Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 5/2012
Rodica Aida Popa - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie, preşedintele completului
Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile
Corina Michaela Jîjîie - preşedintele Secţiei penale
Ionel Barbã - preşedintele delegat al Secţiei de contencios
administrativ şi fiscal
Adrian Bordea - preşedintele Secţiei a II-a civile
Cristina Iulia Tarcea - judecãtor la Secţia I civilã
Aurelia Rusu - judecãtor la Secţia I civilã
Mihaela Tãbârcã - judecãtor la Secţia I civilã
Alina Sorinela Macavei - judecãtor la Secţia I civilã
Andreia Liana Constanda - judecãtor la Secţia I civilã,
judecãtor raportor
Carmen Georgeta Negrilã - judecãtor la Secţia I civilã
Iulia Manuela Cîrnu - judecãtor la Secţia a II-a civilã
Nela Petrişor - judecãtor la Secţia a II-a civilã
Aurelia Motea - judecãtor la Secţia a II-a civilã
Elena Cârcei - judecãtor la Secţia a II-a civilã
Carmen Trãnica Teau - judecãtor la Secţia a II-a civilã
Paulina Lucia Brehar - judecãtor la Secţia a II-a civilã,
judecãtor raportor
Liliana Vişan - judecãtor la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal
Elena Canţãr - judecãtor la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal
Carmen Maria Ilie - judecãtor la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal
Gheorghiţa Luţac - judecãtor la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal
Eugenia Marin - judecãtor la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal, judecãtor raportor
Niculae Mãniguţiu - judecãtor la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal
Lavinia Valeria Lefterache - judecãtor la Secţia penalã
Georgeta Barbãlatã - judecãtor la Secţia penalã
Completul competent sã judece recursurile în interesul legii ce formeazã obiectul Dosarului nr. 5/2012 este legal constituit, conform dispoziţiilor 330^6 alin. 1 şi 2 din Codul de procedurã civilã, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, Legea nr. 71/2011 şi prin Legea nr. 60/2012, precum şi ale art. 27^2 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativã a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificãrile şi completãrile ulterioare. Şedinţa este prezidatã de doamna judecãtor Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, procuror şef adjunct al Secţiei judiciare, Serviciul judiciar civil. Se prezintã Avocatul Poporului, domnul prof. univ. dr. Gheorghe Iancu, precum şi doamna consilier Ecaterina Mirea şi doamna expert Ileana Frimu, din cadrul aceleiaşi autoritãţi. La şedinţa de judecatã participã doamna Niculina Vrâncuţ, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnatã în conformitate cu dispoziţiile art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativã a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificãrile şi completãrile ulterioare. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent sã judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Avocatul Poporului privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) şi e) raportat la art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind dreptul unor persoane persecutate din motive politice de dictatura instauratã cu începere de la 6 martie 1945, precum şi a celor deportate în strãinãtate ori constituite în prizonieri, republicatã, de a cumula indemnizaţia pentru perioada de strãmutare cu cea prevãzutã pentru perioada de domiciliu forţat, atunci când aceste perioade au coincis. Dupã prezentarea referatului cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat cã nu sunt de examinat chestiuni prealabile şi a acordat cuvântul reprezentantului procurorului general al Parchetului depe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, ulterior, domnului prof. univ. dr. Gheorghe Iancu, Avocatul Poporului, pentru susţinerea recursurilor în interesul legii. Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a solicitat, în esenţã, admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care sã se asigure interpretarea şi aplicarea unitarã a legii, în sensul de a se constata cã, atunci când mãsura strãmutãrii coincide, ca perioadã, cu cea a domiciliului obligatoriu, dislocarea într-o altã localitate include în mod obligatoriu şi restricţia domiciliarã şi de a se stabili, pe cale de consecinţã, cã nu se poate acorda decât o singurã indemnizaţie lunarã aferentã pentru fiecare an de strãmutare, aceasta constituind mãsura abuzivã cea mai grea, care o absoarbe pe cea a domiciliului obligatoriu. Domnul prof. univ. dr. Gheorghe Iancu, Avocatul Poporului, a formulat concluzii de admitere a recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care sã se asigure interpretarea şi aplicarea unitarã a legii în aceastã chestiune de drept, în sensul acordãrii de indemnizaţii distincte, care sã fie cumulate, pentru fiecare dintre mãsurile administrative dispuse în aceeaşi perioadã de dictatura instauratã cu începere de la 6 martie 1945. Avocatul Poporului a susţinut, în esenţã, cã strãmutarea şi stabilirea domiciliului forţat constituie mãsuri represive diferite, care sunt prevãzute în mod distinct în textul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, fãrã a se menţiona cã situaţiile prevãzute la art. 1 alin. (1) lit. d) şi e), raportat la art. 4 alin. (1) şi (2) din actul normativ menţionat, se exclud reciproc şi nici cã cele douã situaţii recunoscute nu pot fi cumulate şi nu ar putea fi acordatã o indemnizaţie însumatã. În atare situaţie s-a arãtat cã, întrucât mãsura strãmutãrii nu presupunea în mod obligatoriu şi stabilirea unui domiciliu şi se realiza, de regulã, în locaţii unde nici nu se putea stabili un domiciliu (de exemplu: între localitãţi, în câmp, în Bãrãgan etc.), aceeaşi persoanã se poate încadra în mai multe situaţii şi poate beneficia de mai multe drepturi compensatorii; în speţã, o persoanã poate beneficia atât de indemnizaţia pentru strãmutare, cât şi de indemnizaţia acordatã pentru domiciliul obligatoriu, considerându-se cã o interpretare restrictivã ar contraveni scopului reparaţiei integrale şi echitabile, avut în vedere de legiuitor. Preşedintele completului de judecatã, doamna judecãtor Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecatã a reţinut dosarul în vederea soluţionãrii recursurilor în interesul legii. ÎNALTA CURTE,deliberând asupra recursurilor în interesul legii, constatã urmãtoarele: 1. Problema de drept ce a generat practica neunitarã Obiectul recursurilor în interesul legii priveşte, aşa cum rezultã din cuprinsul sesizãrilor procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Avocatului Poporului, urmãtoarea problemã de drept: interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) şi e), raportat la art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind dreptul unor persoane persecutate din motive politice de dictatura instauratã cu începere de la 6 martie 1945, precum şi a celor deportate în strãinãtate ori constituite în prizonieri, republicat, de a cumula indemnizaţia pentru perioada de strãmutare cu cea prevãzutã pentru perioada de domiciliu forţat, atunci când aceste perioade au coincis. Interpretarea acestor dispoziţii legale s-a realizat în mod diferit de cãtre instanţele de judecatã, ceea ce a condus la aplicarea lor diferitã şi la pronunţarea unor soluţii neunitare. 2. Examenul jurisprudenţial Practica judiciarã neunitarã ce a generat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu prezentele recursuri în interesul legii s-a conturat în soluţionarea contestaţiilor împotriva deciziilor emise de direcţiile judeţene de muncã şi protecţie socialã (actualmente agenţii judeţene pentru prestaţii sociale) în temeiul art. 10 alin. (3) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, precum şi a cererilor având ca obiect obligarea aceloraşi instituţii la emiterea unor decizii de acordare şi a indemnizaţiilor prevãzute de art. 4 alin. (2), cu referire la art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat. În urma verificãrii jurisprudenţei la nivelul întregii ţãri în aceste litigii, s-a constatat cã instanţele nu au un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) şi e), raportat la art. 4 alin. (1) şi (2) din actul normativ menţionat, statuând diferit asupra posibilitãţii de cumulare a indemnizaţiei pentru perioada de strãmutare cu cea prevãzutã pentru perioada de domiciliu forţat, atunci când aceste perioade au coincis. 3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecãtoreşti 3.1. Potrivit primei orientãri jurisprudenţiale, persoanele cãrora li s-au aplicat concomitent atât mãsura strãmutãrii, cât şi cea a domiciliului obligatoriu, pentru acelaşi interval de timp, pot beneficia de o singurã indemnizaţie, prevãzutã de legiuitor pentru mãsura cea mai grea, aceea a strãmutãrii. În susţinerea acestui punct de vedere s-au reţinut argumente referitoare la finalitatea mãsurilor reparatorii acordate, precum şi la semnificaţia noţiunilor de "strãmutare" şi "domiciliu obligatoriu". Astfel, s-a arãtat cã intenţia legiuitorului a fost aceea de a acorda în mod unitar o reparaţie materialã pentru prejudiciul moral şi material suferit de persoanele supuse mãsurilor abuzive de dupã anul 1945, toate drepturile recunoscute fiind calculate în funcţie de perioada în care acestea au fost supuse mãsurilor restrictive. Prin urmare, toate drepturile se acordã o singurã datã, indiferent de faptul cã în aceeaşi perioadã de timp persoana a fost supusã mai multor mãsuri restrictive. S-a apreciat cã indemnizaţia este acordatã în considerarea persoanei persecutate politic, iar nu a situaţiilor în care aceasta se poate încadra în aceeaşi perioadã de timp. Pe de altã parte, faptul cã strãmutarea şi domiciliul forţat sunt prevãzute distinct în textul legii nu conduce la acordarea cumulatã a indemnizaţiilor, deoarece strãmutarea reprezintã o mãsurã care presupune, în mod necesar, şi restricţii imobiliare, fiind de naturã a le absorbi forţat. Strãmutarea nu reprezintã doar mutarea unei persoane dintr-o regiune în alta, ci şi obligarea acesteia de a rãmâne în locul unde a fost strãmutatã. De fapt, restricţiile imobiliare sunt cele care conferã strãmutãrii forţa şi eficienţa ce justificã plata unei indemnizaţii care, în prezent, este chiar mai mare decât cea prevãzutã pentru domiciliul obligatoriu. În acelaşi sens s-a considerat cã, dacã s-ar disjunge restricţiile imobiliare de mãsura strãmutãrii, ar însemna ca aceasta din urmã sã se consume instantaneu, caz în care ar fi de neînţeles dispoziţia care prevede plata unei indemnizaţii pentru fiecare an de strãmutare. O strãmutare capãtã duratã doar prin restricţiile imobiliare care s-au dispus, durând atât timp cât dureazã restricţiile imobiliare şi încetând în momentul ridicãrii acestor restricţii, chiar dacã persoana în cauzã continua sã locuiascã în regiunea în care a fost strãmutatã. De asemenea, dacã s-ar admite ca cele douã indemnizaţii sã poatã fi cumulate, s-ar ajunge la situaţii inechitabile în care o persoanã, supusã în acelaşi timp mãsurilor de strãmutare şi domiciliu obligatoriu, sã primeascã o indemnizaţie superioarã unei persoane care a executat o pedeapsã privativã de libertate. 3.2. Potrivit celei de-a doua orientãri a practicii judiciare, indemnizaţiile cuvenite pentru mãsura strãmutãrii şi cea a domiciliului obligatoriu trebuie acordate cumulativ, chiar dacã aceste mãsuri au fost aplicate unei persoane în aceeaşi perioadã de timp, deoarece legea le reglementeazã ca mãsuri administrative distincte şi stabileşte câte o indemnizaţie pentru fiecare dintre ele. S-a argumentat cã mãsura strãmutãrii se realizeazã dintr-odatã şi constã în dislocarea unei persoane dintr-un spaţiu în care trãieşte şi pe care singurã l-a ales şi aşezarea ei forţatã într-un alt spaţiu, stabilit de cãtre autoritãţile comuniste. Astfel, avem de-a face cu douã mãsuri abuzive: prima, cea a strãmutãrii, care se finalizeazã cu mutarea familiei într-un teritoriu impus şi cea de-a doua, mãsura domiciliului obligatoriu, care începe sã fie aplicatã dupã epuizarea mãsurii strãmutãrii şi se finalizeazã prin ridicarea interdicţiei. Nu rezultã din dispoziţiile legii cã cele douã situaţii recunoscute nu pot fi cumulate, iar unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate distinge. În contextul examinat, Curtea face precizarea cã nu existã jurisprudenţã a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie, deoarece litigiile cu acest obiect nu intrã în competenţa de soluţionare a instanţei supreme. De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine cã nu existã jurisprudenţã relevantã a Curţii Constituţionale. 4. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Procurorul general a susţinut prima soluţie adoptatã în practica instanţelor de judecatã, invocând urmãtoarele argumente: Raţiunea legiuitorului de a reglementa în mod diferit indemnizaţiile pentru cele douã mãsuri - prin modificarea şi completarea aduse Decretului-lege nr. 118/1990 prin Legea nr. 53/1993 - a fost aceea de a stabili mãsuri reparatorii diferite în funcţie de mãsura abuzivã suferitã, în aprecierea gradului de severitate, a restricţiilor şi consecinţelor încãlcãrii libertãţilor individuale produse, dar în perioade distincte de timp. Însã, în mãsura în care strãmutarea coincide, ca perioadã, cu domiciliul obligatoriu, nu se pot cumula indemnizaţiile corespunzãtoare celor douã situaţii. Mãsura strãmutãrii, presupunând trimiterea unei persoane într-o altã locaţie decât propriul domiciliu şi obligarea de a trãi în acea locaţie, pe care nu o putea pãrãsi, sub sancţiunea legii penale, a inclus atât schimbarea domiciliului iniţial, cât şi imposibilitatea alegerii libere a unui alt domiciliu, pânã la ridicarea restricţiilor domiciliare, aducând o mai mare atingere libertãţii de circulaţie, ca drept fundamental. Astfel, s-a considerat cã strãmutarea absoarbe mãsura domiciliului obligatoriu, iar restricţiile domiciliare sunt de esenţa ambelor mãsuri analizate. În atare situaţie, persoana îndreptãţitã la mãsuri reparatorii poate beneficia de o singurã indemnizaţie ce va fi corespunzãtoare celei mai grele mãsuri abuzive restrictive, respectiv aceea specificã strãmutãrii. Dacã s-ar adopta soluţia contrarã, în sensul recunoaşterii posibilitãţii cumulãrii celor douã indemnizaţii, s-ar ajunge la situaţii paradoxale, în care o persoanã strãmutatã, în privinţa cãreia stabilirea domiciliului obligatoriu a funcţionat complementar primei mãsuri, sã beneficieze de drepturi bãneşti superioare în cuantum celor cuvenite, potrivit legii, persoanelor condamnate sau arestate preventiv. De asemenea, s-a apreciat cã s-ar ajunge la situaţii inechitabile din punct de vedere social şi material şi în raport cu acele persoane care au avut de suferit de pe urma celor douã mãsuri represive analizate, dar care au fost aplicate şi s-au întins pe perioade distincte de timp. Or, reparaţia trebuie sã se realizeze proporţional şi unitar cu scopul avut în vedere de legiuitor. În plus, în opinia procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacã s-ar achiesa la teza potrivit cãreia, în ipoteza analizatã, se pot cumula cele douã indemnizaţii, ar trebui sã se recunoascã şi posibilitatea dublãrii celorlalte mãsuri reparatorii - în primul rând, recunoaşterea unei duble vechimi în muncã pentru aceeaşi perioadã de timp în care au fost aplicate mãsurile - ceea ce, din punct de vedere raţional şi juridic, nu poate fi primit. 5. Opinia Avocatului Poporului Avocatul Poporului a apreciat cã primul punct de vedere este în acord cu litera şi spiritul legii. Prin argumentele expuse s-au susţinut urmãtoarele: Prin modificarea adusã Decretului-lege nr. 118/1990 în temeiul Legii nr. 53/1993 s-au stabilit cuantumuri diferite ale indemnizaţiei pentru fiecare an de strãmutare, respectiv domiciliu obligatoriu, tocmai în considerarea naturii şi gravitãţii celor douã mãsuri, precum şi a consecinţelor diferite ale acestora asupra persoanelor vizate. Interpretarea subiectivã şi restrictivã a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) şi e), raportat la art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, în aşa fel încât situaţia de strãmutare ar include-o şi pe cea a domiciliului obligatoriu, nu corespunde scopului vizat de legiuitor, care a avut în vedere repararea integralã şi echitabilã a prejudiciului suferit ca urmare a fiecãreia dintre mãsurile abuzive luate împotriva sa. Mãsura domiciliului obligatoriu este diferitã de cea a strãmutãrii, care nu include, în mod necesar, şi stabilirea unui domiciliu obligatoriu, inclusiv interdicţiile impuse în cazul fiecãrei mãsuri în parte fiind diferite. În acest context, în considerarea principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, conform cãruia unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu poate sã o facã, prevederile art. 1 alin. (1) lit. d) şi e), raportat la art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, nu pot fi interpretate restrictiv. În opinia Avocatului Poporului, nu se poate admite ca persoanei asupra cãreia s-au dispus cele douã mãsuri represive, în aceeaşi perioadã, sã i se acorde doar indemnizaţia de strãmutare, pe motiv cã are un cuantum mai mare şi ar include-o şi pe cea de domiciliu forţat, întrucât cea de-a doua mãsurã represivã, prin efectele ei, restrângea libertatea de mişcare a persoanei (caracter specific unei mãsuri privative de libertate), în condiţiile în care strãmutarea presupunea doar mutarea persoanei, fãrã alte îngrãdiri şi în condiţiile în care o astfel de soluţie ar conduce la o inechitate între persoanele afectate doar de mãsura strãmutãrii şi cele care au suferit ambele mãsuri represive. În atare situaţie, s-a apreciat cã aceeaşi persoanã se poate încadra în mai multe situaţii şi poate beneficia de mai multe drepturi compensatorii; în speţã, o persoanã poate beneficia atât de indemnizaţia pentru strãmutare, cât şi de indemnizaţia acordatã pentru stabilirea domiciliului obligatoriu. 6. Raportul asupra recursului în interesul legii Prin raportul întocmit s-a considerat ca fiind corecte soluţiile de respingere a acţiunilor formulate de persoanele îndreptãţite, prin care s-a stabilit cã, atunci când perioada de strãmutare coincide cu perioada de domiciliu obligatoriu, persoana în cauzã poate beneficia de o singurã indemnizaţie prevãzutã de lege, respectiv cea pentru perioada de strãmutare. În consecinţã, s-a propus sã se admitã recursul în interesul legii, iar interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) şi e), raportat la art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, sã se realizeze în sensul arãtat. 7. Înalta Curte Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, "Constituie vechime în muncã şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordã, în funcţie de vechimea în muncã, timpul cât o persoanã, dupã data de 6 martie 1945, pe motive politice: a) a executat o pedeapsã privativã de libertate în baza unei hotãrâri judecãtoreşti rãmase definitivã sau a fost lipsitã de libertate în baza unui mandat de arestare preventivã pentru infracţiuni politice; b) a fost privatã de libertate în locuri de deţinere în baza unor mãsuri administrative sau pentru cercetãri de cãtre organele de represiune; c) a fost internatã în spitale de psihiatrie; d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu; e) a fost strãmutatã într-o altã localitate". Conform art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ "Persoanele care s-au aflat în situaţiile prevãzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) şi e) şi alin. (2) au dreptul la o indemnizaţie lunarã de 200 lei pentru fiecare an de detenţie, strãmutare în alte localitãţi, deportare în strãinãtate sau prizonierat, indiferent dacã sunt sau nu sunt pensionate", iar art. 4 alin. (2) prevede cã "Persoanele care s-au aflat în una dintre situaţiile prevãzute la art. 1 alin. (1) lit. c) şi d) au dreptul la o indemnizaţie lunarã de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivã în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacã sunt sau nu sunt pensionate". Se poate observa cã actul normativ a stabilit mãsuri reparatorii atât pentru persoanele strãmutate, cât şi pentru persoanele împotriva cãrora a fost luatã mãsura stabilirii domiciliului obligatoriu. Din conţinutul unei note de studiu întocmite de Consiliul Securitãţii Statului privind unele mãsuri luate de organele Ministerului Afacerilor Interne asupra unor categorii de persoane, în baza unor decrete şi hotãrâri ale Consiliului de Miniştri, rezultã cã mãsura administrativã a "dislocãrii forţate" (strãmutarea) era diferitã de mãsura administrativã a "domiciliului obligatoriu". Astfel, mãsura "dislocãrii forţate" presupunea mutarea constrânsã a unei persoane din localitatea de domiciliu liber ales, în diferite localitãţi din ţarã, unde i se fixa domiciliu obligatoriu pe timp nelimitat, în timp ce mãsura fixãrii "domiciliului obligatoriu" presupunea obligaţia de a nu pãrãsi domiciliul, astfel fixat, pe timp nelimitat, fãrã ca aceasta sã fie însoţitã de dislocare. Aceste mãsuri au fost reglementate, în principal, prin Hotãrârea Consiliului de Miniştri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, modificatã prin Hotãrârea Consiliului de Miniştri nr. 344 din 15 martie 1951. Ulterior, prin Hotãrârea Consiliului de Miniştri nr. 337 din 11 martie 1954, a fost abrogatã Hotãrârea Consiliului de Miniştri nr. 1.154/1950 şi s-au stabilit noi criterii, prin care era autorizat Ministerul Afacerilor Interne sã fixeze domiciliul obligatoriu. Pãrãsirea domiciliului obligatoriu se pedepsea cu închisoarea corecţionalã, potrivit Decretului nr. 77/1954. Din analiza modului în care aceste mãsuri au fost reglementate la momentul la care au fost luate împotriva persoanelor se poate deduce şi modalitatea în care legiuitorul a înţeles sã acorde despãgubiri celor împotriva cãrora au fost luate aceste mãsuri. Mãsura administrativã a dislocãrii forţate (strãmutãrii) presupunea, mai întâi, mutarea persoanei din localitatea de domiciliu într-o altã localitate, iar apoi obligarea persoanei de a nu pãrãsi acea localitate unde a fost strãmutatã. Chiar dacã mãsura strãmutãrii era însoţitã de mãsura domiciliului obligatoriu, aceasta din urmã nu era una distinctã, ci era o mãsurã care o însoţea pe cea a strãmutãrii, fiind complementarã acesteia. O persoanã, atunci când era dislocatã, strãmutatã din localitatea sa de domiciliu într-o altã localitate, nu se putea întoarce la domiciliul iniţial decât cu aprobarea organelor statului, iar fixarea domiciliului obligatoriu era consecinţa strãmutãrii. În schimb, mãsura administrativã a domiciliului obligatoriu s-a putut dispune şi ca mãsurã administrativã distinctã, fãrã sã fi fost precedatã de strãmutare, dar presupunea tot o îngrãdire a dreptului de alegere în mod liber a domiciliului. Din prezentarea condiţiilor în care cele douã mãsuri administrative au putut fi luate se poate desprinde şi raţiunea pentru care legiuitorul a stabilit indemnizaţii diferite pentru persoanele care au suportat consecinţele celor douã mãsuri, pentru cã existã diferenţe între persoanele care au fost strãmutate din localitãţile de domiciliu şi obligate sã nu pãrãseascã domiciliile unde au fost strãmutate şi cele cãrora, deşi nu au fost forţate sã-şi pãrãseascã domiciliul, li s-a impus un domiciliu pe care nu l-au mai putut pãrãsi. Prin urmare, acordarea a douã indemnizaţii diferite se justificã, în concepţia legiuitorului, atunci când cele douã mãsuri administrative diferite au fost luate în perioade de timp distincte. În situaţia în care perioada strãmutãrii coincide cu perioada domiciliului obligatoriu, Înalta Curte constatã cã nu se poate cumula indemnizaţia pentru cele douã mãsuri, pentru cã domiciliul obligatoriu este consecinţa strãmutãrii, fiind absorbit de aceasta din urmã. În acest caz, persoana îndreptãţitã la mãsuri reparatorii va beneficia de o singurã indemnizaţie, cea care i se cuvine ca urmare a strãmutãrii. Dacã s-ar accepta punctul de vedere contrar, potrivit cãruia se pot cumula indemnizaţiile pentru perioada strãmutãrii, ce coincide cu perioada domiciliului obligatoriu, s-ar ajunge la situaţii inechitabile, în care o persoanã strãmutatã şi care nu a putut pãrãsi locul strãmutãrii sã poatã beneficia de o indemnizaţie mai mare decât persoanele care au executat pedepse privative de libertate sau au fost arestate ori decât persoanele împotriva cãrora a fost luatã atât mãsura strãmutãrii, cât şi cea a domiciliului obligatoriu, însã în perioade diferite de timp. Or, scopul unei legi de reparaţie nu poate fi acela de a crea noi inechitãţi între persoanele vizate de aceeaşi lege. Pe de altã parte, indemnizaţiile ce se acordã potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, sunt însoţite şi de alte mãsuri reparatorii, respectiv recunoaşterea ca vechime în muncã a perioadelor în care persoanele au fost strãmutate sau au avut domiciliu obligatoriu [( art. 1 alin. (4) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat)], dar şi alte drepturi reglementate în art. 8 şi 9 din acelaşi act normativ. Textul de lege nu interzice, cu privire la aceeaşi persoanã, ca indemnizaţiile sã fie acordate şi sã fie recalculatã vechimea în muncã în cazul în care cele douã mãsuri administrative, cea a strãmutãrii şi cea a domiciliului obligatoriu, au fost luate în perioade de timp diferite. Însã, când perioada strãmutãrii coincide cu cea a domiciliului obligatoriu, dacã s-ar admite cumulul celor douã indemnizaţii, ar trebui sã se considere cã şi celelalte mãsuri reparatorii ar putea fi cumulate. S-ar ajunge astfel la dublarea vechimii în muncã, dar şi la dublarea drepturilor prevãzute la art. 8 şi 9 din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, pentru aceeaşi perioadã de timp, ceea ce este inacceptabil. Pentru considerentele arãtate, în temeiul art. 330^7 cu referire la art. 329 din Codul de procedurã civilã, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, Legea nr. 71/2011 şi Legea nr. 60/2012, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Avocatul Poporului şi stabileşte cã: în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) şi e), raportat la art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, atunci când perioada de strãmutare coincide cu perioada de domiciliu obligatoriu, persoana îndreptãţitã poate beneficia de o singurã indemnizaţie prevãzutã de lege, respectiv cea pentru perioada de strãmutare. Obligatorie, potrivit art. 330^7 alin. 4 din Codul de procedurã civilã. Pronunţatã în şedinţã publicã, astãzi, 14 mai 2012. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, RODICA AIDA POPA Magistrat-asistent, Niculina Vrâncuţ -------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
