Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   HOTARARE din 1 decembrie 2005  definitiva la 1 martie 2006, in Cauza Ilisescu si Chiforec impotriva Romaniei    Twitter Facebook
Cautare document

HOTARARE din 1 decembrie 2005 definitiva la 1 martie 2006, in Cauza Ilisescu si Chiforec impotriva Romaniei

EMITENT: CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI - SECTIA A TREIA
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 782 din 15 septembrie 2006


(Cererea nr. 77.364/01)
Strasbourg

Aceastã hotãrâre va rãmâne definitivã în cazurile definite în articolul 44 alin. 2 din Convenţie. Ea poate fi supusã unor modificãri de formã.
În Cauza Ilişescu şi Chiforec împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din domnii B.M. Zupancic, preşedinte, L. Caflisch, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, doamnele A. Gyulumyan, R. Jaeger, I. Ziemele, judecãtori, şi din domnul V. Berger, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 10 noiembrie 2005, pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 77.364/01) îndreptatã împotriva României, prin care 2 cetãţeni ai acestui stat, doamna Ioana Ilişescu şi domnul Daniel Chiforec (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 28 aprilie 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de doamna Beatrice Ramaşcanu, subsecretar de stat.
3. Reclamanţii se plâng de lipsa de echitate a procedurii în faţa Judecãtoriei şi a Tribunalului Iaşi, datoritã faptului cã au fost condamnaţi fãrã sã fie audiaţi personal.
4. Cererea a fost atribuitã Secţiei a doua a Curţii (art. 52 alin. 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera însãrcinatã cu examinarea cauzei (art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost formatã în conformitate cu art. 26 alin. 1 din Regulament.
5. Prin decizia din 6 ianuarie 2004, Curtea a declarat cererea admisibilã.
6. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise privind fondul cauzei (art. 59 alin. 1 din Regulament).
7. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziţia secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament).
Prezenta cauzã a fost atribuitã Secţiei a treia astfel remaniate (art. 52 alin. 1).

ÎN FAPT

I. Împrejurãrile cauzei
8. Prima reclamantã, doamna Ioana Ilişescu, este cetãţean român, nãscutã în anul 1950. Cel de-al doilea reclamant, fiul sãu, domnul Dan Gabriel Chiforec, este cetãţean român, nãscut în anul 1977. Ei locuiesc la Iaşi.
9. La data de 14 octombrie 1998, S.T. a depus o plângere penalã împotriva reclamanţilor pentru lovire, ameninţare şi insultã. El a cerut despãgubiri în valoare de 55 milioane lei. Cauza a fost amânatã de 13 ori din cauza unor probleme legate de procedura de citare şi a cererilor de amânare a termenului formulate de cãtre pãrţi.
10. Conform încheierilor de şedinţã din dosar, prima reclamantã a fost prezentã la termenele din 3 decembrie 1998, 21 ianuarie, 26 februarie, 9 aprilie, 29 octombrie şi 3 decembrie 1999 şi din 7 ianuarie 2000. Cel de-al doilea reclamant a fost prezent la termenele din 29 octombrie 1999 şi 7 ianuarie 2000. La data de 29 octombrie 1999, instanţa, la cererea procurorului B.D., a hotãrât sã amâne judecarea cauzei, având în vedere lipsa unui raport de expertizã medicalã. La data de 7 ianuarie 2000, instanţa a hotãrât sã amâne cauza datoritã lipsei martorilor acuzãrii, a unei cereri formulate de cãtre cel de-al doilea reclamant, care dorea sã angajeze un avocat, şi a unei cereri formulate de cãtre reprezentantul pãrţii vãtãmate, care a cerut o expertizã medicalã. Deşi cei 2 reclamanţi au fost prezenţi la termene, judecãtorul nu i-a audiat.
11. Conform Guvernului, la data de 26 februarie 1999 prima reclamantã a cerut amânarea cauzei pentru a putea fi asistatã de un avocat, iar la data de 2 aprilie 1999 a semnat un contract de asistenţã juridicã cu avocatul T.M. Conform aceloraşi informaţii furnizate de Guvern, la termenul din 9 aprilie 1999 prima reclamantã a fost asistatã de avocatul sãu, iar la termenul din data de 2 iulie 1999 ea nu s-a prezentat, însã a fost reprezentatã de avocatul sãu. Guvernul indicã faptul cã, la data de 10 septembrie 1999, avocatul a reziliat contractul de asistenţã juridicã pe care îl încheiase cu clienta sa.
12. La termenul din 17 martie 2000, reclamanţii nu s-au prezentat, partea civilã a fost asistatã de avocatul sãu, iar martorii acuzãrii au fost şi ei prezenţi. Judecãtorul a considerat cã adeverinţele medicale ale pãrţii civile şi declaraţiile martorilor acuzãrii dovedeau vinovãţia reclamanţilor.
13. Prin sentinţa pronunţatã în aceeaşi zi, Judecãtoria Iaşi a condamnat-o pe prima reclamantã la 3 luni de închisoare pentru lovire şi a aplicat o amendã de un milion de lei pentru ameninţare. Prin aceeaşi sentinţã, instanţa l-a condamnat pe cel de-al doilea reclamant la 3 luni de închisoare pentru lovire. Instanţa i-a achitat pentru sãvârşirea infracţiunii de insultã şi i-a condamnat sã-i plãteascã lui S.T. suma de treizeci de milioane lei, cu titlul de prejudicii materiale şi morale, şi trei milioane cinci mii lei cheltuieli de judecatã. Instanţa şi-a motivat hotãrârea dupã cum urmeazã:
"[...] Inculpaţii nu s-au prezentat în instanţã pentru a formula probe în apãrare şi au solicitat termen pentru a-şi angaja apãrãtor. Deşi dosarul este înregistrat pe rolul Judecãtoriei Iaşi începând cu data de 14 octombrie 1998 pânã la pronunţare, 17 martie 2000, şi legal citaţi în conformitate cu dispoziţiile art. 177-179 din Codul de procedurã penalã, inculpaţii nu s-au folosit de beneficiile acordate de lege pentru a-şi apãra poziţia procesualã [...]"
14. Reclamanţii au formulat recurs împotriva acestei sentinţe, plângându-se de faptul cã nu au avut posibilitatea sã fie audiaţi personal de cãtre primii judecãtori, drept care nu şi-au putut dovedi nevinovãţia.
15. La termenul din 26 septembrie 2000, reclamanţii au fost prezenţi şi asistaţi de un avocat. La 28 noiembrie şi 31 octombrie 2000, prima reclamantã a fost prezentã, iar al doilea reclamant a fost reprezentat de avocatul sãu. Deşi prezenţi la termene, reclamanţii nu au fost audiaţi personal. De fiecare datã, cauza a fost amânatã pe motiv de neîndeplinire a procedurii de citare în ceea ce priveşte partea vãtãmatã.
16. La data de 30 ianuarie 2001, Tribunalul Iaşi a respins recursul ca nefondat. Tribunalul a considerat cã judecãtoria a administrat toate probele necesare pentru a soluţiona cauza şi cã declaraţiile martorilor şi certificatele medicale erau suficiente pentru a judeca cauza.
17. La data de 7 aprilie 2001, reclamanţii au formulat o cerere în vederea promovãrii unui recurs în anulare la Parchetul de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie, cerere care a fost respinsã prin adresa din 17 mai 2001.

II. Dreptul şi practica internã pertinente
A. Codul de procedurã penalã
18. Dispoziţiile pertinente ale Codului de procedurã penalã stabilesc urmãtoarele:
Articolul 6
"Dreptul de apãrare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte pãrţi în tot cursul procesului penal.
În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate sã asigure pãrţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevãzute de lege şi sã le administreze probele necesare în apãrare."
Articolul 291
"Judecata poate avea loc numai dacã pãrţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinitã.
Neprezentarea pãrţilor citate nu împiedicã judecarea cauzei [...]".
Articolul 321
"Instanţa poate dispune unele schimbãri ale ordinii, când aceasta este necesar pentru buna desfãşurare a cercetãrii judecãtoreşti. Când inculpatul este prezent, schimbarea ordinii nu poate fi dispusã decât dupã ascultarea acestuia."
Articolul 322
"Preşedintele dispune ca grefierul sã dea citire actului de sesizare a instanţei, dupã care explicã inculpatului în ce constã învinuirea ce i se aduce."
Articolul 323
"Instanţa procedeazã apoi la ascultarea inculpatului.
Inculpatul este lãsat sã arate tot ce ştie despre fapta pentru care a fost trimis în judecatã, apoi i se pot pune întrebãri de cãtre preşedinte şi ceilalţi membri ai completului, precum şi de cãtre procuror, de partea vãtãmatã, de partea civilã, de partea responsabilã civilmente, de ceilalţi inculpaţi şi de apãrãtorul inculpatului a cãrui ascultare se face [...]
Inculpatul poate fi reascultat ori de câte ori este necesar."
Articolul 324
"Dacã sunt mai mulţi inculpaţi, ascultarea fiecãruia dintre ei se face în prezenţa celorlalţi inculpaţi. Când interesul aflãrii adevãrului cere, instanţa poate dispune ascultarea vreunuia dintre inculpaţi, fãrã ca ceilalţi sã fie de faţã.
Declaraţiile luate separat sunt citite în mod obligatoriu celorlalţi inculpaţi, dupã ascultarea lor.
Inculpatul poate fi din nou ascultat în prezenţa celorlalţi inculpaţi sau a unora dintre ei."
Articolul 197
"Încãlcãrile dispoziţiilor legale care reglementeazã desfãşurarea procesului penal atrag nulitatea actului, numai atunci când s-a adus o vãtãmare care nu poate fi înlãturatã decât prin anularea acelui act."
Articolul 385^6
"[...]
(3) Recursul declarat împotriva unei hotãrâri care, potrivit legii, nu poate fi atacatã cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevãzute de art. 385^9, iar instanţa este obligatã ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, sã examineze întreaga cauzã sub toate aspectele."
Articolul 385^9
"Hotãrârile sunt supuse casãrii în urmãtoarele cazuri:
[...]
10. instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru pãrţi, de naturã sã garanteze drepturile lor şi sã influenţeze soluţia procesului."
Articolul 385^15
"Instanţa, judecând recursul, pronunţã una din urmãtoarele soluţii:
[...]
2. admite recursul, casând hotãrârea atacatã şi
[...]
d) dispune rejudecarea de cãtre instanţa de recurs în celelalte cazuri decât cele prevãzute la lit. c)."
Articolul 385^16
"Când instanţa de recurs caseazã hotãrârea şi reţine cauza spre rejudecare potrivit art. 385 15 pct. 2 lit. d), se pronunţã şi asupra probelor ce urmeazã a fi administrate, fixând termen pentru rejudecare [...]"
Articolul 385^19
"Rejudecarea cauzei dupã casarea hotãrârii atacate se desfãşoarã potrivit dispoziţiilor cuprinse în partea specialã, titlul II, capitolele I şi II, care se aplicã în mod corespunzãtor."
B. Jurisprudenţa
19. Prin Decizia nr. 753 din 5 noiembrie 1998, Curtea de Apel Cluj, sesizatã cu recursul unui acuzat condamnat fãrã sã fi fost audiat de primii judecãtori şi nici de judecãtorii din apel, a casat hotãrârile instanţelor inferioare şi a trimis cauza spre rejudecare, dispunând ca primii judecãtori sã audieze reclamantul personal. Invocând art. 322 din Codul de procedurã penalã, curtea a estimat cã audierea unui inculpat, impusã de respectarea drepturilor la apãrare, reprezenta o obligaţie pentru instanţele interne. În fine, aceasta a estimat cã hotãrârile instanţelor inferioare nu se bazau pe fapte incontestabile şi stabilite în mod concret, deoarece ele se bazau numai pe declaraţiile inculpatului din faza urmãririi penale.

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 alin. 1 din Convenţie
20. Reclamanţii pretind cã nu au beneficiat de un proces echitabil în faţa Judecãtoriei şi a Tribunalului Iaşi, încãlcându-se art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de cãtre o instanţã [...] care va hotãrî [...] asupra temeiniciei oricãrei acuzaţii în materie penalã îndreptate împotriva sa."
21. Reclamanţii se plâng de faptul cã au fost condamnaţi de cãtre Judecãtoria şi Tribunalul Iaşi fãrã ca acestea sã-i fi audiat personal.
22. Guvernul considerã cã, în speţã, se disting douã chestiuni diferite: cea legatã de asistarea reclamanţilor de cãtre un avocat şi cea a prezenţei lor la şedinţele de judecatã.
23. În ceea ce priveşte primul aspect, Guvernul reaminteşte cã, în speţã, asistarea de cãtre un avocat din oficiu nu era necesarã deoarece reclamanţii nu se aflau în situaţia prevãzutã de art. 171 alin. 3 din Codul de procedurã penalã (infracţiune pedepsitã cu pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani).
24. În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect, Guvernul considerã cã procedura trebuie analizatã în ansamblul ei şi cã, având în vedere circumstanţele cauzei, faptul cã reclamanţii nu au fost audiaţi personal de cãtre instanţã înainte de a fi condamnaţi este rezultatul comportamentului lor "culpabil" şi al frecventelor lor absenţe. Acesta adaugã cã reclamanţii nu au fãcut nimic pentru a-şi dovedi nevinovãţia şi a contesta argumentele pãrţii vãtãmate.
25. Conform celor arãtate de Guvern, chiar dacã reclamanţii au fost prezenţi la termenele din 29 octombrie 1999 şi 7 ianuarie 2000, judecãtorii au fost împiedicaţi de motive obiective sã-i audieze personal.
26. Guvernul afirmã cã, în ceea ce priveşte termenele din 5 noiembrie şi 3 decembrie 1998, 21 ianuarie, 26 februarie, 9 aprilie, 28 mai, 2 iulie şi 10 septembrie 1999, judecãtorul de primã instanţã a hotãrât amânarea pe motiv cã reclamanţii nu s-au prezentat la aceste şedinţe de judecatã. Conform celor arãtate de Guvern, la termenul din 9 noiembrie 1998 judecarea cauzei a fost amânatã din cauza solicitãrii de informaţii formulate de instanţã cãtre poliţia municipalã. La data de 21 ianuarie 1999, instanţa a ordonat grefei sã repete procedura de citare, din cauza unei erori în ceea ce priveşte numele reclamantului. La data de 26 februarie 1999, reclamanţii au cerut amânarea judecãrii cauzei pentru a-şi putea angaja un apãrãtor. În sfârşit, la data de 2 iulie 1999, instanţa a amânat judecarea cauzei pentru 10 septembrie 1999, datã la care pãrţile ar fi trebuit sã fie audiate şi sã li se ofere posibilitatea de a administra probe.
27. Conform celor arãtate de Guvern, amânãrile repetate ale instanţei se datoreazã diverselor chestiuni prealabile, cum ar fi verificarea identitãţii pãrţilor, procedura de citare a inculpaţilor, precum şi cererile de amânare formulate de cãtre pãrţi. Guvernul invocã art. 291 alin. 2 din Codul de procedurã penalã şi reaminteşte faptul cã absenţa pãrţilor nu împiedicã judecarea cauzei. În fine, acesta considerã cã reclamanţii nu au fãcut niciun demers pentru a-şi dovedi nevinovãţia, deoarece nu au furnizat "nici cea mai micã dovadã în favoarea lor".
28. Guvernul reaminteşte cã un stat nu poate fi considerat rãspunzãtor atunci când un inculpat, citat legal şi informat despre motivele acuzãrii sale, renunţã în mod expres la dreptul de a se prezenta în instanţã şi de a se apãra (Cauza Poitrimol împotriva Franţei, Hotãrârea din 23 noiembrie 1993, seria A nr. 277-A, p. 13, § 31). Atitudinea reclamanţilor ar echivala cu o renunţare la dreptul de a apãrea în instanţã şi de a se apãra.
29. În ceea ce priveşte echitatea procedurii în faţa instanţei de recurs, Guvernul subliniazã faptul cã art. 6 alin. 1 nu impune dreptul la o audiere publicã sau prezenţa acuzatului în persoanã (Cauza Sigurthor Arnarrson împotriva Islandei, nr. 44.671/98, 15 iulie 2003, § 30).
30. În sfârşit, Guvernul subliniazã cã situaţia este diferitã de cea a Cauzei Constantinescu împotriva României (nr. 28.871/95, CEDO 2000-VIII) deoarece, în prezenta cauzã, instanţa sesizatã cu soluţionarea recursului reclamanţilor nu a fãcut altceva decât sã confirme hotãrârea de condamnare iniţialã.
31. Reclamanţii contestã argumentele Guvernului. Ei aratã cã, conform art. 69 din Codul de procedurã penalã, declaraţiile inculpaţilor au ca scop descoperirea adevãrului. Conform art. 70 alin. 2 din acelaşi cod, instanţa trebuie sã informeze inculpatul despre motivele acuzãrii sale şi sã-i cearã sã furnizeze toate informaţiile legate de faptele ce constituie baza acuzãrii. Reclamanţii afirmã cã, în speţã, inechitatea procedurii este "evidentã" deoarece probele pe care aceştia le-au furnizat atestã faptul cã instanţele interne i-au privat de dreptul de a fi audiaţi personal înainte de a-i condamna.
32. Conform celor declarate de reclamanţi, de-a lungul a 13 şedinţe de judecatã, amânatã din diferite motive, în 29 octombrie, 3 decembrie 1999 şi 7 ianuarie 2000 judecãtoria avea posibilitatea şi datoria legalã de a-i audia personal. Ei afirmã cã în timpul procedurii în recurs, tribunalul a omis sã verifice legalitatea sentinţei de condamnare şi a considerat cã dovezile administrate la dosar sunt suficiente pentru a soluţiona cauza.
33. Curtea reaminteşte faptul cã prezentarea la proces a unui acuzat are o importanţã capitalã atât din punctul de vedere al dreptului acestuia de a fi audiat, cât şi al necesitãţii de a verifica exactitatea afirmaţiilor sale şi de a le confrunta cu declaraţiile pãrţii vãtãmate, ale cãrei interese trebuie protejate, cât şi cele ale martorilor (Cauza Poitrimol citatã mai sus, p. 13, § 35).
34. Curtea reaminteşte faptul cã o procedurã care se desfãşoarã în lipsa acuzatului nu este, în principiu, incompatibilã cu Convenţia, dacã acuzatul poate obţine ulterior ca o instanţã sã statueze din nou, dupã ce l-a audiat, asupra temeiniciei acuzaţiei în fapt şi în drept (Cauza Colozza împotriva Italiei, Hotãrârea din 12 februarie 1985, seria A nr. 89, p. 15, § 29).
35. Aşadar, Curtea trebuie sã analizeze dacã, în circumstanţele cauzei, particularitãţile procedurii naţionale, privitã în general, ar justifica o derogare de la acest principiu.
36. Curtea observã cã nu se contestã faptul cã reclamanţii au fost condamnaţi de cãtre Judecãtoria Iaşi fãrã a fi fost audiaţi personal (paragraful 10 de mai sus). Aceasta observã cã, în conformitate cu dispoziţiile pertinente din Codul de procedurã penalã, instanţa ar fi trebuit sã-i audieze personal înainte de a-i condamna (paragraful 18 de mai sus). De asemenea, aceasta observã cã, în dreptul român, încãlcarea dispoziţiilor privitoare la desfãşurarea examinãrii cauzei (art. 321, 322 şi 323 din Codul de procedurã penalã) constituie o încãlcare a drepturilor la apãrare, sancţionatã prin nulitatea hotãrârii în cauzã (paragrafele 18 şi 19 de mai sus).
37. Curtea observã cã modalitãţile de aplicare a art. 6 în cãile de atac depind de caracteristicile procedurii de care este vorba; trebuie ţinut cont de întreaga procedurã internã şi de rolul cuvenit instanţei de control în ordinea juridicã naţionalã (Cauza Botten împotriva Norvegiei, Hotãrârea din 19 februarie 1996, Culegere de hotãrâri şi decizii 1996-I, p. 141, § 39).
38. Curtea reaminteşte cã, în cauza de faţã, competenţa Tribunalului Iaşi, în calitate de instanţã de recurs, este stabilitã în art. 385^15 şi 385^16 din Codul de procedurã penalã. Conform art. 385^15 , instanţa respectivã nu era obligatã sã pronunţe o nouã hotãrâre pe fond, dar avea aceastã posibilitate.
39. Curtea a declarat cã, atunci când o instanţã de control este competentã sã examineze cauza în fapt şi în drept şi sã analizeze per ansamblu chestiunea vinovãţiei sau nevinovãţiei, aceasta nu poate, din motive de echitate a procesului, sã se pronunţe asupra acestor chestiuni fãrã o apreciere directã a mãrturisirilor prezentate în persoanã de cãtre acuzat, care susţine cã nu a comis fapta consideratã a fi o infracţiune (Cauza Ekbatani împotriva Suediei, Hotãrârea din 26 mai 1988, seria A nr. 134, § 32).
40. Curtea conchide cã, în virtutea atribuţiilor conferite de Codul de procedurã penalã, tribunalul avea posibilitatea sã corecteze viciul neaudierii reclamanţilor în primã instanţã, fie anulând sentinţa şi trimiţând cauza primei instanţe, fie statuând asupra temeiniciei acuzaţiilor ce li s-au adus, dupã ce a fãcut o apreciere completã a chestiunii vinovãţiei sau nevinovãţiei celor în cauzã, procedând, dacã era cazul, la readministrarea probelor (paragraful 18 de mai sus, în special art. 385^15 şi 385^16). Prin urmare, Curtea considerã cã o audiere în faţa instanţei de recurs ar fi permis reclamanţilor sã-şi confrunte argumentele cu cele ale pãrţii vãtãmate, sã administreze probe şi sã interogheze eventuali martori.
41. În ceea ce priveşte comportamentul reclamanţilor şi eventuala lor "renunţare la dreptul de a se apãra", Curtea reaminteşte faptul cã o renunţare la exercitarea unui drept garantat de Convenţie trebuie sã fie stabilitã în mod neechivoc (Cauza Colozza citatã mai sus, § 28). Or, Curtea nu identificã niciun element care sã ateste o eventualã renunţare a reclamanţilor de a se apãra.
42. Curtea reaminteşte cã deja a constatat încãlcarea art. 6 alin. 1 din cauza condamnãrii unui acuzat fãrã ca acesta sã fi avut posibilitatea sã administreze probe şi sã se apere (conform, mutatis mutandis, Cauzei Constantinescu citate mai sus, § 56-61).
43. În aceste condiţii, Curtea considerã cã s-a încãlcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.

II. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
44. Conform prevederilor art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
45. Cu titlu de prejudiciu material, reclamanţii solicitã rambursarea amenzii penale pe care au plãtit-o în urma condamnãrii lor, adicã 33.500.000 lei (ROL). Ei pretind cã au suferit un prejudiciu moral considerabil, cu "consecinţe negative asupra vieţii lor sociale, familiale şi profesionale", pentru reparaţia cãruia ei solicitã fiecare 500.000 euro (EUR).
46. În ceea ce priveşte amenda penalã aplicatã reclamanţilor, Guvernul susţine principiul potrivit cãruia Curtea nu poate specula asupra soluţiei procedurii penale în cazul în care reclamanţii ar fi fost audiaţi de cãtre instanţele interne (Cauza Sigurthor Arnarrson citatã mai sus, § 42). În ceea ce priveşte daunele morale, Guvernul considerã suma solicitatã de reclamanţi ca "nejustificatã" şi face referire la cauze similare, în care Curtea a acordat 4.000 EUR (Cauza Forcellini împotriva Saint-Marin, nr. 34.657/97, § 41, 15 iulie 2003) sau 15.000 franci francezi (Cauza Constantinescu citatã mai sus, § 82).
47. Curtea relevã cã singurul fundament ce trebuie reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constã, în cauza de faţã, în faptul cã reclamanţii nu au beneficiat de un proces echitabil în faţa instanţelor interne. Desigur, Curtea nu poate specula asupra soluţiei procesului în cazul contrar, însã nu considerã nerezonabil sã creadã cã pãrţile în cauzã au suferit o realã pierdere de şansã în procesul respectiv (Cauza Pιlissier şi Sassi împotriva Franţei [GC], nr. 25.444/94, § 80, CEDO 1999-II).
48. Ca atare, statuând cu echitate, conform art. 41, Curtea acordã reclamanţilor împreunã suma de 3.000 EUR.
B. Cheltuielile de judecatã
49. Reclamanţii solicitã 4.683.000 ROL, pentru cheltuieli de judecatã, onorariu avocaţial şi cheltuieli cu traducerile.
50. Guvernul reaminteşte faptul cã cheltuielile de judecatã pot fi acordate dacã au fost într-adevãr impuse reclamanţilor şi dacã sunt în limite rezonabile şi existã raport de cauzalitate cu încãlcarea constatatã. Acesta citeazã în special hotãrârile în Cauza Cvijetic împotriva Croaţiei din 26 februarie 2004, § 63, şi în Cauza Jasiuniene împotriva Lituaniei din 6 martie 2003, § 55.
51. Conform jurisprudenţei Curţii, reclamantul nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecatã decât în mãsura în care s-au stabilit veridicitatea lor, necesitatea lor şi caracterul lor rezonabil. În speţã şi ţinând seama de elementele pe care le deţine şi de criteriile mai sus menţionate, Curtea considerã cã suma de 162 EUR este rezonabilã cu titlu de cheltuieli de judecatã ale procedurii şi o acordã reclamanţilor.
C. Dobânzile moratorii
52. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de preţ marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:

1. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie;
2. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã plãteascã reclamanţilor împreunã, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 3.000 EUR (trei mii euro) cu titlu de daune morale, precum şi 162 EUR (una sutã şaizeci şi doi euro) drept cheltuieli de judecatã, plus orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit;
b) ca, începând de la expirarea termenului respectiv şi pânã la plata efectivã, aceastã sumã sã fie purtãtoare de dobândã simplã, a cãrei ratã sã fie egalã cu cea a facilitãţii de preţ marginal a Bãncii Centrale Europene aplicabile în aceastã perioadã, majoratã cu trei puncte procentuale;
3. respinge cererea de reparaţie echitabilã pentru surplus.
Întocmitã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 1 decembrie 2005, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.

Bosstjan M. Zupancic,
preşedinte

Vincent Berger,
grefier

---------

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice