate dacã mai locuiesc în imobilele confiscate sau pot primi despãgubiri.
63. Curtea aminteste ca dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu a fost stabilit la data de 2 decembrie 1994 prin donatia facuta de doamna E.A., al carei drept de proprietate fusese recunoscut în mod irevocabil prin Sentinta din 7 iulie 1994.
64. De altfel, reclamantul a avut exerciţiul acestui drept în calitate de proprietar legitim din 2 decembrie 1994 pana în 31 mai 1995. El a achitat taxele şi impozitele imobiliare privitoare la acest bun.
65. Reclamantul avea deci un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la convenţie (a se vedea Hotãrârea Brumarescu impotriva României, paragraful 70).
66. Curtea arata în continuare ca Decizia C.S.J. din 31 mai 1995 a anulat Sentinta irevocabilã din 7 iulie 1994 şi a decis ca proprietar legitim al bunului este statul. În opinia Curţii aceasta situaţie este, dacã nu identicã, cel puţin analoga celei a reclamantului din cauza Brumarescu citata. Curtea considera deci ca Decizia C.S.J. din 31 mai 1995 l-a privat pe domnul Anghelescu de bunul sau, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Primul Protocol adiţional la convenţie (a se vedea Hotãrârea Brumarescu impotriva României, citata, paragrafele 73 şi 74). Or, nici o justificare nu a fost furnizatã de cãtre Guvernul parat pentru situaţia astfel creata. Mai mult, Curtea arata ca reclamantul a fost privat de o parte din bunul sau pana la 17 martie 1999, data la care cea de-a doua acţiune de revendicare a reclamantului a fost admisã cu privire la o parte din imobil, şi pana la 9 februarie 2000 pentru apartamentele nr. 2 şi 3, fãrã sa fi primit despãgubiri pentru aceasta.
67. Curtea nu poate face abstractie de demersurile ulterioare ale reclamantului de a redobândi folosinta completa a proprietãţii sale, în special procedurile de anulare a contractelor de vânzare-cumpãrare a apartamentelor nr. 2 şi 3. În aceasta privinta Curtea arata ca, în acest moment, unele proceduri judiciare sunt în continuare în curs de desfãşurare în fata instanţelor interne şi ca unele dintre acestea urmãresc revocarea dreptului de proprietate al reclamantului.
68. În aceste condiţii, chiar dacã s-ar putea dovedi ca privarea de proprietate a urmãrit o cauza de interes public, Curtea considera ca nu a fost respectat justul echilibru şi ca reclamantul a suportat şi suporta o povara deosebita şi exorbitanta.
69. În concluzie, Curtea considera ca a existat o încãlcare a prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la convenţie.
C. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
70. Conform prevederilor art. 41 din convenţie:
"În cazul în care Curtea declara ca a avut loc o încãlcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o inlaturare incompleta a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acorda partii lezate, dacã este cazul, o reparatie echitabila."
a) Prejudiciul material
--------------------
71. Reclamantul solicita suma de 98.705 euro pentru chiria pe care nu a putut sa o perceapã de la Decizia C.S.J. din 31 mai 1995 şi pana la 31 octombrie 2001.
72. În opinia Guvernului, chiar dacã dreptul de proprietate al reclamantului nu ar fi fost anulat, acesta ar fi fost în orice caz obligat, în baza <>Legii nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative, sa prelungeascã contractele de închiriere încheiate de stat înaintea recunoaşterii dreptului de proprietate al doamnei E.A. asupra imobilului în cauza. Bazându-se pe un raport de expertiza depus la dosarul cauzei, Guvernul evalueaza valoarea chiriilor pe care reclamantul le-ar fi putut percepe între 31 mai 1995 şi 31 octombrie 2001 la 16.156 dolari S.U.A.
73. Pe de alta parte, reclamantul solicita o suma lunarã de 625 euro cu titlu de chirie pentru cele trei apartamente ocupate în prezent de foştii chiriaşi, suma ce urmeazã a fi acordatã începând cu data de 1 noiembrie 2001 şi pana la redobandirea integrala a folosinţei proprietãţii.
74. Guvernul nu s-a pronunţat asupra acestei chestiuni.
75. Curtea constata ca sumele cerute cu titlu de prejudiciu material sunt legate de privarea de libertate suferitã de reclamant şi de imposibilitatea de a exercita folosinta utila a bunului sau, personal sau prin perceperea chiriei de la locatari.
76. De asemenea, Curtea constata ca, în mod incontestabil, reclamantul a suferit un prejudiciu material aflat în relatie directa cu încãlcarea prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la convenţie, încãlcare datoratã privarii de proprietate şi consecinţelor acesteia asupra exercitãrii dreptului de proprietate al reclamantului, ţinând seama în mod special de vânzarea de cãtre stat a apartamentelor nr. 2 şi 3.
77. Pronunţându-se în echitate, asa cum o cere art. 41 din convenţie, Curtea acorda reclamantului 18.755 euro.
78. În sfârşit, în ceea ce priveşte imposibilitatea reclamantului de a evacua locatarii care ocupa apartamentele fãrã titlu locativ sau pe cei care, deşi locuiesc în virtutea unui contract de închiriere, refuza sa plãteascã chiria, Curtea arata ca nu a fost sesizatã cu o astfel de plângere, dar ca nimic nu îl impiedica pe reclamant sa o facã. În plus nu rezulta ca aceste fapte sunt consecinţe directe ale privarii de proprietate suportate de reclamant. În consecinta, Curtea nu acorda despãgubiri cu privire la acest capãt de cerere.
b) Prejudiciul moral
-----------------
79. Reclamantul solicita 25.571 euro pentru prejudiciul moral rezultat din suferinta "psihicã" cauzatã prin Decizia C.S.J. din 31 mai 1995 şi prin consecinţele acesteia.
80. De asemenea, reclamantul solicita 153.427 euro pentru degradarea stãrii de sãnãtate datoratã privarii de proprietate suportate şi consecinţelor acesteia. În mod special, el se referã la numeroasele proceduri judiciare angajate pentru recuperarea bunului sau şi la interminabilele cãlãtorii efectuate între Germania şi România şi în interiorul României cu ocazia acestor proceduri derulate în diferite localitãţi din România. Toate acestea au contribuit la deteriorarea stãrii sale de sãnãtate şi, mai ales, la gravele probleme cardiace, ţinând seama şi de varsta sa avansatã.
81. Guvernul se opune acestor pretenţii, considerând ca reclamantul nu a dovedit existenta unui prejudiciu moral. În ceea ce priveşte deteriorarea sãnãtãţii reclamantului, Guvernul considera ca nu exista o legatura directa de cauzalitate între starea sãnãtãţii acestuia şi procedurile judiciare.
82. Curtea considera ca evenimentele în cauza au cauzat ingerinţe grave în drepturile reclamantului la respectarea bunurilor sale, de acces la o instanta şi la un proces echitabil, pentru care suma de 20.000 euro reprezintã o reparatie echitabila a prejudiciului moral suportat.
c) Costuri şi cheltuieli
---------------------
83. Reclamantul solicita decontarea sumei de 36.567 euro pe care o detaliazã dupã cum urmeazã:
a) 35.800 euro pentru costurile procedurilor interne legate de recuperarea casei. Reclamantul a prezentat Curţii facturile cãlãtoriilor efectuate în România (transport, chitanţe hoteliere etc.); şi
b) 767 euro pentru onorariile avocaţilor angajaţi în procedurile interne.
84. Guvernul îşi exprima acordul pentru a plati cheltuielile ocazionate de a doua acţiune în revendicare, dar se opune plãţii cheltuielilor angajate în procedurile iniţiate impotriva locatarilor sau a celor ocazionate de deplasarile reclamantului în România.
85. Curtea, conform jurisprudenţei sale, va cerceta dacã cheltuielile şi costurile a cãror decontare este cerutã au fost reale şi necesare pentru a preveni sau a indrepta situaţia ce sta la baza încãlcãrii convenţiei şi dacã nivelul acestora este rezonabil (a se vedea, de exemplu, Hotãrârea Milsen şi Johnsen impotriva Norvegiei nr. 23.118/1993, paragraful 62, CEDH 1999 - VIII).
86. Curtea considera rezonabila valoarea onorariilor plãtite de reclamant avocatului sau în procedurile interne şi acorda cu acest titlu 767 euro.
87. În ceea ce priveşte cheltuielile datorate deplasarilor reclamantului în România, Curtea arata ca acesta a fost reprezentat de un avocat în toate aceste proceduri. Cu toate acestea, Curtea considera ca ar fi fost dificil, dacã nu imposibil, pentru reclamant sa îşi apere drepturile fãrã sa între în contact direct cu avocatul sau în România şi ca, în orice caz, reclamantul nu s-a deplasat în România pentru fiecare audiere.
88. Având în vedere argumentele prezentate şi faptul ca procedurile legate de încãlcarea convenţiei se desfãşoarã din anul 1995 pana în prezent, Curtea îi acorda reclamantului suma cerutã, şi anume 36.567 euro, la care se adauga sumele datorate cu titlu de taxa pe valoarea adãugatã.
d) Dobânzi de întârziere
---------------------
89. Sumele acordate fiind calculate în euro, Curtea hotãrãşte sa aplice valoarea dobânzilor de întârziere existente în Germania, ţara de domiciliu a reclamantului, şi anume 8,62% pe an.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA:
1. decide, în unanimitate, ca a existat o încãlcare a art. 6 paragraful 1 din convenţie, sub aspectul absentei unui proces echitabil;
2. decide, în unanimitate, ca a existat o încãlcare a art. 6 paragraful 1 din convenţie, sub aspectul negarii dreptului de acces la justiţie;
3. decide, în unanimitate, ca a existat o încãlcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la convenţie;
4. decide, în unanimitate, ca statul parat trebuie sa plãteascã reclamantului, în termen de 3 luni de la comunicarea hotãrârii definitive în conformitate cu art. 44 paragraful 2 din convenţie, suma de 18.755 euro pentru prejudiciul material;
5. decide, cu 6 voturi la 1, ca statul parat trebuie sa plãteascã reclamantului, în termen de 3 luni de la comunicarea hotãrârii definitive în conformitate cu art. 44 paragraful 2 din convenţie, urmãtoarele sume:
- 20.000 euro pentru prejudiciul moral;
- 36.567 euro cu titlu de costuri şi cheltuieli la care se adauga sumele datorate pentru plata taxei pe valoarea adãugatã;
6. decide, în unanimitate, ca sumele menţionate la pct. 4 şi 5 vor fi majorate cu o dobanda simpla de 8,62% pe an începând de la expirarea termenului amintit şi pana la momentul plãţii;
7. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei satisfactii echitabile pentru surplus.
Redactatã în limba franceza şi comunicatã în scris la data de 9 aprilie 2002 în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din regulament.
--------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
