Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   HOTĂRÂREA din 26 mai 2020  în Cauza Aftanache împotriva României    Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 HOTĂRÂREA din 26 mai 2020 în Cauza Aftanache împotriva României

EMITENT: Curtea Europeană a Drepturilor Omului
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 1312 din 30 decembrie 2020
    (Cererea nr. 999/19)
    Strasbourg
    Definitivă
    26 august 2020

┌──────────────────────────────────────┐
│Art. 2. - Anchetă eficientă • Lipsa │
│unei anchete adecvate asupra refuzului│
│personalului medical de a administra │
│tratamentul cu insulină curent unui │
│diabetic aflat în stare de sănătate │
│precară • Art. 2 aplicabil, având în │
│vedere natura bolii reclamantului şi │
│lipsa oricărei probe concludente a │
│lipsei pericolului pentru viaţa │
│acestuia │
│Art. 5 § 1 • Internare arbitrară, │
│ilegală şi nevoluntară pentru o │
│perioadă de şase ore în spital • │
│Lipsire de libertate care nu se │
│încadrează în niciuna dintre │
│excepţiile autorizate şi care nu este │
│necesară • Neexaminarea în mod │
│corespunzător de către cadrele │
│medicale a circumstanţelor personale │
│ale reclamantului │
└──────────────────────────────────────┘


    Hotărârea a rămas definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
    În Cauza Aftanache împotriva României,
    Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din: Jon Fridrik Kj\'f8lbro, preşedinte, Faris Vehabović, Iulia Antoanella Motoc, Branko Lubarda, Carlo Ranzoni, Stéphanie Mourou-Vikström, Georges Ravarani, judecători, şi Andrea Tamietti, grefier adjunct de secţie,
    având în vedere:
    - cererea împotriva României, prin care un resortisant român, domnul Mihai Aftanache („reclamantul“), a sesizat Curtea la 12 decembrie 2018 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia“);
    – decizia de a comunica cererea Guvernului României („guvernul“);
    – decizia de a acorda prioritate cererii (art. 41 din Regulamentul Curţii);
    – decizia de a nu-i fi dezvăluită identitatea reclamantului şi decizia ulterioară de a-i fi dezvăluită identitatea (art. 47 § 4 din regulament);
    – observaţiile părţilor,

    după ce a deliberat în camera de consiliu, la 5 mai 2020, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
    INTRODUCERE
    Cauza priveşte acuzaţiile potrivit cărora viaţa reclamantului a fost pusă în pericol de personalul medical al serviciului de ambulanţă şi al spitalelor, prin refuzul de a-i administra tratamentul cu insulină, în ciuda stării sale precare de sănătate. De asemenea, priveşte acuzaţiile potrivit cărora reclamantul a fost lipsit în mod ilegal de libertate atunci când a fost dus împotriva voinţei sale la spital pentru a fi testat, fără a se ţine seama de afecţiunea sa medicală.
    ÎN FAPT
    1. Reclamantul s-a născut în 1982 şi locuieşte în Timişoara. A fost reprezentat de doamna R. Bercea, avocat în Timişoara.
    2. Guvernul a fost reprezentat de agentul său guvernamental, în prezent doamna O.F. Ezer, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
    3. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părţi, pot fi rezumate după cum urmează.
    4. Reclamantul este dependent de insulină din 1996, când a fost diagnosticat pentru prima dată cu diabet zaharat de tip 1 şi, din acest motiv, beneficiază de indemnizaţie pentru persoanele cu handicap.
    I. Incidentul din data de 30 martie 2017 - versiunea reclamantului
    5. În timp ce se afla acasă, la data de 30 martie 2017, reclamantul s-a simţit rău - luase deja medicamente pentru răceală timp de zece zile, dar starea sa nu se îmbunătăţea. I-a telefonat medicului său diabetolog, C.H., care l-a sfătuit să meargă la farmacie şi i-a spus ce să cumpere. În jurul orei 11 a.m., reclamantul s-a deplasat la cea mai apropiată farmacie, aflată la aproximativ 200 de metri de casa sa. Când a ajuns acolo, a trebuit să se aşeze pentru că se simţea slăbit. I-a explicat farmacistei starea în care se afla şi aceasta a chemat o ambulanţă pentru a-i acorda ajutor.
    6. Ambulanţa a sosit în jurul prânzului. Echipa de paramedici era formată din două asistente, M.G. şi M.E., un student la medicină care lucra ca voluntar, A., şi şoferul acestora, B. M.G. la suspectat pe reclamant de consum de droguri şi a avut o confruntare cu acesta. Reclamantul a negat că ar fi consumat droguri şi i-a informat pe paramedici despre problemele sale medicale. Un test de sânge efectuat în ambulanţă a confirmat un dezechilibru al nivelului de glucoză al reclamantului. Întrucât nu exista insulină disponibilă în ambulanţă, reclamantul le-a cerut paramedicilor să-l ajute să ajungă acasă pentru a-şi lua tratamentul. Aceştia au refuzat şi i-ar fi spus că îl vor duce întâi la spital, pentru a depista substanţele interzise pe care le-a luat, şi că doar după aceea va primi insulină.
    7. Reclamantul a apelat din nou numărul de urgenţă, dar i sa refuzat asistenţa atunci când a comunicat centrului de apel că o ambulanţă era deja prezentă la faţa locului.
    8. Reclamantul a refuzat să fie transportat la spital. Potrivit acestuia, paramedicii au închis apoi uşa ambulanţei şi l-au imobilizat pe o targă. M.E., care se afla în afara ambulanţei, a cerut ajutorul poliţiei. Aflat în stare de agitaţie, reclamantul a reuşit să îşi alerteze soţia.
    9. La sosirea a doi agenţi de poliţie, reclamantul le-a spus acestora că trebuie să îşi ia insulina de la domiciliu şi a repetat faptul că nu se află sub influenţa drogurilor. Le-a cerut agenţilor de poliţie să îl însoţească acasă. Aceştia au refuzat, dar l-au asigurat că va primi insulină la spital. Aceştia au însoţit ambulanţa la Spitalul Municipal Timişoara (denumit în continuare „SMT“).
    10. Când a ajuns la SMT, reclamantul i-a spus lui O.T., medicul de gardă, că are diabet şi că trebuie să-şi ia insulina. Paramedicii ambulanţei i-au spus doctorului că reclamantul se află sub influenţa drogurilor. O.T. a refuzat să-i administreze insulina, cerându-i reclamantului să facă mai întâi un test de sânge pentru depistarea substanţelor interzise. Reclamantul a refuzat să facă testul.
    11. O.T. a decis că starea reclamantului nu se califica pentru tratament de urgenţă şi l-a trimis la spitalul psihiatric din Timişoara (denumit în continuare „SPT“). A fost transportat acolo de aceeaşi ambulanţă, sub aceeaşi escortă a poliţiei.
    12. La SPT, reclamantul a fost din nou imobilizat pe o targă şi personalul medical a încercat să îi injecteze medicamente pentru a-l calma. Reclamantul a refuzat medicaţia şi a reuşit în cele din urmă să se dezlege de unul singur.
    13. Reclamantul a apelat-o pe C.H., diabetologul său (a se vedea supra, pct. 5). După ce reclamantul i-a relatat situaţia, diabetologul a încercat să discute cu personalul medical de la SPT, dar aceştia au refuzat să preia apelul. C.H. i-a telefonat unei asistente medicale despre care ştia că lucrează în aceeaşi unitate medicală şi a rugat-o să explice situaţia reclamantului echipei medicale care îl îngrijea.
    14. Între timp, a sosit la spital soţia reclamantului. Aceasta a fost informată că reclamantul va fi transferat într-un alt spital psihiatric, SJ, în afara oraşului, unde urma să primească tratament adecvat pentru dependenţa sa de droguri. Împreună cu asistenta medicală trimisă de diabetologul reclamantului, aceasta a insistat că starea reclamantului era cauzată de afecţiunea sa cronică şi că acesta nu este dependent de droguri.
    15. În cele din urmă, reclamantul a cedat şi a acceptat să fie testat pentru consum de droguri. În acest scop, el a fost dus înapoi la SMT cu aceeaşi ambulanţă şi sub aceeaşi escortă a poliţiei.
    16. Înapoi la SMT, O.T. i-a făcut reclamantului un test de sânge şi a confirmat că nu consumase substanţe interzise. Apoi, reclamantului i s-a administrat insulină, dar într-o doză diferită de tratamentul prescris. Testul de sânge a arătat, de asemenea, că reclamantul suferea de anemie severă. Din această cauză, întrucât reclamantul încă avea febră, a fost sfătuit să meargă la spitalul de boli infecţioase „VBT“. Reclamantul a refuzat să fie transportat cu ambulanţa şi a plecat cu soţia sa, oprindu-se acasă pentru a-şi lua insulina, după care a mers la VBT, unde a primit tratament adecvat.
    17. Fişele medicale de la SMT menţionau că reclamantul suferea de hipotermie, cefalee, astm bronşic şi anemie şi că este insulinodependent.
    18. Fişele medicale de la SMT indicau, de asemenea, că reclamantul manifestase „agitaţie psihomotorie cu stare de conştienţă clară, comportament verbal şi fizic hetero-agresiv, vindicativ şi refractar“. Se menţiona că „pacientul a fost trimis înapoi (la SMT) pentru teste medicale şi pentru reechilibrarea glicemiei“.
    19. Potrivit reclamantului, acesta a rămas în custodia poliţiei pentru aproximativ şase ore.

    II. Ancheta desfăşurată de parchet
    20. La data de 4 aprilie 2017, reclamantul a depus o plângere penală împotriva celor patru membri ai echipajului de ambulanţă (a se vedea supra, pct. 6) care, în opinia sa, la data de 30 martie 2017, i-au refuzat tratamentul medical, punându-i astfel viaţa în pericol. Acesta a descris foarte detaliat succesiunea evenimentelor din 30 martie 2017 (a se vedea supra, pct. 5-16) şi a explicat modul în care i-a fost pusă în pericol viaţa.
    21. La data de 18 aprilie 2017, agentul de poliţie E.P. l-a sunat pe reclamant pentru a da o declaraţie. Potrivit reclamantului, E.P. l-a sfătuit să îşi retragă plângerea, pe motiv că faptele presupus comise de către paramedici nu constituiau infracţiuni. Se pare că aceasta ar fi subliniat, de asemenea, că reclamantul nu ar putea să prezinte probe care să îi susţină afirmaţiile. Reclamantul a refuzat să îşi retragă plângerea şi a insistat ca poliţia să îi preia declaraţia.
    22. La data de 16 mai 2017, reclamantul a fost amendat de poliţie pentru abuz verbal împotriva echipei serviciului de ambulanţă din data de 30 martie 2017. La 13 octombrie 2017, în urma unei contestaţii formulate de reclamant, Judecătoria Timişoara a anulat procesul-verbal al poliţiei, pe motiv că faptele pretins săvârşite de reclamant nu fuseseră probate (netemeinicia faptei). În consecinţă, amenda a fost anulată.
    23. Reclamantul a depus plângere cu privire la comportamentul pe care l-a avut E.P. în cursul anchetei. Plângerea sa a fost examinată împreună cu plângerea iniţială împotriva echipajului de ambulanţă (a se vedea supra, pct. 20).
    24. La 19 iunie 2017, C.H. a dat o declaraţie extrajudiciară în care descria istoricul medical al reclamantului şi evenimentele din data de 30 martie 2017. Potrivit reclamantului, declaraţia acesteia nu a fost luată în considerare în cursul anchetei. C.H. a explicat că reclamantul s-a prezentat în mod regulat la controalele medicale pentru boala sa, era conştient de starea sa şi era capabil să detecteze şi să corecteze semnele unui dezechilibru glicemic. Acesta urma o schemă intensivă de tratament, cu trei doze de insulină în timpul zilei şi o alta seara. A avut un episod de comă diabetică hipoglicemică, în 1996, la două luni după diagnosticul iniţial.
    25. C.H. a descris după cum urmează evenimentele din 30 martie 2017:
    "În data de 30 martie 2017, în jurul orei 12, în timp ce mă aflam la consultaţii la cabinet..., am fost contactată telefonic de pacientul Mihai Aftanache. Precizez că toţi pacienţii mei au numărul meu de telefon şi că răspund prompt, mai ales la numerele pacienţilor cu diabet zaharat de tip 1, cum e şi cazul [reclamantului]. Acesta plângea şi era extrem de panicat... îmi spunea că a fost dus cu forţa la spital şi că nu este lăsat să îşi facă insulina. L-am întrebat unde este. L-am auzit la telefon cum solicita răspuns la întrebarea unde se află: «domnule poliţist, domnule poliţist, unde sunt?». Întrebarea a fost repetată de mai multe ori până când cineva a binevoit să îi răspundă. În cele din urmă, i s-a spus că este la spitalul de psihiatrie. Am aflat de la el că are febră şi glicemia peste 300 mg/dl şi că nu este lăsat să îşi facă insulina. Am solicitat să vorbesc cu cineva din cadrul personalului medical la telefon, chiar am strigat la telefon, ca să fiu auzită, dar nu au avut bunăvoinţa să îmi răspundă... În disperare de cauză, fiind prea departe ca să mă pot deplasa (...), am contactat telefonic o asistentă care lucrează [în acelaşi centru medical], ea personal fiind pacienta mea... şi am rugat-o să se deplaseze la psihiatrie şi să explice că [reclamantul] este pacient cu diabet, că sigur este dezechilibrat metabolic şi că are nevoie de tratament urgent pentru echilibrarea diabetului. Din păcate [asistenta]... a ajuns cam într-o oră..."

    26. La 26 octombrie 2017, reclamantul a fost audiat la parchet. A doua zi a revenit la parchet cu un CD care conţinea înregistrarea unei conversaţii telefonice pe care o avusese cu privire la evenimentele din 30 martie 2017 cu unul dintre paramedicii prezenţi în timpul evenimentelor respective.
    27. Procurorul l-a audiat, de asemenea, pe E.P. (a se vedea supra, pct. 21 şi 23) şi pe colegul acesteia de birou. Amândoi au negat faptul că au făcut vreo presiune asupra reclamantului în cursul audierii din 18 aprilie 2017.
    28. M.E., una dintre asistentele echipajului de ambulanţă, a declarat că reclamantul nu a fost abuzat de nimeni. Acesta a fost agresiv verbal şi agitat şi a refuzat tratamentul. Din cauza comportamentului său, agenţii de poliţie au fost nevoiţi să îi pună cătuşe. A afirmat că, din cauza comportamentului agresiv şi a lipsei de cooperare a acestuia, medicul de gardă de la SMT a decis să-l trimită spre internare la SJ, dar că soţia reclamantului, care sosise între timp la spital, s-a opus transferului. M.E. a afirmat, de asemenea, că, pe tot parcursul incidentului, reclamantul a refuzat să îşi decline identitatea.
    29. M.G., celălalt asistent al echipajului de ambulanţă, a declarat că, atunci când ambulanţa a sosit la farmacie, l-au găsit pe reclamant, care le-a spus că este diabetic şi că nu se simte bine. Echipajul i-a acordat asistenţă medicală şi a luat decizia de a-l duce pe reclamant la SMT. În acel moment, el a devenit necooperant şi a încercat să se ridice de pe targă cu intenţia de a-l lovi pe M.G. în cap. M.E. a solicitat atunci ajutorul poliţiei. Acesta a susţinut că şi în spitale reclamantul a fost agresiv.
    30. A. şi B., ceilalţi doi membri ai echipajului de ambulanţă (a se vedea supra, pct. 6), au fost, de asemenea, audiaţi de procuror. Declaraţiile lor au fost similare cu cele date de M.E. şi M.G.
    31. Parchetul a primit, de asemenea, fişele medicale de la SPT (a se vedea supra, pct. 18) şi raportul poliţiei privind evenimentele din 30 martie 2017, unde era consemnat că reclamantul „[a fost] agresiv şi a refuzat examinarea medicală“.
    32. La data de 22 mai 2018, parchetul a decis să pună capăt anchetei (clasarea sesizării). Referitor la E.P., procurorul a considerat că probele nu susţin afirmaţiile reclamantului. Parchetul a ajuns la aceeaşi concluzie cu privire la acuzaţiile aduse paramedicilor. Motivarea cu privire la acest aspect este următoarea:
    "Având în vedere cele expuse [referire la descrierea declaraţiilor martorilor şi a probelor medicale], în sarcina echipajului de pe ambulanţă nu pot fi reţinute aspectele sesizate, neexistând nicio probă care să susţină afirmaţiile petentului."

    33. La 9 iulie 2018, în urma unei contestaţii formulate de reclamant, această decizie a fost confirmată de procurorul-şef din cadrul aceluiaşi parchet. Reclamantul a fost, de asemenea, obligat la plata a 50 de lei româneşti [RON, aproximativ 10 euro (EUR), la acea dată], reprezentând cheltuieli judiciare.

    III. Plângerea depusă la instanţele naţionale
    34. Reclamantul a formulat o plângere în faţa Judecătoriei Timişoara împotriva deciziei parchetului din 9 iulie 2018 (a se vedea supra, pct. 33), susţinând că procurorul nu a anchetat cazul în mod corespunzător. În special, nu au fost colectate probe relevante, iar decizia s-a bazat exclusiv pe declaraţiile date de persoanele anchetate. S-a plâns, de asemenea, că probele medicale nu au fost luate în considerare, deşi acestea dovedeau fără dubiu că, din cauza stării sale de sănătate de la acea dată, nu ar fi putut fi violent cu paramedicii sau cu poliţia. Reclamantul a anexat la cerere declaraţia dată de diabetologul său (a se vedea supra, pct. 25). Reclamantul a reiterat faptul că, în opinia sa, a fost victima unei lipsiri de libertate în formă agravată şi a unei tentative de omor, aceasta din urmă în măsura în care viaţa sa fusese pusă în pericol prin refuzul de a i se administra tratament medical de urgenţă.
    35. La 23 august 2018, judecătorul de cameră preliminară de la Judecătoria Timişoara a menţinut decizia procurorului, considerând că probele prezentate de procuror nu susţineau afirmaţiile reclamantului. Reclamantul a fost, de asemenea, obligat să plătească statului 50 RON (aproximativ 10 EUR la acea dată), reprezentând cheltuielile judiciare, şi 500 RON (aproximativ 100 EUR la acea dată) fiecărei persoane dintre cele cinci pe care le numise în plângerea sa: cei patru membri ai echipajului de ambulanţă şi agentul de poliţie pe care îl acuzase, reprezentând onorariile avocaţilor acestora.
    36. La 29 noiembrie 2018, Curtea de Apel Timişoara a declarat inadmisibil apelul formulat de reclamant, întrucât decizia în cauză era definitivă şi nu putea fi supusă apelului. Reclamantul a fost obligat să plătească statului 100 RON (aproximativ 20 EUR la acea dată), reprezentând cheltuielile de judecată, şi 500 RON (aproximativ 100 de EUR ) pentru fiecare dintre cele cinci persoane acuzate, reprezentând onorariile avocaţilor.

    IV. Plângerea depusă la direcţia de sănătate publică
    37. La 22 mai 2017, reclamantul a formulat o plângere în faţa Direcţiei de Sănătate Publică a Judeţului Timiş. A reiterat acuzaţiile sale de abateri profesionale şi acte de violenţă săvârşite de cadrele medicale care l-au preluat la data de 30 martie 2017.
    38. La 20 iunie 2017, direcţia de sănătate publică l-a informat pe reclamant că fişele medicale emise de spitale nu i-au confirmat acuzaţiile. De asemenea, l-a informat că acuzaţiile sale privind neglijenţa medicală au fost înaintate Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională.
    39. La 3 iulie 2017, comisia l-a informat pe reclamant că i se cere să plătească 9.000 RON (aproximativ 1.900 EUR, la acea dată) pentru onorariile experţilor. Taxa trebuia să fie plătită în cinci zile lucrătoare.
    40. Reclamantul nu şi-a putut permite să plătească taxa, care depăşea veniturile sale lunare la acea dată (375 RON, aproximativ 80 EUR, din indemnizaţia pentru persoanele cu handicap).


    CADRUL JURIDIC RELEVANT
    41. Dispoziţiile relevante ale Codului de procedură penală privind exercitarea acţiunii civile în procesul penal sunt următoarele:
    "ART. 20
    (1) Constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătoreşti. Organele judiciare au obligaţia de a aduce la cunoştinţa persoanei vătămate acest drept"

    "ART. 376
    (1) Instanţa începe efectuarea cercetării judecătoreşti când cauza se află în stare de judecată."

    42. Art. 31 din Legea privind Poliţia Română (Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române) prevede că agenţii de poliţie au, inter alia, obligaţia:
    "(b) să conducă la sediul poliţiei pe cei care, prin acţiunile lor, periclitează viaţa persoanelor, ordinea publică sau alte valori sociale, precum şi persoanele suspecte de săvârşirea unor fapte ilegale, a căror identitate nu a putut fi stabilită în condiţiile legii; [...] verificarea situaţiei acestor categorii de persoane şi luarea măsurilor legale, după caz, se realizează în cel mult 24 de ore, ca măsură administrativă;“ [...]."

    43. Internarea nevoluntară este prevăzută de Legea sănătăţii mintale (Legea nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătăţii mintale şi protecţiei persoanelor cu tulburări psihice), publicată în Monitorul Oficial nr. 589 din 8 august 2002. Legea respectivă a fost modificată prin Legea nr. 600/2004 şi ulterior prin Legea nr. 129/2012. Dispoziţiile relevante sunt redactate după cum urmează:
    ART. 12

    "Evaluarea stării de sănătate mintală se efectuează la cererea persoanei, la internarea voluntară a acesteia într-o unitate psihiatrică sau în condiţiile unei internări nevoluntare prin solicitarea expresă a persoanelor menţionate la art. 56."

    ART. 49

    "(1) Internarea într-o unitate de psihiatrie se face numai din considerente medicale, înţelegându-se prin acestea proceduri de diagnostic şi de tratament."

    ART. 56

    "(1) Solicitarea internării nevoluntare a unei persoane se realizează de către:
    (a) medicul de familie sau medicul specialist psihiatru care are în îngrijire această persoană;
    (b) familia persoanei;
    (c) reprezentanţii administraţiei publice locale cu atribuţii în domeniul social-medical şi de ordine publică;
    (d) reprezentanţii poliţiei, jandarmeriei sau ai pompierilor, precum şi de către procuror;
    (e) instanţa de judecată civilă, ori de câte ori apreciază că starea sănătăţii mintale a unei persoane aflate în cursul judecăţii ar putea necesita internare nevoluntară.
(2) Motivele solicitării internării nevoluntare se certifică sub semnătură de către persoanele menţionate la alin. (1), cu specificarea propriilor date de identitate, descrierea circumstanţelor care au condus la solicitarea de internare nevoluntară, a datelor de identitate ale persoanei în cauză şi a antecedentelor medicale cunoscute."

    ART. 57

    "(1) Transportul persoanei în cauză la spitalul de psihiatrie se realizează, de regulă, prin intermediul serviciului de ambulanţă. În cazul în care comportamentul persoanei în cauză este vădit periculos pentru sine sau pentru alte persoane, transportul acesteia la spitalul de psihiatrie se realizează cu ajutorul poliţiei, jandarmeriei, pompierilor [...]"


    ÎN DREPT
    I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 2 din Convenţie
    44. Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 2 şi art. 6 § 1 din Convenţie, că acţiunile echipei de ambulanţă şi ale personalului spitalului de neacordare a tratamentului, în data de 30 martie 2017, i-au pus viaţa în pericol. S-a plâns de asemenea că ancheta şi procedurile penale cu privire la aceste evenimente nu au fost echitabile.
    45. Curtea, având competenţa de a realiza o încadrare în drept a faptelor cauzei [a se vedea Radomilja şi alţii împotriva Croaţiei (MC), nr. 37.685/10 şi 22.768/12, pct. 114 şi 126, CEDO 2018], consideră că acest capăt de cerere trebuie să fie examinat numai din perspectiva art. 2 din Convenţie, care, în măsura relevantă, prevede următoarele:
    "1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. [...]"

    46. Curtea va examina în primul rând modul în care autorităţile au anchetat acuzaţiile reclamantului referitoare la incidentele din data de 30 martie 2017.
    A. Obligaţia procedurală de a efectua o anchetă
    1. Cu privire la admisibilitate
    (a) Competenţa ratione materiae a Curţii
    47. Cu titlu introductiv, Curtea reaminteşte că, întrucât problema aplicabilităţii este o chestiune ce ţine de competenţa sa ratione materiae, trebuie respectată regula generală privind examinarea cererilor şi efectuată analiza relevantă în etapa de admisibilitate, cu excepţia cazului în care există un motiv special pentru a conexa acest aspect cu fondul [a se vedea Denisov împotriva Ucrainei (MC), nr. 76.639/11, pct. 93, 25 septembrie 2018]. În speţă nu există un astfel de motiv special, iar problema aplicabilităţii art. 2 din Convenţie trebuie examinată în etapa de admisibilitate.
    (i) Principii generale
    48. Curtea constată că art. 2 din Convenţie poate fi adus în discuţie, chiar dacă persoana căreia i s-ar fi încălcat dreptul la viaţă nu a murit. Pentru un rezumat detaliat al principiilor relevante, Curtea face trimitere la cea mai recentă jurisprudenţă a sa în materie, în special Nicolae Virgiliu Tănase împotriva României [(MC), nr. 41.720/13 pct. 134-45, 25 iunie 2019].
    49. Curtea reaminteşte că acuzaţiile din partea persoanelor care suferă de boli grave intră sub incidenţa art. 2 din Convenţie atunci când circumstanţele ar putea angaja responsabilitatea statului [a se vedea, de exemplu, L.C.B. împotriva Regatului Unit, 9 iunie 1998, pct. 36-41, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-III, referitoare la un reclamant care suferea de leucemie, G.N. şi alţii împotriva Italiei, nr. 43.134/05, pct. 69-70, 1 decembrie 2009, referitoare la reclamanţi care sufereau de o boală posibil letală, hepatită; şi Hristozov şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 47.039/11 şi 358/12, pct. 8 şi 106-108, CEDO 2012 (extrase), care privea reclamanţi care sufereau de diferite forme de cancer în stadiu terminal]. În această privinţă, în cazul în care victima nu a fost ucisă, ci a supravieţuit şi în cazul în care nu susţine că a existat o intenţie de omor, criteriile pe baza cărora o plângere este examinată în temeiul acestui aspect al art. 2 sunt, în primul rând, dacă persoana a fost victima unei activităţi, fie ea publică sau privată, care prin însăşi natura sa ia pus viaţa într-un pericol real şi iminent şi, în al doilea rând, dacă a suferit vătămări ce prezintă potenţialul de a pune în pericol viaţa atunci când apar. Alţi factori, cum ar fi acela dacă supravieţuirea a fost pur întâmplătoare sau nu, ar putea fi, de asemenea, aduşi în discuţie. Aprecierea Curţii depinde de circumstanţe. Deşi nu există o regulă generală, se pare că, dacă activitatea respectivă este periculoasă prin însăşi natura sa şi pune viaţa unei persoane într-un pericol real şi iminent, gravitatea vătămărilor suferite poate să nu fie decisivă şi, în absenţa vătămărilor, în asemenea cauze, o plângere poate continua să fie examinată în temeiul art. 2 (a se vedea Nicolae Virgiliu Tănase, citată anterior, pct. 140, cu referinţele suplimentare).
    50. Curtea a mai reţinut posibilitatea apariţiei unei probleme sub aspectul articolului 2, atunci când se demonstrează că autorităţile unui stat contractant au pus în pericol viaţa unei persoane refuzând acordarea asistenţei medicale pe care s-au angajat să o pună la dispoziţia populaţiei în general [a se vedea Lopes de Sousa Fernandes împotriva Portugaliei, citată anterior, nr. 56.080/13, pct. 173, 19 decembrie 2017].

    (ii) Aplicarea acestor principii la faptele prezentei cauze
    51. În ceea ce priveşte faptele prezentei cauze, Curtea observă că reclamantul suferea de diabet zaharat de tip 1, că era insulino-dependent şi că starea sa era suficient de gravă pentru a justifica acordarea indemnizaţiei pentru persoanele cu handicap (a se vedea supra, pct. 4). Acesta urma un tratament intensiv cu insulină (a se vedea supra, pct. 25). În plus, din istoricul său medical reiese că reclamantul a prezentat anterior o comă, ca urmare a unui dezechilibru glicemic (a se vedea supra, pct. 24). Fişele medicale de la SPT din data de 30 martie 2017 indică faptul că acesta avea nevoie de o reechilibrare a glicemiei (a se vedea supra, pct. 18).
    52. În plus, probele din dosar, astfel cum au fost prezentate de reclamant, indică faptul că acesta şi soţia sa i-au informat în mod corespunzător pe toţi cei implicaţi - paramedici, agenţi de poliţie, personalul medical din SMT şi SPT - despre starea sa de sănătate şi despre nevoia urgentă a reclamantului de a i se administra medicaţia (a se vedea supra, pct. 6, 9, 10, respectiv 14). În plus, diabetologul său a încercat să vorbească cu doctorii spitalului, însă intervenţia sa a fost ignorată (a se vedea supra, pct. 13 şi 25). Guvernul nu a prezentat o versiune alternativă fondată a acestor fapte.
    53. Având în vedere insuficienţa probelor disponibile, Curtea nu poate specula cu privire la efectul exact asupra reclamantului al întârzierii administrării tratamentului cu insulină la data de 30 martie 2017 sau în ce măsură propriul său comportament - în special refuzul său de a se supune unui test de depistare a drogurilor - a contribuit în mod decisiv la aceasta. Cu toate acestea, nu poate decât să reţină faptul că nivelul foarte mare al glicemiei poate conduce la cetoacidoză diabetică, o afecţiune ce poate pune viaţa în pericol, pentru care este necesar tratament spitalicesc. În plus, această afecţiune medicală, care este frecvent provocată de infecţii, poate evolua rapid în câteva ore. Având în vedere natura bolii reclamantului şi lipsa unor probe concludente prezentate de guvern cu privire la faptul că viaţa acestuia nu a fost pusă în pericol, Curtea consideră că refuzul administrării tratamentului, la data de 30 martie 2017, a cauzat o ameninţare la adresa vieţii sale, suficient de gravă pentru a angaja responsabilitatea statului în temeiul art. 2 (a se vedea, mutatis mutandis şi sub incidenţa art. 3 din Convenţie, Iustin Robertino Micu împotriva României, nr. 41.040/11, pct. 74, 13 ianuarie 2015).


    (b) Cu privire la alte motive de inadmisibilitate
    54. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este nici vădit nefondat, nici inadmisibil pentru alte motive enumerate la art. 35 din Convenţie. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.


    2. Cu privire la fond
    (a) Argumentele părţilor
    (i) Reclamantul
    55. În ceea ce priveşte sistemul căilor de atac instituit de statul pârât, reclamantul a subliniat că ancheta penală a fost singurul mod adecvat de acţiune. În fapt, încercarea sa de a face ca personalul medical să fie tras la răspundere în faţa organismului profesional al acestuia a eşuat din cauza taxelor excesive impuse de Comisia de monitorizare şi competenţă profesională (a se vedea supra, pct. 39 şi 40). În plus, reclamantul nu a putut introduce o acţiune în răspundere civilă delictuală împotriva celor implicaţi în incidente, întrucât, într-un asemenea caz, i s-ar fi cerut să probeze culpa acestora. Pentru a obţine asemenea elemente de probă ar fi fost nevoit să solicite opinia comisiei, dar nu îşi putea permite să suporte cheltuielile aferente acelor proceduri.
    56. În consecinţă, singura sa opţiune realistă a fost alăturarea pretenţiilor civile la plângerea penală. Prin depunerea plângerii penale, reclamantul se putea aştepta, în mod rezonabil, să poată anexa acesteia pretenţiile sale civile şi să obţină astfel despăgubiri. În practică însă, această cale de atac a eşuat. Ancheta nu a fost temeinică şi plângerea a fost respinsă exclusiv pe baza declaraţiilor date de cei care făceau obiectul anchetei şi pe baza fişelor medicale furnizate de spitalele implicate.
    57. În sfârşit, reclamantul a susţinut că durata anchetei a fost excesivă, ţinând seama de ceea ce era în joc pentru el şi pentru toţi utilizatorii sistemului de sănătate.

    (ii) Guvernul
    58. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a putut să îşi susţină acuzaţiile cu suficiente probe în faţa autorităţilor interne. De asemenea, a deplâns faptul că acesta nu a urmat procedura în faţa Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională (a se vedea supra, pct. 38).
    59. Guvernul a subliniat, de asemenea, că nicio probă din dosar nu indica faptul că personalul medical a verificat, la data de 30 martie 2017, diagnosticul şi tratamentul reclamantului.


    (b) Motivarea Curţii
    (i) Principii generale
    60. Curtea face trimitere la principiile generale stabilite în jurisprudenţa sa referitoare la obligaţiile pozitive care le revin statelor în domeniul asistenţei medicale, în special în ceea ce priveşte obligaţia de a investiga situaţiile în care sunt formulate acuzaţii de neglijenţă medicală. Acestea au fost reiterate recent în Lopes de Sousa Fernandes (citată anterior, pct. 214-221).
    61. Curtea reaminteşte că a interpretat obligaţia procedurală prevăzută de art. 2, în contextul asistenţei medicale, ca impunând statelor să instituie un sistem judiciar efectiv şi independent, astfel încât cauza decesului sau a vătămării corporale grave a pacienţilor aflaţi în îngrijirea medicilor, fie în sectorul public, fie în cel privat, să poată fi determinată, iar cei responsabili să fie traşi la răspundere (ibid., pct. 214, cu trimiterile citate).
    62. Atunci când se impune o anchetă, aceasta trebuie să fie independentă, adecvată, rapidă, amănunţită şi eficientă, în sensul în care să se poată afirma că a constituit un mijloc legal prin care să se poată stabili faptele, să fie traşi la răspundere cei în culpă şi să li se ofere victimelor reparaţii corespunzătoare (Lopes de Sousa Fernandes, pct. 217-219, precum şi Nicolae Virgiliu Tănase, citată anterior, pct. 165-170).
    63. Curtea reaminteşte că alegerea mijloacelor pentru a se asigura că obligaţiile pozitive în temeiul art. 2 sunt îndeplinite reprezintă, în principiu, un aspect care ţine de marja de apreciere a statului contractant. Există diferite modalităţi de a asigura respectarea drepturilor Convenţiei, şi chiar dacă statul nu reuşeşte să aplice o anumită măsură prevăzută de dreptul intern, acesta îşi poate îndeplini totuşi obligaţia pozitivă prin alte mijloace. Totuşi, pentru ca această obligaţie să fie îndeplinită, o astfel de procedură nu trebuie să existe doar în teorie, ci şi să funcţioneze efectiv în practică (a se vedea Lopes de Sousa Fernandes, citată anterior, pct. 216, cu referinţe suplimentare, şi Nicolae Virgiliu Tănase, citată anterior, pct. 169).
    64. În cele din urmă, Curtea subliniază faptul că această obligaţie procedurală nu reprezintă o obligaţie de rezultat, ci doar una de mijloc. Astfel, simplul fapt că procedura privind neglijenţa medicală s-a încheiat în mod nefavorabil pentru persoana în cauză nu înseamnă în sine că statul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă care îi revenea în temeiul art. 2 din Convenţie (a se vedea Lopes de Sousa Fernandes, citată anterior, pct. 221, cu referinţe suplimentare).

    (ii) Aplicarea acestor principii la faptele prezentei cauze
    65. Curtea observă că reclamantul a formulat o plângere penală şi a descris extrem de detaliat modul în care a considerat că viaţa sa a fost pusă în pericol la data de 30 martie 2017 (a se vedea supra, pct. 20). Potrivit legii aplicabile (a se vedea supra, pct. 41), acesta avea posibilitatea de a se constitui ca parte civilă în orice etapă a procedurii penale, până la începerea cercetării judecătoreşti de către instanţă. Totuşi, procedura nu a ajuns în această etapă.
    66. În ceea ce priveşte România, Curtea a concluzionat anterior, în circumstanţele speciale ale Cauzei Csoma împotriva României (nr. 8.759/05, pct. 54, 15 ianuarie 2013, referitoare la acuzaţiile de vătămare corporală gravă din culpă şi neglijenţă în serviciu), că acţiunea civilă alăturată unei acţiuni penale poate conduce la evaluarea şi acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit.
    67. În această privinţă, Curtea a reţinut că un reclamant care a iniţiat o procedură penală, având aşteptarea rezonabilă că se va putea constitui ca parte civilă în cadrul acestei proceduri, nu este obligat să iniţieze o acţiune civilă sau disciplinară separată (a se vedea Elena Cojocaru împotriva României, nr. 74.114/12, pct. 80 şi 123, 22 martie 2016). Curtea nu vede niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în prezenta cauză.
    68. În ceea ce priveşte modul în care a fost efectuată ancheta, Curtea observă că procurorul a ascultat doar mărturiile reclamantului şi ale celor patru membri ai echipajului de ambulanţă (a se vedea supra, pct. 26 şi 28-30). Se pare că niciun martor independent nu a fost audiat. Curtea observă că şi alte câteva persoane au fost implicate în incidentele din data de 30 martie 2017: farmaciştii, agenţii de poliţie, soţia reclamantului, medicul său curant C.H. şi personalul medical din cele două spitale la care reclamantul a fost dus împotriva voinţei sale în ziua respectivă. Niciuna dintre aceste persoane nu pare să fi fost audiată de anchetatori. În plus, declaraţia extrajudiciară dată de C.H. (a se vedea supra, pct. 25) nu pare să fi fost luată în considerare de către procuror sau de către instanţă, deşi a fost adusă în mod expres cel puţin în atenţia instanţei (a se vedea supra, pct. 34).
    69. De asemenea, Curtea observă că, deşi problemele medicale ale reclamantului au reprezentat un element-cheie în incidentele din data de 30 martie 2017, procurorul nu a solicitat nicio expertiză medicală. O parte dintre elementele evenimentelor din data de 30 martie 2017 ar fi trebuit în special să îi pună în gardă pe anchetatori cu privire la necesitatea unor clarificări suplimentare. Pare a fi un fapt cert că tratamentul a fost amânat doar din cauza suspiciunilor de abuz de droguri. Exista deja un dezechilibru în nivelul de glucoză din sânge al reclamantului în momentul în care echipa de la ambulanţă a efectuat primul test (a se vedea supra, pct. 6). În plus, personalul medical a fost informat cu diligenţă că reclamantul era diabetic dependent de insulină (a se vedea supra, pct. 6, 9, 10 şi 14) şi niciunul dintre doctorii care l-au examinat pe reclamant în ziua respectivă nu a negat că avea nevoie de aceasta. În dosar nu există nicio probă care să susţină afirmaţia guvernului potrivit căreia doctorii nu au avut cunoştinţă de problemele sale medicale (a se vedea supra, pct. 59). Însă şi dacă aceasta ar fi fost într-adevăr situaţia, departe de a-i fi imputabilă reclamantului, o astfel de omisiune din partea personalului medical ar fi reprezentat o recunoaştere a unei abateri profesionale cu potenţialul de a pune în pericol viaţa reclamantului. Aceste aspecte ar fi trebuit cel puţin să determine desfăşurarea unei anchete mai amănunţite din partea autorităţilor.
    70. În plus, judecătoria, căreia i s-a solicitat să examineze decizia procurorului, s-a limitat la a confirma respectiva decizie pe baza probelor aflate deja la dosar (a se vedea supra, pct. 35), fără a profita de ocazie pentru a completa investigaţia sau pentru a solicita procurorului să procedeze astfel.
    71. Având în vedere deficienţele menţionate mai sus, identificate în cursul anchetei, Curtea concluzionează că autorităţile statului nu au anchetat în mod corespunzător incidentul din data de 30 martie 2017.
    72. În consecinţă, a fost încălcat art. 2 din Convenţie sub aspect procedural.
    B. Obligaţia de a proteja viaţa reclamantului

    73. În acelaşi timp, Curtea consideră că deficienţele grave identificate în desfăşurarea anchetei interne fac imposibil de apreciat măsura în care statul şi-a respectat obligaţia pozitivă de a proteja viaţa reclamantului. Din acest motiv, Curtea nu va efectua o evaluare separată a admisibilităţii şi temeiniciei acestei părţi a capătului de cerere.





    II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 1 din Convenţie
    74. Reclamantul s-a plâns că a fost lipsit de libertate în mod ilegal de către echipajul de ambulanţă, cu sprijinul poliţiei. Acesta a invocat art. 5 § 1 din Convenţie, redactat după cum urmează:
    "1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
    [...]
    c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
    [...]
    e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
    [...]
    A. Cu privire la admisibilitate"

    1. Competenţa ratione materiae a Curţii
    (a) Argumentele părţilor
    75. Reclamantul a susţinut că la data de 30 martie 2017 a fost reţinut împotriva voinţei sale de către personalul ambulanţei şi de către poliţie, pentru aproximativ şase ore. A reamintit că este o persoană vulnerabilă din cauza dizabilităţii sale severe şi că avea nevoie urgentă de medicaţie, a cărei administrare a fost împiedicată de către autorităţi pe toată durata internării sale. Din cauza situaţiei sale particulare, internarea a depăşit o simplă restrângere a libertăţii de circulaţie şi a constituit lipsire de libertate în sensul art. 5 din Convenţie.
    76. Guvernul nu a prezentat observaţii în această privinţă.

    (b) Motivarea Curţii
    77. În lipsa unui motiv special de a conexa cu fondul chestiunea aplicabilităţii, Curtea o va examina în etapa de admisibilitate (a se vedea Denisov, citată anterior, pct. 93, precum şi supra, pct. 47).
    (i) Principii generale
    78. Curtea reaminteşte că, prin proclamarea „dreptului la libertate“, primul paragraf al art. 5 vizează libertatea fizică a persoanei. În consecinţă, acesta nu se referă la simplele restrângeri aduse libertăţii de circulaţie, care cad sub incidenţa art. 2 din Protocolul nr. 4. Pentru a stabili dacă o persoană a fost „lipsită de libertate“ în sensul art. 5, punctul de plecare trebuie să fie situaţia sa particulară şi trebuie să se ţină seama de o serie întreagă de criterii, precum tipul, durata, efectele şi modul de punere în aplicare a măsurii în cauză. Diferenţa dintre lipsirea de libertate şi restrângerea libertăţii este una de grad sau de intensitate, nu una de natură sau de substanţă [a se vedea Ilias şi Ahmed împotriva Ungariei (MC), nr. 47.287/15, pct. 211-212, 21 noiembrie 2019, De Tommaso împotriva Italiei (MC), nr. 43.395/09, pct. 80, CEDO 2017 (extrase), cu referinţe suplimentare, şi Khlaifia şi alţii împotriva Italiei (MC), nr. 16.483/12, pct. 64, CEDO 2016 (extrase) ].
    79. Caracterizarea sau lipsa de caracterizare din partea unui stat cu privire la o situaţie de fapt nu poate afecta în mod decisiv concluzia Curţii cu privire la existenţa unei lipsiri de liberate [a se vedea Creangă împotriva României (MC), nr. 29.226/03, pct. 92, 23 februarie 2012].
    80. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa consacrată potrivit căreia art. 5 § 1 se poate aplica şi lipsirii de libertate de foarte scurtă durată [a se vedea, printre altele, M.A. împotriva Ciprului, nr. 41.872/10, pct. 190, CEDO 2013 (extrase) ].

    (ii) Aplicarea acestor principii la faptele prezentei cauze
    81. Curtea a stabilit deja în jurisprudenţa sa că ducerea unei persoane de către poliţie la un spital psihiatric împotriva voinţei acesteia constituie „lipsire de libertate“ (a se vedea Ulisei Grosu împotriva României, nr. 60.113/12, pct. 27-32, 22 martie 2016). În prezenta cauză nu există nimic care să sugereze că, în fapt, reclamantul ar fi putut decide în mod liber să nu îi însoţească pe paramedici şi pe agenţii de poliţie la spitale sau că, odată ajunşi acolo, ar fi putut pleca în orice moment fără a suporta consecinţe negative (ibid., pct. 28).
    82. Curtea consideră că, pe parcursul evenimentelor, a existat un element de coerciţie care, în pofida duratei relativ scurte a acestora, de aproximativ şase ore (a se vedea supra, pct. 19), reprezintă un indiciu al unei lipsiri de libertate în sensul art. 5 § 1.
    83. În consecinţă, Curtea constată că reclamantul a fost lipsit de libertate în sensul art. 5 § 1 şi că, prin urmare, Curtea are competenţa ratione materiae de a audia cauza.



    2. Cu privire la alte motive de inadmisibilitate
    84. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este nici vădit nefondat, nici inadmisibil pentru alte motive enumerate la art. 35 din Convenţie. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.

    B. Cu privire la fond
    1. Argumentele părţilor
    (a) Reclamantul
    85. Reclamantul a susţinut că nu a primit niciodată o copie a dosarului privind internarea sa. Până în prezent nu a fost informat despre temeiurile legale ale lipsirii sale de libertate. Nici guvernul nu a furnizat vreo informaţie cu privire la această chestiune. Prin urmare, lipsirea sa de libertate din data de 30 martie 2017 nu a avut niciun temei juridic şi nu a fost efectuată în conformitate cu nicio procedură prevăzută de lege.
    86. Reclamantul a susţinut că lipsirea sa de libertate nu poate fi justificată în baza niciunuia dintre motivele enumerate la art. 5 § 1 din Convenţie. În special, a respins aplicarea art. 5 § 1 lit. (e). A considerat că nu se încadra în niciuna dintre categoriile enumerate în această prevedere.
    87. În cele din urmă, reclamantul a susţinut că nu avea obligaţia de a se supune testului antidrog, test care nu putea fi efectuat fără consimţământul prealabil al pacientului.

    (b) Guvernul
    88. Guvernul a susţinut că reclamantul a fost transportat la spitalele respective pentru că s-a manifestat agitat şi agresiv. A reiterat faptul că reclamantul nu şi-a putut fundamenta acuzaţiile pe suficiente probe în faţa autorităţilor interne.


    2. Motivarea Curţii
    (a) Principii generale
    89. Orice lipsire de libertate trebuie, în afară de a se încadra în una dintre excepţiile prevăzute la lit. a)-f) ale art. 5 § 1, să fie „legală“. Atunci când „legalitatea“ detenţiei este în discuţie, inclusiv cu privire la măsura în care aceasta a avut loc „potrivit căilor legale“, Convenţia face trimitere în principal la legislaţia naţională şi prevede obligaţia de a fi respectate normele de fond şi de procedură stabilite de această legislaţie [a se vedea Ilnseher împotriva Germaniei (MC), nr. 10.211/12 şi 27.505/14, pct. 135, 4 decembrie 2018, şi S., V. şi A. împotriva Danemarcei (MC), nr. 35.553/12 şi alte 2 cereri, pct. 74, 22 octombrie 2018].
    90. Stabilind faptul că orice lipsire de libertate trebuie efectuată „potrivit căilor legale“, art. 5 § 1 prevede în primul rând ca orice arestare sau detenţie să aibă un temei juridic în dreptul intern. Totuşi, modul în care este formulată prevederea art. 5 § 1 nu se referă doar la incidenţa dreptului intern. Se referă şi la calitatea prevederilor legale, fiind necesar ca acestea să fie compatibile cu conceptul de stat de drept, concept inerent tuturor articolelor Convenţiei. Cu privire la acest ultim aspect, Curtea subliniază că, în ceea ce priveşte lipsirea de libertate, este, în mod special, important ca principiul general al securităţii juridice să fie respectat. Prin urmare, este esenţial ca în dreptul intern condiţiile lipsirii de libertate să fie clar definite şi ca legea însăşi să fie previzibilă în aplicarea sa, astfel încât să corespundă standardului de „legalitate“ stabilit de Convenţie, un standard care impune ca toate legile să fie suficient de precise pentru a-i permite persoanei - dacă este necesar, cu o consiliere adecvată - să prevadă, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele respective, consecinţele pe care le poate avea o anumită acţiune [a se vedea Khlaifia, citată anterior, pct. 91-92, şi Del Río Prada împotriva Spaniei (MC), nr. 42.750/09, pct. 125, CEDO 2013, cu referinţe suplimentare].
    91. În sfârşit, Curtea reaminteşte că, pentru ca lipsirea de libertate care se produce în temeiul lit. (b), (c), (d) şi (e) ale art. 5 să nu fie considerată arbitrară, nu este suficient ca această măsură să fie executată în conformitate cu dreptul intern; ea trebuie, de asemenea, să fie necesară, în circumstanţele respective, pentru a se atinge obiectivul declarat (a se vedea S., V. şi A. împotriva Danemarcei, citată anterior, pct. 77).

    (b) Aplicarea acestor principii la faptele prezentei cauze
    92. Cu privire la faptele din speţă, Curtea observă că autorităţile nu au oferit niciun temei juridic pentru lipsirea de libertate a reclamantului. Reclamantul a adus, în mod corespunzător, plângerea sa în atenţia autorităţilor (a se vedea în special supra, pct. 34), dar nu a primit niciun răspuns din partea acestora. Guvernul nu a precizat că această procedură a fost, în mod vădit, lipsită de obiect în contextul aspectelor specifice legate de art. 5 § 1 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Tsvetkova şi alţii împotriva Rusiei, nr. 54.381/08 şi alte 5 cereri, pct. 100, 10 aprilie 2018).
    93. Curtea se va îndrepta acum asupra posibilelor motive care ar fi putut justifica lipsirea de libertate a reclamantului.
    94. În primul rând, în ceea ce priveşte motivele permise de art. 5 § 1 lit. (c) din Convenţie, Curtea constată că, în temeiul dreptului intern, o persoană suspectată că a săvârşit o faptă penală ar fi putut fi escortată la secţia de poliţie, dacă identitatea sa nu ar fi putut fi verificată (a se vedea supra, pct. 42). În declaraţiile sale date poliţiei (a se vedea supra, pct. 28), M.E. a sugerat că reclamantul a refuzat să îşi decline identitatea, însă afirmaţia sa nu a fost susţinută de probe. În deciziile interne nu există niciun element care să determine Curtea să considere că reclamantul ar fi refuzat să îşi decline identitatea. Dimpotrivă, potrivit declaraţiilor acestuia, a informat personalul medical despre problemele sale medicale şi a cerut chiar cadrelor medicale să îl însoţească la domiciliu astfel încât să îşi poată administra insulina (a se vedea supra, pct. 6). Curtea consideră că acest lucru este incompatibil cu orice tentativă de a-şi ascunde identitatea sau de a refuza să o decline. În plus, nu par să fi fost întreprinse niciun fel de demersuri legale în această privinţă. Agenţii de poliţie nu par să îi fi cerut documentele de identitate. Aceştia nu au făcut decât să însoţească ambulanţa la spitale.
    95. În plus, Curtea observă că autorităţile interne (a se vedea supra, pct. 22) şi guvernul în observaţiile sale (a se vedea supra, pct. 88) au susţinut că reclamantul a fost abuziv şi agresiv verbal faţă de agenţii de poliţie şi personalul medical. Cu toate acestea, trebuie observat că aceste acuzaţii au fost respinse ca nefondate de Judecătoria Timişoara (a se vedea supra, pct. 22). Întrucât judecătoria a fost singura instanţă care a examinat pretinsele abateri ale reclamantului, Curtea nu poate decât să ţină cont de aprecierea sa şi, prin urmare, să concluzioneze că reclamantul nu a fost agresiv în ziua respectivă. În consecinţă, lipsirea sa de libertate nu putea fi justificată pentru aceste motive.
    96. De asemenea, Curtea trebuie să examineze, în pofida obiecţiilor reclamantului (a se vedea supra, pct. 86), dacă aspectul şi comportamentul său ar fi putut justifica lipsirea sa de libertate pentru motivele enumerate la art. 5 § 1 lit. (e) din Convenţie.
    97. În acest context, Curtea observă că, în temeiul legislaţiei interne, poliţia sau personalul medical pot solicita internarea nevoluntară într-un spital psihiatric (a se vedea supra, pct. 43). Totuşi în speţă nu pare să fi fost formulată o astfel de solicitare oficială. Nici din partea medicului reclamantului nu a existat vreo cerere în această privinţă. Singurul act care ar putea fi considerat ca reprezentând o astfel de solicitare este decizia medicului de gardă de a-l trimite pe reclamant la SPT, după prima sa internare la SMT (a se vedea supra, pct. 11). Totuşi, chiar presupunând că acest lucru ar fi fost suficient, în sensul prevederilor Legii sănătăţii mintale, Curtea reaminteşte că, pentru ca lipsirea de libertate să nu fie considerată arbitrară, nu este suficient ca această măsură să fie executată în conformitate cu dreptul naţional, ci ea trebuie să fie şi necesară în circumstanţele respective (a se vedea jurisprudenţa citată supra, pct. 91).
    98. Cu privire la necesitatea măsurii, Curtea observă că un prim test de sânge, care confirma nivelul de zahăr din sânge al reclamantului, fusese deja efectuat de paramedicii ambulanţei (a se vedea supra, pct. 6). În plus, reclamantul l-a informat pe O.T. cu privire la starea sa în momentul internării în SMT (a se vedea supra, pct. 10). De asemenea, Curtea observă că reclamantul nu avea antecedente psihiatrice şi că instanţele interne au constatat că acesta nu fusese violent în timpul incidentului (a se vedea supra, pct. 22 de mai sus şi, mutatis mutandis, Ulisei Grosu, citată anterior, pct. 52 în fine).
    99. Curtea admite că reclamantul, confruntat cu refuzul tratamentului pe care-l considera vital pentru el, ar fi putut fi necooperant. Cu toate acestea, Curtea nu poate decât să observe că reclamantului nu doar că i s-a refuzat tratamentul, ci acesta a şi fost acuzat pe nedrept de consum de droguri şi ameninţat cu internarea la psihiatrie. În tot acest timp, reclamantul suferea, de fapt, de un dezechilibru al nivelului de zahăr din sânge. Astfel, o anumită stare de disconfort şi agitaţie este de înţeles în aceste circumstanţe. Totuşi, nu există dovezi că personalul medical a luat în considerare situaţia particulară a reclamantului şi posibilele explicaţii ale comportamentului său înainte de a recomanda internarea acestuia în spitalul de psihiatrie. În consecinţă, Curtea consideră că pretinsa agitaţie a reclamantului nu era suficientă pentru a face necesară măsura internării. În final, guvernul nu a sugerat că lipsirea de libertate a reclamantului a fost justificată în temeiul lit. (a), (b), (d) sau (f) ale art. 5 § 1, iar Curtea nu vede niciun motiv pentru a adopta o poziţie diferită.
    100. Pentru aceste motive, Curtea nu este convinsă că lipsirea de libertate a reclamantului la 30 martie 2017 a fost lipsită de arbitrar şi în conformitate cu dreptul intern. În consecinţă, lipsirea de libertate nu intră în sfera niciuneia dintre excepţiile prevăzute la lit. (a)-(f) ale art. 5 § 1 şi nici nu este „legală“ în sensul acestei dispoziţii.
    Rezultă că a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenţie.





    III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
    101. Art. 41 din Convenţie prevede:
    "Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

    A. Prejudiciul
    102. Reclamantul a solicitat 5.200 de lei româneşti (RON) [aproximativ 1.040 euro (EUR) la acea dată] cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material suferit, reprezentând cheltuielile de judecată pe care a fost obligat să le plătească în cadrul procedurilor interne. Acesta a transmis facturi care să ateste plăţile respective.
    A solicitat, de asemenea:
    - 234.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a încălcării art. 2 din Convenţie; şi
    – 50.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a încălcării art. 5 § 1 din Convenţie.


    103. Guvernul a solicitat Curţii să nu acorde nicio sumă cu privire la care nu s-a demonstrat o legătură de cauzalitate cu încălcările constatate. A susţinut, de asemenea, că pretenţiile, în ceea ce priveşte prejudiciul moral, sunt exagerate şi a solicitat Curţii să ia în considerare sumele pe care le-a acordat în trecut în cauze similare.
    104. Curtea aminteşte că a constatat, inter alia, o încălcare a art. 2 din Convenţie, sub aspect procedural, pe motiv că autorităţile nu au efectuat o anchetă corespunzătoare a incidentului din 30 martie 2017 (a se vedea supra, pct. 71). Curtea nu a precizat însă care ar fi putut sau ar fi trebuit să fie rezultatul unei asemenea anchete adecvate. În aceste condiţii, consideră că reclamantul nu a demonstrat existenţa unei legături de cauzalitate între încălcarea constatată şi cheltuielile de judecată pe care a fost obligat să le suporte în cadrul procedurilor interne şi, prin urmare, respinge cererea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul material. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit un prejudiciu moral care nu poate fi compensat doar prin constatarea unei încălcări. Având în vedere natura încălcării constatate şi pronunţându-se în echitate, Curtea acordă reclamantului suma de 12.000 EUR, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, ca despăgubire pentru prejudiciul moral.

    B. Cheltuieli de judecată
    105. De asemenea, reclamantul a solicitat 82,05 RON (aproximativ 17 EUR la acea dată) cu titlu de cheltuieli de judecată în faţa Curţii, în special cheltuieli poştale. Acesta a atras atenţia asupra faptului că avocatul său a asigurat o reprezentare pro bono în cadrul procedurii.
    106. Guvernul nu s-a opus stabilirii unei sume cu acest titlu, în cazul în care s-ar constata că cheltuielile de judecată au fost necesare pentru procedura în faţa Curţii.
    107. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de documentele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde suma de 17 EUR pentru cheltuielile din procedura în faţa Curţii, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit.

    C. Dobânzi moratorii
    108. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.


    PENTRU ACESTE MOTIVE,
    În unanimitate,
    CURTEA:
    1. declară capătul de cerere întemeiat pe aspectul procedural al art. 2 din Convenţie şi capătul de cerere întemeiat pe art. 5 § 1 din Convenţie admisibile;
    2. hotărăşte că a fost încălcat sub aspect procedural art. 2 din Convenţie;
    3. hotărăşte că nu este necesar să examineze admisibilitatea şi fondul capătului de cerere întemeiat pe aspectul material al art. 2 din Convenţie, privind obligaţia statului de a proteja viaţa reclamantului;
    4. hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenţie;
    5. hotărăşte:
    (a) că statul pârât trebuie să îi plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44§2 din Convenţie, următoarele sume care trebuie convertite în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
    (i) 12.000 EUR (douăsprezece mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
    (ii) 17 EUR (şaptesprezece euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;

    (b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

    6. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
    Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 26 mai 2020, în conformitate cu art. 77 § 2 şi § 3 din Regulamentul Curţii.


                    PREŞEDINTE
                    JON FRIDRIK KJØLBRO
                    Grefier,
                    Andrea Tamietti

    ----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016