Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 33.970/05)
În Cauza Kaya împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), reunitã într-o camerã compusã din: domnii J. Hedigan, preşedinte, C. Bîrsan, V. Zagrebelski, doamna A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, doamna I. Ziemele, judecãtori, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 21 septembrie 2006, pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã cererea (nr. 33.970/05) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean turc, domnul Saban Kaya (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 15 septembrie 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul este reprezentat de domnul avocat A. Irmieş, din Cluj-Napoca. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, doamna B. Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. În 26 octombrie 2005, preşedintele Secţiei a III-a a decis sã comunice cererea Guvernului român şi celui turc.
Întemeindu-se pe dispoziţiile art. 29 § 3 din Convenţie, preşedintele Secţiei a III-a a decis cã admisibilitatea şi temeinicia cauzei vor fi examinate împreunã.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele speţei
4. Reclamantul, cetãţean turc de origine kurdã, s-a nãscut în 1969 şi locuieşte în prezent în Turcia.
5. Conform afirmaţiilor reclamantului, necontestate de Guvern, la data faptelor el locuia în România de mai mult de 5 ani. În 2003, reclamantul s-a cãsãtorit cu A.-I.P., cetãţeanã româncã. O copie a certificatului de cãsãtorie a fost depusã la dosar.
6. Printr-o ordonanţã din 15 aprilie 2005, procurorul P.C. de la Parchetul de pe lângã Curtea de Apel Bucureşti l-a declarat pe reclamant "indezirabil" şi i-a interzis şederea pe teritoriul României pentru o perioadã de 15 ani, pe motiv cã existau "informaţii suficiente şi serioase conform cãrora el desfãşura activitãţi de naturã sã punã în pericol securitatea naţionalã". Ultimul paragraf al ordonanţei menţiona cã ea trebuia sã fie comunicatã reclamantului şi pusã în executare de Autoritatea pentru strãini, în virtutea <>art. 81 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul strãinilor în România.
7. Conform documentelor depuse la dosar de cãtre reclamant, la 19 aprilie 2005 Ministerul de Interne a informat Serviciul Român de Informaţii, Ministerul Afacerilor Externe şi poliţia de frontierã cã reclamantului i se interzisese şederea.
8. Printr-o scrisoare din 18 aprilie 2005, Ministerul de Interne a solicitat Autoritãţii pentru strãini sã îndeplineascã formalitãţile necesare în vederea transferãrii reclamantului la centrul special pentru strãini "Tudor Gociu". Cu aceastã ocazie, Ministerul de Interne a informat Autoritatea pentru strãini cã reclamantul deţinea un permis de şedere valabil pânã la data de 8 iunie 2005.
9. La 18 aprilie 2005, reclamantul a fost arestat de cãtre agenţi de la poliţia de frontierã şi de la Autoritatea pentru strãini. Cu aceastã ocazie a fost întocmit un proces-verbal de cãtre 3 agenţi de la poliţia de frontierã. În aceeaşi zi, reclamantul a fost condus de cãtre agenţii de poliţie în faţa Autoritãţii pentru strãini din Bucureşti. A doua zi, reclamantul a fost expulzat în Turcia.
10. La 19 aprilie 2005, avocatul reclamantului a sesizat Curtea de Apel Bucureşti cu o contestaţie administrativã împotriva Ordonanţei Parchetului din 15 aprilie 2005. El a cerut, de asemenea, suspendarea executãrii mãsurii. Avocatul reclamantului a evidenţiat faptul cã reclamantul locuia de mult timp în România, cã era cãsãtorit cu o cetãţeanã româncã şi cã nu sãvârşise nicio infracţiune împotriva securitãţii statului.
11. Audierea în faţa Curţii de Apel Bucureşti a avut loc la 20 aprilie 2005. Printr-o sentinţã din aceeaşi zi, Curtea de Apel a respins contestaţia, cu urmãtoarea motivare:
"Curtea, din analiza ansamblului probator administrat la dosarul cauzei, precum şi a susţinerilor şi apãrãrilor formulate, constatã:
În sensul dispoziţiei <>art. 83 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 194/2002 , «Declararea ca indezirabil constituie o mãsurã administrativã de autoritate, dispusã împotriva unui strãin care a desfãşurat, desfãşoarã sau existã indicii temeinice cã intenţioneazã sã desfãşoare activitãţi de naturã sã punã în pericol siguranţa naţionalã sau ordinea publicã».
Mãsura dispusã de procurorul desemnat de la Parchetul de pe lângã Curtea de Apel Bucureşti s-a luat la solicitarea Serviciului Român de Informaţii, adresatã cu nr. 001382622 din 15 aprilie 2005, care a constatat cã faţã de dispoziţiile <>art. 83 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 194/2002 sunt suficiente indicii temeinice cã reclamantul desfãşoarã activitãţi de naturã sã punã în pericol securitatea naţionalã, fapt pentru care s-au fãcut aplicabile dispoziţiile <>art. 83 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 194/2002 , modificatã şi completatã prin <>Legea nr. 482/2004 .
Faţã de dispoziţiile <>art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 194/2002 , comunicarea datelor şi informaţiilor care constituie motive ce au stat la baza deciziei de declarare ca indezirabil pentru raţiuni de siguranţã naţionalã se poate face numai în condiţiile stabilite şi cãtre destinatarii expres prevãzuţi de actele normative care reglementeazã regimul activitãţilor referitoare la siguranţa naţionalã şi protejarea informaţiilor clasificate, astfel cã acestea nu pot fi, sub nicio formã, aduse la cunoştinţa strãinului declarat indezirabil.
Se mai constatã de cãtre instanţã cã punerea în executare a ordonanţei atacate s-a realizat sub incidenţa prevederilor art. 93 alin. (1) şi (4) şi ale <>art. 83 alin. (4^1) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 194/2002 , modificatã şi completatã prin <>Legea nr. 482/2004 , privind introducerea şi scoaterea din centrul de cazare «Tudor Gociu» (...), îndepãrtarea de pe teritoriul României fiind realizatã la data de 19 aprilie 2005.
Având în vedere cele expuse şi datã fiind gravitatea abaterilor sãvârşite, de naturã a pune în pericol siguranţa naţionalã (...), Curtea urmeazã a respinge acţiunea formulatã de reclamantul Kaya Saban ca nefondatã."
În temeiul <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 194/2002 , aceastã hotãrâre este irevocabilã.
II. Dreptul şi practica interne pertinente
A. <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 194/2002 din 12 decembrie 2002 privind regimul strãinilor în România (publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 955 din 27 decembrie 2002)
12. Dispoziţiile aplicabile sunt urmãtoarele:
Articolul 81
"(1) Aducerea la cunoştinţa strãinului a dispoziţiei de pãrãsire a teritoriului României se realizeazã de cãtre Autoritatea pentru strãini ori de formaţiunile sale teritoriale.
(2) Dispoziţia de pãrãsire a teritoriului se redacteazã în douã exemplare, în limba românã şi într-o limbã de circulaţie internaţionalã.
(3) Atunci când strãinul este prezent, un exemplar al dispoziţiei de pãrãsire a teritoriului se înmâneazã acestuia, sub semnãturã (...)
(4) Dacã strãinul nu este prezent, comunicarea se realizeazã astfel:
a) prin poştã, cu confirmare de primire, la adresa la care strãinul a declarat cã locuieşte;
b) prin afişare la sediul Autoritãţii pentru strãini şi al formaţiunii teritoriale, în cazul în care nu se cunoaşte adresa la care locuieşte strãinul."
Articolul 83
"(1) Declararea ca indezirabil constituie o mãsurã administrativã de autoritate, dispusã împotriva unui strãin care a desfãşurat, desfãşoarã ori existã indicii temeinice cã intenţioneazã sã desfãşoare activitãţi de naturã sã punã în pericol siguranţa naţionalã sau ordinea publicã.
(2) Mãsura prevãzutã la alin. (1) se dispune de cãtre procurorul anume desemnat de la Parchetul de pe lângã Curtea de Apel Bucureşti, la propunerea Autoritãţii pentru strãini sau a altor instituţii cu competenţe în domeniul ordinii publice şi siguranţei naţionale care deţin date sau indicii temeinice în sensul celor prevãzute la alin. (1).
(3) Procurorul se pronunţã, prin ordonanţã motivatã, în termen de 5 zile de la primirea propunerii formulate în condiţiile alin. (2) şi, în cazul aprobãrii acesteia, transmite ordonanţa de declarare ca indezirabil la Autoritatea pentru strãini pentru a fi pusã în executare. Atunci când declararea strãinului ca indezirabil se întemeiazã pe raţiuni de siguranţã naţionalã, în conţinutul ordonanţei nu vor fi menţionate motivele care stau la baza acestei decizii.
(4) Dreptul de şedere al strãinului înceteazã de drept de la data emiterii ordonanţei de declarare ca indezirabil.
(5) Perioada pentru care un strãin poate fi declarat indezirabil este de la 5 la 15 ani (...)."
Articolul 84
"(1) Ordonanţa de declarare ca indezirabil se aduce la cunoştinţã strãinului de cãtre Autoritatea pentru strãini, în condiţiile prevãzute la art. 81.
(2) Comunicarea datelor şi informaţiilor care constituie motivele ce au stat la baza deciziei de declarare ca indezirabil pentru raţiuni de siguranţã naţionalã se poate face numai în condiţiile stabilite şi cãtre destinatarii în mod expres prevãzuţi de actele normative care reglementeazã regimul activitãţilor referitoare la siguranţa naţionalã şi protejarea informaţiilor clasificate. Asemenea date şi informaţii nu pot fi, sub nicio formã, direct sau indirect, aduse la cunoştinţa strãinului declarat indezirabil."
Articolul 85
"(1) Ordonanţa de declarare ca indezirabil poate fi atacatã de strãinul împotriva cãruia a fost dispusã, în termen de 5 zile lucrãtoare de la data comunicãrii, la Curtea de Apel Bucureşti. Sentinţa instanţei este definitivã şi irevocabilã.
(2) Exercitarea cãii de atac prevãzute la alin. (1) nu are efect suspensiv de executare a ordonanţei (...)."
Articolul 93
Luarea în custodie publicã a strãinilor
"(1) Luarea în custodie publicã este o mãsurã de restrângere a libertãţii de mişcare dispusã de magistrat împotriva strãinului care nu a putut fi returnat în termenul prevãzut de prezenta ordonanţã de urgenţã, precum şi împotriva strãinului care a fost declarat indezirabil sau cu privire la care instanţa a dispus expulzarea.
...........................................................................................
(4) Luarea în custodie publicã a strãinilor declaraţi indezirabili se dispune de cãtre procurorul care a dispus mãsura declarãrii ca indezirabil, prin ordonanţa prevãzutã la art. 83 alin. (3).
...........................................................................................
(6) Perioada maximã de luare în custodie publicã a strãinilor împotriva cãrora s-a dispus mãsura returnãrii nu poate depãşi 6 luni.
(7) Strãinii împotriva cãrora s-a dispus mãsura returnãrii pot depune plângere împotriva mãsurii luãrii în custodie publicã, dispusã de procuror în condiţiile prevãzute la alin. (2), la Curtea de Apel Bucureşti, care este obligatã sã o rezolve în termen de 5 zile de la data primirii. Introducerea plângerii nu suspendã executarea mãsurii luãrii în custodie publicã."
B. <>Decizia nr. 342 din 16 septembrie 2003 a Curţii Constituţionale
13. Într-o cauzã similarã celei a reclamantului, Curtea Constituţionalã s-a pronunţat asupra compatibilitãţii <>art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 194/2002 cu principiile constituţionale de nediscriminare, cele ale dreptului de acces la un tribunal şi ale dreptului la un proces echitabil. Excepţia de neconstituţionalitate fusese ridicatã de un strãin în cadrul contestãrii ordonanţei parchetului prin care fusese declarat indezirabil pe motiv cã "existau informaţii suficiente şi serioase potrivit cãrora el desfãşura activitãţi de naturã sã punã în pericol securitatea naţionalã".
14. Curtea Constituţionalã a considerat cã articolul precitat era conform Constituţiei şi Convenţiei, pentru urmãtoarele motive:
"În cauza de faţã situaţia strãinilor declaraţi indezirabili în scopul apãrãrii siguranţei naţionale şi protejãrii informaţiilor clasificate este diferitã de cea a celorlalţi cetãţeni strãini, ceea ce poate determina legiuitorul sã stabileascã drepturi diferite pentru aceste douã categorii de cetãţeni strãini, fãrã ca prin aceasta sã se încalce principiul egalitãţii. Diferenţa realã, care rezultã din cele douã situaţii, justificã existenţa unor reguli distincte.
Totodatã Curtea constatã cã interdicţia stabilitã de legiuitor pentru cetãţenii strãini declaraţi indezirabili, de a nu li se aduce la cunoştinţã datele şi informaţiile pe baza cãrora s-a luat o astfel de decizie, este în concordanţã cu dispoziţiile constituţionale ale art. 31 alin. (3), potrivit cãrora «Dreptul la informaţie nu trebuie sã prejudicieze [...] siguranţa naţionalã».
Dispoziţiile <>art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 194/2002 nu încalcã principiul accesului liber la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie, deoarece, conform art. 85 alin. (1), împotriva mãsurii dispuse de procuror de declarare ca indezirabil este deschisã calea acţiunii în justiţie.
Curtea nu poate reţine nici încãlcarea prevederilor art. 123 alin. (2) din Constituţie referitor la independenţa judecãtorilor, deoarece aceştia trebuie sã respecte legea care dã prioritate intereselor privind siguranţa naţionalã a României. Instanţa urmeazã sã soluţioneze contestaţia în conformitate cu prevederile <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 194/2002 cu privire la regimul strãinilor în România, verificând legalitatea şi temeinicia ordonanţei în condiţiile şi în limitele acesteia.
Referitor la prevederile cuprinse în Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (art. 6 § 1), precum şi la cele ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (art. 9 şi 10), invocate în motivarea excepţiei, Curtea reţine cã textul legal criticat nu opreşte pãrţile interesate de a apela la instanţele judecãtoreşti, de a fi apãrate şi de a se prevala de toate garanţiile procesuale care condiţioneazã într-o societate democraticã procesul echitabil. De altfel, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a statuat (prin Hotãrârea din 5 octombrie 2000, pronunţatã în Cauza Mouia împotriva Franţei) cã «deciziile privind intrarea, şederea şi expulzarea strãinilor nu privesc drepturile şi obligaţiile civile ale reclamantului şi nici acuzaţii de naturã penalã, în sensul art. 6 § 1 din Convenţie»."
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 5 § 1 lit. f) din Convenţie
15. Reclamantul invocã nelegalitatea detenţiei care a precedat expulzarea sa, cu încãlcarea art. 5 § 1 lit. f) din Convenţie, care prevede urmãtoarele:
"Art. 5.1. Orice persoanã are dreptul la libertate şi la siguranţã. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia urmãtoarelor cazuri şi potrivit cãilor legale: (...)
f) dacã este vorba despre arestarea sau detenţia legalã a unei persoane pentru a o împiedica sã pãtrundã în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva cãreia se aflã în curs o procedurã de expulzare ori de extrãdare."
16. Curtea reaminteşte cã art. 5 § 1 cuprinde lista completã a circumstanţelor în care indivizii pot fi privaţi în mod legal de libertatea lor, luând în considerare faptul cã aceste circumstanţe implicã o interpretare restrictivã, fiind vorba despre excepţii de la o garanţie fundamentalã a libertãţii individuale (Quinn împotriva Franţei, Hotãrârea din 22 martie 1995, seria A, nr. 311, p. 17, § 42).
17. În speţã, nimeni nu contestã faptul cã reclamantul a fost deţinut în aşteptarea unei expulzãri în sensul art. 5 § 1 lit. f). Aceastã dispoziţie impune doar ca "o procedurã de expulzare (sã fie) în curs"; nu este necesar sã se verifice dacã decizia iniţialã de expulzare se justificã sau nu în raport cu legislaţia internã sau cu Convenţia. Din acest punct de vedere, art. 5 § 1 lit. f) nu prevede aceeaşi protecţie ca art. 5 § 1 lit. c) (Chahal împotriva Marii Britanii, Hotãrârea din 15 noiembrie 1996, pp. 1862-3, § 112).
18. Revine totuşi Curţii responsabilitatea de a verifica dacã detenţia reclamantului a fost "legalã" în raport cu aceastã dispoziţie, ţinând în special cont de garanţiile pe care le oferã sistemul intern. În privinţa "legalitãţii" unei detenţii, ţinând cont de "cãile legale", Convenţia trimite în principal la obligaţia de respectare a normelor de fond, precum şi a celor de procedurã din legislaţia naţionalã, dar ea impune în plus conformitatea oricãrei privãri de libertate cu scopul art. 5: protecţia individului contra arbitrariului (Dougoz împotriva Greciei, nr. 40.907/98, § 54, CEDO 2001-II).
19. Din acest punct de vedere, Curtea aminteşte cã, impunând ca orice privare de libertate sã fie efectuatã "conform cãilor legale", art. 5 § 1 prevede în primul rând ca orice arestare sau detenţie sã aibã o bazã legalã în dreptul intern. Totuşi, aceste prevederi nu se limiteazã la a trimite la dreptul intern; ele vizeazã, de asemenea, calitatea legii; aceasta trebuie sã fie compatibilã cu preeminenţa dreptului, noţiune inerentã ansamblului articolelor Convenţiei. Aceastã calitate implicã faptul cã o lege naţionalã care autorizeazã o privare de libertate trebuie sã fie suficient de accesibilã şi precisã pentru a se evita orice pericol de arbitrariu (Amuur împotriva Franţei, Hotãrârea din 25 iunie 1996, Culegere de hotãrâri şi decizii 1996-III, p. 850, § 50).
20. Curtea observã cã, în speţã, plasarea reclamantului în centrul special avea o bazã în dreptul intern: <>art. 93 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 194/2002 , potrivit cãruia o persoanã poate fi luatã în custodie publicã, în aşteptarea expulzãrii sale, dacã a fost declaratã indezirabilã sau dacã ea a fãcut obiectul unei proceduri de expulzare. Art. 93 prevede, de asemenea, durata şi modalitãţile detenţiei.
Or, în ceea ce priveşte detenţia reclamantului între 18 şi 19 aprilie 2005, Curtea relevã cã baza legalã a acestei privãri de libertate este Ordonanţa din 15 aprilie 2005 a Parchetului de pe lângã Tribunalul Bucureşti, care se întemeiazã pe <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 194/2002 , citatã mai sus.
21. Curtea reaminteşte cã rolul sãu nu este acela de a examina in abstracto legislaţia şi practica interne aplicabile în aceastã cauzã, ci acela de a aprecia dacã modul în care ele au afectat reclamantul încalcã prevederile Convenţiei [a se vedea, mutatis mutandis, Padovani împotriva Italiei, Hotãrârea din 26 februarie 1993, seria A, nr. 257-B, p. 20, § 24, şi Bellerin Lagares împotriva Spaniei (decizie), nr. 31.548/02, 4 noiembrie 2003]. Or, detenţia, în speţã, nu a durat decât o zi, un interval de timp pe care Curtea nu îl considerã nerezonabil.
În plus, conform art. 93 citat mai sus, reclamantul avea posibilitatea contestãrii mãsurii luãrii sale în custodie publicã.
22. În lumina criteriilor degajate din jurisprudenţã şi ţinând cont de ansamblul circumstanţelor speţei, Curtea apreciazã cã durata detenţiei, de numai o zi, este rezonabilã.
Prin urmare, aceastã parte a cererii este în mod evident nefondatã, în sensul art. 35 § 3 din Convenţie, şi trebuie respinsã în conformitate cu art. 35 § 4.
II. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 6 § 1 din Convenţie
23. Reclamantul invocã o încãlcare a dreptului sãu la un proces echitabil cu ocazia procedurii care s-a derulat în faţa Curţii de Apel Bucureşti, care s-a finalizat prin Hotãrârea din 20 aprilie 2005.
24. Curtea aminteşte cã deciziile referitoare la îndepãrtarea strãinilor, cum a fost cazul în speţã cu privire la Hotãrârea din 20 aprilie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, nu implicã contestarea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil şi nici nu se referã la temeinicia unei acuzaţii în materie penalã, în sensul art. 6 § 1 din Convenţie [Mouia împotriva Franţei (MC), nr. 39.652/98, § 40, CEDO 2000-X].
Astfel, Curtea apreciazã cã aceastã parte a cererii este incompatibilã ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei şi trebuie respinsã în conformitate cu art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
III. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 16 din Convenţie şi a art. 4 din Protocolul nr. 4
25. Fãrã a-şi susţine afirmaţiile, reclamantul invocã o violare a art. 16 din Convenţie şi a art. 4 din Protocolul nr. 4.
26. Curtea observã cã aceste capete de cerere nu sunt susţinute. Prin urmare, ele sunt în mod evident nefondate şi trebuie respinse în conformitate cu art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
IV. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 8 din Convenţie
27. Reclamantul invocã faptul cã mãsura de expulzare, precum şi interdicţia de şedere pe o duratã de 15 ani pronunţate împotriva sa aduc atingere dreptului sãu la viaţã privatã şi de familie, garantat de art. 8 din Convenţie, astfel redactat:
"Art. 8.1. Orice persoanã are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului sãu şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autoritãţi publice în exercitarea acestui drept decât în mãsura în care acest amestec este prevãzut de lege şi dacã constituie o mãsurã care, într-o societate democraticã, este necesarã pentru securitatea naţionalã, siguranţa publicã, bunãstarea economicã a ţãrii, apãrarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sãnãtãţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertãţilor altora."
A. Asupra admisibilitãţii
28. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit nefondat, în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Ea relevã cã, de altfel, acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar deci sã fie declarat admisibil.
B. Pe fond
1. Cu privire la existenţa unei ingerinţe
29. Guvernul nu contestã existenţa unei vieţi private şi familiale a reclamantului în România înainte de expulzarea lui, dar susţine cã aceastã mãsurã, precum şi interdicţia de şedere nu au constituit o ingerinţã în viaţa sa privatã şi familialã. În aceastã privinţã, aratã cã reclamantul nu avea drept de şedere permanentã în România, ci locuia pe baza unei vize valabile pânã la 8 iunie 2005, care putea fi reînnoitã. Mai mult, subliniazã cã soţia reclamantului putea sã meargã în Turcia pentru a continua viaţa familialã, dupã expulzare. Guvernul susţine cã reclamantul, care se gãsea în România de numai 5 ani, nu şi-a petrecut "cea mai mare parte a existenţei" sale pe teritoriul acestei ţãri. În sfârşit, considerã cã nu a existat nicio ingerinţã în viaţa sa privatã şi familialã.
30. Reclamantul contestã susţinerile Guvernului. El afirmã cã soţiei sale i-a fost imposibil sã se mute în Turcia, ţinând cont de religia sa. El contestã accesibilitatea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 194/2002 , precum şi scopul mãsurii de expulzare, luatã în conformitate cu ordonanţa menţionatã. În final, el invocã absenţa oricãrei probe care ar putea indica periculozitatea sa pentru siguranţa naţionalã.
31. Curtea constatã cã realitatea unei vieţi private şi familiale a reclamantului în România anterior expulzãrii sale nu este contestatã.
32. Într-o cauzã similarã, Curtea a reţinut cã integrarea reclamantului în societatea româneascã şi caracterul efectiv al vieţii sale de familie erau incontestabile şi cã interdicţia de a se afla pe teritoriul românesc a pus capãt acelei integrãri şi a generat o perturbare radicalã a vieţii sale private şi familiale (Lupşa împotriva României, nr. 10.337/04, §§ 24-27, 8 iunie 2006).
33. În speţã, reclamantul a intrat în România în anul 2000, unde a locuit de atunci în mod regulat şi şi-a întemeiat o familie cu o cetãţeanã româncã.
34. Astfel, Curtea considerã cã a existat o ingerinţã în viaţa sa privatã şi familialã.
2. Cu privire la justificarea ingerinţei
35. O astfel de ingerinţã încalcã Convenţia, dacã nu respectã exigenţele § 2 al art. 8. Astfel, trebuie analizat dacã ea era "prevãzutã de lege", dacã avea la bazã unul sau mai multe scopuri legitime în raport cu paragraful menţionat şi dacã era "necesarã într-o societate democraticã".
36. Guvernul invocã faptul cã mãsura litigioasã este în conformitate cu criteriile § 2 al art. 8. El evidenţiazã faptul cã mãsura era prevãzutã de lege, mai exact de <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 194/2002 , publicatã în Monitorul Oficial al României, şi cã se îndeplineşte astfel condiţia accesibilitãţii. În ceea ce priveşte condiţia previzibilitãţii, Guvernul apreciazã cã este, de asemenea, îndeplinitã, din moment ce art. 83 din ordonanţa mai sus menţionatã prevede cã interdicţia de a se afla pe teritoriul românesc nu poate fi impusã decât în cazuri strict enumerate, atunci când se cunoaşte cã un strãin desfãşoarã, a desfãşurat ori existã indicii temeinice cã intenţioneazã sã desfãşoare activitãţi de naturã sã punã în pericol siguranţa naţionalã sau ordinea publicã.
37. Guvernul afirmã cã mãsura litigioasã urmãrea un scop legitim, şi anume apãrarea securitãţii naţionale, cã era necesarã într-o societate democraticã, astfel cã se justifica printr-o nevoie socialã imperioasã şi cã era proporţionalã cu scopul legitim urmãrit. Pentru a concluziona cu privire la proporţionalitatea ingerinţei, Guvernul subliniazã cã trebuie sã se ţinã cont, pe de o parte, de gravitatea faptelor de care reclamantul era suspectat şi, pe de altã parte, şi de faptul cã partenera sa era liberã sã îl viziteze şi eventual sã se mute în Turcia.
38. În Cauza Lupşa împotriva României menţionatã anterior, Curtea a statuat cã <>art. 83 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 194/2002 - text legal care a stat la baza expulzãrii şi a interdicţiei de şedere a reclamantului - îndeplineşte criteriul accesibilitãţii, dar ridicã probleme din punctul de vedere al previzibilitãţii.
39. În speţã, ca şi în Cauza Lupşa împotriva României, mai sus menţionatã, printr-o ordonanţã a parchetului reclamantul a fost declarat indezirabil pe teritoriul românesc, i s-a interzis şederea pentru o perioadã de 15 ani şi a fost expulzat pe motiv cã Serviciul Român de Informaţii avea "informaţii suficiente şi serioase conform cãrora el desfãşura activitãţi de naturã sã punã în pericol securitatea naţionalã".
40. Curtea constatã cã nu a fost iniţiatã urmãrirea penalã împotriva reclamantului pe motiv cã ar fi participat la comiterea vreunei infracţiuni în România sau în altã ţarã. Exceptând motivul general mai sus menţionat, autoritãţile nu au furnizat reclamantului nicio altã precizare.
41. Curtea aminteşte cã orice persoanã împotriva cãreia se ia o mãsurã care are la bazã motive de securitate naţionalã trebuie sã beneficieze de garanţii împotriva arbitrariului. În special, persoana trebuie sã aibã posibilitatea de a declanşa un control al mãsurii litigioase din partea unui organ independent şi imparţial, competent sã se pronunţe cu privire la toate problemele de fapt şi de drept relevante, în vederea stabilirii legalitãţii mãsurii şi a sancţionãrii unui eventual abuz din partea autoritãţilor. În faţa unui astfel de organ de control persoana în cauzã trebuie sã beneficieze de o procedurã contradictorie pentru a-şi putea prezenta punctul de vedere şi a combate argumentele autoritãţilor (Al-Nashif împotriva Bulgariei, nr. 50.963/99, § § 123 şi 124, 20 iunie 2002).
42. La fel ca în Cauza Lupşa împotriva României menţionatã anterior (§ 41), Curtea de Apel Bucureşti s-a mãrginit la un examen pur formal al ordonanţei parchetului. În plus, nicio precizare referitoare la faptele de care era acuzat reclamantul nu a fost furnizatã curţii de apel, astfel încât aceasta nu a mers dincolo de afirmaţiile parchetului pentru a verifica dacã reclamantul prezenta într-adevãr un pericol pentru securitatea naţionalã sau pentru ordinea publicã.
43. Datoritã faptului cã reclamantul nu a beneficiat nici în faţa autoritãţilor administrative, nici în faţa curţii de apel de un grad minim de protecţie împotriva arbitrariului autoritãţilor, Curtea a concluzionat cã atingerea adusã vieţii sale private nu era prevãzutã de "o lege" care sã rãspundã cerinţelor Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Al-Nashif împotriva Bulgariei, citatã anterior, § 128).
44. În lumina celor de mai sus, Curtea apreciazã cã nu mai este necesarã examinarea plângerii reclamantului pentru a stabili dacã atingerea a urmãrit un "scop legitim" şi dacã a fost "necesarã într-o societate democraticã".
45. În consecinţã, a existat o încãlcare a art. 8 din Convenţie.
V. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 7
46. Reclamantul a denunţat o atingere adusã garanţiilor procedurale în cazul expulzãrii. El a invocat art. 1 din Protocolul nr. 7, care prevede urmãtoarele:
"1. Un strãin care îşi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executãrii unei hotãrâri luate conform legii şi el trebuie sã poatã:
a) sã prezinte motivele care pledeazã împotriva expulzãrii sale;
b) sã cearã examinarea cazului sãu; şi
c) sã cearã sã fie reprezentat în acest scop în faţa autoritãţilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de cãtre aceastã autoritate.
2. Un strãin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în paragraful 1 a), b) şi c) al acestui articol, atunci când expulzarea este necesarã în interesul ordinii publice sau se întemeiazã pe motive de securitate naţionalã."
A. Cu privire la admisibilitate
47. Curtea constatã cã plângerea nu este în mod evident nefondatã în conformitate cu art. 35 § 3 din Convenţie. Ea subliniazã, pe de altã parte, cã aceasta nu este lovitã de niciun alt motiv de inadmisibilitate, fapt pentru care hotãrãşte sã o declare admisibilã.
B. Pe fond
48. Guvernul nu contestã aplicabilitatea în cauzã a art. 1 din Protocolul nr. 7 şi admite cã reclamantul a fost expulzat înainte de a beneficia de garanţiile prevãzute de acest articol. Cu toate acestea, Guvernul considerã cã motive de securitate naţionalã reclamã mãsuri urgente. Astfel, apreciazã cã expulzarea reclamantului a fost justificatã conform § 2 al art. 1.
49. Guvernul susţine, de asemenea, cã reclamantul, deşi a fost expulzat, a beneficiat de aceste garanţii procedurale în faţa unei jurisdicţii. Astfel, evidenţiazã faptul cã reclamantul a fost reprezentat de un avocat care a putut expune în faţa curţii considerentele care susţineau neexpulzarea sa (a se vedea, mutatis mutandis, Mezghiche împotriva Franţei, nr. 33.438/96, Decizia Comisiei din 9 aprilie 1997).
50. Reclamantul afirmã cã nu a fost niciodatã informat asupra motivelor expulzãrii sale şi reitereazã imposibilitatea avocatului sãu de a-i asigura apãrarea în lipsa oricãror dovezi împotriva sa.
51. Curtea aminteşte cã în caz de expulzare, dincolo de protecţia care le este oferitã în special de art. 3 şi 8, coroborate cu art. 13 din Convenţie, strãinii beneficiazã de garanţii specifice prevãzute de art. 1 din Protocolul nr. 7 (a se vedea, mutatis mutandis, Al-Nashif împotriva Bulgariei, citatã anterior, § 132).
52. Pe de altã parte Curtea relevã faptul cã garanţiile mai sus menţionate nu se aplicã decât strãinului aflat legal pe teritoriul unui stat care a ratificat acest protocol [Sejdovic şi Sulejmanovic împotriva Italiei (decizie), nr. 57.575/00, 14 martie 2002, şi Sulejmanovic şi Sultanovic împotriva Italiei (decizie), nr. 57.574/00, 14 martie 2002].
53. În speţã, Curtea constatã cã nu se contestã faptul cã reclamantul locuia legal pe teritoriul românesc în momentul expulzãrii sale. Astfel, deşi a fost expulzat de urgenţã din motive de securitate naţionalã, fapt permis de § 1 al art. 1, el avea dreptul de a se prevala, dupã expluzarea sa, de garanţiile prevãzute de § 1 (a se vedea raportul explicativ care însoţeşte Protocolul nr. 7).
54. Curtea relevã faptul cã prima garanţie acordatã persoanelor vizate de acest articol prevede cã acestea nu pot fi expulzate decât "în executarea unei decizii luate în conformitate cu legea".
55. Cuvântul "lege" se referã la legea naţionalã, trimiterea la aceasta vizând, conform ansamblului dispoziţiilor Convenţiei, nu numai existenţa unei baze în dreptul intern, ci şi calitatea legii: impune accesibilitatea şi previzibilitatea acesteia, precum şi o anumitã protecţie împotriva atingerilor arbitrare ale drepturilor garantate de Convenţie, venind din partea puterii publice.
56. Curtea reitereazã constatarea pe care a fãcut-o cu ocazia examinãrii capãtului de cerere privind <>art. 8 din Convenţie, şi anume cã Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 194/2002 , care a reprezentat baza legalã a expulzãrii reclamantului, nu i-a oferit acestuia garanţii minime împotriva arbitrariului autoritãţilor.
57. În consecinţã, deşi expulzarea reclamantului a avut loc în executarea unei decizii luate în conformitate cu legea, a existat o violare a art. 1 din Protocolul nr. 7, din moment ce legea nu corespunde cererilor Convenţiei.
58. În orice caz, Curtea apreciazã cã autoritãţile interne au încãlcat garanţiile de care reclamantul trebuia sã beneficieze în virtutea § 1 lit. a) şi b) al acestui articol.
59. În aceastã privinţã, Curtea constatã, pe de o parte, cã autoritãţile nu au furnizat reclamantului nici cel mai mic indiciu privind faptele de care este acuzat şi, pe de altã parte, cã parchetul nu i-a comunicat ordonanţa luatã împotriva sa decât în ziua singurei audieri în faţa curţii de apel. Pe de altã parte, Curtea observã cã curtea de apel a respins orice cerere de amânare, împiedicându-l astfel pe avocatul reclamantului sã studieze ordonanţa mai sus menţionatã şi sã depunã la dosar documente în sprijinul contestaţiei îndreptate împotriva sa.
60. Amintind cã orice dispoziţie a Convenţiei sau a protocoalelor sale trebuie interpretatã astfel încât sã garanteze drepturi concrete şi efective, iar nu teoretice şi iluzorii, Curtea considerã, având în vedere controlul pur formal realizat de curtea de apel în aceastã cauzã, cã reclamantul nu a putut, cu adevãrat, sã obţinã examinarea cauzei sale din perspectiva motivelor care susţineau neexpulzarea sa.
61. A existat deci o violare a art. 1 din Protocolul nr. 7.
VI. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
62. Conform art. 41 din Convenţie, "Dacã Curtea declarã cã a existat o încãlcare a Convenţiei şi a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
63. Reclamantul solicitã 500.000 EUR, reprezentând despãgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin expulzarea sa.
64. Guvernul contestã aceste pretenţii, apreciind cã sunt exorbitante şi nejustificate. În plus, susţine cã nu existã nicio legãturã directã între încãlcãrile invocate şi prejudiciul pretins. Guvernul face trimitere la Cauza Beldjoudi împotriva Franţei (Hotãrârea din 26 martie 1992, seria A, nr. 234-A, § 86), în care Curtea a apreciat cã simpla constatare a încãlcãrii constituie o reparaţie suficientã în aceastã privinţã. Guvernul aminteşte şi de cauzele Al-Nashif împotriva Bulgariei, mai sus citatã (§ 148), Slivenko împotriva Letoniei [(MC), nr. 48.321/99, § 167, CEDO 2003-X] şi Mokrani împotriva Franţei (nr. 52.206/99, § 43, 15 iulie 2003), în care Curtea a acordat, cu titlu de daune morale, o sumã mai micã decât cea solicitatã de reclamant.
65. Curtea apreciazã cã reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil din cauza încãlcãrilor constatate. Având în vedere ansamblul elementelor de care dispune şi statuând în echitate, dupã cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea hotãrãşte sã acorde reclamantului 10.000 EUR cu acest titlu.
B. Cheltuieli de judecatã
66. Reclamantul nu solicitã restituirea cheltuielilor de judecatã.
67. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine restituirea cheltuielilor de judecatã decât în condiţiile în care le-a cerut. Astfel cã, în cauzã, Curtea nu acordã reclamantului nicio sumã cu acest titlu.
C. Dobânzi
68. Curtea hotãrãşte sã aplice majorãrile de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se vor adãuga 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declarã cererea admisibilã cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 8 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 7 şi inadmisibilã pentru rest;
2. declarã cã a existat o încãlcare a art. 8 din Convenţie;
3. hotãrãşte cã a existat o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 7;
4. hotãrãşte:
a) cã statul pârât trebuie sã îi plãteascã reclamantului, în termen de 3 luni de la data la care hotãrârea a devenit definitivã conform art. 44 § 2 din Convenţie, 10.000 EUR (zece mii de euro) cu titlu de daune morale, plus orice sumã care poate fi datoratã cu titlu de impozit, convertibilã în lei româneşti noi la nivelul ratei de schimb aplicabile la data plãţii;
b) cã, începând de la data expirãrii termenului amintit pânã la momentul efectuãrii plãţii, suma va fi majoratã cu o dobândã simplã, a cãrei ratã este egalã cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã în aceastã perioadã, la care se vor adãuga 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru rest.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 12 octombrie 2006, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
John Hedigan,
preşedinte
Vincent Berger,
grefier
------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
