Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   HOTARARE din 27 septembrie 2011  in Cauza M. si C. impotriva Romaniei    Twitter Facebook
Cautare document

HOTARARE din 27 septembrie 2011 in Cauza M. si C. impotriva Romaniei

EMITENT: CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI - SECTIA A TREIA
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 372 din 21 iunie 2013

    (Cererea nr. 29.032/04)

    Definitivă
    Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
    În Cauza M. şi C. împotriva României,
    Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în camera compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Egbert Myjer, Jan Sikuta, Ineta Ziemele, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
    după ce a deliberat în camera de consiliu, la 6 septembrie 2011,
    pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

                             PROCEDURA
    1. La originea cauzei se află Cererea nr. 29.032/04 îndreptată împotriva României, prin care la 30 iulie 2004, doi cetăţeni ai acestui stat, doamna C.M. şi domnul A.C. (reclamanţii), au sesizat Curtea în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). Preşedintele Secţiei a admis cererea reclamanţilor ca documentele referitoare la cauză să rămână confidenţiale şi a hotărât ca întregul dosar să rămână confidenţial (art. 33 § 1 din Regulamentul Curţii). Curtea a hotărât din oficiu să acorde reclamanţilor păstrarea anonimatului (art. 47 § 3 din Regulamentul Curţii).
    2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de doamna Eugenia Crângariu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
    3. Reclamanţii au susţinut, în ceea ce priveşte procedura penală care s-a finalizat prin hotărârea definitivă din 18 martie 2004 şi procedurile civile care s-au finalizat prin hotărârile definitive din 5 februarie 2004, respectiv din 1 iunie 2005, că omisiunea autorităţilor naţionale de a asigura o protecţie adecvată celui de-al doilea reclamant, persoană minoră, faţă de presupusele acte de abuz sexual comise de tatăl său, lipsa unei căi de atac eficiente în ceea ce priveşte încălcarea drepturilor lor, menţionată anterior, şi încălcarea dreptului lor la un proces echitabil, date fiind apartenenţa religioasă a doamnei M. şi rezoluţia procurorului prin care a decis să nu îl trimită în judecată pe tatăl lui A.C., au reprezentat o încălcare a drepturilor garantate de art. 3, 6, 8, 13 şi 14 din Convenţie, considerate separat sau coroborat.
    4. La 8 septembrie 2009, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice cererea Guvernului român. Acesta a hotărât, de asemenea, examinarea în acelaşi timp a admisibilităţii şi fondului cauzei (art. 29 § 1).

                                ÎN FAPT
    I. Circumstanţele cauzei
    5. Reclamanţii sunt mamă şi fiu. Reclamanţii s-au născut în 1965 şi, respectiv, în 1994 şi locuiesc în Saint-Priest, Franţa.
    6. Într-o scrisoare având data oficiului poştal din Bucureşti 5 noiembrie 2004 şi primită de Curte la 17 noiembrie 2004, doamna M. s-a plâns, între altele, de încălcarea drepturilor sale şi ale fiului său în temeiul art. 3 şi 8 din Convenţie, în ceea ce priveşte procedurile penale care s-au finalizat prin hotărârea definitivă din 18 martie 2004.
    7. Prin scrisoarea din 19 decembrie 2005, Curtea a solicitat doamnei M. să precizeze în mod clar dacă sesizarea în temeiul art. 3 din Convenţie este formulată şi în numele său.
    8. Prin scrisoarea din 1 martie 2006, doamna M. a confirmat primirea scrisorii Curţii din 19 decembrie 2005 şi, fără nicio referire la vreun articol specific din Convenţie, a precizat că s-a plâns doar în numele fiului său.

    A. Acţiunea de divorţ şi de încredinţare a minorului
    9. Doamna M. şi D.C. s-au căsătorit la 27 noiembrie 1991. A.C., singurul copil al cuplului, s-a născut la 7 august 1994.
    10. La 16 decembrie 1994, doamna M. a depus acţiunea de divorţ faţă de D.C., invocând caracterul inconstant şi violent al soţului său drept motiv principal pentru divorţ. Aceasta a solicitat, de asemenea, să îi fie acordată custodia fiului lor. Prin hotărârea din 10 februarie 1995, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis cererea şi a acordat doamnei M. custodia celui de-al doilea reclamant. D.C. a fost obligat să îi plătească celui de-al doilea reclamant pensie de întreţinere până în momentul în care acesta devine major.
    1. Acţiunea privind încredinţarea minorului şi dreptul de vizitare introdusă de D.C. cu privire la al doilea reclamant
    11. În urma acţiunii lui D.C. privind reexaminarea cererii de încredinţare a celui de-al doilea reclamant în sensul de a-i fi atribuită acestuia, la 21 ianuarie 1998, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a respins cererea. Hotărârea a fost confirmată în apel, Tribunalul Bucureşti susţinând la 18 septembrie 1998 că tatăl s-a dovedit:
    "că a avut şi continuă să aibă un caracter violent şi o atitudine necivilizată, provocând scandaluri cu ocazia vizitării copilului, care sunt de natură să influenţeze negativ dezvoltarea fizică şi psihică a copilului"
    12. D.C. a solicitat, de asemenea, în instanţă dreptul de a-l vizita pe cel de-al doilea reclamant în primul şi al în treilea weekend din fiecare lună, de la 10 a.m., sâmbătă, până la 7 p.m., duminică, precum şi pentru o perioadă de 30 de zile, în cursul concediului anual. Cererea a fost admisă la 8 iunie 1998 de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, avându-se în vedere interesul superior al copilului şi faptul că mama lui "nu s-a opus cererii". Doamna M. a formulat apel, susţinând că nu a fost legal citată şi, prin urmare, nu a avut cunoştinţă despre şedinţa de judecată. La o dată nespecificată, apelul a fost respins pe motiv de eroare procedurală; hotărârea a devenit astfel definitivă.
    13. Doamna M. a formulat contestaţie la executarea acestei hotărâri, bazându-se, în esenţă, pe existenţa unei plângeri penale pe care a introdus-o împotriva lui D.C., acuzându-l că a molestat copilul (a se vedea infra, secţiunea B). Judecătoria Bucureşti a respins cererea acesteia la 29 septembrie 2000. Reclamanta a formulat apel împotriva acestei sentinţe, iar la 7 mai 2001 procedura a fost suspendată până la pronunţarea unei hotărâri definitive în acţiunea vizând limitarea dreptului de vizitare al lui D.C. (descrisă infra, în secţiunea C).
    14. La 25 martie 2004, D.C. a solicitat repunerea pe rol. Apelul a fost respins la 26 aprilie 2004, în măsura în care principalele obiecţii legate de punerea în executare, formulate de doamna M., au fost clarificate în cadrul acţiunii penale, respectiv al acţiunii civile, ambele finalizate (descrise infra în secţiunile B şi C).
    15. Doamna M. a formulat recurs. Recursul a fost respins de Curtea de Apel Bucureşti la 1 iunie 2005. Instanţa a considerat că argumentul doamnei M. în sensul că executarea hotărârii în litigiu ar putea afecta drepturile fundamentale ale copilului era neîntemeiat, bazându-se în principal pe hotărârea din 18 martie 2004, care a confirmat ordonanţa procurorului de neîncepere a urmării penale împotriva lui D.C..
    2. Plasarea temporară a celui de-al doilea reclamant într-o instituţie de stat
    16. La 11 august 1998, la cererea doamnei M., Comisia pentru Protecţia Copilului Sector 3, Bucureşti, a decis plasamentul temporar al celui de-al doilea reclamant într-o instituţie de stat:
    "întrucât s-a dovedit că dezvoltarea, securitatea şi integritatea morală ale copilului au fost puse în pericol de tatăl său biologic."
    17. Copilul a fost internat în Centrul de Plasament nr. 7, sector 3, Bucureşti.
    18. Hotărârea sus-menţionată a fost modificată la data de 8 iunie 1999, după o reevaluare a dosarului efectuată de o comisie din oficiu. Comisia a considerat că măsurile de protecţie deja întreprinse ar trebui să fie menţinute întrucât, potrivit informaţiilor furnizate de poliţie, copilul a fost molestat sexual de tatăl său şi, prin urmare, o anchetă penală era în curs de desfăşurare. Ambii părinţi au primit permisiunea de a vizita copilul o dată pe săptămână, dar niciunul dintre ei nu avea dreptul de a lua copilul acasă de la Centrul de Plasament nr. 1, unde fusese transferat.
    19. La 27 octombrie 1998, doamna M. a formulat plângere, solicitând Comisiei pentru Protecţia Copilului Sector 3, Bucureşti, să declanşeze procedura civilă prin care D.C. să fie decăzut din drepturile părinteşti. Cererea a fost respinsă de comisie la 25 noiembrie 1998, întrucât "condiţiile legale necesare pentru iniţierea unei astfel de proceduri nu au fost îndeplinite".
    20. La 21 septembrie 1999, doamna M. a solicitat comisiei să revoce măsura plasamentului şi să dispună reintegrarea în familie a celui de-al doilea reclamant. Prin hotărârea din 5 octombrie 1999, comisia a admis cererea şi a dispus ca al doilea reclamant să locuiască pe viitor cu mama sa.
    3. Acţiunea formulată de doamna M. împotriva lui D.C. prin care se solicita majorarea pensiei lunare de întreţinere a copilului şi limitarea dreptului de vizitare
    21. La o dată nespecificată, în cursul anului 1999, doamna M. a formulat o acţiune civilă, având drept scop să obţină majorarea pensiei lunare de întreţinere a minorului, plătită de D.C., în măsura în care atât nevoile celui de-al doilea reclamant, cât şi veniturile lui D.C. crescuseră. Doamna M. a solicitat, de asemenea, ca dreptul de vizitare de care beneficia D.C. să fie limitat astfel încât al doilea reclamant să poată sta cu tatăl său doar în prezenţa reclamantei. În susţinerea acestei din urmă cereri, prima reclamantă a afirmat că "tatăl [lui] reprezenta un pericol real pentru sănătatea şi integritatea fizică a copilului", comportamentul verbal şi non-verbal al lui D.C. era extrem de agresiv şi că a depus deja plângere penală împotriva lui D.C., acuzându-l de molestarea sexuală a celui de-al doilea reclamant. Reclamanta a afirmat că, din cauza comportamentului general al lui D.C., a fost forţată să solicite plasarea temporară a celui de-al doilea reclamant într-o instituţie de stat, unde să fie protejat de orice posibilă agresiune din partea tatălui său.
    22. La dosarul cauzei a fost un punct de vedere cu privire la relaţia dintre al doilea reclamant şi tatăl său formulat de E.M., care se afla la conducerea Departamentului Servicii Sociale din cadrul Consiliului Local al Sectorului 3. E.M. a declarat că l-a cunoscut pe copil în perioada în care acesta a fost plasat temporar în Centrul de Plasament nr. 1, întrucât la acel moment era directoarea centrului. Observaţiile sale sunt, în esenţă, concentrate pe legătura pozitivă şi firească dintre D.C. şi copil, care:
    "explodează de bucurie atunci când îşi vede tatăl [...]; după vizitele mamei la centru, copilul devine iritabil, neascultător, folosind cuvinte reprobabile în legătură cu tatăl său [...] casetele audio care atestă aşa-zisul abuz sexual sunt dovada unor răspunsuri sugerate minorului, mama având o contribuţie semnificativă în ceea ce priveşte atitudinea minorului faţă de tatăl său. Numai atunci când tatăl [său] îl vizita, copilul uita ceea ce i-a indus mama sa să simtă (ca urmare a bucuriei pe care o simţea atunci când îşi întâlnea tatăl), ceea ce reprezintă o dovadă clară că D.C. nu a abuzat copilul, nici sexual, nici verbal sau în vreun alt mod."
    23. La 1 iunie 2000, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis cererea cu privire la majorarea pensiei lunare de întreţinere a copilului; cererea de restrângere a dreptului de vizitare a fost respinsă, instanţa ţinând cont de faptul că procurorul a decis la 3 martie 2000 neînceperea urmăririi penale împotriva lui D.C. şi închiderea anchetei (a se vedea infra punctul 39). Apelul doamnei M. a fost respins la 11 decembrie 2000 ca tardiv. Recursul a fost, de asemenea, respins de Curtea de Apel Bucureşti, la 27 aprilie 2001.
    4. Al doilea set de acţiuni privind dreptul de custodie formulate de D.C. cu privire la al doilea reclamant
    24. La 21 iunie 2001, D.C. a introdus din nou acţiune pentru încredinţarea celui de-al doilea reclamant. D.C. a afirmat că nu i s-a permis să îşi viziteze fiul şi că, deşi prima reclamantă a formulat plângere penală împotriva sa, procurorul a emis o rezoluţie prin care a decis să nu îl trimită în judecată pentru abuz sexual asupra copilului. În acelaşi timp, D.C. a afirmat că prima reclamantă era membru al Martorilor lui Iehova şi că, prin urmare, influenţa acesteia asupra copilului îi pune în pericol dezvoltarea normală. Doamna M. a răspuns că rezoluţia procurorului de a nu îl pune pe D.C. sub acuzare a fost confirmată şi că o anchetă penală era încă în curs. Acţiunea a fost respinsă de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti la 20 decembrie 2001. Instanţa a considerat că motivele invocate de D.C. cu privire la religia primei reclamante nu pot fi luate în considerare. Instanţa a considerat, de asemenea, că motivele care au justificat hotărârea instanţei anterioare de a acorda custodia deplină primei reclamante nu s-au schimbat în vreun fel. Hotărârea a rămas definitivă.
    5. Plasamentul celui de-al doilea reclamant într-o instituţie de stat solicitată de D.C.
    25. La 26 iulie 2002, D.C. a formulat o cerere către Comisia pentru Protecţia Copilului Sector 3, Bucureşti, solicitând acesteia să dispună plasamentul de urgenţă al celui de-al doilea reclamant într-o instituţie de stat. D.C. a susţinut că nu avea nicio informaţie cu privire la domiciliul actual al reclamanţilor, întrucât aceştia îşi schimbau domiciliul frecvent şi în mod continuu, şi, în consecinţă, nu avea nicio informaţie cu privire la starea celui de-al doilea reclamant. Cererea a fost respinsă la 17 septembrie 2002, întrucât nu s-a dovedit că al doilea reclamant ar fi fost în vreun pericol.
    6. Al treilea set de acţiuni legate de dreptul de custodie formulate de D.C. cu privire la al doilea reclamant
    26. La 30 iulie 2002, prin procedura ordonanţei preşedinţiale, D.C. a solicitat custodia celui de-al doilea reclamant, motivat de faptul că "este periculos pentru minor să rămână lângă mama sa, deoarece, chiar dacă este o mamă grijulie, încă are o influenţă negativă asupra dezvoltării minorului". D.C. a amintit, de asemenea, faptul că, în 1998, prima reclamantă a formulat plângere penală, acuzându-l că l-a molestat pe cel de-al doilea reclamant. D.C. a susţinut că, tot din acel moment, a fost împiedicat în mod constant să îşi viziteze fiul, care, în orice caz, şi-a schimbat radical întreaga atitudine faţă de el, refuzând contactul.
    27. Cererea a fost respinsă ca inadmisibilă la 30 octombrie 2002, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti considerând că evidentele şi gravele conflicte dintre părţi nu pot fi soluţionate prin astfel de proceduri rapide. Hotărârea a devenit definitivă la 13 decembrie 2002, Tribunalul Bucureşti declarând inadmisibil recursul formulat de D.C.

    B. Plângerea penală formulată de doamna M. împotriva lui D.C. cu privire la al doilea reclamant
    28. La 14 iulie 1998, doamna M. a formulat o plângere penală împotriva lui D.C., susţinând că "copilul i-a relatat că la 4 iulie 1998, atunci când îşi vizita tatăl, acesta din urmă a încercat să comită acte de perversiune sexuală asupra sa". La acel moment, al doilea reclamant avea 3 ani şi 11 luni.
    29. Certificatul medical emis la 6 iulie 1998 de Institutul de Medicină Legală atesta următoarele:
    "membrana mucoasă anală prezintă o fisură sângerândă longitudinală de 1,5 pe 0,1 cm. [...] Copilul, A.C., prezintă o leziune traumatică la nivelul regiunii anale, care s-ar fi putut produce în condiţiile unei agresiuni sexuale. Vindecarea necesită două-trei zile de îngrijiri medicale."
    30. Nu au fost formulate pretenţii civile.
    31. Potrivit doamnei M., o a doua plângere penală a fost formulată la 10 august 1998, cu privire la acte sexuale similare comise între 2 şi 9 august 1998, când al doilea reclamant se afla în vizită la tatăl său. Cu toate acestea, o copie a acestei plângeri nu a fost prezentată Curţii.
    32. Prima reclamantă, D.C. şi alţi martori au fost audiaţi. Doi martori, B.G. şi S.F., au informat autorităţile, între altele, că al doilea reclamant le-a spus că a fost agresat sexual de tatăl său. Mai mult, ei au asistat la comportamentul violent al lui D.C. faţă de doamna M. şi l-au văzut pe minor dezbrăcând şi atingând alţi copii într-un mod inadecvat. Totuşi, un alt martor, C.A., a declarat că ea nu l-a auzit niciodată pe cel de-al doilea reclamant plângându-se că a suferit vreo agresiune sexuală. La 26 august 1998, Institutul de Medicină Legală a emis un raport medical care atesta următoarele:
    "A.C. prezintă leziuni recente şi vechi în zona anală, care ar putea fi rezultatul introducerii unui obiect dur sau o consecinţă a unui contact sexual anal. Este posibil ca leziunile să fi fost produse în perioada 5-7 august 1998. Pentru vindecare sunt necesare două până la trei zile de îngrijiri medicale."

    33. La 20 iulie 1998, minorul a fost supus unei examinări psihologice, care a concluzionat următoarele:
    "... rezultatele testelor proiective subliniază posibilitatea ca A.C., în vârstă de trei ani şi unsprezece luni, să fi fost abuzat sexual."
    34. Un raport criminalistic cu privire la comportamentul simulat a fost întocmit la 23 noiembrie 1998, atât doamna M., cât şi D.C., fiind supuşi unui test şi fiindu-le adresate diverse întrebări. Conform concluziilor raportului, au fost detectaţi indicatori de disimulare atunci când doamna M. a răspuns la următoarele întrebări relevante (3 din totalul de 10 adresate): dacă a înscenat agresiunea sexuală asupra copilului; dacă a fost învăţată de cineva să însceneze altcuiva agresiunea sexuală comisă asupra copilului; dacă a obligat sau a cerut cuiva să introducă un obiect în anusul fiului său.
    35. De asemenea, concluziile raportului au arătat că atitudinea lui D.C. părea a fi una sinceră atunci când a răspuns la 10 întrebări, cele relevante fiind: dacă a avut contact sexual anal cu fiul său; dacă a molestat minorul între 2 şi 8 august 1998 sau la 4 iulie 1998 şi dacă s-a gândit vreodată să întreţină relaţii sexuale neobişnuite.
    36. La solicitarea poliţiei, un nou raport medico-legal a fost emis la 22 martie 1999 tot de către Institutul de Medicină Legală, care concluzionează următoarele:
    "Ne menţinem opinia că minorul în cauză, A.C., a prezentat o leziune traumatică în regiunea anală, care ar fi putut fi produsă în condiţiile unei agresiuni sexuale, pentru care au fost necesare două-trei zile de îngrijiri medicale. Leziunea ar fi putut fi produsă cu una sau două zile înainte de momentul examinării, ceea ce înseamnă că putea fi produsă la 4 iulie 1998."
    37. La 8 iunie 1999, Secţia nr. 15 de Poliţie din Bucureşti, care investiga cazul, a trimis o notă oficială Direcţiei pentru Protecţia Copilului Sector 3, Bucureşti, solicitând acesteia să asigure siguranţa permanentă a copilului până la finalizarea anchetei, în măsura în care niciunul dintre părinţi, nici altă persoană nu avea dreptul să ia copilul de la centrul de plasament, deoarece:
    "probele deja prezentate în cauză arată că minorul a fost abuzat sexual."
    38. La 15 iunie 1999, al doilea reclamant a fost audiat de poliţie în prezenţa mamei sale, a unui psiholog şi a unui avocat care a fost numit din oficiu. Din răspunsurile celui de-al doilea reclamant la întrebările adresate de poliţie a reieşit faptul că:
    "Îi place să locuiască cu mama şi cu tatăl său [...] şi că tatăl său i-a băgat un furtun în fund."
    39. La 3 martie 2000, procurorul a decis neînceperea urmării penale faţă de D.C. pentru infracţiunea prevăzută de art. 200 alin. (2) şi (3) Cod penal (Relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex). Întrucât existau indicii că au fost comise fapte penale de natură sexuală, cauza a fost disjunsă, în măsura în care urma să fie desfăşurată o anchetă ulterioară în vederea identificării autorului.
    40. Această rezoluţie, contestată de doamna M., a fost confirmată la 22 mai 2000 de procurorul ierarhic superior.
    41. Procurorul a susţinut că unele dintre declaraţiile martorilor erau mărturii mijlocite, din moment ce cei mai mulţi dintre martori au declarat ceea ce au auzit şi aflat de la cel deal doilea reclamant, care avea aproximativ 4 ani la acel moment, fiind, prin urmare, incapabil să descrie cu acurateţe realitatea.
    42. Având în vedere că raportul criminalistic a demonstrat că răspunsurile doamnei M. indicau distorsiuni tipice disimulării, în timp ce astfel de indicatori nu au fost observaţi în răspunsurile oferite de D.C., concluzia recomandată a fost să se considerare că prima reclamantă disimula:
    "... din cauza conflictelor existente în ceea ce priveşte încredinţarea copilului şi din cauza afecţiunii egoiste a reclamantei faţă de copil."
    43. Doamna M. a contestat din nou această soluţie. Un raport psihologic completat la 26 iunie 2000 şi eliberat de M.M., neuropsihiatru, a fost depus la dosar de către doamna M. Raportul arăta că minorul:
    "... prezenta o stare permanentă de nelinişte în legătură cu propriul corp [...] au fost descoperite fobii şi sentimente de culpabilitate în legătură cu corpul uman [...], putem concluziona faptul că minorul a fost supus unui stres de lungă durată şi de intensitate, stres în legătură cu manipularea fizică de natură sexuală - posibil abuz sexual patern repetat [...] diagnostic: stare reactivă (abuzat sexual de către tată)."
    44. La 21 septembrie 2000, procurorul ierarhic superior a infirmat rezoluţia şi a propus ca în cauză să fie efectuată o anchetă ulterioară, cu privire la fapte penale prevăzute de art. 200 alin. (2) şi (3) Cod penal, retrimiţând dosarul, prin urmare, către Parchetul Bucureşti.
    45. Decizia a fost luată având în vedere următoarele:
    "... concluziile raportului medical sunt coroborate cu cele ale examinărilor psihologice ale copilului, care s-a dovedit a avea un comportament tipic celor care au fost supuşi abuzurilor sexuale";"
    şi că
    "nu există niciun indiciu al existenţei oricărei alte persoane în afara tatălui, D.C., care ar fi putut comite actele incriminate."
    46. După retrimiterea cauzei, nicio probă nouă nu a fost administrată sau prezentată la dosar. La 16 iulie 2003, procurorul a decis din nou neînceperea urmării penale faţă de D.C. cu privire la faptele pedepsite de Codul penal român în temeiul art. 200 alin. (2) şi (3) şi art. 201 (Perversiunea sexuală). Rezoluţia s-a întemeiat pe probele deja existente la dosar (certificatul medical din 6 iulie 1998, raportul medico-legal din 26 august 1998, declaraţiile date în cauză, argumentele părţilor şi raportul criminalistic privind comportamentul simulat).
    47. La 9 septembrie 2003, doamna M. a contestat soluţia, susţinând în principal că, în ciuda indicaţiilor date de procurorul ierarhic superior la 21 septembrie 2000, potrivit cărora ancheta trebuia să continue, nu au fost administrate probe noi în cei 2 ani care au trecut şi că, prin urmare, soluţia nu era întemeiată.
    48. Plângerea sa a fost trimisă de procurorul ierarhic superior Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti. Parchetul a invocat excepţia de inadmisibilitate faţă de o astfel de plângere, întrucât Codul de procedură penală al României nu prevedea în mod expres posibilitatea părţilor de a contesta rezoluţia procurorului de neîncepere a urmării penale.
    49. Prima reclamantă a răspuns prezentând argumente de ordin jurisprudenţial, inclusiv Decizia Curţii Constituţionale a României pronunţată la 2 decembrie 1997, care statua în sensul că este neconstituţional să nu oferi părţilor o astfel de posibilitate. Prima reclamantă a invocat, de asemenea, adoptarea unei legi noi (Legea nr. 281/2003 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale), care modifica reglementările anterioare şi care oferea părţilor posibilitatea de a face plângere împotriva unor astfel de acte ale procurorului, în faţa instanţelor, în termen de un an de la intrarea în vigoare (la 1 iulie 2003).
    50. La 13 octombrie 2003, instanţa a respins plângerea doamnei M.. În hotărârea sa, instanţa a făcut referire la hotărârea din 16 aprilie 2002 (a se vedea C, infra) şi la raţionamentul cuprins în aceasta. Totodată, a hotărât după cum urmează:
    "Având în vedere că indiferent cât de mulţi martori ar fi fost audiaţi în cauză, nu s-ar fi putut stabili cu certitudine dacă adevărul este de partea reclamantei sau de partea lui D.C., a fost necesară testarea celor doi cu ajutorul poligrafului. În urma testului, s-a stabilit că reclamanta a disimulat, în timp ce D.C. s-a dovedit a fi fost sincer atunci când a răspuns la întrebările adresate."
    51. Atunci când face referire la declaraţiile celui de-al doilea reclamant din 15 iunie 1999, instanţa a considerat că acestea erau:
    "... o reflectare fidelă a opiniei mamei în această chestiune, afirmaţiile copilului fiind foarte bine structurate, similare celor făcute de un adult, deşi copilul avea cinci ani la momentul respectiv. Copilul a încercat să expună gândurile mamei sale cât mai exact posibil, dar, în acelaşi timp, a încercat să îşi exprime sentimentele atunci când a subliniat că îi plăcea să locuiască şi cu tatăl său."
    52. În consecinţă, instanţa a considerat că probele existente nu pot fi considerate ca fiind suficient de solide pentru începerea urmăririi penale împotriva lui D.C. pentru infracţiunile invocate, în lumina concluziilor testului cu detectorul de minciuni (considerat a avea o acurateţe în proporţie de 98%), a tuturor rapoartelor şi declaraţiilor martorilor.
    53. Instanţa a subliniat în continuare faptul că al doilea reclamant a afirmat că tatăl său "doar i-a introdus un furtun în fund şi i-a cerut să nu-i spună nimic mamei sale despre asta", ceea ce:
    "... constituie cel mult o infracţiune în temeiul art. 180 alin. (1) Cod penal (Lovirea sau alte violenţe), susţinând că o acţiune penală poate fi iniţiată la plângerea penală prealabilă a persoanei vătămate."
    54. Instanţa nu a făcut nicio referire la iniţierea unei anchete penale din oficiu pentru infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. (1) Cod penal
    55. Doamna M. a declarat recurs împotriva acestei hotărâri. Tribunalul Bucureşti a respins recursul şi a reluat motivarea instanţei de prim grad, citată mai sus. La 18 martie 2004, tribunalul a susţinut că nu existau dovezi în dosar care să demonstreze că al doilea reclamant a fost efectiv victima violenţelor sexuale comise de tatăl său şi, prin urmare, că nu a existat niciun indiciu în dosar pentru a justifica începerea urmăririi penale împotriva lui D.C. pentru infracţiuni care se pedepsesc în temeiul art. 200 alin. (2) şi (3) şi art. 201 Cod penal

    C. Cererea doamnei M. de a restrânge dreptul lui D.C. de a avea legături personale cu minorul, acţiune finalizată prin hotărârea din 5 februarie 2004
    1. Acţiunea în faţa Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti
    56. La data de 2 mai 2001, doamna M. a formulat o acţiune civilă, solicitând limitarea programului de vizită al lui D.C. la două vizite pe lună şi numai în prezenţa sa. În susţinerea pretenţiilor sale, reclamanta a afirmat că D.C. a abuzat de dreptul său de vizitare atunci când, în iulie şi în august 1998, luând copilul acasă, l-a molestat. Reclamanta a relevat faptul că a formulat plângere penală împotriva lui D.C. în această privinţă, dar că, la 3 martie 2000, procurorul a decis neînceperea urmăririi penale. De asemenea, o acţiune similară civilă fusese formulată anterior, dar solicitarea sa a fost respinsă la data de 1 iunie 2000, raţionamentul instanţei bazându-se exclusiv pe decizia procurorului de nu începe urmărirea penală împotriva lui D.C.
    57. D.C. a afirmat că încă din momentul în care fosta soţie l-a părăsit, el a trebuit să lupte în instanţă pentru a-şi putea vedea fiul, întrucât reclamanta a făcut tot posibilul pentru a-l împiedica să aibă vreo legătură cu fiul său. În această privinţă, a trebuit chiar să depună o plângere penală împotriva reclamantei, întrucât aceasta nu se conforma hotărârii instanţei de a-i permite să îşi vadă fiul. Chiar dacă nu fusese niciodată pusă sub acuzare, reclamanta ar fi primit o sancţiune administrativă. În urma incidentelor care se presupune că ar fi avut loc în vara anului 1998, nu i s-a mai permis să îşi vadă fiul, întrucât prima reclamantă şi-a schimbat domiciliul în mod constant, fără a-l informa.
    58. Conştientă de acuzaţiile grave prezentate de părţi şi de miza procesului în ceea ce îl priveşte pe copil, instanţa - într-o fază preliminară - a considerat că este necesar ca ambii părinţi să fie supuşi atât unui test poligraf, cât şi unei examinări psihiatrice. De asemenea, instanţa a considerat că este oportun să îl audieze şi pe cel de-al doilea reclamant, chiar dacă avea mai puţin de 8 ani. Toate discuţiile cu copilul au fost înregistrate pe bandă audio şi, după cum se arată în hotărârea judecătoriei pronunţată la 16 aprilie 2002, "transcrierile urmau să fie incluse în dosarul cauzei".
    59. Cererea doamnei M. a fost respinsă, motivarea instanţei fiind, în esenţă, următoarea.
    60. În primul rând, instanţa a observat, pe baza trecutului părţilor, care a fost ostil şi care s-a desfăşurat parţial în faţa instanţelor, că intenţia doamnei M. de a limita dreptul de vizitare al lui D.C. a fost constantă de-a lungul anilor şi că a început cu mult înainte de incidentele incriminate din iulie şi august 1998. După cum a reieşit din toate documentele depuse la dosar, prima reclamantă a intenţionat, de fapt, să îl împiedice complet pe D.C. să aibă vreo legătură cu fiul său. Instanţa a constatat că acest context demonstra că actuala cerere nu a venit ca o consecinţă a presupusei agresiuni sexuale, ci, mai degrabă, ca o consecinţă previzibilă a hotărârii acesteia, coerente şi puternice, de a pune capăt oricărui tip de relaţii între al doilea reclamant şi tatăl său. Au rezultat următoarele:
    "... reclamanta a fost preocupată în mod constant să-şi îndepărteze copilul de tatăl său şi motivul real în acest sens nu a fost motivul prezentat de doamna M. la dosar, ci, fără îndoială, unul cu un subtext religios, după cum se va arăta în continuare."
    61. Întemeindu-se pe mărturii şi pe declaraţiile părţilor aflate la dosar (inclusiv ale celui de-al doilea reclamant), instanţa a considerat că adevăratul motiv pentru divorţul părţilor a fost de fapt excluderea lui D.C. din Congregaţia Martorilor lui Iehova, la 13 ianuarie 1995:
    "... desprinderea pârâtului din cadrul Martorilor lui Iehova a determinat reclamanta ca mai întâi să-l părăsească, iar ulterior, după ce a aşteptat un timp pentru ca "oaia rătăcită să se reîntoarcă la turmă", să divorţeze, în cele din urmă."
    În acest context,
    "... este lipsit de relevanţă faptul că pârâtul a avut un comportament violent faţă de reclamantă - întrucât principalul şi esenţialul motiv al divorţului părţilor a fost unul religios, şi anume ieşirea pârâtului din cultul Martorii lui Iehova [...], comportamentul violent al pârâtului jucând un rol secundar."
    62. În continuare, instanţa a susţinut că "este de notorietate faptul că membrii cultului Martorii lui Iehova se căsătoresc numai în cadrul Congregaţiei" şi, în cazul în care, după ce s-au căsătorit, unul din membrii acesteia se separă de religie, iar încercările de a-l aduce pe drumul cel bun nu au succes, un divorţ devine cu atât mai necesar. În consecinţă, instanţa a considerat că doamna M. a căutat să ia în considerare următoarele:
    "... ea are o datorie faţă de copil, dar şi faţă de Dumnezeu, de a proteja copilul de orice influenţă care i-ar pune în pericol sufletul şi dezvoltarea lui spirituală, inclusiv de influenţele din partea tatălui său, dacă nu chiar în primul rând din partea tatălui său [...]
    [R]ezultă că era imperativ necesar ca pârâtul să fie împiedicat să aibă orice legătură cu copilul. Deşi simplă şi clară, [realizarea] obiectivului dorit părea să fie subminată de un obstacol insurmontabil - legea, care permite părintelui căruia nu i-a fost încredinţat copilul să continue să aibă legături personale cu acesta [...]
    [R]eclamanta, pragmatică, şi-a stabilit ea însăşi un obiectiv mai modest, apreciat ca fiind legal posibil - limitarea dreptului de vizitare al tatălui printr-o hotărâre judecătorească [emisă] în faza preliminară [a procedurii], urmat de un al doilea pas, care era acela de a încerca, în orice mod sau prin orice stratagemă posibilă, să se interzică complet pârâtului punerea în executare a hotărârii judecătoreşti în ceea ce priveşte luarea legăturii cu copilul.
    În continuare, instanţa a susţinut următoarele:
    "... pe baza probelor aflate la dosar, nu se poate stabili cu certitudine dacă reclamanta a cauzat ea însăşi leziuni copilului, atestate de rapoartele medicale, însă o astfel de posibilitate nu poate fi complet exclusă."
    În susţinerea unei astfel de ipoteze, instanţa a reţinut următoarele:
    "... se poate presupune că în jurul datei de 1 iulie 1998, atunci când D.C. a mers la reclamantă, [înarmat] cu o hotărâre executorie (din 8 iunie 1998), intenţionând să îşi vadă copilul, reclamanta, luată prin surprindere, disperată, a decis să recurgă la această soluţie extremă, spunându-şi, pentru a-şi linişti propria conştiinţă, că un scop bun (salvarea sufletului copilului din "ghearele Satanei") scuza mijloacele (comiterea a cel puţin unei infracţiuni - denunţarea calomnioasă a pârâtului)."
    O a doua ipoteză, care explică leziunile minorului, a fost avansată de instanţa de judecată:
    "... este foarte posibil ca leziunea constatată să fi fost consecinţa unei constipaţii acute a minorului, iar reclamanta să fi profitat pur şi simplu de circumstanţe şi să fi formulat o cerere de decădere a pârâtului din drepturile părinteşti."
    63. În orice caz, instanţa pare să agreeze prima ipoteză, bazându-se pe cronologia evenimentelor care ar fi avut loc în vara anului 1998, întrucât prima reclamantă a avut ea însăşi iniţiativa, la acel moment, de a-i permite lui D.C. să-l ia pe cel de-al doilea reclamant la el acasă, pentru o perioadă de timp mai lungă decât cea stabilită în hotărârea care reglementa dreptul de vizitare (de câteva zile). Explicaţia primei reclamante că a acţionat în acest fel deoarece fusese anterior ameninţată cu moartea de D.C. şi că a fost informată de poliţie să se conformeze ordinului judecătoresc care încuviinţa dreptul de vizită al lui D.C. a fost considerată nesinceră.
    64. Instanţa a concluzionat că iniţiativa primei reclamante de a-l încredinţa pe cel de-al doilea reclamant tatălui său era parte dintr-un plan mai amplu, organizând înscenarea pregătită pentru D.C.
    65. Testul poligraf şi raportul psihiatric privind părţile, precum şi evaluarea psihologică a răspunsurilor celui de-al doilea reclamant la întrebările instanţei nu au fost niciodată realizate:
    "... după consultări, atât preşedintele instanţei, cât şi expertul criminalist au ajuns la concluzia că reclamanta ar fi putut fi una dintre puţinele persoane care ar putea "înşela" chiar şi poligraful."
    66. În consecinţă, preşedintele instanţei a decis să încerce să o facă conştientă pe reclamantă de fapta sa - în cazul în care acuzaţiile împotriva lui D.C. ar fi fost, într-adevăr, nefondate - şi, prin urmare, i-a invitat pe prima reclamantă şi pe al doilea reclamant la o întâlnire la sediul instanţei.
    67. În urma întâlnirii care a avut loc la o dată nespecificată în 2002, reclamanta, prin avocatul său, a impus "anumite condiţii inacceptabile şi incalificabile" care ar fi trebuit îndeplinite în momentul efectuării testului poligraf. Întrucât acest mijloc de probă nu este, ca atare, prevăzut de legislaţia procedurală din România, instanţa "a fost forţată" să concluzioneze că testul nu putea fi realizat:
    "Instanţa consideră aceste condiţii ca fiind un refuz disimulat şi diplomatic al reclamantei de a efectua testul, iar un astfel de refuz ne conduce spre concluzia că este foarte posibil ca reclamanta să îl fi acuzat fără temei pe pârât, D.C."
    68. Întrucât asemenea "condiţii nerezonabile şi imposibil de realizat" au fost formulate de avocatul primei reclamante pentru evaluarea răspunsurilor anterioare ale celui de-al doilea reclamant (de exemplu, copilul ar fi trebuit înregistrat astfel încât prima reclamantă să fi putut, dacă era necesar, să îşi exprime un punct de vedere), instanţa s-a văzut obligată să admită faptul că prima reclamantă a fost reticentă la un astfel de mijloc de obţinere a probelor, iar evaluarea nu a fost niciodată efectuată.
    69. Cu toate acestea, instanţa a purtat mai multe discuţii separate cu al doilea reclamant, care, atunci când a fost întrebat, a declarat, între altele, următoarele:
    "... tatăl său a părăsit organizaţia religioasă chiar înainte ca el să se fi născut, pentru că «a trecut de partea Satanei»",
    şi că
    "... nu prea se juca cu copiii vecinilor, deoarece ei nu erau «martori», şi, prin urmare, erau răi"
    De asemenea, instanţa a susţinut că:
    "Copilul a afirmat că a fost molestat de tatăl său, care a ameninţat că îl va omorî dacă va dezvălui mamei sale ceva legat de incident (declaraţie înregistrată).
    [...]
    Copilul a declarat într-adevăr preşedintelui instanţei că nu doreşte să îşi vadă tatăl."
    70. Afirmaţiile celui de-al doilea reclamant nu au fost, totuşi, luate în considerare de instanţa de judecată, întrucât instanţa avea convingerea că toate acestea fuseseră de fapt induse de mama sa şi nu evidenţiau gândurile şi dorinţele reale ale copilului:
    "... pentru orice minor cu vârsta între patru ani şi şapte ani, un părinte sau un profesor care este apropiat de copil i-ar putea cu uşurinţă inocula orice idei..."
    În consecinţă, instanţa a constatat:
    "... un copil va accepta imediat şi fără rezerve faptul că o situaţie a avut loc, fiindu-i inoculată, chiar dacă el însuşi nu îşi aminteşte despre o astfel de situaţie."
    71. Întemeindu-se pe toate probele şi prezumţiile rezultate din refuzul primei reclamante de a permite ca noi probe (rapoarte) să fie administrate, instanţa a reţinut următoarele:
    "... instanţa consideră că, de fapt, reclamanta nu a dorit niciodată ca pârâtul să-şi poată vedea copilul, şi, în acest scop, ea a mers atât de departe încât nu a respectat o hotărâre judecătorească anterioară (hotărârea din 8 iunie 1998).
    Rămâne ca procurorul să înlăture orice îndoială în această privinţă (plângerea penală depusă de reclamantă), astfel încât reclamanta să poată fi adusă în faţa instanţei pentru că s-a opus executării hotărârii din 8 iunie 1998...
    [...]
    Dacă ar fi fost vreodată efectuat un raport psihiatric, instanţa ar fi aflat dacă reclamanta suferea sau nu de "sindrom de personalitate multiplă" [...], pentru că reclamanta lasă impresia că are o personalitate dublă, între cele două părţi neexistând niciun fel de comunicare...
    [...]
    Prin urmare, pârâtul pare mult mai îndreptăţit să solicite decăderea mamei din drepturile părinteşti."
    2. Judecata din apel înaintea Tribunalului Bucureşti
    72. Doamna M. a declarat apel împotriva hotărârii sus-menţionate, susţinând, în esenţă, că: instanţa a folosit şi a interpretat afirmaţiile celui de-al doilea reclamant, deşi acestea nu au fost niciodată transcrise sau anexate la dosarul cauzei, şi că instanţa a motivat cu o logică care nu avea nimic de-a face cu cazul în sine, ci mai degrabă s-a întemeiat pe propriile obsesii aparente ale judecătorului care, în orice caz, nu s-a bazat pe probele cu înscrisuri prezentate (rapoarte medicale, evaluări psihologice ale copilului), care erau în totalitate în sprijinul adevărului - acela că al doilea reclamant a fost abuzat sexual de tatăl său. Au fost de asemenea ignorate documente care atestau starea mentală normală a primei reclamante, instanţa preferând să considere că prima reclamantă suferea de "devieri psihologice de natură mistică". Pe scurt, instanţa a avut în mod evident o atitudine de dezaprobare faţă de reclamantă şi "a tratat-o ca pe o criminală pentru că era membru al cultului creştin al Martorilor lui Iehova", organizaţie care este de fapt recunoscută oficial de legislaţia din România.
    73. În hotărârea din 20 decembrie 2002, instanţa a făcut o nouă evaluare a tuturor probelor şi a încercat să găsească un echilibru între importanţa respectării prezumţiei de nevinovăţie în favoarea lui D.C. şi necesitatea de a proteja interesul superior al copilului.
    74. În acest sens, instanţa a considerat că, până când pârâtul va fi găsit vinovat printr-o hotărâre definitivă, el trebuie considerat nevinovat şi, prin urmare, nu i se poate nega dreptul de a avea o relaţie personală cu fiul său.
    Cu toate acestea, a stabilit şi următoarele:
    "principiul interesului superior al copilului trebuie să fie avut în vedere, mai ales atât timp cât încă există posibilitatea ca acest copil să fi fost molestat de tatăl său, o experienţă care l-ar marca psihologic, fără îndoială, pentru restul vieţii sale."
    75. Prin urmare instanţa a considerat că, până la finalizarea procedurii penale, al doilea reclamant ar fi mai bine protejat dacă tatălui său i s-ar permite să îl viziteze doar în fiecare prima şi a treia duminică a lunii, între orele 10 a.m. şi 4 p.m., la sediul reprezentantului legal al primei reclamante. Prima reclamantă urma să nu fie prezentă în cursul acestor vizite.
    3. Judecata în recurs înaintea Curţii de Apel Bucureşti
    76. Atât prima reclamantă, cât şi D.C. au declarat recurs împotriva hotărârii din 20 decembrie 2002. Doamna M. a criticat aprecierea probelor efectuată de instanţă, în măsura în care toate documentele şi probele au dovedit că era necesar ca prima reclamantă să fie prezentă atunci când D.C. îşi petrece timpul cu cel de-al doilea reclamant.
    77. D.C. a contestat hotărârea, susţinând că soluţia avută în vedere de instanţă l-a pus într-o poziţie în care îi este imposibil să stabilească o relaţie personală cu fiul său, că instanţa a încălcat, de asemenea, prezumţia de nevinovăţie care operează în favoarea sa, în special având în vedere faptul că procurorul a decis, la 29 iulie 2003, neînceperea urmăririi penale şi că instanţa a interpretat greşit noţiunea de "interes superior al copilului", care implică, în sine, existenţa unei relaţii între copil şi tatăl său.
    78. La 4 decembrie 2003, reprezentantul legal al doamnei M. a furnizat probe cu înscrisuri care să dovedească faptul că rezoluţia procurorului de neîncepere a urmăririi penale faţă de D.C. a fost atacată în faţa instanţei şi că ancheta penală era încă în curs.
    79. La 5 februarie 2004, curtea de apel a respins recursul formulat de prima reclamantă împotriva hotărârii Tribunalului Bucureşti. Curtea a admis recursul lui D.C., a modificat în tot hotărârea pronunţată în apel de Tribunalul Bucureşti şi a respins apelul doamnei M. împotriva hotărârii din primă instanţă. În acest sens, Curtea a hotărât următoarele:
    "... nu a rezultat din nicio probă aflată la dosar că tatăl a avut o atitudine agresivă faţă de copil. S-a demonstrat cu certitudine că neînţelegerile au izbucnit între cei doi părinţi şi, în final, au dus la divorţul acestora.
    Reaua-credinţă a mamei a fost evidentă, având în vedere concluziile raportului criminalistic care atestă disimularea în ceea ce o priveşte.
    Conform mărturiilor şi probelor de specialitate disponibile la dosar, puţinele întâlniri dintre tată şi fiu au fost normale, iar copilul s-a bucurat de fiecare dată când îşi vedea tatăl.
    Mai mult, faptul că tatăl nu a mai putut să-şi vadă fiul în urma reunirii copilului cu mama sa, ca urmare a refuzului mamei de a accepta executarea unei hotărâri definitive, care îi oferea tatălui drept de vizitare, nu poate fi, de asemenea, ignorat. Dispoziţiile legale aplicabile prevăd dreptul părintelui divorţat căruia nu i-a fost încredinţată custodia copilului să păstreze legături personale cu copilul."
    [...]
    "... când a respins recursul, instanţa a avut în vedere, de asemenea, rezoluţia procurorului din 29 iulie 2003 de a nu începe urmărirea penală împotriva lui D.C. şi interesul superior al copilului în ceea ce priveşte păstrarea legăturilor personale cu tatăl său."

    D. Procedura penală desfăşurată împotriva lui D.C., finalizată prin condamnare
    80. La 5 iulie 1995, doamna M. a depus plângere penală împotriva lui D.C., acuzându-l că a lovit-o, a ameninţat că o omoară şi a calomniat-o la ieşirea dintr-o şedinţă de judecată cu privire la dreptul de vizitare. Probele aduse la dosar includeau două documente care atestau că D.C. fusese deja amendat pentru tulburarea ordinii publice la grădiniţa copilului şi acasă. Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a hotărât că D.C. a comis actele ilegale invocate şi l-a condamnat la 6 luni închisoare şi la plata unei amenzi, sancţiuni prevăzute de lege. În ceea ce priveşte acţiunea civilă aferentă plângerii primei reclamante, D.C. a fost obligat să plătească despăgubiri adecvate, materiale şi morale, în favoarea primei reclamante. D.C. a formulat recurs împotriva hotărârii. Recursul a fost respins de Tribunalul Bucureşti la 4 decembrie 1998. Instanţa a hotărât că sancţiunile aplicate au fost adecvate, întrucât victima a dovedit că trăieşte cu teamă, comportamentul agresiv al inculpatului forţând-o să schimbe în mod repetat domiciliul ei şi al celui de-al doilea reclamant.
    81. La 18 decembrie 1996, sora doamnei M., R.C., a formulat plângere penală împotriva lui D.C., susţinând că a fost lovită şi insultată de acesta. Ea a prezentat un certificat medical care atesta răni şi leziuni care au necesitat între 14 şi 15 zile pentru vindecare. Instanţa l-a declarat vinovat pe D.C., întrucât "s-a dovedit a fi extrem de distructiv şi agresiv, comportându-se extrem de violent". D.C. a fost condamnat la un an de închisoare şi amendă penală, ambele sancţiuni fiind prevăzute de lege. Victimei i-au fost acordate despăgubiri cu titlu material şi moral. Recursul lui D.C. a fost admis la data de 27 ianuarie 1999 de Tribunalul Bucureşti, care l-a condamnat la 3 luni închisoare şi amendă penală, sancţiuni prevăzute de lege.
    82. În urma plângerii penale formulate la 12 martie 1997 de Congregaţia Martorilor lui Iehova, D.C. a fost condamnat de către Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti pentru infracţiunea de distrugere şi a fost obligat să plătească atât o amendă penală, cât şi despăgubirile civile solicitate de Congregaţie. Hotărârea a devenit definitivă după ce apelul formulat de D.C. a fost respins la 18 iulie 1997.

    II. Dreptul intern relevant
    83. Prevederile relevante privind dreptul de custodie şi aspecte de dreptul familiei se regăsesc în R.R. împotriva României (I) (dec.), nr. 1188/05, 12 februarie 2008.
    84. Art. 97 C fam. prevede egalitatea fundamentală a soţilor în ceea ce priveşte drepturile şi îndatoririle părinteşti şi stabileşte cu claritate faptul că interesul copiilor este crucial.
    85. Prevederile relevante ale Codului penal al României sunt formulate după cum urmează:
    Art. 180
    "(1) Lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.
    [...]
    (3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În cazul faptelor prevăzute la alin. 1^1 şi 2^1, acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu.
    (4) Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, producându-şi efectul şi în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu."
    Art. 200
    "(1) Relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex, săvârşite în public sau dacă au produs scandal public, se pedepsesc cu închisoare de la unu la 5 ani.
    (2) Fapta majorului de a avea relaţii sexuale cu un minor de acelaşi sex se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.
    (3) Relaţiile sexuale cu o persoană de acelaşi sex în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau prin constrângere se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
    [...]"
    Art. 201
    "(1) Actele de perversiune sexuală săvârşite în public sau dacă au produs scandal public se pedepsesc cu închisoare de la unu la 5 ani.
    (2) Actele de perversiune sexuală cu o persoană care nu a împlinit vârsta de 15 ani se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
    (3) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi actele de perversiune sexuală cu o persoană între 15-18 ani, dacă fapta este săvârşită de tutore sau curator ori de către supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator, folosindu-se de calitatea sa, ori dacă făptuitorul a abuzat de încrederea victimei sau de autoritatea ori influenţa sa asupra acesteia.
    [...]"

                              ÎN DREPT

    I. Observaţii preliminare
    86. Guvernul a susţinut că, în opinia sa, doamna M. nu avea calitatea de reclamantă în cauză, ci, mai degrabă, de reprezentant legal al celui de-al doilea reclamant, A.C., fiul său. Guvernul a susţinut că, deşi în situaţia de fapt transmisă Guvernului pârât în urma comunicării cauzei, Curtea a făcut referire atât la doamna M., cât şi la A.C., ca fiind reclamanţi, scrisoarea doamnei M. din 1 martie 2006 adresată Curţii menţiona în mod expres că a formulat sesizarea doar în numele fiului său.
    87. Reclamanţii au susţinut că în scrisoarea doamnei M. din 5 noiembrie 2004 aceasta a susţinut în mod expres că a depus sesizarea atât în nume propriu, cât şi în numele fiului său. Mai mult, poziţia doamnei M. a fost reiterată în corespondenţa sa ulterioară cu această Curte.
    88. Curtea subliniază că, în scrisoarea din 1 martie 2006, doamna M. a susţinut că a formulat sesizarea doar în numele fiului său. Curtea ia act de faptul că scrisoarea menţionată a fost transmisă de doamna M. drept răspuns la scrisoarea Curţii din 19 decembrie 2005, prin care Curtea solicita să fie informată dacă aceasta a depus sesizarea în temeiul art. 3 din Convenţie în nume propriu sau în numele fiului ei.
    89. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că doamna M. şi-a menţinut statutul de reclamantă pentru toate capetele de cerere invocate în faţa Curţii, cu excepţia sesizării în temeiul art. 3 din Convenţie.

    II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3, 8 şi 13 din Convenţie
    90. Reclamanţii au susţinut că omisiunea autorităţilor naţionale de a asigura protecţia adecvată a celui de-al doilea reclamant faţă de presupusele acte de agresiune sexuală comise de tatăl său, separarea primei reclamante de fiul său prin plasarea celui de-al doilea reclamant într-o instituţie de stat şi limitarea dreptului de vizitare al acesteia, precum şi lipsa unei căi de atac eficiente în ceea ce priveşte aspectele menţionate au constituit o încălcare a obligaţiilor pozitive ale statului de a proteja integritatea fizică a persoanei, viaţa privată şi de familie şi de a oferi căi de atac efective în acest sens.
    91. Prevederile relevante ale Convenţie sunt astfel redactate:
    Art. 3
    "Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante."
    Art. 8 § 1
    "Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, ..."
    Art. 13
    "Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."

    A. Cu privire la admisibilitate
    92. Guvernul susţine că plângerea reclamanţilor formulată în temeiul art. 3 şi 8 din Convenţie, privind procedura care s-a finalizat prin hotărârea definitivă din 18 martie 2004, a fost formulată în faţa Curţii pentru prima dată într-o scrisoare primită de Curte la 17 noiembrie 2004, cu depăşirea termenului de 6 luni. Guvernul a susţinut că hotărârea din 18 martie 2004 a fost pusă la dispoziţia reclamanţilor la 5 mai 2004. Prin urmare, termenul de 6 luni s-a împlinit la 5 noiembrie 2004 şi nu există dovezi la dosar că reclamanţii au transmis scrisoarea către Curte înainte de data menţionată anterior.
    93. Reclamanţii susţin că scrisoarea primită de Curte la 17 noiembrie 2004 a fost expediată prin poştă de aceştia la 5 noiembrie 2004, astfel cum arată ştampila poştală aplicată pe plicul care conţine scrisoarea. Prin urmare, plângerea acestora în temeiul art. 3 şi 8 din Convenţie, privind procedura care s-a finalizat prin hotărârea definitivă din 18 martie 2004, a fost depusă la Curte în termenul limită de 6 luni.
    94. Curtea ia act că niciuna dintre părţi nu a contestat faptul că termenul limită de depunere a plângerii reclamanţilor privind procedura care s-a finalizat prin hotărârea definitivă din 18 martie 2004 era de 5 noiembrie 2004, ultima dată la care reclamanţii ar fi putut trimite Curţii scrisoarea prin poştă. În acelaşi timp, Curtea notează că plicul primit de Curte la 17 noiembrie 2004 şi disponibil în dosar poartă ştampila oficiului poştal Bucureşti cu data de 5 noiembrie 2004.
    95. Rezultă că reclamanţii au formulat capetele de cerere în faţa Curţii în termenul limită de 6 luni şi, prin urmare, excepţia invocată de Guvern trebuie să fie respinsă.
    96. În final, Curtea observă că aceste capete de cerere nu sunt în mod vădit nefondate, în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acestea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarate admisibile.

    B. Cu privire la fond
    (a) Argumentele părţilor
    (i) Reclamanţii
    97. Reclamanţii au susţinut că ancheta penală iniţiată împotriva lui D.C. nu a fost eficientă şi că autorităţile naţionale au refuzat să audieze martori care cunoşteau comportamentul violent al tatălui lui A.C. şi au ignorat probele medico-legale şi opiniile experţilor care au dovedit că D.C. a abuzat sexual de fiul său. De asemenea, etapa actelor premergătoare urmăririi penale a durat mai mult de un an şi jumătate şi s-a încheiat prin rezoluţia procurorului de neîncepere a urmăririi penale împotriva lui D.C.
    98. Pe parcursul cercetării, prima reclamantă a fost traumatizată atunci când, în ciuda vârstei fragede a celui de-al doilea reclamant, a fost separată de el şi acesta a fost plasat în custodia statului pentru o perioadă de un an, mama sa având drept de vizitare numai o dată pe săptămână. Mai mult, lui D.C. i s-a permis de asemenea accesul în clădire şi să îşi viziteze de mai multe ori fiul, deşi, după fiecare vizită, al doilea reclamant părea traumatizat.
    99. În plus, autorităţile naţionale nu au continuat cercetarea şi nu au examinat toate probele necesare pentru a identifica persoana vinovată de comiterea actelor de abuz sexual împotriva lui A.C. Instanţele nu au examinat fondul cauzei şi, în pronunţarea hotărârilor, au ales să se bazeze pe rezultatele testului poligraf prezentate de parchet, deşi testul menţionat s-a desfăşurat în condiţii improprii, care au modificat rezultatul.
    100. Reclamanţii susţin că mecanismul juridic pentru protecţia drepturilor garantate prin Convenţie a fost ineficient. În special, deşi instanţele naţionale au ascultat-o pe prima reclamantă referitor la excepţia de inadmisibilitate cu privire la plângerea sa împotriva rezoluţiei procurorului de a nu începe urmărirea penală împotriva lui D.C., acestea nu au audiat-o pe reclamantă asupra fondului şi nu i-au permis să prezinte probe în acest sens. În ultimul rând, nu există probe la dosar că autorităţile naţionale au oferit fiului doamnei M. consiliere psihologică faţă de abuzul sexual la care acesta fusese expus sau pentru anxietatea cauzată de separarea de mama sa.
    (ii) Guvernul
    101. Guvernul a susţinut că autorităţile naţionale au efectuat o anchetă efectivă, care a stabilit că D.C. nu a comis actele ilegale de care a fost acuzat.
    102. În acest context, Guvernul a argumentat că autorităţile naţionale au audiat o serie de martori, au solicitat rapoarte medico-legale din partea experţilor, teste poligraf şi l-au audiat pe cel de-al doilea reclamant, în prezenţa mamei sale şi a unui psiholog. Probele au fost analizate de instanţele naţionale şi acestea au pronunţat hotărâri motivate, în ceea ce priveşte fondul cauzei.
    103. Mai mult, Guvernul a arătat că mecanismul juridic pentru protecţia drepturilor reclamanţilor prevăzute în Convenţie a fost unul efectiv. În acest sens, Guvernul a susţinut că reclamanţii au avut posibilitatea de a contesta în faţa instanţelor naţionale rezoluţia procurorului de neîncepere a urmăririi penale împotriva lui D.C., instanţe care au examinat probele disponibile şi au confirmat rezoluţia procurorului în temeiul unei hotărâri motivate. Totodată, instanţele naţionale au examinat şi fondul procedurii civile iniţiate de reclamantă împotriva lui D.C., având drept scop limitarea dreptului de vizitare al acestuia, pe baza probelor aflate la dosar. Mai mult, autorităţile naţionale au aplicat măsuri de protecţie în favoarea celui de-al doilea reclamant, prin plasarea acestuia pentru mai mult de un an într-o instituţie de stat, ca urmare a cererii formulate de mama sa. Cu toate acestea, doamna M. a menţinut o legătură constantă cu acesta, iar minorul i-a fost redat în custodie, la cerere.
    104. În plus, Guvernul a susţinut că lui D.C. i s-a permis să aibă legături cu fiul său deoarece obţinuse o hotărâre judecătorească definitivă care îi recunoştea dreptul de vizitare şi autorităţile nu ar fi putut să se opună executării hotărârii menţionate.
    105. În final, Guvernul a susţinut că, deşi doamna M. a solicitat autorităţilor naţionale să îl decadă din drepturile părinteşti pe D.C., aceasta nu a contestat în faţa instanţelor naţionale decizia Comisiei pentru Protecţia Copilului Sector 3, Bucureşti, prin care i-a fost respinsă cererea.
    (b) Limitele examinării realizate de Curte
    106. Având în vedere natura şi esenţa capetelor de cerere formulate de reclamanţi în cauza de faţă, Curtea constată că acestea se încadrează pentru a fi examinate în principal în temeiul art. 3 şi 8 din Convenţie.
    (c) Motivarea Curţii
    1. Protecţia adecvată a celui de-al doilea reclamant faţă de presupusele acte de agresiune sexuală
    107. Curtea reiterează faptul că obligaţia Înaltelor Părţi Contractante în temeiul art. 1 din Convenţie de a asigura tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Convenţie, coroborată cu art. 3, impune statelor să ia măsurile menite să asigure ca persoanele aflate sub jurisdicţia lor să nu fie supuse relelor tratamente, inclusiv relelor tratamente cauzate de persoane fizice [a se vedea A. împotriva Regatului Unit, 23 septembrie 1998, pct. 22, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VI; Z. şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 29392/95, pct. 73-75, CEDO 2001-V., şi E. şi alţii împotriva Regatului Unit, nr. 33218/96, 26 noiembrie 2002].
    108. Obligaţiile pozitive ale statului sunt inerente dreptului la respectarea efectivă a vieţii private, în temeiul art. 8; aceste obligaţii pot implica chiar adoptarea de măsuri în domeniul relaţiilor dintre indivizi. Deşi alegerea mijloacelor pentru a asigura respectarea art. 8 în domeniul protecţiei împotriva faptelor persoanelor de drept privat intră, în principiu, în marja de apreciere a statului, descurajarea eficientă a unor fapte grave cum ar fi violul, unde valorile fundamentale şi aspectele esenţiale ale vieţii private reprezintă miza, implică existenţa unor dispoziţii de drept penal eficiente. Copiii şi alte persoane vulnerabile, în special, au dreptul la o protecţie efectivă [a se vedea X şi Y împotriva Olandei, 26 martie 1985, pct. 23-24 şi 27, seria A nr. 91, şi August împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 36505/02, 21 ianuarie 2003].
    109. Într-o serie de cauze, art. 3 din Convenţie a dat naştere unei obligaţii pozitive de a efectua o anchetă oficială (a se vedea Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, 28 octombrie 1998, pct. 102, Culegere 1998-VIII). O astfel de obligaţie pozitivă nu poate fi considerată, în principiu, că se limitează doar la cazurile de rele tratamente aplicate de funcţionari ai statului (a se vedea, 97 membri ai Congregaţiei Martorilor lui Iehova din Gldani şi alte 4 persoane împotriva Georgiei, nr. 71156/01, pct. 97, 3 mai 2007).
    110. În continuare, Curtea nu a exclus posibilitatea ca obligaţia pozitivă a statului în temeiul art. 8, de a proteja integritatea fizică a individului, să poată fi extinsă la aspecte referitoare la caracterul efectiv al unei anchete penale (a se vedea Osman împotriva Regatului Unit, 28 octombrie 1998, pct. 128, Culegere 1998-VIII).
    111. În acest temei, Curtea consideră că statele au obligaţia pozitivă inerentă art. 3 şi 8 din Convenţie de a adopta dispoziţii de drept penal care să sancţioneze eficient abuzul sexual asupra copiilor şi să le pună în practică prin intermediul unei anchete penale urmate de trimiterea în judecată, care să aibă caracter efectiv.
    112. În lumina celor de mai sus, sarcina Curţii este de a examina dacă presupusele deficienţe din cadrul anchetei penale au prezentat sau nu astfel de erori semnificative, care să constituie o încălcare a obligaţiilor pozitive ale statului pârât, în temeiul art. 3 şi 8 din Convenţie, în ceea ce îl priveşte pe al doilea reclamant.
    113. Problema prezentată în faţa Curţii se limitează la cele de mai sus. Curtea nu are în vedere acuzaţiile privind erori sau omisiuni izolate în cadrul anchetei, întrucât nu se poate substitui autorităţilor naţionale în aprecierea faptelor din speţă, nici nu se poate pronunţa cu privire la răspunderea penală a presupuşilor făptuitori.
    114. Revenind la aspectele particulare ale cauzei, Curtea reţine încă de la început că autorităţile naţionale au reacţionat cu diligenţă la cererea doamnei M. de a-l plasa temporar pe fiul său într-o instituţie de stat şi de a-i asigura acestuia protecţia necesară pentru dezvoltarea lui psihică şi morală faţă de presupusele acte de abuz sexual comise de D.C. (a se vedea pct. 16-18 de mai sus). În plus, în cursul anchetei, au fost audiaţi martori şi au fost solicitate rapoarte medico-legale şi evaluări psihologice de specialitate, care au fost efectuate de un psiholog (a se vedea pct. 29-34 de mai sus). Mai mult, a fost realizat un raport criminalistic cu privire la comportamentul simulat, iar al doilea reclamant a fost audiat de autorităţi în prezenţa mamei sale şi a unui psiholog (a se vedea pct. 35 şi 38 de mai sus). Cazul a fost investigat, iar procurorii şi instanţele naţionale au pronunţat acte motivate, explicându-şi poziţia lor în detaliu.
    115. Curtea recunoaşte că autorităţile române au avut o sarcină dificilă, în măsura în care se confruntau cu o situaţie delicată, cu versiuni contradictorii privind evenimentele şi puţine probe directe. Curtea nu subestimează eforturile depuse de autorităţile naţionale în activitatea lor efectuată în cauză.
    116. Curtea subliniază, totuşi, că existenţa unor interese conflictuale ale părţilor impunea în mod evident o evaluare contextuală a credibilităţii declaraţiilor date şi o verificare a tuturor circumstanţelor aplicabile. Puţine lucruri au fost făcute, totuşi, pentru a verifica credibilitatea versiunilor evenimentelor prezentate de părţi şi ale martorilor propuşi de acestea. În special, nu a fost făcută nicio încercare de a stabili cu mai multă precizie sursa comportamentului celui de-al doilea reclamant faţă de alţi copii, aşa cum a fost descris de martori, domnul B.G. şi doamna S.F., care observaseră în mod direct comportamentul acestuia (a se vedea pct. 32 de mai sus). Mai mult, în rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de D.C., procurorii nu au respectat instrucţiunile procurorului ierarhic superior (a se vedea pct. 44-45 de mai sus) şi s-au bazat exclusiv pe probele deja disponibile în dosar. De asemenea, atunci când instanţele naţionale au respins plângerea reclamanţilor împotriva rezoluţiei procurorului de neîncepere a urmăririi penale faţă de D.C., nu au acordat nicio atenţie problemei ridicate de instanţe, în sensul dacă comportamentul lui D.C. ar fi putut constitui o faptă penală în temeiul art. 180 alin. (1) Cod penal (Lovirea şi alte violenţe). În plus, instanţele naţionale nu au examinat posibilitatea efectuării din oficiu a unei anchete de către autorităţile naţionale, cu privire la un astfel de act interzis, pretins comis de D.C. faţă de fiul său, astfel cum este prevăzut de art. 180 alin. (3) Cod penal. În final, deşi autorităţile s-au întemeiat în argumentaţia lor pentru încetarea anchetei penale împotriva lui D.C. şi pe rezultatele testului poligraf efectuat primei reclamante, test care a indicat un comportament disimulat al acesteia la întrebările-cheie (a se vedea pct. 34), care a ridicat unele suspiciuni în ceea ce priveşte potenţiala ei implicare în abuzul comis asupra fiului ei, acestea nu au luat în considerare o astfel de ipoteză şi nu au analizat dacă nu ar fi putut fi declanşată o anchetă penală împotriva primei reclamante.
    117. Curtea consideră că, deşi în practică poate fi uneori dificil să se soluţioneze situaţii conflictuale, precum cele din speţa de faţă, autorităţile trebuie totuşi să analizeze toate faptele şi să ia o hotărâre pe baza unei evaluări a tuturor circumstanţelor, în special în cazul existenţei unor probe directe, precum urmele de violenţă (a se vedea pct. 32-34 de mai sus). În plus, ancheta penală şi concluziile sale trebuie să se canalizeze pe urmărirea interesului superior al copilului şi a stării sale de bine.
    118. Astfel, Curtea consideră că, în cauza de faţă, autorităţile nu au explorat opţiunile disponibile pentru o cercetare amănunţită a cazului.
    119. Autorităţile pot fi criticate, de asemenea, pentru că au acordat o importanţă scăzută vulnerabilităţii speciale a tinerilor şi factorilor psihologici speciali, care sunt implicaţi în cazurile de agresiune sexuală asupra copiilor (a se vedea pct. 43 de mai sus).
    120. În plus, autorităţile au desfăşurat ancheta penală cu o întârziere semnificativă. Dosarul s-a aflat pendinte în faţa parchetului timp de un an şi zece luni fără ca vreo probă suplimentară să fi fost prezentată sau administrată în dosar, în pofida instrucţiunilor transmise de procurorul ierarhic superior (a se vedea pct. 44-46 de mai sus).
    121. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că anchetarea cazului şi, în special, abordarea adoptată de autorităţile naţionale, nu au îndeplinit cerinţele inerente ce decurg din obligaţia pozitivă a statului de a stabili şi de a pune în practică, în mod eficient, un sistem de drept penal apt să sancţioneze toate formele de abuz sexual.
    122. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului potrivit căruia instanţele naţionale au examinat fondul acţiunii civile introduse de prima reclamantă împotriva lui D.C., prin care solicita restrângerea dreptului de a avea legături personale cu minorul şi că reclamanta nu a atacat în faţa instanţelor naţionale hotărârea autorităţilor naţionale de a respinge cererea sa de a-l decădea pe tată din drepturile părinteşti, Curtea reaminteşte că a stabilit anterior că, în orice caz, o protecţie eficientă împotriva violului şi a abuzului sexual necesită măsuri de natură penală (a se vedea M.C. împotriva Bulgariei, nr. 39272/98, pct. 186, 4 decembrie 2003).
    123. Astfel, Curtea constată că în prezenta cauză s-a produs o încălcare a obligaţiei pozitive a statului pârât, în temeiul art. 3 şi 8 din Convenţie, în ceea ce îl priveşte pe al doilea reclamant.
    2. Separarea primei reclamante de fiul său şi dreptul limitat de a avea legături personale cu minorul
    124. Curtea reiterează faptul că separarea unei familii reprezintă o ingerinţă extrem de gravă. O astfel de măsură trebuie să fie susţinută de consideraţii suficient de solide şi de importante, în interesul copilului [a se vedea Olsson împotriva Suediei (nr. 1), 24 martie 1988, pct. 72, seria A nr. 130]. Prin urmare, trebuie avut în vedere justul echilibrul ce trebuie realizat între interesele concurente ale persoanei, privită ca individ, şi cele ale comunităţii, iar statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere în ambele contexte (a se vedea Hokkanen împotriva Finlandei, 23 septembrie 1994, pct. 55, seria A 299-A). În acest domeniu, evaluarea Curţii nu se limitează la a verifica dacă un stat pârât şi-a exercitat puterea în mod rezonabil, cu atenţie şi cu bună-credinţă. În plus, în exercitarea atribuţiei sale de supervizare pe cale jurisdicţională, Curtea nu se poate limita la a lua în considerare deciziile contestate în mod izolat, ci trebuie să le analizeze prin prisma cauzei privite în ansamblu: Curtea trebuie să stabilească dacă motivele invocate pentru a justifica ingerinţele în cauză sunt relevante şi suficiente [a se vedea Olsson (nr. 1), citată anterior, pct. 68].
    125. Totodată, Curtea reaminteşte că dreptul părintelui şi al copilului de a se bucura unul de compania celuilalt constituie un element fundamental al vieţii de familie. În plus, o relaţie naturală de familie nu se încheie din cauza faptului că copilul a fost luat în grija statului (a se vedea Eriksson împotriva Suediei, 22 iunie 1989, pct. 58, seria A nr. 156). După cum a constatat anterior Curtea, luarea în custodia statului a unui copil ar trebui să fie considerată în mod normal ca o măsură temporară, care să înceteze cât mai curând, când este permis de circumstanţe, iar orice măsuri pentru punerea în aplicare a luării temporare în custodia statului ar trebui să respecte obiectivul final de a readuce părintele (părinţii) biologic(i) alături de copil. În acest sens, trebuie să existe un echilibru corect între interesele copilului care rămâne în grija statului şi cele ale părintelui, pentru a-l readuce alături de copil. În realizarea acestui exerciţiu de păstrare a echilibrului, Curtea va acorda o importanţă deosebită interesului superior al copilului, care, în funcţie de natura şi gravitatea sa, poate prevala asupra intereselor părintelui. În special, un părinte nu poate fi îndreptăţit, în temeiul art. 8 din Convenţie, să ceară aplicarea unor măsuri care ar afecta sănătatea şi dezvoltarea copilului (a se vedea Johansen împotriva Norvegiei, 7 august 1996, pct. 78, Culegere 1996-III).
    126. Încă de la început, Curtea constată în cauză că, drept urmare a atmosferei violente din cadrul familiei, doamna M. a depus o cerere către autorităţile naţionale pentru a-l plasa temporar pe cel de-al doilea reclamant într-o instituţie de stat. Autorităţile au decis din oficiu să menţină măsura doar pentru a asigura siguranţa copilului, în lumina acuzaţiilor de abuz sexual comise împotriva sa de tatăl său şi în aşteptarea rezultatului anchetei penale iniţiate împotriva tatălui. Doamna M. nu pare să fi atacat decizia autorităţilor în niciun stadiu al procedurii interne. Al doilea reclamant a fost plasat în instituţia de stat pentru o perioadă care a depăşit cu puţin un an şi a primit vizite săptămânale din partea ambilor părinţi pe întreaga perioadă în care a fost separat de mama sa. În final, măsura a fost ridicată, la cererea primei reclamante, iar copilul a fost imediat încredinţat mamei sale şi a continuat să trăiască alături de aceasta.
    127. Curtea constată că nu există nicio probă la dosar care să arate că întâlnirile săptămânale ale celui de-al doilea reclamant cu tatăl său au fost dăunătoare pentru al doilea reclamant (a se vedea pct. 22 de mai sus). În consecinţă, Curtea consideră că, permiţându-i lui D.C. să îşi viziteze fiul, autorităţile au reuşit să realizeze un echilibru corect între interesele tuturor părţilor implicate.
    128. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că, plasându-l pe cel de-al doilea reclamant într-o instituţie de stat, la cererea mamei sale, pentru o perioadă limitată de timp, şi permiţându-i să aibă legături cu ambii părinţi, în mod regulat, autorităţile au manifestat gradul de prudenţă şi vigilenţă necesar într-o situaţie delicată şi sensibilă, şi nu au făcut acest lucru în detrimentul drepturilor doamnei M. sau al interesului superior al copilului. Prin urmare, nu a existat nicio încălcare a art. 8 din Convenţie în ceea ce o priveşte pe doamna M.
    129. Având în vedere constatarea de mai sus, Curtea hotărăşte, de asemenea, că nu există nicio problemă distinctă din perspectiva art. 13 din Convenţie, în ceea ce îi priveşte pe oricare dintre reclamanţi.

    III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie, analizat separat şi coroborat cu art. 14 din Convenţie
    130. Reclamanţii s-au plâns cu privire la procedurile civile care s-au finalizat prin hotărârile definitive din 5 februarie 2004 şi 1 iunie 2005, în sensul că dreptul lor la un proces echitabil a fost încălcat ca urmare a respingerii de către instanţele naţionale a acţiunilor formulate de doamna M. împotriva lui D.C, în principal din cauza afilierii religioase a doamnei M. şi din cauza soluţiei procurorului de a nu-l trimite în judecată pe D.C. Reclamanţii s-au întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie, considerat separat şi coroborat cu art. 14.
    131. Prevederile relevante ale Convenţiei sunt redactate după cum urmează:
    Art. 6
    "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil..."
    Art. 14
    "Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie."

    A. Cu privire la admisibilitate
    132. Guvernul susţine că, având în vedere conţinutul scrisorii doamnei M. din 1 martie 2006, adresată Curţii, în care aceasta a declarat că a depus plângerea doar în numele fiului său, ea nu mai are statut de reclamantă şi, prin urmare, nu mai poate pretinde a fi o victimă a încălcării drepturilor sale garantate de Convenţie prin art. 6, considerat separat şi coroborat cu art. 14 din Convenţie.
    133. Prima reclamantă a contestat acest argument.
    134. Având în vedere constatările de mai sus (a se vedea pct. 89), Curtea consideră că excepţia invocată de Guvern trebuie să fie respinsă.
    135. În final, Curtea subliniază că aceste capete de cerere nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acestea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarate admisibile.

    B. Cu privire la fond
    (a) Argumentele părţilor
    (i) Reclamanţii
    136. Reclamanţii au susţinut că, respingând acţiunea doamnei M. prin care aceasta solicita restrângerea dreptului lui D.C. de a avea legături personale cu minorul, prin hotărârea definitivă din 5 februarie 2004, instanţele naţionale şi-au întemeiat hotărârea în principal pe afilierea religioasă a doamnei M. Totodată, instanţa de prim grad a acuzat-o pe doamna M. că şi-a crescut fiul conform preceptelor religiei sale, iar curtea de apel nu s-a distanţat de hotărârea instanţei menţionate mai sus, care, potrivit reclamanţilor, a fost parţială şi subiectivă. Mai mult, instanţele naţionale nu au oferit motive obiective pentru respingerea probelor medicale şi a mărturiilor care dovedeau că D.C. l-a agresat sexual pe cel de-al doilea reclamant. În sfârşit, instanţele naţionale nu au admis nici acţiunea doamnei M. prin care aceasta contesta acordarea dreptului lui D.C. de vizitare a minorului, care s-a finalizat prin hotărârea definitivă din 1 iunie 2005, în ciuda dovezilor disponibile privind abuzul la care cel de-al doilea reclamant fusese supus.
    (ii) Guvernul
    137. Guvernul nu a contestat aplicabilitatea art. 6 în ceea ce priveşte acţiunea reclamanţilor. Guvernul a susţinut că instanţele naţionale au examinat cererile doamnei M. pe baza dovezilor disponibile la dosar şi au oferit motive pentru înlăturarea probei cu înscrisuri şi a probei testimoniale. Mai mult, atunci când instanţa de prim grad a făcut referire la afilierea religioasă a doamnei M., instanţele superioare au examinat cauza fără a face astfel de referiri. În final, la 1 iunie 2005, instanţele naţionale au respins acţiunea reclamantei prin care contesta atribuirea către D.C. a dreptului de vizitare a minorului, reapreciind şi examinând toate probele prezentate de reclamantă în cursul unei proceduri cu caracter public, desfăşurate în contradictoriu.
    (b) Limitele examinării realizate de Curte
    138. Având în vedere natura şi esenţa capetelor de cerere formulate de reclamanţi în cauză, Curtea constată că acestea se încadrează pentru a fi examinate în principal în temeiul art. 14 coroborat cu art. 6 din Convenţie.
    139. Totodată, având în vedere constatările sale în ceea ce priveşte capetele de cerere formulate de reclamanţi în temeiul art. 3 şi 8 din Convenţie (de mai sus), precum şi legătura strânsă dintre procedurile penale şi cele civile iniţiate de reclamanţi împotriva lui D.C., Curtea nu consideră necesar să se pronunţe cu privire la acuzaţiile de încălcare a art. 6, analizat separat sau coroborat cu art. 14, în ceea ce priveşte procedura care s-a finalizat prin hotărârea definitivă din 5 februarie 2004, cu privire la cel de-al doilea reclamant. În plus, Curtea nu consideră necesar să se pronunţe cu privire la acuzaţiile de încălcare a aceloraşi articole, analizate separat sau coroborat, în ceea ce priveşte procedura care s-a finalizat prin hotărârea definitivă din 1 iunie 2005, în măsura în care sunt vizaţi ambii reclamanţi.
    (c) Motivarea Curţii
    140. Curtea reiterează faptul că art. 14 completează celelalte dispoziţii materiale din Convenţie şi din Protocoalele la aceasta. Acest articol nu există în mod independent, deoarece îşi produce efectele numai în coroborare cu exercitarea drepturilor şi libertăţilor protejate prin dispoziţiile respective. Deşi aplicarea art. 14 nu implică o încălcare a respectivelor dispoziţii - şi în această măsură are caracter autonom -, nu poate fi aplicat decât dacă faptele în cauză intră în domeniul de aplicare al uneia sau mai multor dispoziţii de fond (a se vedea, printre multe altele, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, 28 mai 1985, pct. 71, seria A nr. 94, şi Karlheinz Schmidt împotriva Germaniei, 18 iulie 1994, pct. 22, seria A nr. 291-B).
    141. În acest context, Curtea reaminteşte că a hotărât anterior că aspectele de dreptul familiei, cum ar fi o acţiune având ca obiect restrângerea dreptului de vizită, intră în domeniul de aplicare al art. 6 (a se vedea, mutatis mutandis, Rasmussen împotriva Danemarcei, 28 noiembrie 1984, pct. 32, seria A nr. 87). În consecinţă, Curtea consideră că art. 14 este aplicabil în speţă.
    142. În ceea ce priveşte domeniul de aplicare al garanţiei prevăzute la art. 14, potrivit jurisprudenţei, o diferenţă de tratament este discriminatorie dacă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, şi anume dacă aceasta nu urmăreşte un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit a fi realizat. Mai mult, statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere în a evalua dacă şi în ce măsură diferenţele în situaţii similare în alte condiţii justifică o diferenţă de tratament (a se vedea, de exemplu, Gaygusuz împotriva Austriei, 16 septembrie 1996, pct. 42, Culegere 1996-IV, şi Frette împotriva Franţei, nr. 36515/97, pct. 34, CEDO 2002-I).
    143. Rolul Curţii nu este de se substitui autorităţilor române competente în reglementarea problemelor referitoare la limitarea dreptului de vizitare a minorului la nivelul României, ci mai degrabă să examineze, conform Convenţiei, hotărârile pe care autorităţile respective le-au luat în exercitarea puterii lor discreţionare. Ceea ce prezintă importanţă pentru Curte este dacă motivele care presupun că justifică măsurile concrete adoptate cu privire la respectarea drepturilor reclamantului au fost pertinente şi suficiente (a se vedea Gineitiene împotriva Lituaniei nr. 20739/05, pct. 37, 27 iulie 2010).
    144. În ceea ce priveşte cauza de faţă, Curtea observă că, atunci când au evaluat cererea doamnei M. având ca obiect restrângerea dreptului lui D.C. de vizitare a minorului, instanţele române şi în special instanţele din căile de atac au examinat şi evaluat dovezile disponibile la dosar şi au luat în considerare interesul superior al copilului (a se vedea pct. 79 de mai sus). Curtea reţine, de asemenea, că proba testimonială şi probele bazate pe opiniile experţilor au arătat că întâlnirile dintre D.C. şi fiul său au fost normale şi copilul s-a bucurat de fiecare dată când şi-a văzut tatăl. În plus, D.C. nu a fost condamnat prin hotărâre definitivă pentru acte de violenţă sau alte acte ilegale, comise în alt mod împotriva fiului său şi se pare că, din cauza comportamentului doamnei M., acesta a avut un acces limitat la copilul său şi i-a fost dificil să menţină legături personale cu fiul său, chiar dacă dreptul său de vizitare nu îi mai fusese restrâns de instanţele naţionale. În final, Curtea ia în considerare politica urmărită în cauza de faţă, de a menţine dreptul părintelui divorţat, căruia nu i-a fost încredinţată custodia copilului, de a păstra legături personale cu copilul (a se vedea pct. 79 de mai sus).
    145. În opinia Curţii, acest raţionament al instanţelor din România arată în mod clar că cel mai bun interes al tuturor părţilor implicate a fost considerat esenţial, fără a exista vreo încălcare a interesului superior al copilului. Curtea concluzionează că acest raţionament a fost pertinent şi suficient şi nu a fost afectat de vreun element de arbitraritate sau de inechitate.
    146. În ceea ce priveşte afirmaţia doamnei M. că ar fi fost discriminată de instanţele naţionale din cauza convingerilor sale religioase, Curtea consideră că nu se poate afirma că instanţele naţionale au decis în cauză pe baza apartenenţei sale religioase. Din hotărârile instanţelor naţionale şi, în special, din hotărârile instanţelor din căile de atac, se poate observa că principala lor preocupare a fost interesul superior al copilului, fiind luaţi în special în considerare factorii enumeraţi la pct. 144 de mai sus. Este adevărat că, în hotărârea sa, instanţa de prim grad a făcut referire la afilierea religioasă a reclamantei. Cu toate acestea, hotărârea respectivă nu a rămas definitivă şi nu există nicio probă la dosar că importanţa dată de instanţa de prim grad în luarea deciziei în ceea ce priveşte convingerile religioase ale reclamantei ar fi fost în vreun fel susţinută de instanţele superioare.
    147. Totodată, Curtea ia act că solicitarea doamnei M. de a obţine restrângerea dreptului lui D.C. de vizitare a minorului nu a fost evaluată in abstracto (a se vedea, reciproc, Palau-Martinez împotriva Franţei nr. 64927/01, pct. 42-43, CEDO 2003-XII). Instanţele naţionale din căile de atac nu au atribuit vreo importanţă deosebită afilierii religioase a reclamantei şi nu au folosit-o împotriva acesteia. În concluzie, niciun aspect din cauză, în ceea ce priveşte raţionamentul instanţelor române, nu sugerează că acestea ar fi decis în mod diferit în funcţie de religia reclamantei.
    148. În astfel de circumstanţe, Curtea nu poate decât să concluzioneze că a existat un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul legitim urmărit (a se vedea, per a contrario, Hoffmann împotriva Austriei, 23 iunie 1993, pct. 36, seria A nr. 255-C, şi Palau-Martinez, citată anterior, pct. 42-43).
    149. În lumina considerentelor de mai sus, Curtea constată că orice diferenţă de tratament între părinţi a avut o justificare obiectivă şi rezonabilă. În consecinţă, nu a existat nicio încălcare a art. 14 din Convenţie, coroborat cu art. 6, în ceea ce o priveşte pe doamna M.
    150. Având în vedere concluzia de mai sus, Curtea nu consideră necesar să se pronunţe cu privire la capătul de cerere referitor la încălcarea art. 6, analizat separat, în ceea ce o priveşte pe reclamantă.

    IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
    151. Art. 41 din Convenţie prevede:
    "Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".

    A. Prejudiciu
    152. Reclamanţii au pretins 20.000 de euro (EUR) fiecare, cu titlu de prejudiciu moral, pentru traumele psihice pe care le-au avut amândoi de suferit în urma modului de soluţionare a procedurilor interne iniţiate împotriva lui D.C.
    153. Guvernul consideră că pretenţiile sunt excesive.
    154. Curtea observă că la pct. 123 (de mai sus) s-a constatat o combinaţie de încălcări în cauza de faţă, în special faptul că statul nu şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive în temeiul art. 3 şi 8 din Convenţie, în ceea ce îl priveşte pe al doilea reclamant. În aceste circumstanţe, Curtea acordă celui de-al doilea reclamant 13 000 EUR pentru prejudiciul moral, plus orice taxă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.

    B. Cheltuieli de judecată
    155. Reclamanţii au pretins, de asemenea, suma de 500 de euro (EUR) pentru plata onorariilor şi au prezentat o chitanţă privind valoarea sumei solicitate.
    156. Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă.
    157. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora [a se vedea, de exemplu, Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă) (MC) nr. 31107/96, pct. 54, CEDO 2000-XI].
    158. Ţinând seama de documentele pe care le deţine şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamanţilor suma de 500 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate.

    C. Dobânzi de întârziere
    159. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor de întârziere să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.

                        PENTRU ACESTE MOTIVE,
                               CURTEA:

    1. respinge în unanimitate excepţiile preliminare ale Guvernului;
    2. declară în unanimitate cererea admisibilă;
    3. hotărăşte, cu 6 voturi la 1, că a existat o încălcare a art. 3 şi art. 8 din Convenţie ca urmare a faptului că statul nu şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive care îi revin în temeiul articolelor menţionate, în ceea ce îl priveşte pe al doilea reclamant;
    4. hotărăşte în unanimitate că nu a fost încălcat art. 8 din Convenţie în ceea ce priveşte separarea primei reclamante de fiul său şi limitarea dreptului său de vizitare;
    5. hotărăşte în unanimitate că nu există nicio problemă distinctă în temeiul art. 13 din Convenţie în ceea ce îl priveşte pe oricare dintre reclamanţi;
    6. hotărăşte în unanimitate că nu a existat nicio încălcare a art. 14 coroborat cu art. 6 din Convenţie, în ceea ce o priveşte pe prima reclamantă, referitor la procedura care s-a finalizat prin hotărârea definitivă din 5 februarie 2004, sub aspectul întemeierii hotărârii autorităţilor naţionale pe afilierea să religioasă;
    7. hotărăşte în unanimitate că nu este necesar să examineze capătul de cerere formulat de prima reclamantă în temeiul art. 6 din Convenţie, analizat separat, şi capătul de cerere formulat de cel de-al doilea reclamant în temeiul art. 6, analizat separat sau coroborat cu art. 14 din Convenţie, în ceea ce priveşte procedura care s-a finalizat prin hotărârea definitivă din 5 februarie 2004;
    8. hotărăşte în unanimitate că nu este necesar să examineze capetele de cerere formulate de reclamanţi în temeiul art. 6 din Convenţie, analizat separat sau coroborat cu art. 14 din Convenţie, în ceea ce priveşte procedura care s-a finalizat prin hotărârea definitivă din 1 iunie 2005;
    9. hotărăşte, cu 6 voturi la 1:
    (a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume:
    (i) 13 000 EUR (treisprezece mii de euro) celui de-al doilea reclamant, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
    (ii) 500 EUR (cinci sute de euro) celor doi reclamanţi, împreună, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de cheltuieli de judecată;
    (b) că sumele de mai sus trebuie convertite în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
    (c) că, de la expirarea termenului menţionat de 3 luni şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade de întârziere şi majorată cu 3 puncte procentuale;
    10. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere formulate de reclamanţi.
    Redactată în limba engleză, ulterior comunicată în scris, la 27 septembrie 2011, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.

                Josep Casadevall,
                   preşedinte

                Santiago Quesada,
                    grefier

    În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi cu art. 74 § 2 din Regulamentul Curţii, opinia separată a judecătorului Egbert Myjer este anexată la prezenta hotărâre.

    J.C.M.
    S.Q.

            Opinia separată a domnului judecător Myjer

    În cauzele care nu sunt la limită, nu este greşit ca un judecător să îşi reconsidere raţionamentul din spatele opiniei provizorii în momentul în care constată că toţi colegii săi care fac parte din cameră sunt în favoarea unui rezultat opus.
    Totuşi, în această cauză, sunt profund convins că rezultatul corect ar fi fost să se constate că nu a existat nicio încălcare.
    Din activitatea anterioară de judecător într-o instanţă naţională îmi amintesc de câteva cazuri în care, după un divorţ sau chiar în timpul procedurii de divorţ, acuzaţiile de abuz sexual au fost utilizate de una dintre părţi pentru a o lipsi pe cealaltă parte de dreptul de vizitare sau chiar de orice contact cu copilul.
    Ştiu cât de dificile sunt aceste cazuri. Dacă ceea ce se susţine este adevărat, sunt necesare măsuri imediate; în cazul în care nu este adevărat, atunci se poate petrece cel mai profund rău atât pentru părintele acuzat, cât şi pentru copil.
    Într-adevăr, autorităţile naţionale trebuie să ia astfel de acuzaţii în serios şi trebuie să le investigheze imediat şi cu diligenţă, în speranţa de a stabili ceea ce s-a întâmplat de fapt.
    Totuşi, în special atunci când apar mărturii conflictuale ale martorilor şi nu există suficiente probe fizice (sau atunci când sunt posibile explicaţii diferite în ceea ce priveşte probele fizice), este uneori imposibil să se stabilească adevărul "real".
    Din ceea ce am observat, autorităţile române au luat în serios cazul şi, în general, au acţionat cu diligenţă.
    La pct. 114 şi 115, Curtea reţine în mod corect cât de multe au făcut autorităţile şi cât de greu se pare că le-a fost să afle adevărul. Aş adăuga la aceasta faptul că "disperarea" autorităţilor de a afla adevărul rezultă evident din faptul că au ajuns până la măsuri destul de neobişnuite precum cea de a folosi un poligraf.
    Cu toate acestea, raţionamentul hotărârii în continuare se schimbă. La pct. 116, Curtea indică ce ar fi trebuit să fi făcut în plus autorităţile. Am mari obiecţii faţă de acest tip de raţionament, dacă nu există o situaţie în care să fie foarte clar că autorităţile au omis intenţionat măsurile cele mai evidente de anchetă. Aceasta nu pare să se fi întâmplat în cauza de faţă. Mi se pare că este greşit să fie indicate de către Curte, în detaliu, măsurile suplimentare pe care consideră că ar fi trebuit să le ia autorităţile. Aceasta echivalează cu a acţiona ca o instanţă de gradul patru într-o situaţie în care - spre deosebire de autorităţile naţionale - Curtea nu a beneficiat nici măcar de avantajul contactului direct cu părţile vizate.

                         _________
Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice