Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Strasbourg
(Cererea nr. 23.456/04)
Această versiune a fost rectificată la 24 aprilie 2013 potrivit art. 81 din Regulamentul Curţii.
DEFINITIVĂ
16 iulie 2013
Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Bernd împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Jan Sikuta, Luis Lopez Guerra, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu la 26 martie 2013, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află Cererea nr. 23.456/04 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Siegle Bernd (reclamantul), a sesizat Curtea la 19 mai 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul a fost reprezentat de doamna Diana Elena Dragomir*1), avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental domnul R.-H. Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
-----------
*1) Rectificat la 24 aprilie 2013: textul era următorul: "doamna D.E. Dragomir".
3. Reclamantul se plânge, în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie, de o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice, pe motiv că, printr-o hotărâre definitivă din 20 noiembrie 2003, Tribunalul Timiş a pus în discuţie autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri definitive pe care el însuşi a pronunţat-o la 8 iunie 2003. De asemenea, reclamă, în temeiul acestei prevederi, soluţia pronunţată în cauză şi lipsa de imparţialitate a instanţelor interne. În cele din urmă, consideră că, prin confiscarea vehiculului său de către autorităţile române, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
4. La 7 ianuarie 2009, cererea a fost comunicată Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 1 din Convenţie, Curtea a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
5. În urma abţinerii domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din Regulamentul Curţii), preşedintele camerei a desemnat-o pe doamna Kristina Pardalos în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulament).
6. Guvernul german nu a dorit să intervină în procedură.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
7. Reclamantul s-a născut în 1969 şi locuieşte în Bierenbach, Germania.
A. Contravenţia
8. La 18 mai 2002, M.A. a intrat în România la volanul unui vehicul care se afla în proprietatea reclamantului. La 17 august 2002, în timpul unui control efectuat la un târg de automobile, autorităţile administrative au constatat că vehiculul fusese pus în vânzare de o societate comercială de drept privat, fără ca aceasta să poată justifica plata drepturilor vamale ca urmare a importului vehiculului.
9. La 4 octombrie 2002, invocând art. 386 lit. a) din Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României, astfel cum a fost aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.114/2001 (Regulamentul de aplicare a Codului vamal), Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană Timişoara (DRVI) a întocmit un proces-verbal de constatare a contravenţiei pe numele lui M.A., prin care i-a aplicat acestuia o amendă contravenţională de 25.000.000 lei (adică aproximativ 788 euro) şi i-a confiscat vehiculul, ca sancţiune complementară, pentru neplata taxei vamale la intrarea pe teritoriul românesc. M.A. a cerut să se specifice în procesul-verbal că poate fi considerat responsabil cel mult pentru contravenţia prevăzută la art. 385 lit. g) din Regulamentul de aplicare a Codului vamal. Această prevedere sancţiona nerespectarea de către orice persoană care intră sau iese din ţară a obligaţiei de a declara şi prezenta bunurile pe care le deţine sau le transportă în bagaje în vederea vămuirii.
B. Contestarea de către M.A. a procesului-verbal de constatare a contravenţiei
10. M.A. a contestat procesul-verbal de constatare a contravenţiei, inclusiv confiscarea vehiculului.
11. Prin Hotărârea din 17 ianuarie 2003, Judecătoria Sânnicolau Mare a admis în parte contestaţia şi a anulat procesul-verbal în partea referitoare la amendă.
12. Instanţa a constatat că art. 121 din Regulamentul de aplicare a Codului vamal prevedea că persoanele fizice au obligaţia de a declara bunurile introduse pe teritoriul România în faţa autorităţilor vamale şi de a plăti drepturile vamale de import, fără ca textul să facă distincţie între proprietarii şi neproprietarii bunurilor importate. Instanţa a considerat că M.A. nu era decât detentor precar, că nu făcuse altceva decât să introducă vehiculul în cauză pe teritoriul românesc şi că, prin urmare, nu putea fi obligat să plătească drepturi vamale, cu toate că procesul-verbal contestat nu îl menţiona pe adevăratul proprietar.
13. În ceea ce priveşte cererea de restituire a vehiculului, aceasta a fost respinsă pe motiv că M.A. nu avea calitate procesuală, întrucât nu era adevăratul proprietar. Pentru a hotărî astfel, instanţa a considerat că, în temeiul art. 31 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor (O.G. nr. 2/2001), persoana interesată putea contesta procesul-verbal de constatare a contravenţiei numai în partea referitoare la amendă, în timp ce măsura de confiscare a proprietăţii putea fi contestată numai de către proprietar.
14. M.A. şi DRVI au formulat recurs împotriva acestei hotărâri.
15. Prin Hotărârea din 8 iunie 2003, Tribunalul Timiş, reunit într-un complet de judecată format din judecătorii D.R., M.B. şi A.M., a respins recursul formulat de DRVI şi a menţinut hotărârea pronunţată în primă instanţă, cu următoarea motivare:
"[M.A.] nefiind proprietarul bunului, nu avea aşadar obligaţia de a plăti drepturile vamale şi nu a încălcat dispoziţiile legale referitoare la introducerea de bunuri pe teritoriul românesc şi la declararea acestora în faţa autorităţilor vamale."
16. Instanţa a respins recursul lui M.A. ca nefondat, considerând că nu avea calitate procesuală. Hotărârea din 8 iunie 2003 avea aşadar autoritate de lucru judecat.
Contestarea de către reclamant a procesului-verbal de constatare a contravenţiei
17. Între timp, la 30 mai 2003, reclamantul a contestat procesul-verbal de constatare a contravenţiei sus-menţionat, în partea sa referitoare la confiscarea vehiculului. Reclamantul a reproşat faptul că procesul-verbal nu menţiona circumstanţele (data, ora şi locul) presupusei disimulări în timpul controlului vamal, interzisă de art. 386 lit. a) din Regulamentul de aplicare a Codului vamal. De asemenea, a precizat că vehiculul nu a fost niciodată înmatriculat în România.
18. Prin Hotărârea din 31 iulie 2003, Judecătoria Timişoara a admis contestaţia reclamantului, a anulat procesul-verbal şi a dispus restituirea vehiculului. Instanţa a concluzionat că, din moment ce M.A. a intrat pe teritoriul românesc prezentându-se la punctul de control de la frontieră şi nu a încercat să sustragă vehiculul de la efectuarea controlului vamal, dat fiind faptul că ştampila vamală apărea pe paşaportul său, nu a comis nicio contravenţie. Instanţa a considerat că, în lipsa unei contravenţii, măsura complementară a confiscării nu era justificată. De asemenea, a considerat că se impunea anularea procesului-verbal, pe motiv că acest document nu menţiona numele proprietarului vehiculului.
19. Această hotărâre cita Hotărârea pronunţată la 17 ianuarie 2003 cu privire la M.A. şi concluziona că trebuia să se aplice dispoziţiile art. 41 din O.G. nr. 2/2001, potrivit cărora bunul confiscat trebuie să fie restituit în cazul anulării procesului-verbal de constatare a contravenţiei.
20. Recursul formulat împotriva acestei hotărâri de DRVI a fost admis prin Hotărârea definitivă din 20 noiembrie 2003 a Tribunalul Timiş, care a respins acţiunea reclamantului într-un complet de judecată format din judecătorii D.R., M.B. şi A.M.
21. Instanţa de recurs a constatat că vehiculul în cauză a fost introdus pe teritoriul românesc de către M.A. şi a fost ulterior pus în vânzare fără ca M.A. sau reclamantul să fi plătit drepturile vamale datorate. De asemenea, a constatat că M.A. a recunoscut faptele imputate şi că, în procesul-verbal de constatare a contravenţiei, nu a ridicat obiecţii în ceea ce priveşte confiscarea vehiculului, pe care o considerase abuzivă. Prin urmare, instanţa a considerat că M.A. a comis o contravenţie. Instanţa şi-a motivat astfel hotărârea:
"Nerespectarea art. 121 [din Regulamentul de aplicare a Codului vamal], respectiv a obligaţiei de a declara în scris vehiculul la biroul de control vamal Cenad, constituie contravenţie, prevăzută la art. 386 lit. a) din Regulament, argumentul [lui M.A.] că prezenţa ştampilei vamale pe paşaportul său ar echivala cu trecerea frontierei în vederea efectuării controlului vamal neputând fi acceptat, deoarece este în contradicţie cu datele consemnate în procesul-verbal prin care [M.A.] a recunoscut faptele şi a contestat numai măsura confiscării."
22. Instanţa a aplicat art. 5 din O.G. nr. 2/2001, care prevede confiscarea bunurilor care au fost folosite la săvârşirea unei contravenţii. Instanţa a menţionat faptul că vehiculul a fost radiat în Germania înainte de a fi transportat în România şi a considerat că, fie şi în aceste condiţii, reclamantul, în calitate de proprietar al vehiculului, era responsabil "pentru contravenţia săvârşită de către M.A.", întrucât a predat vehiculul acestuia din urmă fără documentele justificative necesare.
II. Dreptul intern relevant
23. Dispoziţiile relevante ale Codului vamal în vigoare la momentul faptelor sunt redactate după cum urmează:
"Art. 1
(2) Prevederile cuprinse în prezentul cod se aplică tuturor bunurilor introduse sau scoase din ţară de către persoane fizice sau persoane juridice."
"Art. 2
(1) Introducerea sau scoaterea din ţară a mărfurilor, a mijloacelor de transport şi a oricăror alte bunuri este permisă numai prin punctele de control pentru trecerea frontierei de stat.
(2) La trecerea frontierei de stat, mărfurile, mijloacele de transport şi orice alte bunuri sunt supuse vămuirii de către autorităţile vamale."
24. Dispoziţiile relevante ale Regulamentului de aplicare a Codului vamal, astfel cum a fost el aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.114/2001, în vigoare la momentul faptelor, sunt redactate după cum urmează:
"Art. 121
Persoanele fizice sunt obligate să declare, verbal sau în scris, bunurile pe care le introduc sau le scot din ţară şi să le prezinte pentru control la birourile vamale."
"Art. 385 lit. g)
Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 10.000.000 lei la 25.000.000 lei următoarele fapte:
[...]
g) neîndeplinirea de către persoanele fizice care intră sau ies din ţară a obligaţiei de a declara şi de a prezenta bunurile pe care le au asupra lor sau în bagaje în vederea vămuirii."
"Art. 386 lit. a)
Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 25.000.000 lei la 75.000.000 lei următoarele fapte:
a) sustragerea de la vămuire sau încercarea de sustragere de la vămuire a oricăror bunuri supuse regimului vamal ori care urmează să fie supuse unui regim vamal, caz în care bunurile se confiscă [...]"
25. Dispoziţiile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, în vigoare la momentul faptelor, sunt redactate după cum urmează:
"Art. 5
Sancţiunile contravenţionale sunt principale şi complementare:
(2) Sancţiunile contravenţionale principale sunt:
[...]
b) amenda contravenţională;
[...]
(3) Sancţiunile contravenţionale complementare sunt:
a) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii."
"Art. 24
(1) Persoana împuternicită să aplice sancţiunea dispune şi confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii.
[...]
(3) Agentul constatator are obligaţia să stabilească cine este proprietarul bunurilor confiscate şi, dacă acestea aparţin unei alte persoane decât contravenientul, în procesul-verbal se vor menţiona, dacă este posibil, datele de identificare a proprietarului sau se vor preciza motivele pentru care identificarea nu a fost posibilă."
"Art. 31
(1) Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii se poate face plângere in termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia. [...]
(2) Partea vătămată poate face plângere numai în ceea ce priveşte despăgubirea, iar cel căruia îi aparţin bunurile confiscate, altul decât contravenientul, numai în ceea ce priveşte măsura confiscării."
"Art. 41
(2) În caz de anulare sau de constatare a nulităţii procesului-verbal bunurile confiscate, cu excepţia celor a căror deţinere sau circulaţie este interzisă prin lege, se restituie de îndată celui în drept."
26. Articolul relevant în speţă din Codul civil în vigoare la momentul faptelor este redactat după cum urmează:
"Art. 1.201
Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi [...] în aceeaşi calitate."
27. Articolul relevant în speţă din noul Cod de procedură civilă, intrat în vigoare la 15 februarie 2013, este redactat după cum urmează:
"Art. 509 alin. (1) pct. 10
Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:
[...]
10. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă."
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie
28. Reclamantul denunţă o atingere adusă principiului securităţii raporturilor juridice, pe motiv că, prin Hotărârea definitivă din 20 noiembrie 2003, care a calificat faptele în litigiu drept contravenţie, Tribunalul Timiş a pus la îndoială autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri definitive pe care el însuşi a pronunţat-o la 8 iunie 2003 şi l-a achitat pe M.A. pentru săvârşirea aceloraşi fapte. De asemenea, se plânge de rezultatul procedurii şi de lipsa de imparţialitate a instanţelor interne. Reclamantul invocă art. 6 § 1 din Convenţie, redactat după cum urmează:
"Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...], de către o instanţă [...] imparţială [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]."
A. Cu privire la admisibilitate
29. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
30. Guvernul consideră că principiul autorităţii de lucru judecat nu a fost încălcat în speţă, condiţiile stabilite de dreptul intern pentru aplicarea acestui principiu nefiind, în viziunea sa, îndeplinite. Astfel, acesta susţine că din art. 1.201 din vechiul Cod civil reiese cu claritate că, pentru a se reţine existenţa autorităţii de lucru judecat, este necesară o triplă identitate: părţile, obiectul şi cauza celor două acţiuni (supra, pct. 26). În acest sens, Guvernul susţine, în primul rând, că, în speţă, prima procedură nu a tranşat temeinicia problemei privind legalitatea confiscării, acţiunea iniţiată de M.A. fiind respinsă pentru lipsa calităţii procesuale. Temeinicia acestei probleme ar fi fost, în schimb, examinată în cadrul celei de-a doua proceduri, angajată de această dată de reclamant. În al doilea rând, Guvernul indică faptul că cele două proceduri interne nu s-au referit la aceleaşi părţi. În al treilea rând, Guvernul subliniază că, în Hotărârea sa din 17 ianuarie 2003, Judecătoria Sânnicolau Mare a constatat că a fost săvârşită cu certitudine o contravenţie, dar că nu putea fi atribuită lui M.A., deoarece nu era proprietarul automobilului aflat în litigiu.
31. Reclamantul nu a prezentat observaţii cu privire la acest capăt de cerere.
2. Motivarea Curţii
32. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul din elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care urmăreşte, între altele, ca o soluţie definitivă pronunţată de instanţe într-un litigiu să nu mai fie pusă în discuţie [Brumărescu împotriva României (MC), 28.342/95, pct. 61, CEDO 1999-VII, şi Kehaya şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 47.797/99 şi 68.698/01, pct. 61, 12 ianuarie 2006]. În temeiul acestui principiu, nicio parte sau autoritate a statului nu este îndreptăţită să ceară revizuirea unei hotărâri definitive şi executorii cu scopul de a obţine o reexaminare a cauzei şi o nouă decizie la problema sa, decât atunci când motive substanţiale şi imperative impun acest lucru (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, pct. 52 şi 56, CEDO 2003-IX).
33. Astfel, Curtea a constatat în mai multe rânduri încălcarea art. 6 ca urmare a anulării printr-o cale de atac extraordinară, fără motive substanţiale şi imperative, a unor hotărâri definitive (a se vedea, printre altele, hotărârile Brumărescu şi Riabyk, citate anterior). De asemenea, în mai multe cauze a considerat că, fie şi în absenţa anulării unei hotărâri, contestarea unei soluţii adoptate într-un litigiu printr-o hotărâre judecătorească definitivă în cadrul unei alte proceduri judiciare poate aduce atingere art. 6, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul de a apela la instanţă şi să încalce principiul securităţii juridice (Kehaya şi alţii, citată anterior, pct. 67-70; Gok şi alţii împotriva Turciei, nr. 71.867/01, 71.869/01, 73.319/01 şi 74.858/01, pct. 57-62, 27 iulie 2006, şi Esertas împotriva Lituaniei, nr. 50.208/06, pct. 23-32, 31 mai 2012).
34. În prezenta cauză, Curtea notează că, într-o primă etapă, după ce au evaluat probele prezentate şi discutate de părţi, instanţele interne au concluzionat, în procedura contencioasă iniţiată de M.A., care s-a încheiat cu Hotărârea din 8 iunie 2003 a Tribunalului Timiş, că M.A. nu a fost autorul contravenţiei menţionate în procesul-verbal din 4 octombrie 2002 şi au anulat în consecinţă partea din procesul-verbal referitoare la amenda contravenţională (supra, pct. 12 şi 15). Cu toate acestea, în a doua procedură iniţiată de reclamant, Tribunalul, în acelaşi complet de judecată, a revenit asupra concluziei sale, considerând de această dată, în Hotărârea definitivă din 20 noiembrie 2003, că M.A. a fost autorul contravenţiei (supra, pct. 21).
35. Cu siguranţă, potrivit jurisprudenţei sale constante, Curtea nu are sarcina de a se substitui instanţelor interne. În special, nu îi revine sarcina de a se pronunţa cu privire la erorile de fapt sau de drept care se pretinde că au fost comise de o instanţă internă sau de a substitui propria sa motivare celei formulate de instanţele interne, decât dacă şi în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie [Garcia Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, pct. 28-29, CEDO 1999-I].
36. De asemenea, Curtea observă că, în toate sistemele juridice, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti definitive implică limitări ad personam şi ad rem (Esertas, citată anterior, pct. 22). În consecinţă, în ceea ce priveşte prezenta cauză, Curtea acceptă argumentul Guvernului potrivit căruia nu a existat nicio identitate a părţilor, nici a obiectului celor două proceduri interne, contrar cerinţelor impuse de art. 1.201 din Codul civil în ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat în dreptul român (supra, pct. 30). Astfel, Curtea nu poate ignora faptul că cele două proceduri se refereau la aceleaşi circumstanţe factuale, care erau determinante pentru problemele ridicate.
37. Cu toate acestea, în Hotărârea sa din 20 noiembrie 2003, în care a revenit asupra concluziei pe care o formulase în prima procedură în ceea ce priveşte săvârşirea contravenţiei în momentul trecerii frontierei, Tribunalul Timiş s-a mulţumit să efectueze o nouă evaluare a aceloraşi elemente deja dezbătute în cadrul procedurii iniţiale, în lipsa oricărei noi probe care să justifice o astfel de revenire (supra, pct. 21).
38. Cu siguranţă, nu este vorba despre anularea unei proceduri judiciare care a condus la o hotărâre judecătorească "irevocabilă" şi care a obţinut autoritatea de lucru judecat (a se compara cu Brumărescu, citată anterior, pct. 62). Se poate presupune însă, în mod rezonabil, că noua apreciere a faptelor operată de Tribunal, care l-a determinat pe acesta să ia o hotărâre radical opusă faţă de hotărârea sa anterioară, este problematică în ceea ce priveşte securitatea juridică, în special în condiţiile în care reclamantul avea încrederea legitimă că aceeaşi instanţă va soluţiona continuarea aceluiaşi litigiu tot în sensul unei decizii cu autoritate de lucru judecat (a se vedea, în acest sens, Gok şi alţii, citată anterior, pct. 60 in fine).
39. Prin urmare, revenind la o chestiune în litigiu care a fost deja soluţionată şi care a făcut obiectul unei decizii definitive şi în absenţa oricărui motiv valabil, Tribunalul a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. Dat fiind acest fapt, a fost încălcat dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenţie.
Prin urmare, această prevedere din Convenţie a fost încălcată.
40. Având în vedere concluziile anterior menţionate, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze separat capătul de cerere referitor la soluţia pronunţată în cauză şi imparţialitatea instanţelor, acest capăt de cerere neconstituind decât un aspect particular al dreptului la un proces echitabil consacrat prin art. 6 § 1 din Convenţie, care a fost deja examinat de Curte.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
41. Reclamantul pretinde că refuzul autorităţilor române de a-i restitui vehiculul confiscat reprezintă o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
42. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil.
43. Cu toate acestea, având în vedere concluzia la care a ajuns în ceea ce priveşte art. 6 § 1 din Convenţie (supra, pct. 39), precum şi faptul că reclamantul poate solicita redeschiderea procedurii în faţa instanţelor româneşti (supra, pct. 27), Curtea nu consideră necesar să mai examineze acest capăt de cerere.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
44. Art. 41 din Convenţie prevede:
"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
45. Reclamantul solicită 35.468,87 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material. Acesta prezintă o expertiză tehnică care stabileşte valoarea vehiculului confiscat la 14.098 EUR la 17 august 2002 şi un centralizator al sumelor rămase restante pentru vehicul (inclusiv valoarea vehiculului şi dobânda aferentă), în sumă de 21.370,87 EUR la 2 iulie 2009. De asemenea, solicită 5.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
46. Guvernul răspunde că expertiza tehnică prezentată de reclamant nu indică metoda utilizată pentru a stabili valoarea vehiculului şi că centralizatorul sumelor datorate nu prezintă baza legală a calculului. De asemenea, consideră că cererea făcută cu titlu de prejudiciu moral nu este în niciun fel întemeiată şi că, în orice caz, este speculativă în raport cu jurisprudenţa Curţii în materie (Adzhigovich împotriva Rusiei, nr. 23.202/05, pct. 39, 8 octombrie 2009, şi Wasserman împotriva Rusiei, nr. 15.021/02, pct. 50, 18 noiembrie 2004). Prin urmare, solicită ca cererile de reparaţie echitabilă ale reclamantului să fie respinse de către Curte.
47. În speţă, Curtea a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie ca urmare a nerespectării principiului securităţii juridice. Curtea observă în continuare că, atunci când, precum în speţă, aceasta constată încălcarea drepturilor unui reclamant, art. 509 alin. (10) din noul Cod de procedură civilă român permite revizuirea unei hotărâri pe plan intern. Având în vedere aceste circumstanţe, Curtea consideră că măsura de reparaţie cea mai potrivită pentru reclamant ar fi redeschiderea, la cererea acestuia, a procedurii în timp util şi cu respectarea cerinţelor art. 6 § 1 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Sfrijan împotriva României, nr. 20.366/04, pct. 48, 22 noiembrie 2007). Prin urmare, nu consideră necesar să acorde reclamantului o indemnizaţie cu titlu de prejudiciu material.
48. Cu toate acestea, Curtea consideră că trebuie să i se acorde reclamantului suma de 3.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
49. Reclamantul solicită şi rambursarea a 5.825 EUR pentru onorariul avocatului şi 1.166,50 lei româneşti (RON) pentru cheltuieli de traducere, reprezentând cheltuieli angajate în cadrul procedurii în faţa Curţii. Avocatul părţii interesate prezintă o notă privind numărul de ore facturate şi activităţile efectuate, precum şi o factură pro forma.
50. Guvernul consideră că reclamantul nu a probat că onorariile avocatului pentru care solicită rambursarea au fost efectuate în mod real în prezenta procedură în faţa Curţii. În plus, subliniază că reclamantul nu a prezentat un contract de asistenţă juridică care să stabilească tariful orar al onorariilor şi nici acordul pentru orele efectiv lucrate de avocatul său.
51. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de documentele aflate în posesia sa şi de jurisprudenţa acesteia, Curtea consideră rezonabilă suma de 3.000 EUR pentru procedura în faţa Curţii, care va fi plătită direct avocatului reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
52. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie (dreptul la un proces echitabil);
3. hotărăşte că nu este necesar să examineze separat capătul de cerere întemeiat pe art. 6 din Convenţie referitor la rezultatul procedurii şi imparţialitatea instanţelor;
4. hotărăşte că nu este necesar să se examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
5. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
i) 3.000 EUR (trei mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
ii) 3.000 EUR (trei mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamant, pentru cheltuielile de judecată, care trebuie plătiţi direct avocatului care l-a reprezentat pe reclamant în faţa Curţii;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu 3 puncte procentuale;
6. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 16 aprilie 2013, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
