Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 19.997/02)
Strasbourg
În cauza Boldea împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din:
domnii B.M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, C. Bîrsan, doamna E. Fura-Sandstrom, doamna A. Gyulumyan, domnul David Thor Bjorgvinsson, doamna I. Ziemele, judecãtori, şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 25 ianuarie 2007,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 19.997/02) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Marian Boldea (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 9 mai 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul este reprezentat de domnul D. Crãciun, avocat în Timişoara. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, doamna B. Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 2 decembrie 2005 Curtea a hotãrât sã comunice cererea Guvernului. În temeiul art. 29 alin. 3, aceasta a hotãrât sã analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a nãscut în anul 1962 şi locuieşte la Timişoara.
A. Originea cauzei
5. Reclamantul este conferenţiar universitar la Facultatea de automaticã şi informaticã a Universitãţii Politehnice din Timişoara.
6. La data de 9 martie 2001, cu ocazia unei reuniuni a corpului didactic al catedrei de informaticã a facultãţii, decanul acesteia a abordat problema plagiatului privind publicaţiile ştiinţifice ale lui A.S. şi L.P., apãrute în luna decembrie 2000, precum şi alte teze de doctorat şi lucrãri de licenţã. Pe fondul unei nemulţumiri generale la adresa publicaţiilor realizate în cadrul catedrei, mai mulţi profesori şi-au exprimat pãrerea asupra aşa-zisului plagiat. Ei au constatat cã cei doi autori preluaserã multe definiţii din teza de doctorat a lui N.P. Reclamantul a fost singurul care a afirmat cã publicaţiile ştiinţifice în discuţie constituiau un plagiat. Concluzia reuniunii a fost cã nivelul ştiinţific al publicaţiilor scãzuse şi cã se recomanda sã se evite publicarea unor articole care se limitau la reproducerea unor definiţii deja existente şi sã se aducã noi contribuţii. S-a mai adãugat faptul cã publicaţiile lui A.S. şi lui L.P. nu constituiau un plagiat, dar cã ele nu reprezentau nici referinţe ştiinţifice în materie (nu se iau în considerare aceste lucrãri). Celor doi autori li s-a adresat un avertisment verbal.
Prin Decizia din 16 mai 2001 comisia de deontologie ad hoc a facultãţii a propus înfiinţarea unei comisii de arbitraj însãrcinate cu soluţionarea diferendului şi realizarea unui studiu aprofundat al publicaţiilor în discuţie. Curtea nu a fost informatã de rezultatele acestor propuneri.
B. Procedura penalã împotriva reclamantului pentru calomnie
7. La data de 9 mai 2001 A.S. şi L.P. au depus fiecare o plângere penalã pentru calomnie împotriva reclamantului, cãruia i-au imputat faptul cã i-a acuzat de plagiat în timpul reuniunii din 9 martie 2001.
8. La data de 11 septembrie 2001, Judecãtoria Timişoara a conexat cele douã plângeri penale.
9. În şedinţa publicã din 9 octombrie 2001 Judecãtoria Timişoara l-a audiat pe reclamant şi a admis proba veritãţii, în temeiul art. 207 din Codul penal. El a depus articolele pãrţilor vãtãmate şi fragmentele relevante din teza de doctorat pretins plagiatã.
10. La data de 27 noiembrie 2001 Judecãtoria Timişoara a audiat 2 martori care participaserã la reuniunea din 9 martie 2001. V.M., coordonatorul tezei pãrţilor vãtãmate, a declarat cã în opinia sa, deşi contestabile, publicaţiile pãrţilor vãtãmate nu constituiau un plagiat. De asemenea, el a apreciat cã afirmaţiile reclamantului au fost fãcute cu rea-credinţã. Martorul U.M. a declarat cã nu se poate pronunţa asupra pretinsului plagiat sau asupra intenţiei reclamantului atunci când i-a calificat pe colegii sãi drept "plagiatori".
11. Prin Sentinţa din 27 noiembrie 2001 Judecãtoria Timişoara a dispus achitarea reclamantului în temeiul art. 10 lit. b)^1 din Codul de procedurã penalã, însã l-a condamnat la plata unei amenzi administrative de 500.000 lei (ROL) (circa 20 EUR) în temeiul art. 18^1, coroborat cu art. 91 din Codul penal. De asemenea, instanţa l-a condamnat sã le plãteascã reclamanţilor cheltuielile de judecatã ocazionate, în valoare de 2.120.000 ROL (circa 80 EUR).
12. Fragmentul relevant din aceastã sentinţã are urmãtorul text:
"Din probatoriul administrat în cauzã: declaraţia inculpatului raportul nr. 262/01 a Facultãţii de Informaticã şi Calculatoare, articolul intitulat «Indicatori pentru caracterizarea fiabilitãţii şi disponibilitãţii» aparţinând pãrţilor vãtãmate, capitolul 2 din teza de doctorat pretins plagiatã, semnatã de N.P., copia procesului-verbal din data de 9 martie 2001, declaraţiile martorilor U.M. şi V.M., instanţa reţine urmãtoarea stare de fapt:
Pãrţile au calitatea de cadre didactice la Universitatea Politehnicã din Timişoara, departamentul de calculatoare iar în data de 9 martie 2001, în cadrul unei şedinţe a colectivului acestui departament inculpatul a afirmat public, cã pãrţile vãtãmate sunt «plagiatori» pe motiv cã un articol semnat de aceştia copiazã un capitol dintr-o tezã de doctorat. Deşi articolul semnat de partea vãtãmatã cuprinde structural şi chiar conceptual definiţii din alte lucrãri, totuşi, intenţia acestora nu a fost de a reproduce, respectiv de a copia aceste lucrãri. Pe de altã parte, infracţiunea de calomnie presupune afirmaţii maliţioase, fãcute cu rea-credinţã şi cu intenţia de a leza demnitatea, cu privire la fapta care dacã ar fi adevãratã ar atrage una din sancţiunile prevãzute de textul incriminator.
Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, dar şi din declaraţiile martorilor, rezultã cã inculpatul a fãcut afirmaţiile cu rea-credinţã şi cu intenţia de a leza demnitatea pãrţilor vãtãmate, afirmaţii care dacã ar fi adevãrate ar atrge pentru pãrţile vãtãmate o sancţiune disciplinarã sau dispreţul public.
Fiind îndeplinitã şi condiţia publicitãţii, instanţa constatã cã din punct de vedere formal fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de «calomnie» prevãzutã de articolul 206 Cod penal.
Din punct de vedere substanţial, fapta nu prezintã gradul de pericol social al unei infracţiuni, deoarece este vorba de o ceartã între colegi din orgoliu profesional, inculpatul aflându-se la primul contact cu justiţia."
13. La data de 3 decembrie 2001 reclamantul a formulat un recurs împotriva sentinţei judecãtoriei. El a susţinut în principal lipsa de motivare a sentinţei pe baza probelor aduse în timpul procedurii, atât de el însuşi, cât şi de pãrţile vãtãmate, şi aceasta cu toate cã ar fi putut beneficia de proba veritãţii prevãzutã de art. 207 din Codul penal. Mai mult, el a afirmat cã judecãtoria s-a limitat la a constata reaua sa credinţã fãrã a se sprijini pe niciun element de probã şi nu a luat deloc în considerare legislaţia referitoare la drepturile de autor şi drepturile conexe. Pãrţile vãtãmate au formulat şi ele recurs împotriva sentinţei pronunţate în primã instanţã.
14. Prin Decizia din 22 martie 2002 Tribunalul Timiş a respins cele douã recursuri. În ceea ce priveşte recursul reclamantului, instanţa a dispus urmãtoarele:
"Examinând recursurile declarate prin prisma motivelor invocate precum şi în limitele articolului 385^6 din Codul de Procedurã Penalã, se constatã cã prima insanţã a reţinut în mod corect starea de fapt şi de drept dedusã judecãţii sancţiunea administrativã aplicatã inculpatului fiind corect individualizatã astfel cã în ceea ce priveşte apelul inculpatului acesta pentru considerentele expuse urmeazã a fi respins în baza articolului 385^15 1) b din Codul de Procedurã Penalã."
15. Recursul pãrţilor vãtãmate a fost respins ca tardiv.
II. Dreptul intern pertinent
A. Codul penal
16. Articolele relevante din Codul penal prevãd urmãtoarele:
ARTICOLUL 18^1
Fapta care nu prezintã pericolul social al unei infracţiuni
"(1) Nu constituie infracţiune fapta prevãzutã de legea penalã, dacã prin atingerea minimã adusã uneia din valorile apãrate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsitã în mod vãdit de importanţã, nu prezintã gradul de pericol social al unei infracţiuni (...)
(3) În cazul faptelor prevãzute în prezentul articol, procurorul sau instanţa aplicã una din sancţiunile cu caracter administrativ prevãzute în art. 91."
ARTICOLUL 91
Sancţiunile cu caracter administrativ
"Când instanţa dispune înlocuirea rãspunderii penale, aplicã una dintre urmãtoarele sancţiuni cu caracter administrativ: (...)
c) amendã de la 100.000 ROL la 10.000.000 ROL."
ARTICOLUL 206
"Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoanã, care, dacã ar fi adevãratã, ar expune acea persoanã la o sancţiune penalã, administrativã sau disciplinarã, ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare între trei luni şi trei ani sau cu amendã."
ARTICOLUL 207
"Proba veritãţii celor afirmate sau imputate este admisibilã, dacã afirmarea sau imputarea a fost sãvârşitã pentru apãrarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a fãcut proba veritãţii nu constituie infracţiunea de insultã sau calomnie."
17. Codul penal a fost modificat substanţial în anul 2004 prin <>Legea nr. 301/2004 , a cãrei intrare în vigoare este prevãzutã pentru data de 1 septembrie 2008. Noul text referitor la calomnie prevede urmãtoarele:
"Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoanã, care, dacã ar fi adevãratã, ar expune acea persoanã la o sancţiune penalã, administrativã sau disciplinarã, ori dispreţului public se pedepseşte cu zile-amendã, de la 10 la 120.
(...)"
18. Codul penal a fost modificat şi completat prin <>Legea nr. 160 din 30 mai 2005 pentru aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 58 din 23 mai 2002 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 2 iunie 2005.
Articolul unic al acestei ordonanţe de urgenţã prevede urmãtoarele:
"(...)
1. La articolul I punctul 2, alineatul (1) al articolului 206 va avea urmãtorul cuprins:
«Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoanã, care, dacã ar fi adevãratã, ar expune acea persoanã la o sancţiune penalã, administrativã sau disciplinarã, ori dispreţului public, se pedepseşte cu amendã de la 2.500.000 lei la 130.000.000 lei. (...)»"
Legea nr. 278 din 4 iulie 2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea şi altor legi a abrogat art. 205-207 din cod.
B. Codul civil
19. Articolele relevante din Codul civil prevãd urmãtoarele:
ARTICOLUL 998
"Orice faptã a omului, care cauzeazã altuia prejudiciu, obligã pe acela din a cãrui greşealã s-a ocazionat, a-l repara."
"ARTICOLUL 999
Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa."
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 alin. 1 din Convenţie
20. Reclamantul se plânge de faptul cã nu i-a fost judecatã în mod echitabil cauza, susţinând cã a fost condamnat la plata unei amenzi administrative în absenţa oricãrei dovezi pertinenete şi fãrã ca instanţele sã fi rãspuns argumentelor pe care el le-a expus. El invocã art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede urmãtoarele în partea sa relevantã:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de cãtre o instanţã independentã şi imparţialã, instituitã de lege, care va hotãrî (...) asupra temeiniciei oricãrei acuzaţii în materie penalã îndreptate împotriva sa. (...)"
A. Asupra admisibilitãţii
21. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Mai mult, ea aratã cã nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declarã admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele pãrţilor
22. Guvernul apreciazã în primul rând cã intrã în competenţa Curţii sã examineze erori de fapt şi de drept pretins comise de o instanţã internã, decât dacã şi în mãsura în care ele ar putea sã aducã atingere drepturilor şi libertãţilor garantate de Convenţie.
23. În al doilea rând, Guvernul considerã cã instanţele interne care au examinat cauza s-au pronunţat motivat asupra argumentelor formulate de reclamant în apãrarea sa. El face trimitere la jurisprudenţa Curţii, conform cãreia art. 6 alin. 1 din Convenţie obligã instanţele sã îşi motiveze hotãrârile, însã fãrã a se putea înţelege cã impune un rãspuns detaliat pentru fiecare argument (Van de Hurk împotriva Olandei, Hotãrârea din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 20, § 61). Problema de a şti dacã o instanţã nu a respectat obligaţia de motivare, prevãzutã de art. 6 din Convenţie, nu se poate analiza decât în lumina circumstanţelor speţei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, Hotãrârea din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A, p. 12, § 29).
24. Astfel, în opinia Guvernului, Judecãtoria Timişoara a analizat probele administrate, a stabilit situaţia de fapt şi s-a pronunţat asupra relei-credinţe a reclamantului. Ea a luat în considerare plângerile pãrţilor vãtãmate, documentele prezentate de pãrţi şi declaraţiile martorilor. Deşi Judecãtoria Timişoara nu a înlãturat în mod expres argumentele reclamantului, Guvernul apreciazã cã, reţinând existenţa faptei pretinse de pãrţile vãtãmate şi elementul subiectiv al infracţiunii, judecãtoria s-a pronunţat indirect asupra pledoariei persoanei în cauzã şi cã, prin urmare, celelalte argumente invocate de cãtre reclamant ar putea fi considerate inutile.
25. În ceea ce priveşte decizia Tribunalului Timiş, Guvernul aratã cã instanţa de recurs a reiterat motivarea Judecãtoriei Timişoara (Helle împotriva Finlandei, Hotãrârea din 19 decembrie 1997, Culegere de decizii şi hotãrâri 1997-VIII, p. 2.930, § 60).
26. În sfârşit, în opinia Guvernului, reclamantul a beneficiat de o procedurã contradictorie, iar instanţele au respectat pe deplin garanţiile de independenţã şi imparţialitate, de celeritate, de publicitate şi de egalitate a armelor.
27. Reclamantul nu a prezentat observaţii ca rãspuns la cele ale Guvernului.
2. Aprecierea Curţii
a) Principiile care se desprind din jurisprudenţa Curţii
28. Curtea reaminteşte cã dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie, înglobeazã, printre altele, dreptul pãrţilor la proces de a prezenta observaţiile pe care le considerã relevante pentru cauza lor. Convenţia nevizând garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci a unor drepturi concrete şi efective (Artico împotriva Italiei, Hotãrârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, § 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacã aceste observaţii sunt într-adevãr "ascultate", adicã analizate temeinic de cãtre instanţa sesizatã. Cu alte cuvinte, art. 6 implicã în special, în sarcina "instanţei", obligaţia de a proceda la o analizã efectivã a mijloacelor, argumentelor şi propunerile de probe ale pãrţilor, fãrã a le stabili relevanţa (Perez împotriva Franţei [MC] nr. 47.287/99, § 80, CEDO 2004-I, şi Van de Hurk, citatã mai sus, § 59).
29. Cu toate acestea, dacã art. 6 alin. 1 obligã instanţele sã îşi motiveze hotãrârile, el nu poate fi înţeles în sensul cã impune un rãspuns amãnunţit pentru fiecare argument (Van de Hurk, citatã mai sus, § 61). Dimensiunea acestei obligaţii poate sã varieze în funcţie de natura hotãrârii. Mai mult, instanţa trebuie sã ţinã cont mai ales de diversitatea mijloacelor pe care un pledant le poate ridica în instanţã şi de diferenţele existente în statele contractante în materie de dispoziţii legale, cutume, concepţii doctrinare, prezentare şi redactare a sentinţelor şi deciziilor. De aceea, problema de a şti dacã o instanţã şi-a încãlcat obligaţia de motivare ce rezultã din art. 6 din Convenţie nu se poate analiza decât în lumina circumstanţelor speţei (Ruiz Torija, citatã mai sus, § 29).
30. În plus, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţã internã care nu şi-a motivat decât pe scurt hotãrârea, prin preluarea motivãrii instanţei inferioare sau altfel, sã fi analizat în mod real chestiunile esenţiale ce i-au fost supuse judecãţii şi sã nu se fi mulţumit cu a aproba pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (Helle, citatã mai sus, § 60).
b) Aplicarea principiilor generale în speţã
31. Curtea observã cã Judecãtoria Timişoara l-a condamnat pe reclamant la plata unei amenzi administrative, dupã ce a stabilit faptele şi a apreciat cã elementul intenţional şi caracterul public al faptelor erau îndeplinite în cauzã. Cu toate acestea, instanţa nu a fãcut nicio referire concretã la elementele de fapt ce ar fi putut justifica concluzia referitoare la vinovãţia reclamantului şi caracterul public al faptelor reţinute. Ea s-a limitat la a afirma cã aceste condiţii erau îndeplinite în speţã.
32. Desigur, în general, nu este de competenţa Curţii sã examineze erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanţã internã (Garcia Ruiz împotriva Spaniei [MC] nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I), interpretarea legislaţiei interne revenind în primul rând autoritãţilor naţionale şi, în special, curţilor şi tribunalelor (Perez, citatã mai sus, § 82, şi Coeme şi alţii împotriva Belgiei, nr. 32.492/96, 32.547/96, 32.548/96, 33.209/96 şi 33.210/96, § 115, CEDO2000-VII). Totuşi, în cauza de faţã, Curtea observã cã Judecãtoria Timişoara nu a procedat la interpretarea tuturor elementelor constitutive ale infracţiunii şi cã nu a analizat probele depuse de reclamant, ceea ce i-ar fi permis sã le înlãture, dacã era cazul, într-un mod motivat, pe cele pe care nu le considera relevante.
33. Mai mult, instanţa care s-a pronunţat asupra recursului reclamantului nu a rãspuns deloc motivelor acestui recurs, întemeiate, în special, pe lipsa de motivare a sentinţei pronunţate în primã instanţã. Dacã este adevãrat cã obligaţia de a-şi motiva hotãrârile, pe care art. 6 alin. 1 din Convenţie le-o impune instanţelor, nu poate fi înţeleasã în sensul de a da un rãspuns detaliat la fiecare argument [Perez, citatã mai sus, § 81, Van de Hurk, citatã mai sus, p. 20, § 61, şi Ruiz Torija, citatã mai sus, § 29; a se vedea şi Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (dec.) nr. 40.490/98, CEDO 2000-IX], trebuie constatat cã, în speţã, Tribunalul Timiş nu a fãcut decât sã facã trimitere la considerentele sentinţei pronunţate de Judecãtoria Timişoara. Chiar dacã aceasta poate constitui o motivare prin preluarea motivelor instanţei inferioare în sensul Cauzei Helle împotriva Finlandei (hotãrâre citatã mai sus, § 56), ar fi fost necesarã o hotãrâre motivatã în detaliu şi completã din partea Judecãtoriei Timişoara pentru a putea considera drept echitabilã procedura îndreptatã împotriva reclamantului. Or, nu aceasta a fost situaţia în speţã, aşa cum s-a constatat mai sus.
34. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a concluziona cã reclamantul are motive temeinice sã susţinã cã hotãrârile Judecãtoriei Timişoara şi ale Tribunalului Timiş nu au fost suficient motivate şi cã reclamantului nu i-a fost judecatã în mod echitabil cauza privind condamnarea sa la plata unei amenzi administrative.
35. În concluzie, a avut loc încãlcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 10 din Convenţie
36. În opinia reclamantului, condamnarea sa pentru calomnie i-a încãlcat dreptul la libertatea de exprimare garantat de art. 10 din Convenţie, care prevede urmãtoarele:
"1. Orice persoanã are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fãrã amestecul autoritãţilor publice şi fãrã a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedicã statele sã supunã societãţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertãţi ce comportã îndatoriri şi responsabilitãţi poate fi supusã unor formalitãţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevãzute de lege, care constituie mãsuri necesare într-o societate democraticã pentru securitatea naţionalã, integritatea teritorialã sau siguranţa publicã, apãrarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sãnãtãţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecãtoreşti."
A. Asupra admisibilitãţii
37. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Mai mult, ea observã cã nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declarã admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele pãrţilor
38. Guvernul recunoaşte cã sentinţa Judecãtoriei Timişoara din 27 noiembrie 2001, menţinutã prin Decizia Tribunalului Timiş din 22 martie 2002, constituie o ingerinţã în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare.
Cu toate acestea, el susţine cã aceastã ingerinţã era prevãzutã de lege, urmãrea un scop legitim şi era necesarã într-o societate democraticã, în spiritul art. 10 alin. 2 din Convenţie.
39. În primul rând, el argumenteazã cã amenda administrativã era prevãzutã de art. 18^1 şi 91 din Codul penal şi cã rambursarea cheltuielilor de judecatã era întemeiatã pe art. 193 din Codul de procedurã penalã şi pe art. 998 din Codul civil. În opinia Guvernului, aceste norme respectã cerinţele de accesibilitate şi previzibilitate dezvoltate de jurisprudenţa Curţii.
40. În al doilea rând, ingerinţa a urmãrit un scop legitim, şi anume cel al protecţiei reputaţiei sau a drepturilor altora.
41. În al treilea rând, Guvernul apreciazã cã mãsura administrativã luatã împotriva reclamantului era justificatã, având în vedere afirmaţiile reclamantului care şi-a acuzat colegii universitari de plagiat. Amenda administrativã ce i s-a aplicat reclamantului constituie o ingerinţã minorã în libertatea de exprimare a reclamantului care, aratã Guvernul, a fost, de altfel, achitat.
Dupã pãrerea Guvernului, este de neconceput ca atingerile aduse reputaţiei sau imaginii unei persoane sã rãmânã nepedepsite, chiar dacã nu îndeplinesc condiţiile unei infracţiuni.
Mai mult, el apreciazã cã reclamantul a fost condamnat la plata unor sume mult reduse faţã de cele reţinute în cauzele în care Curtea a constatat o încãlcare a libertãţii de exprimare (a se vedea, de exemplu, Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit, Hotãrârea din 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, p. 71-78, § 12, şi Pakdemirli împotriva Turciei nr. 35.839/97, § 56, 22 februarie 2005). În ceea ce priveşte cheltuielile de judecatã pe care reclamantul trebuia sã le plãteascã, Guvernul aratã cã ele erau întemeiate pe art. 998 şi 999 din Codul civil, dispoziţii care reglementeazã rãspunderea civilã delictualã, şi susţine cã au, prin urmare, un caracter preventiv, iar nu sancţionator, şi cã, pe deasupra, obligaţia de rambursare nu depindea de întinderea rãspunderii reclamantului.
42. În fine, Guvernul invitã Curtea sã ţinã cont de modificãrile aduse legislaţiei, în special de dezincriminarea calomniei.
43. Reclamantul nu a prezentat observaţii ca rãspuns la cele ale Guvernului.
2. Aprecierea Curţii
a) Principiile care se desprind din jurisprudenţa Curţii
44. Curtea înţelege, în primul rând, sã reaminteascã principiile fundamentale care se desprind din jurisprudenţa sa (a se vedea, printre multe altele, Hertel împotriva Elveţiei, Hotãrârea din 25 august 1998, Culegere 1998-VI, § 46).
45. Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societãţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale progresului sãu şi al dezvoltãrii individuale. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea este valabilã nu numai pentru "informaţiile" sau "ideile" primite favorabil sau considerate ca fiind inofensive sau indiferente, ci şi pentru acelea care lovesc, şocheazã sau neliniştesc: aşa impun pluralismul, toleranţa şi spiritul de deschidere fãrã de care nu existã "societate democraticã". Aşa cum o consacrã art. 10, ea este însoţitã de excepţii care impun totuşi o interpretare restrictivã, iar nevoia de a o limita trebuie sã fie stabilitã în mod convingãtor.
46. Adjectivul "necesar", în sensul art. 10 alin. 2 din Convenţie, implicã o "nevoie socialã imperioasã". Statele contractante beneficiazã de o anumitã marjã de apreciere pentru a judeca existenţa unei astfel de nevoi, însã ea este dublatã de un control european ce vizeazã deopotrivã legea şi hotãrârile care o aplicã, chiar dacã ele emanã de la o instanţã independentã. Aşadar, Curtea este competentã sã statueze în ultimã instanţã asupra chestiunii de a şti dacã o "restricţie" este compatibilã cu libertatea de exprimare pe care o protejeazã art. 10.
47. Curtea nu are în niciun caz sarcina, atunci când îşi exercitã controlul, sã se substituie instanţelor interne competente, ci de a verifica din perspectiva art. 10 hotãrârile pe care le-au pronunţat acestea în virtutea puterii lor de apreciere. Dar aceasta nu înseamnã cã ea trebuie sã se limiteze la a cerceta dacã statul pârât a fãcut uz de aceastã putere cu bunã-credinţã, cu grijã şi în mod rezonabil: ea trebuie sã evalueze ingerinţa din perspectiva întregii cauze pentru a stabili dacã ea a fost "proporţionalã cu scopul legitim urmãrit" şi dacã motivele invocate de autoritãţile naţionale pentru a o justifica par sã fie "pertinente şi suficiente". Astfel, Curtea trebuie sã se convingã de faptul cã autoritãţile naţionale au aplicat reguli conforme principiilor consacrate de art. 10 şi bazându-se, în plus, pe o apreciere acceptabilã a faptelor relevante (Zana împotriva Turciei, Hotãrârea din 25 noiembrie 1997, Culegere 1997-VII, p. 2.547-2.548, § 51, şi Kyprianou împotriva Ciprului [MC] nr. 73.797/01, § 171, 15 decembrie 2005). Mai mult, echitatea procedurii şi garanţiile pe care ea le oferã (a se vedea, mutatis mutandis, Kyprianou, citatã mai sus, § 171), precum şi natura şi gravitatea pedepselor aplicate (Ceylan împotriva Turciei [MC] nr. 23.556/94, § 37, CEDO 1999-IV, Tammer împotriva Estoniei nr. 41.205/98, § 69, CEDO 2001-I, şi Lesnik împotriva Slovaciei nr. 35.640/97, §§ 63-64, CEDO 2003-IV) sunt, de asemenea, elemente de luat în considerare atunci când este analizatã proporţionalitatea atingerii aduse libertãţii de exprimare garantate de art. 10 din Convenţie.
b) Aplicarea principiilor în speţã
(i) Ingerinţa
48. Curtea observã cã pãrţile sunt de aceeaşi pãrere atunci când considerã cã Hotãrârea Judecãtoriei Timişoara din 27 noiembrie 2001 şi cea a Tribunalului Timiş din 22 martie 2002 constituie o ingerinţã în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare.
(ii) Ingerinţa era "prevãzutã de lege"?
49. Reclamantul nu contestã faptul cã condamnarea sa la plata unei amenzi administrative şi la restituirea cheltuielilor de judecatã a avut o bazã în dreptul intern, ce a fost accesibilã şi previzibilã.
50. Curtea observã, ca şi Guvernul, cã infracţiunea de calomnie era reglementatã de art. 206 din Codul penal, cã amenda administrativã era prevãzutã de art. 18^1 şi 91 din Codul penal şi cã restituirea cheltuielilor de judecatã era întemeiatã pe art. 193 din Codul de procedurã penalã şi pe art. 998 şi 999 din Codul civil. Prin urmare, nu poate fi contestat faptul cã ingerinţa era "prevãzutã de lege".
(iii) Ingerinţa urmãrea un scop legitim?
51. Curtea observã cã ingerinţa urmãrea un scop legitim în sensul art. 10 alin. 2, şi anume protecţia reputaţiei altuia, în cazul de faţã a celor doi colegi, pe care reclamantul i-a acuzat de plagiat.
(iv) Ingerinţa era necesarã într-o societate democraticã?
52. În cauza de faţã, instanţele naţionale au considerat cã reclamantul a adus atingere onoarei şi imaginii publice ale colegilor sãi, imputându-le acte determinate, precum plagiatul. Aşadar, trebuie analizat dacã motivele avansate de autoritãţile naţionale pentru a justifica condamnarea persoanei în cauzã erau pertinente şi suficiente.
53. Pentru a se pronunţa asupra acestei chestiuni, Curtea va ţine cont în special de termenii utilizaţi în afirmaţiile fãcute, de contextul în care aceştia au fost folosiţi şi de cauzã în ansamblul ei, inclusiv de modalitãţile în care au fost fãcute afirmaţiile.
54. Trebuie reamintitã jurisprudenţa bine stabilitã a Curţii, conform cãreia, pentru a aprecia existenţa unei "nevoi sociale imperioase", care sã justifice o ingerinţã în exercitarea libertãţii de exprimare, trebuie sã se facã distincţia între fapte şi judecãţi de valoare. Dacã materialitatea primelor poate fi doveditã, ultimele nu se preteazã la o demonstrare a exactitãţii lor (a se vedea, printre altele, Cumpãnã şi Mazãre împotriva României [MC], nr. 33.348/96, § 98, CEDO 2004-XI, şi De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, Hotãrârea din 24 februarie 1997, Culegere 1997-I, p. 235, § 42).
55. Desigur, atunci când este vorba de afirmaţii legate de conduita unui terţ, a distinge între imputãri de fapt şi judecãţi de valoare se poate dovedi uneori un lucru dificil, ca în cauza de faţã. Totuşi, chiar şi o judecatã de valoare poate sã se dovedeascã excesivã dacã este complet lipsitã de bazã fapticã (Ierusalim împotriva Austriei, nr. 26.958/95, § 43, CEDO 2001-II).
56. Mai întâi, Curtea observã cã afirmaţiile reclamantului au fost grave, în mãsura în care ele îi acuzau pe cei doi colegi cã au comis un plagiat, dar cã ele aveau o bazã fapticã (Sabou şi Pîrcãlab împotriva României, Hotãrârea din 28 septembrie 2004, nr. 46.572/99, § 39). În acest sens, Curtea observã cã, în cadrul reuniunii corpului didactic al catedrei de informaticã, decanul facultãţii abordase subiectul aşa-zisului plagiat pe care l-au constituit articolele lui A.S. şi L.P., apãrute în luna decembrie 2000, precum şi al altor teze de doctorat şi lucrãri de licenţã. Participanţii la reuniune au dezaprobat preluarea de cãtre A.S. şi L.P. a unui mare numãr de definiţii şi lipsa contribuţiilor proprii, mergând pânã la a le da autorilor un avertisment verbal. Prin urmare, afirmaţiile reclamantului, care se bazau cel puţin pe un început de probã, nu au fost lipsite de fundament şi nu au avut ca scop sã întreţinã o campanie calomniatoare la adresa colegilor sãi. De asemenea, Curtea observã cã afirmaţiile incriminate nu s-au referit la aspecte ale vieţii private ale lui A.S. şi lui L.P., ci la comportamente ce implicau calitatea lor de profesori (a se vedea, mutatis mutandis, Dalban împotriva României [MC], nr. 28114/95, § 50, CEDO 1999-VI, şi Sabou şi Pîrcãlab, citatã mai sus, § 39).
57. Curtea apreciazã apoi cã este important sã analizeze conţinutul afirmaţiilor reclamantului în lumina situaţiei de la momentul respectiv din catedra de informaticã a Facultãţii de automaticã şi informaticã din cadrul Universitãţii Politehnice din Timişoara (Zana, citatã mai sus, § 56). În acest sens, trebuie constatat faptul cã exista o nemulţumire generalã faţã de publicaţiile recente realizate în cadrul catedrei şi cã decanul facultãţii convocase o reuniune. Era vorba, fãrã îndoialã, de un subiect de interes general pentru catedra respectivã, asupra cãruia membrii sãi fuseserã invitaţi sã se pronunţe. Prin urmare, Curtea apreciazã cã afirmaţiile reclamantului nu constituie decât opinia sa profesionalã, exprimatã în cadrul acestei reuniuni.
58. Mai mult, Curtea constatã cã era vorba de afirmaţii verbale, pronunţate în timpul unei reuniuni, ceea ce l-a împiedicat pe reclamant sã le reformuleze, sã le completeze sau sã le retragã (a se vedea, mutatis mutandis, Fuentes Bobo împotriva Spaniei, Hotãrârea din 29 februarie 2000, nr. 39.293/98, § 46, şi, a contrario, De Diego Nafria împotriva Spaniei, Hotãrârea din 14 martie 2002, nr. 46.833/99, § 41).
59. Un alt factor cu o oarecare greutate în speţã este atitudinea reclamantului în timpul procedurii penale îndreptate împotriva lui. Curtea observã cã partea în cauzã a dovedit interes faţã de procesul sãu, prezentându-se la toate termenele în faţa Judecãtoriei Timişoara şi în faţa Tribunalului Timiş. El şi-a motivat recursul, a depus concluzii scrise, a prezentat, în toate etapele procedurii, elemente de probã susceptibile sã îi susţinã afirmaţiile sau sã le ofere o bazã fapticã suficientã (a se vedea, a contrario, Cumpãnã şi Mazãre, citatã mai sus, § 104, Stângu şi Scutelnicu împotriva României, Hotãrârea din 31 ianuarie 2006, nr. 53.899/00, § 51, şi Ivanciuc împotriva României (dec.), nr. 18.624/03, 8 septembrie 2005). Toate acestea demonstreazã cã reclamantul a acţionat de bunã-credinţã.
60. În plus, Curtea observã cã instanţele nu au analizat probele depuse de reclamant în timpul şedinţelor de judecatã. Astfel, deşi reclamantul a fãcut proba veritãţii afirmaţiilor sale şi a prezentat documentele care sã o susţinã, instanţele nu au fãcut trimitere la acestea. Reclamantul a invocat aceastã lacunã în recursul sãu, însã Tribunalul Timiş nu a analizat aceastã chestiune.
61. Acestea fiind spuse, pentru a proteja interesele concurente pe care le reprezintã libertatea de exprimare şi libertatea dezbaterilor, este esenţial sã se asigure într-o anumitã mãsurã o procedurã echitabilã şi egalitatea armelor (Steel şi Morris împotriva Regatului Unit, nr. 68.416/01, § 95, CEDO 2005-II). Curtea a constatat deja cã lipsa motivãrii hotãrârilor pronunţate în speţã a lipsit de echitate procedura de calomnie, încãlcând art. 6 alin. 1 din Convenţie. Pentru a aprecia proporţionalitatea ingerinţei din perspectiva art. 10, ea trebuie sã ia în considerare şi dificultãţile de care s-a lovit reclamantul. Într-adevãr, dacã chestiunea principalã care se ridicã în privinţa art. 6 este cea a caracterului echitabil al procedurii referitoare la acuzaţiile în materie penalã îndreptate împotriva persoanei interesate, capãtul de cerere întemeiat pe art. 10 se raporteazã la consecinţele condamnãrii sale pentru exercitarea libertãţii sale de exprimare (Kyprianou, citatã mai sus, § 150).
În cauza de faţã, lipsa de motivare a hotãrârilor pronunţate de instanţele interne (paragrafele 28-35 de mai sus) nu poate decât sã determine şi încãlcarea art. 10 din Convenţie.
62. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea apreciazã cã autoritãţile naţionale nu au oferit motive pertinente şi suficiente pentru a justifica condamnarea reclamantului la plata unei amenzi administrative şi la suportarea cheltuielilor de judecatã fãcute de pãrţile vãtãmate. Aceastã condamnare nu rãspundea, aşadar, unei "necesitãţi sociale imperioase".
Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 10 din Convenţie.
III. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 13 din Convenţie
63. Reclamantul se plânge, de asemenea, cã dreptul sãu la un recurs efectiv a fost încãlcat prin faptul cã Tribunalul Timiş i-a respins recursul introdus împotriva Sentinţei din 27 noiembrie 2001 fãrã sã fi analizat argumentele pe care el le-a adus. Acesta invocã art. 13 din Convenţie, care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã, ale cãrei drepturi şi libertãţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încãlcate, are dreptul sã se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încãlcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."
64. Curtea constatã cã acest capãt de cerere se referã la aceleaşi fapte ca cele analizate în privinţa art. 6 alin. 1 din Convenţie. Deoarece acest capãt de cerere nu ridicã nicio problemã diferitã de cea deja ridicatã din perspectiva articolului menţionat mai sus, Curtea nu considerã necesar sã îl analizeze separat pe fond.
IV. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
65. Conform art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
66. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de satisfacţie echitabilã. Prin urmare, Curtea apreciazã cã nu este cazul sã i se acorde vreo sumã cu acest titlu.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN UNANIMITATE,
CURTEA
1. declarã cererea admisibilã;
2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie;
3. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 10 din Convenţie;
4. hotãrãşte cã nu este necesar sã analizeze pe fond capãtul de cerere întemeiat pe art. 13 din Convenţie. Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 15 februarie 2007, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
----------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
