Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 14.132/14)
Strasbourg
Hotărârea este definitivă. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Zamfirescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din: Gabriele Kucsko-Stadlmayer, preşedinte, Iulia Antoanella Motoc, Pere Pastor Vilanova, judecători, şi Ilse Freiwirth, grefier adjunct de secţie,
având în vedere:
- Cererea nr. 14.132/14 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ciprian-Călin Zamfirescu („reclamantul“), a sesizat Curtea la 13 februarie 2014 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia“);
– decizia de a comunica Guvernului român („Guvernul“) capetele de cerere privind caracterul echitabil al procesului penal şi interceptarea convorbirilor telefonice, ascultarea acestora şi percheziţionarea biroului său şi de a declara cererea inadmisibilă în privinţa celorlalte capete de cerere;
– observaţiile părţilor;
– decizia prin care Curtea a respins excepţia Guvernului faţă de examinarea cererii de către un comitet,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 13 aprilie 2021,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
INTRODUCERE
1. Cererea priveşte caracterul echitabil al procesului penal pentru trafic de influenţă îndreptat împotriva reclamantului, procuror la momentul faptelor, precum şi interceptarea convorbirilor telefonice, ascultarea acestora şi percheziţionarea biroului său, în care reclamantul afirmă că şi-a petrecut o parte a vieţii private. Cererea ridică probleme în raport cu art. 6 şi 8 din Convenţie.
ÎN FAPT
2. Reclamantul s-a născut în 1971 şi locuieşte în Timişoara. Acesta este reprezentat de C.-L. Popescu, avocat.
3. Guvernul a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna O.F. Ezer, reprezentant permanent al României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
I. Contextul cauzei
4. La momentul faptelor, reclamantul avea funcţia de prim-procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sânnicolau Mare. Domiciliul său era în Timişoara, de unde pleca zilnic la Sânnicolau Mare. Dispunea, în clădirea parchetului, de un birou alcătuit din două camere.
5. Reclamantul susţine că îşi petrecea o parte importantă a vieţii private la locul de muncă aflat în imobilul Parchetului din Sânnicolau Mare. Precizează că biroul său era alcătuit dintr-un birou propriu-zis şi dintr-o cameră alăturată, la care accesul nu era posibil decât prin birou, şi care dispunea de un pat. Camera respectivă era folosită exclusiv de reclamant şi el deţinea cheia de acces. Aici îşi lua mesele şi dormea noaptea. Aici instalase mobilier (un frigider) şi ţinea obiecte personale (articole de îmbrăcăminte şi obiecte de igienă). Aici întreţinuse relaţii sexuale cu alte femei decât soţia sa. Un tehnician al parchetului pătrundea aici, la indicaţiile sale, pentru a face menajul şi a curăţa hainele sale şi cele ale femeilor cu care întreţinea relaţii. Arată că îşi petrecea aici o mare parte a vieţii private, deoarece domiciliul său oficial era departe, iar relaţiile cu soţia se degradaseră la momentul faptelor. Susţine, de asemenea, că această situaţie de fapt era cunoscută şi tolerată de superiorii săi.
6. Guvernul arată faptul că biroul era destinat folosirii în scop exclusiv profesional şi nu reprezenta o locuinţă de serviciu. Precizează că reclamantul nu avea dreptul, în temeiul legislaţiei aplicabile, la o locuinţă de serviciu deoarece era, împreună cu soţia sa, proprietar al unui apartament în Sânnicolau Mare. În plus, niciun act normativ şi nicio practică instituţională nu permiteau procurorilor să-şi amenajeze locuinţa în clădirea parchetului. Camera alăturată biroului procurorului figura în registrele parchetului din Sânnicolau Mare drept o „sală de şedinţe“. Evidenţele parchetului, în plus, nu menţionau nici ore suplimentare lucrate de reclamant, nici vizitatori pe care i-ar fi primit în afara orelor de serviciu. Guvernul susţine că persoana în cauză nu a prezentat nicio dovadă în sprijinul afirmaţiei conform căreia situaţia de fapt descrisă de el era tolerată de superiori, cu atât mai mult cu cât acesta era prim-procuror şi nu avea un superior ierarhic la faţa locului.
II. Măsurile de supraveghere hotărâte în cadrul urmăririi penale
A. Interceptările telefonice şi înregistrările în mediu ambiental
7. Prin Ordonanţa din 15 aprilie 2010, Direcţia Naţională Anticorupţie („DNA“) a autorizat, cu titlu provizoriu şi pentru 48 de ore, interceptarea comunicaţiilor telefonice ale reclamantului cu terţe persoane, precum şi înregistrările în mediu ambiental, acesta fiind suspectat de săvârşirea faptelor de corupţie denunţate de către martorul L.L.M.
8. Prin Încheierea din 19 aprilie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie („Înalta Curte“) a confirmat ordonanţa susmenţionată, pe motiv că existau indicii convingătoare cu privire la pregătirea şi la săvârşirea unor fapte de corupţie şi că se impuneau măsuri de supraveghere, dat fiind că localizarea şi identificarea persoanelor implicate nu puteau fi efectuate în alt mod. În această privinţă a considerat că, dată fiind viteza desfăşurării faptelor, ordonanţa emisă de procuror era justificată şi că obţinerea unei autorizări judiciare, la solicitarea procurorului, ar fi avut drept consecinţă întârzierea punerii în executare a acestor măsuri. De asemenea, a autorizat continuarea executării măsurilor de interceptare şi ascultare pentru o durată de încă 28 de zile, considerând că acestea erau necesare pentru a clarifica natura relaţiilor dintre suspecţi. În încheierea Înaltei Curţi nu erau precizate intervalele de timp care delimitau timpul dedicat realizării înregistrărilor.
9. La 14 mai, 11 iunie şi 14 iulie 2010, Înalta Curte a prelungit de fiecare dată autorizarea de interceptare şi de ascultare pentru o durată de 30 de zile. Aceste trei încheieri vizau în mod expres ascultarea convorbirilor reclamantului la locul său de muncă aflat în imobilul Parchetului din Sânnicolau Mare. Din încheieri reieşea că măsurile de supraveghere au dezvăluit existenţa unor indicii legate de alte fapte de corupţie în legătură cu T.Z.P.D. şi R.C.I., administratori a două societăţi comerciale (infra, pct. 15-16). Înalta Curte a considerat necesar să obţină, cu ajutorul interceptărilor şi al ascultării convorbirilor, clarificarea elementelor de fapt pertinente. Nici încheierile respective nu precizau intervale de timp.
10. Din dosar reiese că un echipament tehnic fusese instalat în biroul reclamantului, dar nu sunt precizate nici amplasarea exactă a acestui echipament şi nici numărul de microfoane instalate. Reclamantul susţine că înregistrarea privea cele două camere ale biroului său şi că agenţi ai statului pătrundeau în acest spaţiu în medie o dată la trei zile pentru întreţinerea acestui echipament.
11. La 21 iulie şi 13 august 2010, Înalta Curte a autorizat interceptarea convorbirilor telefonice ale lui T.Z.P.D. şi ascultarea întâlnirilor care aveau loc între acesta şi alte persoane.
12. Între timp, la 27 iulie 2010, T.Z.P.D. l-a denunţat pe reclamant la organele de urmărire penală. La 8 septembrie 2010, acesta a dat o declaraţie în calitate de martor.
B. Percheziţia
13. La 7 septembrie 2010, la cererea DNA, Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii a încuviinţat percheziţia domiciliului reclamantului, a autoturismului său personal şi cel profesional, precum şi a biroului său. Avizul CSM privea „biroul folosit pentru exercitarea activităţii profesionale la sediul parchetului“.
14. Prin încheierea din aceeaşi zi, Înalta Curte a admis cererea DNA şi a autorizat percheziţia domiciliului, a autoturismului personal şi cel profesional, precum şi a biroului reclamantului. Copia încheierii trimise de către reclamant la Curte este incompletă şi nu include motivaţia Înaltei Curţi.
15. În cadrul unei proceduri de flagrant, percheziţia a avut loc la 8 septembrie 2010, în cursul căreia într-un sertar din biroul reclamantului a fost găsit un plic cu suma de 1.000 euro (EUR). Mâinile şi hainele persoanei în cauză au fost examinate cu ajutorul unei lămpi fluorescente şi, drept urmare, au fost evidenţiate urme de substanţă fluorescentă la nivelul mâinilor şi al buzunarelor pantalonului său; banii fuseseră în prealabil marcaţi de către organele de anchetă penală şi predaţi martorului T.Z.P.D.
16. De asemenea, reiese din deciziile interne că mai multe documente (privind o procedură iniţiată de soţul lui R.C.I.) au fost ridicate în cursul percheziţiei.
17. Reclamantul susţine că percheziţia a vizat biroul său în întregime, inclusiv încăperea care era, din punctul său de vedere, domiciliul său privat.
III. Procesul penal pentru trafic de influenţă
18. La 27 octombrie 2010, în baza rechizitoriului DNA, reclamantul a fost trimis în judecată pentru trafic de influenţă. A fost acuzat că acceptase din partea lui T.Z.P.D. suma de 4.500 EUR pentru a acţiona în calitate de intermediar în vederea încheierii unui contract de prestări servicii între două societăţi comerciale, una administrată de T.Z.P.D. şi cealaltă de R.C.I. (supra, pct. 9).
19. Aplicând normele de procedură în vigoare la momentul faptelor, cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi în primă instanţă reunită într-un complet compus din trei judecători.
20. La şedinţa din 21 noiembrie 2011, reclamantul a solicitat să fie înlăturate din dosar probele obţinute în mod ilegal. Cu privire la autorizarea interceptării şi ascultării convorbirilor a apreciat că era ilegală deoarece adresa indicată era cea a fostului imobil al parchetului şi că măsurile de supraveghere au fost executate de persoane care nu au acţionat în acest scop având o delegare. De asemenea, a invocat faptul că, în contextul punerii în executare a acestor măsuri, agenţii statului au pătruns în mod repetat într-un spaţiu privat pentru întreţinerea echipamentului tehnic utilizat în acest scop (schimbarea bateriilor). În fine, a criticat faptul că parchetul a continuat supravegherea în litigiu cu toate că faptele pentru care fusese iniţial suspectat nu erau de natură penală.
21. Prin Încheierea din 9 decembrie 2011, Înalta Curte a respins cererea reclamantului ca nefondată. A considerat că indicarea unei alte adrese reprezenta o eroare materială şi că încheierea prin care au fost autorizate interceptarea şi ascultarea fusese pronunţată şi pusă în executare potrivit procedurilor legale.
22. În şedinţele din 20 şi 28 februarie 2012, Înalta Curte a vizionat înregistrarea imaginilor surprinse la 13 mai şi 13 iulie 2010 şi a ascultat înregistrarea a patru convorbiri telefonice ale reclamantului. În plus, la şedinţa din 28 februarie 2012, Înalta Curte a dispus, la cererea reclamantului, o expertiză a înregistrărilor efectuate în biroul acestuia la 13 mai, 23 iunie şi 13 iulie 2010, precum şi a celor două înregistrări realizate de martorul T.Z.P.D. cu echipamentul tehnic furnizat de autorităţi. În cadrul acestei expertize, Înalta Curte a stabilit trei întrebări, şi anume: i) dacă înregistrările erau autentice; ii) dacă prezentau intervenţii, cum ar fi tăieri sau adăugări de cuvinte sau de fraze; şi iii) dacă fuseseră efectuate simultan cu evenimentele înregistrate şi dacă elementele temporale corespundeau momentului înregistrării sau al creării fişierelor.
23. Un raport de expertiză a fost prezentat de Institutul Naţional de Expertize Criminalistice la 26 aprilie 2012. În raport se arăta că au fost supuse expertizei două tipuri de înregistrări: înregistrările ambientale realizate cu un echipament tehnic mobil, precum şi înregistrările video şi audio efectuate cu ajutorul unui echipament tehnic de supraveghere audiovideo, probabil disimulat, într-o încăpere de tip birou. A concluzionat că autenticitatea înregistrărilor nu putea fi stabilită cu certitudine fără acces la echipamentele utilizate. Se mai preciza că înregistrările erau reproduceri (clone) ale înregistrărilor originale. Se mai arăta, în fine, că înregistrările nu prezentau nici montaj sau alte proceduri tehnice, nici repere temporale de natură a stabili simultaneitatea înregistrărilor cu evenimentele acustice sau vizuale pe care le conţineau.
24. La 11 mai 2012, reclamantul şi-a prezentat obiecţiile asupra raportului de expertiză criminalistică şi a criticat, în special, faptul că expertul nu a avut acces la echipamentul folosit pentru realizarea înregistrărilor. Reclamantul a solicitat audierea expertului în şedinţă publică. În aceeaşi zi, Înalta Curte i-a respins obiecţiile, cu motivaţia că expertul desemnat răspunsese obiectivelor expertizei şi explicase metodologia utilizată. Instanţa a respins cererea de audiere a expertului în măsura în care acesta nu putea oferi mai multe explicaţii decât cele deja prezentate în raportul de expertiză.
25. Guvernul a declarat că reclamantul a avut acces, în tot timpul procedurii, la întregul dosar penal, ceea ce reclamantul contestă.
26. Prin Decizia din 7 iunie 2012, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani de închisoare cu suspendare. Înalta Curte a examinat argumentele reclamantului, conform cărora înregistrările efectuate în biroul său ar fi fost ilegale, şi le-a respins pentru aceleaşi motive ca cele deja expuse în Încheierea sa din 9 decembrie 2011 (supra, pct. 21). În special, Înalta Curte, bazându-se pe declaraţia unui martor, a admis că reclamantul şi-a petrecut uneori noaptea la birou şi că acolo întreţinuse relaţii extraconjugale, dar a considerat că persoana în cauză nu putea pretinde protecţia „domiciliului“ său pentru că folosea biroul în scop privat, ocuparea sa în acest scop fiind numai ocazională şi nu-şi petrecea acolo o bună parte a vieţii sale private. Înalta Curte a considerat, în continuare, că, chiar presupunând că ar fi fost încălcat dreptul reclamantului la respectarea domiciliului, această ingerinţă era conformă cu dispoziţiile art. 8 din Convenţie.
27. Cu privire la argumentul reclamantului conform căruia personalul tehnic nu ar fi fost autorizat să pătrundă într-un spaţiu privat pentru întreţinerea echipamentului tehnic de supraveghere, Înalta Curte l-a respins pe motiv că era vorba despre operaţiuni tehnice inerente executării deciziei de autorizare a ascultării. A respins şi argumentul reclamantului conform căruia parchetul l-ar fi supravegheat cu rea-credinţă în continuare, deşi primele înregistrări arătau că era nevinovat de faptele de care era iniţial vizat. A considerat că supravegherea a continuat legal în măsura în care Codul de procedură penală autoriza parchetul să verifice dacă existau indicii de natură să convingă cu privire la pregătirea şi săvârşirea unor noi infracţiuni.
28. Înalta Curte a luat, de asemenea, în considerare concluziile raportului de expertiză asupra înregistrărilor (supra, pct. 23) şi a apreciat că înregistrările puteau fi admise ca mijloc de probă ce oferă o informaţie cu valoare relativă. A considerat că era necesar să se examineze dacă alte mijloace de probă confirmau aceste înregistrări.
29. Pe fond, Înalta Curte a hotărât că reclamantul primise în patru rânduri de la T.Z.P.D. sume în valoare totală de 4.500 EUR pentru a o convinge pe R.C.I., administratoarea unei societăţi comerciale, să încheie un contract cu societatea condusă de T.Z.P.D. A considerat că faptele reprezentau elemente constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă. Şi-a susţinut decizia bazânduse pe mai multe mijloace de probă, între care depoziţiile lui T.Z.P.D., R.C.I. şi ale altor martori, transcrierile înregistrărilor obţinute prin supravegherea persoanei în cauză şi documentele bancare care atestau salariile care îi fuseseră plătite în 2010.
30. Recursul reclamantului a fost înregistrat la Completul de 5 judecători al ICCJ.
31. În şedinţa din 25 martie 2013, reclamantul a solicitat să recurgă la mai multe mijloace de probă în susţinerea apărării sale, în special efectuarea unei contraexpertize a înregistrărilor respective şi acces la toate înregistrările, putând dovedi o altă semnificaţie de dat convorbirilor în cauză. Înalta Curte a refuzat să dispună o contraexpertiză, hotărând că nu era utilă în cauză întrucât obiecţiile persoanei în cauză fuseseră în mod corespunzător respinse de prima instanţă, iar aceasta nu a ridicat altele noi. În continuare, a considerat că accesul la integralitatea înregistrărilor nu fusese cerut de normele procedurale privind arhivarea conversaţiilor.
32. Prin Decizia din aceeaşi zi, redactată la 26 noiembrie 2013, Înalta Curte a respins recursul reclamantului. A confirmat motivarea primei instanţe (supra, pct. 26) conform căreia biroul, alcătuit din două camere puse la dispoziţia reclamantului, nu reprezenta domiciliul său, având în vedere că persoana în cauză îl folosea în scop privat şi, în orice caz, măsurile al căror obiect îl făcuse nu încălcaseră cerinţele art. 8 din Convenţie.
33. Înalta Curte s-a pronunţat apoi în aceşti termeni:
"Existenţa faptei de traficare a influenţei, în modalitatea reţinută de prima instanţă rezultă din coroborarea declaraţiilor martorilor R.C.I. [...], T.Z.P.D. [...], B.B.V. [...], precum şi cu conţinutul discuţiilor interceptate în mediu ambiental dintre inculpat şi martorul T.Z.P.D."
34. Cu privire la înregistrările relevante, Înalta Curte s-a exprimat astfel:
"Conţinutul interceptărilor în mediu ambiental se coroborează cu declaraţiile martorei R.C.I., aceasta confirmând influenţa exercitată de inculpat asupra sa, în mod indirect, dar şi cu discuţia telefonică purtată între cei doi la data de 29 iulie 2010, [...] care relevă relaţia reciproc avantajoasă între aceştia şi interesul inculpatului în prezervarea acesteia, în contextul în care inculpatul asigura, în calitatea sa de procuror, soluţionarea cu celeritate a dosarelor în care era interesată martora.
Aceste aspecte se coroborează şi cu declaraţiile martorului T.Z.P.D., care a precizat că a remis tranşele de bani, ulterior încheierii contractului cu S.C. Z., în considerarea influenţei pe care o exercita inculpatul asupra directoarei acestei societăţi, R.C.I., care era reiterată de către inculpat în toate discuţiile purtate cu martorul T. În acelaşi sens sunt şi declaraţiile martorului B.B.V., asociat unic la SC S.G. SRL Group Bucureşti, care a arătat că, până la semnarea contractului, a avut reprezentarea unei influenţe reale a inculpatului asupra conducerii SC I. SRL, care a condus la perfectarea contractului.
Cât priveşte remiterea sumelor de bani către inculpat (500 euro în luna aprilie 2010, câte 4.200 lei, echivalentul a 1.000 de euro, în lunile mai, iunie şi iulie 2010 şi 1.000 euro în luna septembrie 2010), susţinerea apărării că două dintre acestea reprezintă contravaloarea unor împrumuturi este infirmată de probele dosarului, în concret înregistrările efectuate în condiţiile de legalitate impuse de dispoziţiile art. 911 şi urm. C. proc. pen., conţinutul acestora coroborându-se cu declaraţiile denunţătorului T.Z.P.D.
Apărarea inculpatului, în sensul că unele sume de bani au reprezentat împrumuturi sau că proveneau din salariu, a fost infirmată de conţinutul extraselor de cont pe anul 2010, care, deşi confirmă retrageri a unor sume mari de bani, relevă faptul că suma de 4.200 lei, primită de la martorul T.Z.P.D., nu provenea din contul de salariu, întrucât anterior datei de 13 mai 2010 şi în acea zi - data alimentării contului cu salariul, inculpatul nu a efectuat nicio tranzacţie, astfel că în intervalul de timp dintre momentul primirii plicului de la martorul T. şi cel al înmânării lui către martorul I.L., pentru cumpărarea a 1.000 de euro, inculpatul nu a debitat contul cu vreo sumă de bani.
Cât priveşte remiterea sumei de 1.000 euro din luna iunie 2010, de către martorul T., aceasta rezultă din coroborarea extrasului de cont şi a declaraţiei martorei S.A., care confirmă împrejurarea că la data de 16 iunie 2010 inculpatul i-a solicitat acesteia să vorbească la casa de schimb valutar pentru cumpărarea sumei de 1.500 euro, iar a doua zi a retras din contul său doar suma de 3.000 lei.
În luna iulie 2010, aşa cum a rezultat din probele administrate în cauză, inculpatul a primit, la data de 13 iulie 2010, de la martorul T.Z.P.D., echivalentul sumei de 1.000 euro, anterior orei 14:35 când, potrivit înregistrării ambientale, inculpatul i-a înmânat şoferului suma de 4.250 lei cu indicaţia de a cumpăra 1.000 euro, aspect care se coroborează cu faptul că în aceeaşi împrejurare a întrebat-o pe martora S.A. dacă intraseră banii în cont, iar aceasta îi răspunsese în sens negativ. Aceste probe se
coroborează cu menţiunile extrasului de cont, potrivit cărora salariul a intrat în contul inculpatului la 13 iulie 2010, ora 14:26, iar în acea zi nu a fost efectuată nicio retragere, astfel că banii înmânaţi şoferului pentru efectuarea schimbului valutar nu puteau proveni din salariu."
35. Înalta Curte a confirmat astfel condamnarea reclamantului.
IV. Alte elemente
36. Din dosar reiese că DNA a dispus, la 10 ianuarie 2011, clasarea dosarului referitor la faptele de corupţie denunţate de L.L.M. (supra, pct. 7).
CADRUL JURIDIC INTERN RELEVANT
37. Codul penal în vigoare la momentul faptelor pedepsea infracţiunea de trafic de influenţă în următorii termeni:
"ART. 257
1. Primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani."
38. Dispoziţiile relevante ale Codului de procedură penală în vigoare la momentul faptelor referitoare la interceptarea comunicaţiilor telefonice şi altele sunt descrise în Hotărârea Pruteanu împotriva României (nr. 30.181/05, pct. 22, 3 februarie 2015).
39. Dispoziţiile relevante ale Codului de procedură penală în vigoare la momentul faptelor referitoare la percheziţie sunt descrise în Hotărârea Cacuci şi S.C. Virra & Cont Pad S.R.L. împotriva României (nr. 27.153/07, pct. 45-48, 17 ianuarie 2017).
40. Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi al procurorilor cuprinde următoarele dispoziţii relevante în speţă:
"ART. 95
1. Judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi preventiv numai cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii.
2. În caz de infracţiune flagrantă, judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei potrivit legii, Consiliul Superior al Magistraturii fiind informat de îndată de organul care a dispus reţinerea sau perchiziţia."
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie
41. Reclamantul susţine că supravegherea constantă la care a fost supus şi percheziţionarea biroului său au reprezentat ingerinţe în exercitarea dreptului său la respectarea vieţii private şi a domiciliului şi că aceste ingerinţe nu erau prevăzute de lege şi nu erau necesare într-o societate democratică. Acesta invocă art. 8 din Convenţie, redactat după cum urmează:
"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care respectiva ingerinţă este prevăzută de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi a libertăţilor altora."
A. Cu privire la admisibilitate
42. Guvernul nu a ridicat formal nicio excepţie de inadmisibilitate în ceea ce priveşte art. 8 din Convenţie. Cu toate acestea, expune faptul că biroul reclamantului nu intra în noţiunea de „domiciliu“ şi, prin urmare, acest capăt de cerere nu intră în domeniul de aplicare al art. 8 din Convenţie.
43. Reclamantul pretinde protejarea „domiciliului“ său în sensul jurisprudenţei Curţii, în măsura în care ocupa în mod exclusiv un spaţiu privat la locul său de muncă, unde trăia în afara orelor de muncă şi unde adusese obiecte personale şi de uz intim. Adaugă că această situaţie de fapt era cunoscută de personalul parchetului şi de superiorii săi ierarhici. Susţine că folosirea în exclusivitate a camerei alăturate biroului său, scopul privat (şi neprofesional) al folosirii sale şi derularea vieţii private şi uneori de familie constituiau elemente hotărâtoare în speţă. Subliniază că, în orice caz, era în joc protecţia „vieţii private“.
44. Deşi Guvernul nu a invocat nicio excepţie, Curtea reaminteşte că excepţiile de incompatibilitate ratione materiae ridică problema competenţei sale şi că trebuie să examineze acest aspect în fiecare etapă a procedurii [Tănase împotriva Moldovei (MC), nr. 7/08, pct. 131, CEDO 2010].
45. Curtea face trimitere la concluziile sale privind aplicabilitatea art. 8 din Convenţie într-un context profesional, astfel cum sunt expuse în Hotărârea Bărbulescu împotriva României [(MC), nr. 61.496/08, pct. 69-81, 5 septembrie 2017]. Deşi această hotărâre privea supravegherea comunicaţiilor electronice ale reclamantului, Curtea consideră că principiile stabilite în acel loc sunt totuşi aplicabile în speţă, care priveşte interceptări telefonice, ascultarea reclamantului şi percheziţionarea biroului său. Într-adevăr, Curtea reaminteşte că instrucţiunile angajatorului nu pot împiedica exercitarea dreptului la viaţă privată socială la locul de muncă (ibidem, pct. 80).
46. În prezenta cauză, Curtea consideră că nu este necesar de rezolvat problema dacă reclamantul poate pretinde protejarea „domiciliului“ său în măsura în care, aplicând principiile prezentate în Hotărârea Bărbulescu citată anterior, acesta poate invoca în mod corect protecţia „vieţii sale private“ la locul său de muncă. Prin urmare, art. 8 din Convenţie este aplicabil.
47. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate în sensul art. 35 din Convenţie, Curtea îl declarată admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
48. Reclamantul apreciază că supravegherea biroului său amplasat în sediul parchetului reprezintă o ingerinţă în dreptul său protejat la art. 8 din Convenţie şi că aceasta nu răspunde niciunuia din cele trei criterii cerute la paragraful 2 al articolului respectiv. Consideră că ingerinţa nu era „prevăzută de lege“ deoarece personalul tehnic care a efectuat înregistrările (personalul Serviciului de Informaţii) nu făcea parte dintre persoanele cărora legea le atribuia o astfel de competenţă (procurorul şi poliţia judiciară). Acesta subliniază, în continuare, că nu a fost stabilită existenţa unui scop legitim. În sfârşit, pretinde că ingerinţa nu a fost „necesară“ pentru mai multe motive: autorizarea judiciară nu avea o bază factuală convingătoare şi instanţele nu au efectuat un control efectiv al cererilor parchetului; înregistrările au durat o lungă perioadă (4 luni) şi tehnicienii au pătruns în jur de 50 de ori în domiciliul său; măsura era foarte intruzivă (au fost înregistrate cele mai intime aspecte ale vieţii sale private, inclusiv cele sexuale); în sfârşit, parchetul a persistat să pună în executare măsurile de supraveghere pentru a-l putea acuza, deşi primele înregistrări demonstrau că era nevinovat de faptele de corupţie de care era acuzat iniţial.
49. Cu privire la percheziţie, reclamantul exprimă îndoieli cu privire la clarificarea aspectului dacă era „prevăzută de lege“ şi consideră că nu era nici proporţională şi nici motivată. Acesta subliniază că modul în care a fost autorizată şi efectuată percheziţia nu a luat în considerare faptul că viza „domiciliul“ său în sensul Convenţiei. Decizia de autorizare a percheziţiei nu fixa, potrivit acestuia, niciun obiectiv de atins, niciun scop, nicio limită pentru procuror şi poliţia judiciară, care dispuneau astfel de o putere discreţionară. Nu era motivată şi nu justifica în mod convingător ingerinţa în dreptul său.
50. Guvernul, bazându-se pe decizia definitivă a Înaltei Curţi, consideră că reclamantul nu putea pretinde respectarea vieţii private, nici a domiciliului. În cazul în care Curtea ar concluziona totuşi că ar fi existat o ingerinţă, Guvernul consideră că aceasta ar fi compatibilă cu condiţiile prevăzute la art. 8 § 2. Ingerinţa era prevăzută de Codul de procedură penală şi urmărea un scop legitim, şi anume apărarea ordinii publice şi prevenirea faptelor penale. De asemenea, era proporţională, având în vedere că fusese hotărâtă respectând dispoziţiile legale şi pentru o perioadă limitată de timp.
51. În observaţiile sale suplimentare, Guvernul arată că reclamantul nu era titularul unui drept care constă în stabilirea din proprie voinţă a locuinţei de serviciu în imobilul parchetului şi că, procedând astfel, acesta nu a respectat deontologia profesională. În plus, susţine că jurisprudenţa dezvoltată de Curte în ceea ce priveşte percheziţionarea birourilor membrilor profesiilor liberale nu se poate transpune în speţă, deoarece reclamantul exersa funcţia de magistrat, iar biroul său se afla într-un imobil public supus unor norme de acces mult mai stricte.
2. Motivarea Curţii
52. Curtea apreciază că interceptările telefonice, ascultarea reclamantului şi percheziţionarea biroului său se interpretează ca fiind o „ingerinţă“ în dreptul său protejat la art. 8 din Convenţie. O astfel de ingerinţă încalcă Convenţia dacă nu îndeplineşte cerinţele de la art. 8 § 2. Prin urmare, trebuie examinat dacă aceasta era „prevăzută de lege“, urmărea unul sau mai multe scopuri legitime în lumina acestui paragraf şi era „necesară într-o societate democratică“.
53. În circumstanţele cauzei, Curtea poate fi de acord cu Guvernul că ingerinţa era prevăzută de Codul de procedură penală şi urmărea un scop legitim, şi anume apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale (supra, pct. 50).
54. Rămâne, prin urmare, de analizat dacă ingerinţa în chestiune era „necesară într-o societate democratică“. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere în estimarea existenţei şi a întinderii unei astfel de necesităţi, dar această marjă este dublată de un control european care vizează atât legislaţia, cât şi deciziile care o aplică, chiar şi cele pronunţate de o instanţă independentă (Pruteanu împotriva României, nr. 30.181/05, pct. 47, 3 februarie 2015).
55. Indiferent de sistemul de supraveghere reţinut, Curtea trebuie să fie convinsă de existenţa unor garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor. Această apreciere nu are decât un caracter relativ: ea depinde de toate circumstanţele cauzei, precum natura, domeniul de aplicare şi durata măsurilor, motivele necesare pentru dispunerea lor, autorităţile competente să le permită, să le efectueze şi să le controleze, tipul de căi de atac prevăzut de dreptul intern [Roman Zakharov împotriva Rusiei (MC), nr. 47.143/06, pct. 232, CEDO 2015; Klass şi alţii împotriva Germaniei, 6 septembrie 1978, pct. 50, seria A, nr. 28].
56. Cu privire, în special, la proporţionalitatea măsurii percheziţiei şi a ridicării de probe, Curtea examinează circumstanţele specifice cauzei şi reţine criteriile următoare: gravitatea infracţiunii faţă de care s-a dispus măsura percheziţiei şi a confiscării, modalităţile şi circumstanţele în care a fost emis mandatul - în special problema dacă alte probe erau disponibile la acel moment -, conţinutul şi sfera de aplicare ale mandatului - având în vedere în special natura locurilor percheziţionate şi garanţiile luate pentru ca măsura să rămână rezonabilă în ceea ce priveşte efectele sale - şi amploarea posibilelor repercusiuni asupra reputaţiei persoanei vizate de percheziţie (K.S. şi M.S. împotriva Germaniei, nr. 33.696/11, pct. 44, 6 octombrie 2016, şi Vinks şi Ribicka împotriva Letoniei, nr. 28.926/10, pct. 103, 30 ianuarie 2020).
57. Curtea va examina criteriile expuse la pct. 55 şi 56 de mai sus, ţinând seama de circumstanţele de fapt specifice ale cauzei. Constată că reclamantul a fost supus la două măsuri distincte: pe de o parte, măsura care a implicat interceptarea şi ascultarea convorbirilor telefonice şi a altor conversaţii ale persoanei în cauză (supra, pct. 7-9) şi, pe de altă parte, cea care a condus la percheziţionarea biroului său (supra, pct. 13-14).
58. Curtea observă de la început că ambele măsuri au fost autorizate de instanţele naţionale. Astfel, Înalta Curte a confirmat ordonanţa iniţială şi provizorie a procurorului vizând interceptarea comunicaţiilor telefonice şi ascultarea lor şi a autorizat continuarea executării acestei măsuri, pe care ulterior a prelungit-o în trei rânduri (supra, pct. 8-9). Înalta Curte a reţinut existenţa unor indicii legate de fapte de corupţie în cauză şi a considerat necesară obţinerea clarificării elementelor de fapt pertinente (ibidem). Ulterior, a autorizat şi percheziţia, după obţinerea avizului Consiliului Superior al Magistraturii, în conformitate cu legislaţia internă (supra, pct. 13-14).
59. Curtea observă, în continuare, că reclamantul a putut contesta, în cadrul procesului penal împotriva sa, atât luarea acestor măsuri, cât şi executarea lor (supra, pct. 20). Observă că Înalta Curte a judecat lapidar că persoana în cauză nu putea pretinde protecţia vieţii sale private în contextul profesional şi că, în orice caz, ingerinţa pe care a suferit-o a fost conformă cu Convenţia (supra, pct. 26 şi 32). Totuşi, Curtea consideră că această analiză poate fi pusă la îndoială.
60. În opinia Curţii, mai multe elemente impun o examinare atentă. Curtea observă mai întâi că în decizia care autoriza punerea sub ascultare a reclamantului nu se precizau intervalele de timp concrete (supra, pct. 8). Din aceste elemente deduce că reclamantul a fost supravegheat constant, inclusiv noaptea, fapt necontestat de altfel de Guvern. Curtea mai observă că din raportul de expertiză realizat în speţă, ca şi din hotărârile instanţelor naţionale, reiese că echipamentul tehnic instalat în biroul reclamantului putea capta atât sunetele, cât şi imaginile (supra, pct. 22-23). Prin natura sa, înregistrarea imaginilor are un caracter mai important decât înregistrarea sunetelor. Curtea reaminteşte că, în ceea ce priveşte supravegherea video la locul de muncă, aşteptarea pe care în mod rezonabil o poate avea salariatul în materie de protejare a vieţii private rămâne ridicată în spaţiile de lucru închise, precum birourile [a se vedea, în acest sens, López Ribalda şi alţii împotriva Spaniei (MC), nr. 1.874/13 şi 8.567/13, pct. 125, 17 octombrie 2019]. În plus, constată că Guvernul nu a risipit îndoielile cu privire la amplasarea exactă a echipamentului de supraveghere, în vreme ce reclamantul afirmă că şi camera sa era filmată (supra, pct. 10 şi 48). Curtea observă şi că supravegherea reclamantului a durat o perioadă de circa 4 luni. Reţine, în cele din urmă, că executarea acestei măsuri a continuat în pofida faptului că expunerea unor aspecte privind viaţa privată a reclamantului a fost evidentă pentru anchetatori încă din faza incipientă a anchetei, în special date fiind numeroasele intervenţii ale tehnicienilor parchetului care se deplasau la faţa locului. Or, nu rezultă că acest element a fost luat în considerare de organele care au continuat să capteze imaginile şi sunetele produse în biroul reclamantului şi care ulterior au procedat la o măsură atât de intruzivă precum percheziţionarea biroului respectiv.
61. Curtea evidenţiază şi că reclamantul a fost supravegheat constant, urmărindu-se deopotrivă înregistrarea sunetelor, ca şi a imaginilor, şi aceasta pe o perioadă considerabilă. Consideră că, prin natura şi durata lor, măsurile la care a fost supus reclamantul au fost intruzive şi că au fost expuse aspecte ale vieţii sale private şi uneori foarte intime. Curtea observă că Guvernul nu a semnalat cauzele care să justifice continuarea supravegherii, din moment ce ancheta a pus în evidenţă aspecte privind viaţa privată a reclamantului, ca şi decizia de a proceda în continuare la o măsură atât de intruzivă precum percheziţia.
62. În aceste condiţii, Curtea apreciază că măsurile la care a fost supus reclamantul nu pot fi privite ca proporţionale din cauza caracterului lor intruziv şi constant şi a prelungirii lor în timp pe o perioadă considerabilă.
63. Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie
64. Reclamantul se plânge de lipsa caracterului echitabil al procesului penal împotriva sa şi, mai cu seamă, de restricţiile impuse drepturilor apărării din cauza refuzului instanţelor de ai pune la dispoziţie toate înregistrările care ar fi cuprins elemente utile pentru apărarea sa şi de refuzul de a dispune o contraexpertiză a înregistrărilor respective. Acesta invocă art. 6 din Convenţie, redactat după cum urmează:
"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale, de către o instanţă […], care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa."
A. Cu privire la admisibilitate
65. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate în sensul art. 35 din Convenţie, Curtea îl declarată admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
66. Reclamantul pretinde că înregistrările au constituit proba esenţială care a justificat condamnarea sa. Acesta apreciază că procedura a devenit inechitabilă prin cumularea a doi factori: refuzul instanţelor interne de a ţine seama de contestarea validităţii expertizei judiciare a înregistrărilor şi respingerea de către aceleaşi instanţe a depunerii la dosar a tuturor înregistrărilor (inclusiv a celor favorabile reclamantului). Subliniază că a contestat motivat şi convingător, în faţa instanţelor naţionale, autenticitatea şi integralitatea înregistrărilor şi că şi-a motivat în mod corespunzător solicitarea pentru o contraexpertiză a acestor înregistrări, deşi instanţele i-au respins cererile fără motivaţie. În plus, pretinde că procurorul-şef al DNA declarase public că erau disponibile software-uri pentru a fabrica un discurs pornind de la cuvinte rostite de o persoană. În cele din urmă, precizează că a prezentat şi o cerere motivată şi convingătoare pentru ca toate înregistrările dezincriminatoare realizate să fie depuse la dosar, cerere respinsă de instanţe.
67. Guvernul susţine că procedura a fost în general echitabilă, dat fiind că reclamantul, asistat de un avocat, a avut acces la toate documentele din dosar şi că acuzarea nu s-a bazat doar pe transcrierile înregistrărilor, ci şi pe alte elemente de probă (depoziţii ale martorilor, documentele bancare şi altele). Apreciază că reclamantul a avut acces la toate înregistrările în legătură cu procesul penal împotriva sa şi că refuzul Înaltei Curţi de a-i pune la dispoziţie toate înregistrările nu a compromis caracterul echitabil al procesului. Remarcă faptul că reclamantul nu a indicat o convorbire anume la care nu a avut acces şi care avea probabil impact asupra soluţionării procesului. În plus, arată că anumite limitări ale accesului la elementele din dosar erau permise de Codul de procedură penală dacă aceste elemente erau folosite într-o altă cauză sau puteau aduce atingere vieţii private a altei persoane.
68. Guvernul consideră că înregistrările au făcut obiectul unei expertize şi că refuzul Înaltei Curţi de a autoriza o contraexpertiză nu a atribuit un caracter inechitabil procesului, având în vedere că reclamantului i s-a oferit o posibilitate adecvată de a contesta raportul de expertiză.
2. Motivarea Curţii
69. Curtea reaminteşte că nu are competenţa de a se pronunţa, în principiu, asupra admisibilităţii anumitor tipuri de mijloace de probă, de exemplu, cele obţinute în mod ilegal din perspectiva dreptului intern, sau cu privire la vinovăţia reclamantului. Trebuie să examineze dacă procesul, inclusiv modul în care au fost obţinute elementele de probă, a fost echitabil în ansamblu, ceea ce implică examinarea „ilegalităţii“ respective, şi, în cazul în care se descoperă încălcarea unui alt drept protejat de Convenţie, natura acestei încălcări [a se vedea, printre altele, Khan împotriva Regatului Unit, nr. 35.394/97, pct. 34 in fine, CEDO 2000-V, şi Bykov împotriva Rusiei (MC), nr. 4.378/02, pct. 89, 10 martie 2009].
70. Pentru a stabili dacă procedura în ansamblu a fost echitabilă, trebuie totodată cercetat dacă a fost respectat dreptul la apărare. Trebuie să se analizeze, în special, dacă reclamantului i s-a oferit posibilitatea de a pune la îndoială autenticitatea probei contestate şi de a se opune folosirii acesteia. Trebuie să se ţină seama şi de calitatea elementului de probă, inclusiv de aspectul dacă circumstanţele în care a fost obţinut pun la îndoială fiabilitatea sau exactitatea acestuia. Dacă nu se pune neapărat o problemă de echitate atunci când proba obţinută nu se coroborează cu alte elemente, trebuie notat că, dacă este foarte solidă şi nu naşte nicio îndoială, nevoia de alte elemente de susţinere scade (Bykov, citată anterior, pct. 90; a se vedea, de asemenea, Khan, citată anterior, pct. 35 şi 37).
71. Făcând referire la faptele din speţă, Curtea menţionează că, potrivit afirmaţiilor reclamantului, înregistrările au constituit proba esenţială care a justificat condamnarea sa (supra, pct. 66), fapt contestat de Guvern (supra, pct. 67). Observă că, la condamnarea reclamantului, Înalta Curte a ţinut seama atât de probele obţinute din supravegherea reclamantului, cât şi de depoziţiile martorilor şi de documentele bancare (a se vedea, în special, Decizia din 25 martie 2013 a Înaltei Curţi, citată supra, pct. 33 şi 34). Prin urmare, Curtea nu poate afirma că înregistrările în cauză au constituit unica probă sau proba decisivă care a justificat condamnarea reclamantului. Curtea poate totuşi accepta că aceste probe au o însemnătate anume, chiar o mare importanţă, şi că administrarea acestora a cauzat dificultăţi apărării (a se vedea, mutatis mutandis, Valdhuter împotriva României, nr. 70.792/10, pct. 49, 27 iunie 2017).
72. În continuare, Curtea reţine că reclamantul a solicitat o expertiză a înregistrărilor în cauză şi că instanţele naţionale au dat curs cererii sale (supra, pct. 22). Expertiza a fost efectuată de Institutul Naţional de Expertize Criminalistice şi a concluzionat că înregistrările nu prezentau montaje sau alte intervenţii tehnice (supra, pct. 23). În lipsa unor argumente concrete şi convingătoare din partea reclamantului, Curtea nu poate pune la îndoială această constatare. Ţine totuşi seama de argumentul părţii în cauză, potrivit căruia experţii nu au stabilit autenticitatea înregistrărilor în cauză (supra, pct. 66). Cu toate acestea, Curtea reţine că Înalta Curte a respins motivat cererea reclamantului pentru efectuarea unei contraexpertize (supra, pct. 24).
73. În plus, chiar Înalta Curte a considerat că înregistrările aveau o valoare relativă şi că puteau fi luate în considerare dacă se coroborau cu alte probe (supra, pct. 28). Curtea reţine că, în Decizia din 25 martie 2013, Înalta Curte a explicat foarte detaliat modul în care înregistrările erau coroborate cu anumite depoziţii ale martorilor şi cu documente bancare (supra, pct. 33 şi 34). Acest lucru demonstrează, în opinia Curţii, că Înalta Curte a recurs la o analiză echilibrată a tuturor probelor, a examinat valoarea lor probatorie cu prudenţă şi a hotărât că faptele erau stabilite prin toate elementele de probă, acestea coroborânduse între ele (a se vedea, în acest sens, Bykov, citată anterior, pct. 98).
74. În continuare, cu privire la cererea reclamantului de acces la toate înregistrările efectuate în speţă, Curtea menţionează că cererea urmărea să-i furnizeze acestuia elemente de probă în apărare, în măsura în care reclamantul dorea să demonstreze că interpretarea faptelor putea fi diferită în contextul mai larg al cauzei. Curtea subliniază că Înalta Curte a respins motivat această cerere (supra, pct. 31). Mai mult, observă faptul că, nici în faţa instanţelor naţionale, nici în faţa Curţii, reclamantul nu a prezentat probe precise în sprijinul acuzaţiilor sale. Într-adevăr, nu a explicat în mod concret strategia pe care înţelegea să o urmeze pentru a se apăra. Curtea constată, de altfel, că în Decizia din 25 martie 2013 Înalta Curte a examinat cu atenţie apărarea reclamantului conform căreia unele dintre sumele de bani pe care le primise reprezentau împrumuturi sau proveneau din salariu şi a respinso motivat (supra, pct. 34). În orice caz, Curtea nu trebuie să se pronunţe cu privire la strategia apărării reclamantului şi reaminteşte că un inculpat nu are ca atare dreptul de a formula cereri de informaţii specioase în speranţa că ar putea eventual apărea o altă explicaţie a faptelor [M. împotriva Ţărilor de Jos, nr. 2.156/10, pct. 112, 25 iulie 2017 (extrase)].
75. Concluzionând, Curtea reţine că condamnarea reclamantului s-a întemeiat pe toate probele şi că instanţele naţionale au recurs la o analiză echilibrată a tuturor probelor şi că au examinat cu prudenţă valoarea probatorie a acestor elemente, în special pe aceea a înregistrărilor obţinute din supravegherea reclamantului. În aceste condiţii, apreciază că refuzul instanţelor naţionale de a autoriza o contraexpertiză a înregistrărilor în cauză şi refuzul de a permite reclamantului accesul la toate înregistrările efectuate în speţă nu au adus atingere dreptului la apărare. În concluzie, Curtea apreciază că procedura desfăşurată în cauza reclamantului, considerată în ansamblu, nu a încălcat cerinţele procesului echitabil (Bykov, citată anterior, pct. 104).
76. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 6 din Convenţie.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
77. Art. 41 din Convenţie prevede:
"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
78. Reclamantul cere Curţii să dispună instanţelor naţionale redeschiderea procedurii prin intermediul revizuirii şi arată că îşi rezervă dreptul de a cere repararea prejudiciului în faţa instanţelor interne.
79. Guvernul solicită Curţii să nu acorde reclamantului nicio sumă în temeiul art. 41 din Convenţie.
80. Curtea reaminteşte că, atunci când o persoană particulară a fost victima unei proceduri viciate de încălcări ale cerinţelor art. 6 din Convenţie, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la solicitarea persoanei în cauză reprezintă în principiu un mijloc adecvat de reparare a încălcării constatate [Cudak împotriva Lituaniei (MC), nr. 15.869/02, pct. 79, CEDO 2010; Cabral împotriva Ţărilor de Jos, nr. 37.617/10, pct. 42-43, 28 august 2018]. În prezenta cauză, reaminteşte că a constatat numai încălcarea art. 8 din Convenţie (supra, pct. 63). Cu toate acestea, observă că noul Cod de procedură penală, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, permite revizuirea unui proces pe plan intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale unui reclamant (Mischie împotriva României, nr. 50.224/07, pct. 50, 16 septembrie 2014; Pătraşcu împotriva României, nr. 7.600/09, pct. 58, 14 februarie 2017). Reclamantul se poate prevala de dispoziţiile respective, dacă doreşte (Pătraşcu, citată anterior, pct. 58, cu referinţele citate). În plus, în absenţa unei sume determinate solicitate de către reclamant în baza art. 41 din Convenţie, consideră că nu este necesar să i se acorde vreo sumă cu acest titlu.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie;
3. hotărăşte că nu a fost încălcat art. 6 din Convenţie;
4. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 18 mai 2021, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulament.
PREŞEDINTE
GABRIELE KUCSKO-STADLMAYER
Grefier adjunct,
Ilse Freiwirth
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
