Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIE nr. 8 din 6 iunie 2011  privind examinarea recursului in interesul legii formulat de catre Colegiul de conducere al Curtii de Apel Brasov prin Sesizarea nr. 1.304/26 din 25 octombrie 2010, pentru a se stabili daca Twitter Facebook
Cautare document

DECIZIE nr. 8 din 6 iunie 2011 privind examinarea recursului in interesul legii formulat de catre Colegiul de conducere al Curtii de Apel Brasov prin Sesizarea nr. 1.304/26 din 25 octombrie 2010, pentru a se stabili daca "judecatorul care a participat la judecarea recursului impotriva incheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea arestarii preventive in cursul urmaririi penale devine incompatibil sau nu sa solutioneze cauza in fond, apel ori recurs".

EMITENT: INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE - COMPLETUL COMPETENT SA JUDECE RECURSUL IN INTERESUL LEGII
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 727 din 14 octombrie 2011

    Dosar nr. 7/2011

    Livia Doina Stanciu - preşedintele Înaltei Curţi de
                               Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului
    Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei civile şi de
                               proprietate intelectualã
    Anton Pandrea - preşedintele Secţiei penale
    Gabriela Victoria Bîrsan - preşedintele Secţiei de contencios
                               administrativ şi fiscal
    Adrian Bordea - preşedintele Secţiei comerciale
    Luminiţa Livia Zglimbea - judecãtor Secţia penalã
    Gheorghe Florea - judecãtor Secţia penalã
    Victor Cameniţã Paşca - judecãtor Secţia penalã
    Angela Dragne - judecãtor Secţia penalã
    Corina Jîjîie - judecãtor Secţia penalã
    Sãndel Lucian Macavei - judecãtor Secţia penalã
    Magdalena Iordache - judecãtor Secţia penalã
    Ana Maria Dascãlu - judecãtor Secţia penalã
    Mariana Ghena - judecãtor Secţia penalã -
                               judecãtor raportor
    Rodica Cosma - judecãtor Secţia penalã
    Ionuţ Matei - judecãtor Secţia penalã
    Ioana Bogdan - judecãtor Secţia penalã
    Traian Gherasim - judecãtor Secţia penalã
    Niculina Alexandru - judecãtor Secţia penalã
    Elena Floarea - judecãtor Secţia civilã şi de
                               proprietate intelectualã
    Doina Popescu - judecãtor Secţia civilã şi de
                               proprietate intelectualã
    Liliana Vişan - judecãtor Secţia de contencios administrativ şi
                               fiscal
    Iuliana Rîciu - judecãtor Secţia de contencios administrativ şi
                               fiscal
    Elena Daniela Marta - judecãtor Secţia comercialã
    Carmen Trãnica Teau - judecãtor Secţia comercialã

    Completul competent sã judece recursul în interesul legii ce formeazã obiectul Dosarului nr. 7/2011 este constituit conform dispoziţiilor art. 414^4 alin. 3 din Codul de procedurã penalã, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, raportat la dispoziţiile art. 27^2 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativã a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, modificat şi completat prin Hotãrârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 24/2010.
    Şedinţa completului este prezidatã de doamna judecãtor Livia Doina Stanciu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    Procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Gabriela Scutea, procuror adjunct al procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    La şedinţa de judecatã participã magistratul-asistent din cadrul Secţiilor Unite, doamna Alina Gabriela Pãun, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativã a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, modificat şi completat prin Hotãrârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 24/2010.
    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent sã judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de cãtre Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov prin Sesizarea nr. 1.304/26 din 25 octombrie 2010, pentru a se stabili dacã "judecãtorul care a participat la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea arestãrii preventive în cursul urmãririi penale devine incompatibil sau nu sã soluţioneze cauza în fond, apel ori recurs".
    Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii şi a solicitat sã se constate jurisprudenţa neunitarã în stabilirea faptului dacã judecãtorul care a participat la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea arestãrii preventive în cursul urmãririi penale devine incompatibil sã soluţioneze cauza în fond, apel sau recurs.
    A arãtat cã opinia procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul cã judecãtorul care a participat la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea arestãrii preventive în cursul urmãririi penale devine incompatibil, potrivit art. 48 alin. 1 teza ultimã din Codul de procedurã penalã, sã soluţioneze cauza în fond, apel sau recurs.
    Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecãtor Livia Doina Stanciu, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecatã a rãmas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

                                 ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constatã urmãtoarele:

    1. Problema de drept ce a generat practica neunitarã
    Prin recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov s-a arãtat cã în practica judiciarã naţionalã nu existã un punct de vedere unitar cu privire la stabilirea faptului dacã "judecãtorul care a participat la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea arestãrii preventive în cursul urmãririi penale devine incompatibil sau nu sã soluţioneze cauza în fond, apel sau recurs".

    2. Examenul jurisprudenţial
    Prin recursul în interesul legii se aratã cã, în urma verificãrii jurisprudenţei la nivel naţional, cu privire la stabilirea faptului dacã "judecãtorul care a participat la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea arestãrii preventive în cursul urmãririi penale devine incompatibil sau nu sã soluţioneze cauza în fond, apel sau recurs", a fost relevatã o practicã neunitarã.

    3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecãtoreşti
    3.1. Într-o primã orientare a practicii, unele instanţe au apreciat cã judecãtorul care a participat la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea arestãrii preventive în cursul urmãririi penale este incompatibil, fiind incidente prevederile art. 48 alin. 1 lit. a) teza ultima din Codul de procedurã penalã.
    În acest sens, s-a apreciat, ca prim argument, cã soluţionarea recursului cu privire la luarea sau la prelungirea mãsurii arestãrii preventive presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, deci şi soluţionarea propunerii de arestare preventivã ori de prelungire a arestãrii preventive; judecarea recursului îndreptat împotriva unei hotãrâri care, potrivit legii, nu este supusã apelului nu este limitatã numai la cazurile de casare prevãzute de art. 385^9 din Codul de procedurã penalã, instanţa fiind obligatã ca, în afara temeiurilor invocate şi a cererilor formulate de recurent, sã examineze cauza sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 385^6 alin. 3 din Codul de procedurã penalã.
    Aşa fiind, nu se poate aprecia cã instanţa, atunci când soluţioneazã recursul, are de examinat pe fond propunerea de arestare preventivã ori de prelungire a arestãrii preventive, ci se pronunţã asupra motivelor de casare invocate.
    În favoarea aceleiaşi orientãri jurisprudenţiale s-a argumentat şi în sensul cã în cadrul examinãrii recursului formulat împotriva încheierii prin care s-a soluţionat propunerea de arestare preventivã ori de prelungire a arestãrii preventive în cursul urmãririi penale, verificând existenţa probelor sau indiciilor temeinice privind sãvârşirea unei fapte prevãzute de legea penalã şi dacã aceste temeiuri impun în continuare privarea de libertate, judecãtorul "pipãie" fondul cauzei, în sensul cã a rezolvat chestiunea existenţei infracţiunii şi a vinovãţiei, condiţii în care acesta şi-a exprimat pãrerea în cauzã.
    S-a mai susţinut cã voinţa legiuitorului este neechivocã, în sensul cã este oprit a judeca o cauzã penalã în fond, în orice etapã a acesteia (fond, apel, recurs), un judecãtor care s-a pronunţat implicit asupra existenţei faptei şi a vinovãţiei celui pe care îl aresteazã sau cãruia îi prelungeşte privarea de libertate, cã judecata parcurge mai multe etape, grade de jurisdicţie (fond, apel, recurs) care sunt incluse în conceptul penal de "judecatã".
    În acest sens, s-a mai susţinut cã, pronunţându-se asupra aspectelor ce formeazã obiectul judecãţii (existenţa infracţiunii, vinovãţia învinuitului sau a inculpatului şi rãspunderea acestuia) în faza de urmãrire penalã, nu mai pot fi asigurate o obiectivitate şi o imparţialitate a actului de justiţie de cãtre judecãtorul care a soluţionat aceeaşi pricinã în calea de atac a apelului, întrucât s-a pronunţat pe fondul aceleiaşi chestiuni într-o altã fazã, şi anume aceea a judecãţii.
    3.2. Într-o a doua orientare a practicii, alte instanţe au apreciat cã judecãtorul care a participat la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea mãsurii arestãrii preventive în cursul urmãririi penale este compatibil sã soluţioneze cauza în fond, apel sau recurs.
    În susţinerea acestei orientãri jurisprudenţiale s-au folosit urmãtoarele argumente:
    - cazurile de incompatibilitate prevãzute de art. 48 alin. 1 lit. a) din Codul de procedurã penalã trebuie raportate la dispoziţiile art. 149^1 alin. 4 şi art. 159 alin. 2 din Codul de procedurã penalã, iar din corelarea acestora rezultã cã doar judecãtorul din camera de consiliu care a soluţionat propunerea de arestare preventivã ori de prelungire a arestãrii preventive devine incompatibil sã judece în cauza respectivã;
    - cazurile de incompatibilitate sunt expres şi limitativ prevãzute de legiuitor, astfel cã nu este permisã adãugarea altor cazuri sau "lãrgirea" cazurilor deja reglementate prin interpretarea extensivã, prin analogie etc.;
    - invocarea "principiului separãrii funcţiilor judiciare" ori invocarea unor aspecte generale relevate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului trebuie raportatã la diferenţele şi diversitatea sistemelor judiciare cu privire la mãsurile preventive, simpla referire nefiind suficientã pentru a justifica extinderea cazurilor de incompatibilitate prevãzute de legea românã;
    - prin interpretarea extensivã a textelor existente în materia incompatibilitãţii s-ar ajunge la soluţii diferite ale instanţelor cu grave consecinţe asupra soluţionãrii în termen rezonabil a cauzelor;
    - dispoziţiile art. 48 alin. 1 lit. a) teza ultimã din Codul de procedurã penalã se referã la judecãtorul care "a soluţionat propunerea de arestare preventivã ori de prelungire a arestãrii preventive în cursul urmãririi penale", nu şi la judecãtorul care a judecat recursul împotriva încheierii prin care s-a dispus cu privire la mãsura arestãrii preventive sau la prelungirea acesteia.

    4. Opinia procurorului general
    Soluţia propusã de procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul orientãrii jurisprudenţiale potrivit cãreia judecãtorul este incompatibil, fiind incidente prevederile art. 48 alin. 1 lit. a) teza ultimã din Codul de procedurã penalã.
    Potrivit acestei orientãri, argumentul principal îl constituie faptul cã judecãtorul care participã la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea mãsurii arestãrii preventive în cursul urmãririi penale exercitã aceeaşi funcţie de dispoziţie asupra dreptului la libertate în faza de urmãrire penalã ca şi judecãtorul care soluţioneazã propunerea de arestare ori de prelungire a arestãrii preventive, în aceeaşi fazã procesualã.
    De asemenea, s-a mai susţinut cã judecãtorul care soluţioneazã propunerea de arestare preventivã ori de prelungire a arestãrii preventive examineazã îndeplinirea condiţiilor de fond prevãzute de art. 148 din Codul de procedurã penalã, care se referã la existenţa probelor sau indiciilor temeinice cã s-a sãvârşit o faptã prevãzutã de legea penalã, precum şi cazurile limitativ enumerate în dispoziţia legalã invocatã.
    Aprecierea asupra probelor sau indiciilor temeinice care configureazã prezumţia rezonabilã cã persoana a cãrei arestare s-a solicitat a sãvârşit o faptã penalã, precum şi a condiţiilor particulare cuprinse în art. 148 din Codul de procedurã penalã este de naturã, cel puţin teoretic, sã conducã sau chiar sã permitã o evaluare a probabilitãţii vinovãţiei, o analizã a legalitãţii probatoriului administrat (aceasta chiar dacã în motivarea hotãrârilor se aratã cã la luarea mãsurii arestãrii preventive nu are loc o analizã a probatoriului, aceasta revenind exclusiv judecãtorului care soluţioneazã fondul cauzei).

    5. Raportul asupra recursului în interesul legii
    Proiectul de soluţie propus prin raportul întocmit în cauzã a vizat cea de-a doua soluţie identificatã de examenul jurisprudenţial, în sensul cã judecãtorul care a soluţionat recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a soluţionat propunerea de arestare sau prelungire a mãsurii arestãrii preventive a învinuitului ori inculpatului în cursul urmãririi penale nu este incompatibil sã judece aceeaşi cauzã în fond, apel sau recurs.
    S-a argumentat, în esenţã, cã: judecãtorul care a soluţionat propunerea de arestare preventivã ori de prelungire a mãsurii arestãrii preventive constatã existenţa unor probe sau a unor indicii temeinice la momentul soluţionãrii propunerii de arestare ori de prelungire a arestãrii preventive, care contureazã presupunerea rezonabilã cã persoana faţã de care se efectueazã acte premergãtoare sau de urmãrire penalã a sãvârşit fapta, fãrã a se pronunţa în fond asupra chestiunilor existenţei infracţiunii şi a vinovãţiei; cã judecarea cauzei în fond, apel sau recurs de acelaşi judecãtor nu reprezintã o negare a separaţiei între funcţia de urmãrire şi funcţia de instrucţie, respectiv între funcţia de instrucţie şi cea de judecatã.

    6. Înalta Curte
    Potrivit dispoziţiilor art. 48 alin. 1 lit. a) teza ultimã din Codul de procedurã penalã, judecãtorul este incompatibil de a judeca, dacã în cauza respectivã a soluţionat propunerea de arestare preventivã ori de prelungire a arestãrii preventive în cursul urmãririi penale.
    Dispoziţia legalã menţionatã se referã la judecãtorul care a soluţionat propunerea de arestare sau de prelungire a arestãrii preventive în cursul urmãririi penale.
    Soluţionând propunerea de arestare sau de prelungire a mãsurii arestãrii preventive în cursul urmãririi penale, judecãtorul astfel învestit verificã, pe lângã îndeplinirea cumulativã a condiţiilor pentru luarea mãsurilor preventive, şi dacã sunt probe sau indicii temeinice cã învinuitul ori inculpatul a sãvârşit o faptã prevãzutã de legea penalã.
    Astfel, formularea din textul art. 143 alin. 1 din Codul de procedurã penalã "...dacã sunt probe sau indicii temeinice..." obligã pe judecãtorul învestit cu soluţionarea propunerii sã verifice existenţa ori inexistenţa probelor sau a indiciilor temeinice în sensul definit de art. 63 din Codul de procedurã penalã şi art. 68^1 din Codul de procedurã penalã.
    Constituie probã orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a sãvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurãrilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.
    Faptul cã judecãtorul învestit în condiţiile sus-arãtate constatã existenţa unor probe sau a unor indicii temeinice la momentul soluţionãrii propunerii de arestare ori prelungire a arestãrii preventive care contureazã presupunerea rezonabilã cã persoana faţã de care se efectueazã acte premergãtoare sau acte de urmãrire penalã a sãvârşit fapta, nu este de naturã a considera cã aceasta s-a pronunţat în fond, în sensul cã a rezolvat chestiunea existenţei infracţiunii şi a vinovãţiei.
    Judecata penalã în primã instanţã are ca obiect fapta şi persoana la care se referã actul de sesizare a instanţei, fapta fiind conturatã de toate probele administrate în cauzã, nu numai de cele de la momentul soluţionãrii propunerii de arestare sau de prelungire a mãsurii arestãrii preventive.
    Textul art. 287 alin. 2 din Codul de procedurã penalã prevede cã instanţa îşi formeazã convingerea pe baza probelor administrate în cauzã, iar convingerea judecãtorului este urmatã de pronunţarea unor soluţii care vizeazã fondul cauzei atât sub aspectul existenţei infracţiunii (nu numai a faptei, ca în cazul soluţionãrii propunerii de luare sau prelungire a mãsurii arestãrii preventive), cât şi al vinovãţiei inculpatului.
    În aceste condiţii, nu se poate considera cã judecãtorul învestit cu soluţionarea propunerii s-a pronunţat implicit asupra existenţei faptei şi vinovãţiei celui pe care îl aresteazã sau cãruia îi prelungeşte privarea de libertate, întrucât nu a analizat întreg materialul probator administrat în cauzã, analiza, coroborarea acestuia realizându-se în momentul deliberãrii.
    Chiar dacã incompatibilitatea are în vedere o presupusã lipsã de obiectivitate a judecãtorului care s-a pronunţat cu privire la luarea sau prelungirea mãsurii arestãrii preventive în cursul urmãririi penale, judecarea cauzei în fond, apel sau recurs de acelaşi judecãtor nu reprezintã o negare a separaţiei între funcţia de urmãrire şi funcţia de instrucţie, respectiv între funcţia de instrucţie şi cea de judecatã, deoarece atunci când va trebui sã soluţioneze cauza în fond (când va trebui sã stabileascã existenţa vinovãţiei sau nevinovãţiei inculpatului) acelaşi judecãtor va analiza întreg materialul probator administrat pe parcursul procesului penal, atât în faza de urmãrire penalã, cât şi în faza de cercetare judecãtoreascã.
    În acest fel, prezumţia de lipsã de imparţialitate obiectivã, întemeiatã pe aparenţa existenţei unui interes în cauzã, este înfrântã de obligaţia judecãtorului de a judeca cauza pe baza tuturor probelor administrate.
    Aşadar, nu se poate considera cã judecãtorul care a judecat recursul împotriva încheierii prin care s-a soluţionat propunerea de luare sau de prelungire a mãsurii arestãrii preventive în cursul urmãririi penale a înfãptuit o judecatã a fondului cauzei care sã atragã incompatibilitatea sa la judecarea aceleiaşi cauze în fond, apel sau recurs.
    Argumentele exprimate de procurorul general referitoare la jurisprudenţa Comisiei Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului vizând independenţa, imparţialitatea instanţei şi demersul obiectiv sunt pertinente în mãsura în care s-a fãcut o raportare la diferenţele existente şi diversitatea sistemelor judiciare cu privire la mãsurile preventive.
    Acestea nu sunt suficiente pentru a justifica extinderea cazurilor de incompatibilitate prevãzute de legea românã, care sunt expres şi limitativ prevãzute de legiuitorul român, astfel cã nu este permis a se adãuga la lege printr-o interpretare extensivã sau prin analogie.
    Prin interpretarea extensivã a textelor existente în materia incompatibilitãţii s-ar ajunge la soluţii diferite ale instanţelor, cu consecinţe grave asupra soluţionãrii în termen rezonabil a cauzelor.
    Una dintre componentele dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeanã a drepturilor omului, o reprezintã independenţa şi imparţialitatea instanţei.
    În jurisprudenţa curţii europene de contencios al drepturilor omului, imparţialitatea este definitã ca absenţã a oricãrei prejudecãţi sau idei preconcepute cu privire la soluţia ce trebuie pronunţatã în cadrul unui proces.
    Potrivit aceleiaşi jurisprudenţe, imparţialitatea se analizeazã şi se apreciazã atât sub aspect subiectiv (fiind prezumatã pânã la proba contrarie), cât şi sub aspect obiectiv (dacã judecãtorul oferã garanţii suficiente pentru a exclude orice bãnuialã legitimã în privinţa sa), stabilindu-se, de principiu, cã un judecãtor care a pronunţat hotãrâri şi într-o fazã premergãtoare judecãrii fondului cauzei nu conduce, în sine, la o bãnuialã de imparţialitate.
    Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a stabilit cã un complet de judecatã care judecã în fond sau apel este format din judecãtori care anterior s-au pronunţat asupra mãsurii arestãrii preventive şi nu constituie, în sine, o încãlcare a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeanã a drepturilor omului cu privire la imparţialitatea instanţei. Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a considerat cã, la momentul dezbaterii privãrii de libertate, judecãtorul analizeazã în mod sumar date existente în dosar în scopul stabilirii dacã existã temeiuri pentru suspiciunea privind comiterea unei infracţiuni de cãtre acuzat. Pe de altã parte, în cazul în care este pronunţatã o hotãrâre, instanţa trebuie sã aprecieze dacã probele administrate sunt suficiente pentru a stabili vinovãţia acuzatului. Prin urmare, suspiciunea şi stabilirea formalã a vinovãţiei nu pot fi tratate ca asemãnãtoare.
    Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Cauza Hauschildt vs Danemarca, hotãrâre din 24 mai 1989 paragraful 48) a statuat cã atunci când un judecãtor s-a pronunţat cu privire la necesitatea luãrii mãsurii arestãrii preventive, înainte de judecarea pe fond a cauzei, aceastã împrejurare nu duce la încãlcarea obligaţiei de imparţialitate, decât în mãsura în care ar exista bãnuieli deosebit de puternice cã persoana în cauzã a sãvârşit fapta de care este acuzatã.
    În consecinţã, din perspectiva garanţiilor furnizate de Convenţia europeanã a drepturilor omului în materia imparţialitãţii obiective funcţioneazã principiul potrivit cãruia simplul fapt de a fi pronunţat, anterior judecãrii fondului cauzei, hotãrâri privind privarea de libertate, punerea sub acuzare nu împiedicã un judecãtor de a participa la soluţionarea fondului aceleiaşi cauze.
    Pe de altã parte, problema de drept supusã acestui recurs în interesul legii a fãcut obiectul dezbaterilor din cadrul întâlnirilor organizate de Consiliul Superior al Magistraturii, dintre membrii Comisiei "Unificarea practicii judiciare", preşedintele Secţiei penale din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi preşedinţii secţiilor penale ale curţilor de apel, iar în minuta întâlnirii din data de 3 martie 2010 s-a consemnat faptul cã opinia corectã este în sensul cã judecãtorul care a soluţionat recursul împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivã sau prelungirea arestãrii preventive în cursul urmãririi penale nu este incompatibil sã soluţioneze cauza în apel, în conformitate cu dispoziţiile art. 48 alin. 1 lit. a) din Codul de procedurã penalã, deoarece textul de lege se referã la judecãtorul care a soluţionat propunerea de arestare preventivã ori de prelungire a arestãrii preventive în cursul urmãririi penale şi nicidecul la judecãtorul care soluţioneazã recursul declarat împotriva acestei încheieri, astfel cã acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie sã distingã.
    De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia în interesul legii nr. VII din 5 februarie 2007*), pronunţatã în Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a stabilit cã nu constituie motiv de recuzare faptul cã judecãtorul a participat în cursul judecãţii la soluţionarea unor cereri sau a unor recursuri privitoare la arestarea preventivã a inculpatului, motivând soluţia pronunţatã în limitele prevãzute de lege. Aceastã constatare ar trebui raportatã şi la art. 48 alin. 1 lit. a) din Codul de procedurã penalã, fiind valabilã, deoarece aceste dispoziţii se referã numai la soluţionarea propunerii de arestare preventivã sau de prelungire a arestãrii preventive în cursul urmãririi penale.

-------
    *) Decizia nr. VII din 5 februarie 2007 nu a fost publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I.

    Pentru considerentele arãtate, în temeiul art. 414^4 şi art. 414^5 din Codul de procedurã penalã, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010,

                       ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                                 În numele legii
                                    DECIDE:
    Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi stabileşte cã:
    Judecãtorul care a participat la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a soluţionat propunerea de luare sau prelungire a mãsurii arestãrii preventive a învinuitului ori inculpatului în cursul urmãririi penale nu devine incompatibil sã judece cauza în fond, apel sau recurs.
    Obligatorie, potrivit art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedurã penalã.
    Pronunţatã în şedinţã publicã, astãzi, 6 iunie 2011.

     PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE
                ŞI JUSTIŢIE,
            LIVIA DOINA STANCIU

            Magistrat-asistent,
            Alina Gabriela Pãun

                                  --------
Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice