Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 71.649/01)
Strasbourg
În Cauza Petre împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), reunitã într-o camerã formatã din: domnii. J.-P. Costa, preşedinte, A. B. Baka, I. Cabral Barreto, C. Bîrsan, doamnele A. Mularoni, E. Fura-Sandstrţm, D. Jociene, judecãtori, şi domnul M. S. Naismith, grefier adjunct de secţie,
dupã ce a deliberat în Camera de consiliu la 30 mai 2006,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURĂ
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 71.649/01) îndreptatã împotriva României şi prin care 2 cetãţeni ai acestui stat, domnul Corneliu Petre (denumit în continuare primul reclamant) şi fiul sãu, domnul Mircea Bogdan Petre (denumit în continuare al doilea reclamant), au sesizat Curtea la 11 decembrie 2000 în baza art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (denumitã în continuare Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, doamna B. Ramaşcanu, din Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 16 februarie 2004, Curtea a hotãrât sã comunice cererea Guvernului. În baza art. 29 alin. 3 din Convenţie, în 18 octombrie 2005, Curtea a hotãrât sã se pronunţe în acelaşi timp atât asupra admisibilitãţii, cât şi asupra fondului.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanţii s-au nãscut în 1951, respectiv 1975, şi locuiesc în Bucureşti. Ei exercitã profesia de avocat.
A. Acţiunea penalã împotriva reclamanţilor
5. În 24 decembrie 1996, printr-o ordonanţã a Parchetului de pe lângã Curtea de Apel Bucureşti, împotriva primului reclamant s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale pentru înşelãciune şi uz de fals. Parchetul a reţinut cã în cursul lunii decembrie reclamantul, în complicitate cu B. V., funcţionar în cadrul administraţiei locale din Bucureşti, a folosit un bilet la ordin fals pentru a transfera o importantã sumã de bani dintr-un cont al administraţiei locale într-un cont al sãu personal. În aceeaşi zi, primul reclamant a fost arestat preventiv.
6. Printr-o ordonanţã a parchetului din 7 ianuarie 1997, împotriva celui de-al doilea reclamant s-a pus în mişcare acţiunea penalã pentru fals material şi complicitate la înşelãciune. În aceeaşi zi, el a fost arestat preventiv.
7. Printr-un rechizitoriu din 19 februarie 1997, Parchetul de pe lângã Curtea de Apel Bucureşti a sesizat Tribunalul Bucureşti asupra comiterii de cãtre reclamanţi şi B. V. a faptelor menţionate în ordonanţele de începere a urmãririi penale, cu motivarea cã al doilea reclamant, în complicitate cu B. V., falsificase biletul la ordin care a servit drept bazã pentru transferul de bani în contul primului reclamant.
8. Printr-o hotãrâre din 27 februarie 1997, Judecãtoria Sectorului 4 Bucureşti a respins cererea parchetului de prelungire a arestãrii preventive a primului reclamant, care a fost pus în libertate în aceeaşi zi.
9. Printr-o sentinţã din 15 ianuarie 1998, confirmatã de Curtea de Apel Bucureşti printr-o decizie datã la 12 mai 1998 pentru soluţionarea recursului introdus de parchet, Tribunalul Bucureşti a anulat rechizitoriul parchetului, cu motivarea cã prezentarea materialului de urmãrire penalã reclamanţilor nu respectase condiţiile legale. În acelaşi timp, Tribunalul Bucureşti a dispus punerea în libertate a celui de-al doilea reclamant, care a fost eliberat în 13 mai 1998.
10. Printr-un rechizitoriu din 28 august 1998, Parchetul de pe lângã Curtea de Apel Bucureşti i-a trimis în judecatã pentru a doua oarã pe reclamanţi şi pe B. V. în faţa Tribunalului Bucureşti, aducându-le aceleaşi acuzaţii ca cele reţinute în primul rechizitoriu.
11. Printr-o sentinţã din 15 decembrie 1998, confirmatã de Curtea de Apel Bucureşti printr-o decizie din 9 septembrie 1999 datã în soluţionarea recursului introdus de parchet, Tribunalul Bucureşti a anulat al doilea rechizitoriu al parchetului, cu motivarea cã fusese întocmit de acelaşi procuror, în ciuda anulãrii primului rechizitoriu.
12. Printr-un rechizitoriu din 1 septembrie 2000, parchetul a trimis în judecatã pe reclamanţi şi pe B. V. pentru a treia oarã în faţa Tribunalului Bucureşti. Parchetul îi acuzã de complicitate la înşelãciune şi de fals. În acelaşi timp, parchetul a respins probele în apãrare propuse de reclamanţi, şi anume audierea mai multor martori şi o expertizã grafologicã a biletului la ordin litigios, considerând cã acestea nu erau utile deoarece o asemenea expertizã fusese deja efectuatã, iar ansamblul martorilor care puteau oferi informaţii pertinente fuseserã audiaţi.
13. Din cele 38 de înfãţişãri care au avut loc în faţa Tribunalului Bucureşti între 15 septembrie 2000 şi 7 ianuarie 2004, 5 au fost amânate la cererea reclamanţilor, care, în 8 decembrie 2000, au ridicat o excepţie de neconstituţionalitate a anumitor dispoziţii din Codul penal, în datele de 24 septembrie 2001, 19 februarie şi 29 martie 2002, au recuzat mai mulţi judecãtori ai Tribunalului Bucureşti, iar în datele de 1 şi 29 octombrie 2002, au cerut amânarea pentru a studia dosarul.
14. Printr-o sentinţã din 29 ianuarie 2004, Tribunalul Bucureşti l-a condamnat pe B. V. pentru înşelãciune, fals material şi uz de fals. Primul reclamant a fost condamnat la o pedepsã de un an şi opt luni închisoare pentru complicitate la înşelãciune, în timp ce al doilea reclamant a fost condamnat la douã pedepse de 3 ani şi de un an închisoare pentru complicitate la înşelãciune şi, respectiv, fals material.
Reclamanţii şi parchetul au atacat aceastã sentinţã cu apel.
15. Printr-o hotãrâre din 22 octombrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti a admis parţial apelurile. Pe de o parte, instanţa a constatat cã, în ceea ce priveşte infracţiunile de fals material în înscrisuri oficiale şi uz de fals, intervenise prescripţia rãspunderii penale şi, pe de altã parte, ea a menţinut condamnarea celor 3 inculpaţi pentru înşelãciune şi complicitate la înşelãciune, majorând pedepsele celor 2 reclamanţi la 4 ani de închisoare.
16. În urma recursului introdus de reclamanţi, printr-o decizie din 18 mai 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat hotãrârea Curţii de Apel Bucureşti, cãreia i-a retrimis dosarul în vederea rejudecãrii. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut cã judecãtorii Curţii de Apel Bucureşti nu au redactat minuta deciziei, ceea ce antrena nulitatea acesteia din urmã.
17. Printr-o decizie din 3 noiembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul primului reclamant. În schimb, ea a admis parţial apelul celui de-al doilea reclamant, cu motivarea cã infracţiunea de fals material era prescrisã. În 9 noiembrie 2005, reclamanţii au introdus un recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Procedura este în curs de soluţionare în faţa acestei instanţe.
B. Înscrierea acuzaţiilor aduse reclamanţilor în cazierul lor judiciar
18. În conformitate cu <>art. 9 din Legea nr. 7/1972 privind cazierul judiciar, acuzaţiile aduse reclamanţilor au fost înscrise provizoriu în cazierul lor judiciar.
19. Printr-o acţiune introdusã la Curtea de Apel Bucureşti împotriva Ministerului de Interne şi a şefului Serviciului de cazier judiciar, reclamanţii au solicitat ştergerea acestor menţiuni, susţinând cã ele i-ar împiedica sã-şi gãseascã un loc de muncã.
20. Printr-o sentinţã din 12 iunie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea, cu motivarea cã înscrierea provizorie a acestor menţiuni era prevãzutã de lege şi cã dupã 5 ani, în absenţa unei hotãrâri judiciare definitive, ele vor fi şterse.
21. În urma recursului reclamanţilor, printr-o decizie din 26 februarie 2002, Curtea Supremã de Justiţie a confirmat soluţia datã fondului de Curtea de Apel Bucureşti.
22. Reclamanţii au prezentat extrase de cazier judiciar eliberate în 2004, care menţioneazã existenţa unei acţiuni penale în derulare împotriva lor.
II. Dreptul intern pertinent
A. <>Legea nr. 7/1972 privind cazierul judiciar
ART. 9
"În evidenţa organelor miliţiei arãtate în art. 5 şi 6 se noteazã în mod provizoriu, pânã la soluţionarea definitivã a cauzei, când se şterg din evidenţã, date privind persoanele faţã de care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale sau arestarea preventivã.
Notãrile provizorii pentru care nu s-au primit comunicãri de soluţionare definitivã timp de 5 ani de la înregistrare se şterg din evidenţã la împlinirea acestui termen."
23. Aceastã lege a fost abrogatã prin <>Legea nr. 290 din 24 iunie 2004 privind cazierul judiciar. În virtutea dispoziţiilor acestei legi, acţiunile penale în curs sunt înregistrate în fişierele poliţiei, dar ele nu trebuie menţionate în extrasele de cazier judiciar eliberate la cererea celor interesaţi.
B. <>Ordonanţa Guvernului nr. 65/1997 privind regimul paşapoartelor
ART. 14
"Cetãţeanului român i se poate refuza, temporar, eliberarea paşaportului, iar dacã i-a fost eliberat îi poate fi retras ori i se poate suspenda dreptul de folosire a acestuia, atunci când:
a) existã date temeinice cã a sãvârşit o infracţiune pentru care pedeapsa prevãzutã de lege este mai mare de 2 ani închisoare şi cã intenţioneazã sã foloseascã paşaportul pentru a se sustrage urmãririi penale (...);
b) este învinuit sau inculpat într-o cauzã penalã şi magistratul dispune instituirea mãsurii interdicţiei pãrãsirii localitãţii (...);
(...)
d) este urmãrit pentru creanţe exigibile (...), datorate unor persoane fizice, persoane juridice sau statului, iar executarea acestora nu este garantatã; în acest caz, mãsura se ia la cererea celor interesaţi, dacã plata creanţelor a fost dispusã prin hotãrâre judecãtoreascã rãmasã definitivã şi irevocabilã;"
ART. 15
"(1) Refuzul eliberãrii, retragerea ori suspendarea dreptului de folosire a paşaportului se comunicã, în scris, celui în cauzã, cu menţionarea motivelor, în termen de 15 zile de la data luãrii mãsurii.
(2) Împotriva oricãreia dintre mãsurile prevãzute la alin. (1), persoana nemulţumitã poate face contestaţie la organul ierarhic superior celui care a dispus mãsura, în termen de 30 de zile de la data comunicãrii.
(3) Contestaţia se soluţioneazã în termen de 30 de zile de la data înregistrãrii ei, iar dacã cel în cauzã este nemulţumit de modul de soluţionare, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente."
24. Aceastã ordonanţã a fost abrogatã prin <>Legea nr. 248 din 20 iulie 2005 privind regimul liberei circulaţii a cetãţenilor români în strãinãtate. De la data intrãrii în vigoare, singurele restricţii posibile sunt cele prevãzute de Codul de procedurã penalã, şi anume interdicţia de a pãrãsi ţara, mãsurã dispusã de parchet sau de instanţã. Cel în cauzã are totuşi posibilitatea de a contesta în instanţã mãsura luatã de parchet.
ÎN DREPT
I. Despre pretinsa încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie
25. Reclamanţii susţin cã durata procedurii a încãlcat principiul "termenului rezonabil", aşa cum este el prevãzut în art. 6 alin. 1 din Convenţie, redactat astfel:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea într-un termen rezonabil a cauzei sale (...), de cãtre o instanţã care va hotãrî (...) asupra temeiniciei oricãrei acuzaţii în materie penalã îndreptate împotriva sa. (...)"
26. Guvernul se opune acestei teze.
27. Perioada care trebuie luatã în considerare a început în 24 decembrie 1996 în ceea ce-l priveşte pe primul reclamant şi în 7 ianuarie 1997 în ceea ce-l priveşte pe cel de-al doilea reclamant şi nu s-a încheiat încã. Prin urmare, aceasta a durat deja 9 ani şi 5 luni, pentru trei grade de jurisdicţie.
A. Cu privire la admisibilitate
28. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod evident nefondat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Ea relevã în plus cã nu gãseşte vreun alt motiv de inadmisibilitate.
B. Pe fond
29. Curtea aminteşte cã termenul rezonabil pentru durata unei proceduri se apreciazã în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de jurisprudenţa Curţii, cu referire în particular la complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autoritãţilor competente (a se vedea, printre multe altele, Pιlissier şi Sassi împotriva Franţei [MC], nr. 25.444/94, § 67, CEDO 1999-II).
30. Curtea a examinat numeroase cauze care au ridicat probleme asemãnãtoare celei din cazul în speţã şi a constatat violarea art. 6 alin. 1 din Convenţie.
31. Dupã ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea considerã cã Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument convingãtor care ar putea duce la o concluzie diferitã în prezenta cauzã. Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea estimeazã cã, în aceastã speţã, durata procedurii judiciare este excesivã şi nu corespunde exigenţelor unui "termen rezonabil".
32. În consecinţã, Curtea constatã o încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie.
II. În privinţa celorlalte pretinse încãlcãri
33. Invocând art. 5 din Convenţie, reclamanţii susţin cã arestarea lor a fost ilegalã. Ei estimeazã cã au fost arestaţi preventiv cu încãlcarea dispoziţiilor Codului de procedurã penalã, cã nu au fost prezentaţi imediat în faţa unui magistrat şi cã nu au avut dreptul la un recurs efectiv pentru a contesta legalitatea arestãrii. În sfârşit, ei se plâng cã nu au avut dreptul la o reparaţie pentru deţinerea lor, pe care o considerã ilegalã.
34. Curtea observã cã arestarea preventivã a reclamanţilor a luat sfârşit în data de 11 februarie 1997, respectiv 19 mai 1998. Or, cererea lor a fost introdusã în data de 11 decembrie 2000, adicã la mai mult de 6 luni de la data la care arestarea pretins ilegalã a luat sfârşit (a se vedea, mutatis mutandis, Mujea împotriva României (dec.), nr. 44.696/98, 10 septembrie 2002).
35. În ceea ce priveşte imposibilitatea de a obţine o reparaţie pentru arestarea pretins ilegalã, Curtea aminteşte cã, pentru a obţine o reparaţie cu acest titlu, este necesarã stabilirea în prealabil de cãtre o autoritate naţionalã sau de cãtre organele Convenţiei a unei violãri a art. 5 din Convenţie (N.C. împotriva Italiei [MC], nr. 24.952/94, § 49, 18 decembrie 2002), condiţie care nu este îndeplinitã în aceastã speţã.
36. În consecinţã, aceste capete de cerere sunt inadmisibile pentru nerespectarea termenului de 6 luni, respectiv pentru lipsã vãditã de fundament. Prin urmare, ele trebuie respinse în aplicarea art. 35 alin. 1, 3 şi 4 din Convenţie.
37. Invocând art. 6 alin. 2 din Convenţie, reclamanţii considerã cã prezumţia de nevinovãţie a fost încãlcatã în cazul lor, având în vedere înscrierea acuzaţiilor aduse lor în cazierul judiciar.
38. Curtea aratã cã înscrierea unei acuzaţii în cazierul judiciar nu are legãturã cu fondul acuzaţiei în chestiune, ci indicã doar cã o procedurã judiciarã este în curs împotriva persoanei în cauzã (Corsi împotriva Italiei (dec.), nr. 42.210/98, 15 martie 2001).
39. În mãsura în care aceste înscrieri sunt susceptibile de a ridica o problemã în baza art. 8 din Convenţie, Curtea aminteşte cã unele neplãceri în derularea normalã a vieţii private sunt inerente în timpul urmãririi penale în desfãşurare. Totuşi, acest aspect trebuie luat în considerare în examinarea încãlcãrii art. 6 alin. 1 din Convenţie şi, dacã este cazul, în estimarea prejudiciilor morale suferite de cãtre persoanele în cauzã (Volf împotriva Republicii Cehe, nr. 70.847/01, § 40, 6 septembrie 2005).
40. În orice caz, Curtea observã cã reclamanţii nu au fãcut dovada vreunei incidenţe oarecare asupra vieţii lor private sau profesionale ca urmare a înscrierii în cazier a procedurilor penale în curs. Mai mult, ea observã cã aceste înscrieri provizorii nu implicã ex lege interdicţii personale sau profesionale de naturã sã influenţeze posibilitatea reclamanţilor de a dezvolta relaţii cu lumea exterioarã (a se vedea, a contrario, Sidabras şi Dziautas împotriva Lituaniei, nr. 55.480/00 şi 59.330/00, § 48, CEDO 2004).
41. În sfârşit, Curtea estimeazã cã înscrierile litigioase nu pot fi asimilate situaţiei incriminate în Cauza Rotaru împotriva României ([MC], nr. 28.341/95, § 44, CEDO 2000-V), în care autoritãţile române strânseserã şi pãstraserã timp de mai mult de 50 de ani informaţii despre viaţa reclamantului, în particular despre studiile sale, despre activitãţile sale politice şi despre cazierul sãu judiciar.
42. Prin urmare, acest capãt de cerere este în mod vãdit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
43. Invocând art. 6 alin. 3 din Convenţie, reclamanţii susţin şi încãlcarea dreptului la un proces imparţial, arãtând cã parchetul a refuzat sã ordone mijloacele de apãrare pe care ei le solicitaserã.
44. Curtea aminteşte cã problema de a şti dacã un proces respectã exigenţele impuse de art. 6 din Convenţie nu poate fi rezolvatã având în vedere doar un element izolat, ci trebuie sã se analizeze ansamblul procedurii, adicã numai în momentul în care aceasta este încheiatã (a se vedea H. împotriva Franţei, hotãrâre din 24 octombrie 1989, seria A, nr. 162-A, p. 23, § 61, şi Vass împotriva Ungariei, nr. 57.966/00, § 47, 25 noiembrie 2003).
45. În speţã, procedura fiind pendinte la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea estimeazã cã acest capãt de cerere este prematur introdus şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. 1 şi 4 din Convenţie.
46. Reclamanţii pretind cã nu pot pleca în strãinãtate din cauza acţiunilor penale în curs, ceea ce le încalcã dreptul la libertatea de circulaţie garantat de art. 2 din Protocolul nr. 4.
47. Curtea aminteşte cã o limitare a libertãţii de a circula, dispusã pentru a asigura o bunã desfãşurare a procedurii penale în curs, nu pune prin ea însãşi probleme în privinţa art. 2 din Protocolul nr. 4, atâta vreme cât aceastã mãsurã rãmâne proporţionalã cu scopul legitim urmãrit, mai ales în ceea ce priveşte durata sa (a se vedea, mutatis mutandis, Fedorov şi Fedorova împotriva Rusiei, nr. 31.008/02, § 41, 13 octombrie 2005, şi Antonenkov ş. a. împotriva Ucrainei, nr. 14.183/02, § 61, 22 noiembrie 2005).
48. În speţã, Curtea observã cã, la data faptelor, în unele cazuri determinate, legislaţia internã conferea ministrului de interne posibilitatea de a interzice unei persoane sã pãrãseascã ţara pe perioada desfãşurãrii procesului penal. Totuşi, persoana în cauzã avea posibilitatea de a contesta aceastã mãsurã în faţa jurisdicţiilor administrative.
49. Cu toate acestea, Curtea reţine cã, pe de o parte, o asemenea mãsurã nu a fost dispusã faţã de reclamanţi şi, pe de altã parte, nu rezultã din dosar cã aceştia din urmã ar fi fost împiedicaţi sã iasã din ţarã.
50. Prin urmare, acest capãt de cerere este în mod manifest nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
51. Art. 41 din Convenţie prevede:
"În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
52. Reclamanţii pretind, cu titlu de daune materiale, 240.000 dolari americani (USD) pentru pierderile economice ale mai multor societãţi pe care le conduceau şi 48.000 USD pentru salariile de care susţin cã au fost lipsiţi de la începerea urmãririi penale.
53. Ei solicitã, de asemenea, un milion de euro fiecare, cu titlu de daune morale.
54. Guvernul contestã aceste pretenţii pe care le considerã excesive şi fãrã legãturã de cauzalitate cu încãlcãrile reclamate.
55. Curtea nu observã o legãturã de cauzalitate între violarea constatatã şi daunele materiale pretinse. Ca atare, ea estimeazã cã nicio sumã nu ar putea fi acordatã reclamanţilor cu titlu de prejudiciu material în legãturã directã cu violarea constatatã a art. 6 alin. 1 din Convenţie.
56. În schimb, Curtea estimeazã cã reclamanţii au suferit un prejudiciu moral cert datoritã duratei excesive a procedurii judiciare. Statuând în echitate, ea acordã fiecãruia dintre reclamanţi 3.000 euro (EUR) cu acest titlu.
B. Costuri şi cheltuieli
57. Reclamanţii solicitã restituirea sumei de 70.000 USD cu titlu de cheltuieli medicale suportate în timpul arestãrii lor preventive şi al urmãririi penale.
58. Ei solicitã, de asemenea, suma de 40.000 USD reprezentând onorarii pentru munca întreprinsã de cãtre avocaţii lor în procedura internã şi 10.000 USD pentru prezentarea plângerii în faţa Curţii. Ca justificare, ei prezintã copia unui contract de asistenţã juridicã încheiat în 1997 pentru procedura internã şi care se ridicã la 450.000 lei româneşti (ROL) (aproximativ 60 USD), precum şi o adeverinţã eliberatã de cãtre un alt avocat, menţionând ca reclamanţii i-au plãtit 9.700 USD pentru munca sa efectuatã în cadrul procedurii interne. În sfârşit, ei au depus copia unui contract având ca obiect traducerea mai multor documente în vederea prezentãrii plângerii în faţa Curţii. Totuşi, acest contract nu precizeazã totalul sumelor plãtite ca onorariu.
59. Guvernul contestã aceste pretenţii. El subliniazã cã reclamanţii nu au depus la dosar decât o chitanţã pentru suma de 450.000 ROL şi menţioneazã cã adeverinţa eliberatã de cãtre un alt avocat pentru suma de 9.700 USD nu dovedeşte plata efectivã a acestei sume.
60. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine restituirea costurilor şi a cheltuielilor decât în mãsura în care s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului acestora.
61. În speţã, Curtea observã cã reclamanţii nu au justificat în niciun mod costurile medicale suportate în timpul procedurii interne. În consecinţã, ea hotãrãşte sã nu acorde nicio sumã cu acest titlu.
62. În ceea ce priveşte cheltuielile corespunzând muncii avocaţilor în cursul procedurii interne, precum şi costurile şi cheltuielile rezultând din prezentarea plângerii în faţa Curţii, ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile susmenţionate,
Curtea considerã rezonabil sã acorde fiecãrui reclamant suma de 1.000 EUR, în care include toate costurile.
C. Dobânda
63. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii la sumele acordate sã se întemeieze pe rata dobânzii la împrumutul marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, majoratã cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. declarã plângerea admisibilã în ceea ce priveşte capãtul de cerere referitor la durata excesivã a procedurii şi inadmisibilã pentru rest;
2. hotãrãşte cã a avut loc o încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie;
3. hotãrãşte:
a) cã statul pârât trebuie sã plãteascã, în termen de 3 luni începând din ziua în care hotãrârea va rãmâne definitivã conform dispoziţiilor art. 44 alin. 2 din Convenţie, fiecãrui reclamant, 3.000 EUR (trei mii de euro), cu titlu de daune morale, şi 1.000 EUR (o mie de euro), cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice sumã care ar trebui datoratã cu titlu de impozit; aceste sume vor fi convertite în lei româneşti la rata de schimb aplicabilã la data plãţii;
b) cã, începând de la expirarea termenului de mai sus şi pânã la plata efectivã, aceste sume vor fi majorate cu o dobândã simplã egalã cu rata dobânzii la împrumutul marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã în aceastã perioadã, majoratã cu trei puncte procentuale;
4. respinge restul cererii de satisfacţie echitabilã.
Redactatã în francezã şi comunicatã în scris în 27 iunie 2006, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Preşedinte,
J.-P. Costa
Grefier adjunct,
S. Naismith
------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
