Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIE nr. 681 din 23 noiembrie 2016  asupra sesizării de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile articolului unic pct. 1 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii dialogului social    Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIE nr. 681 din 23 noiembrie 2016 asupra sesizării de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile articolului unic pct. 1 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii dialogului social

EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 1.000 din 13 decembrie 2016
    1. Pe rol se află pronunţarea asupra obiecţiei de neconstituţionalitate "cu privire la iniţiativa legislativă pentru modificarea şi completarea Legii dialogului social nr. 62/2011 (PLX 35/2016)", formulată de Guvernul României.
    2. Sesizarea a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 10.024 din 25 octombrie 2016, formând obiectul Dosarului nr. 2.337 A/2016.
    3. În motivarea sesizării se susţine că modificarea adusă Legii dialogului social, în sensul introducerii art. 10 alin. (1^1), contravine art. 16 din Constituţie, deoarece instituie un privilegiu pentru liderii sindicali, în condiţiile în care aceştia se află în aceeaşi situaţie ca şi alţi salariaţi ale căror posturi sunt desfiinţate şi urmează a fi disponibilizaţi. Deşi liderii sindicali au un statut special, în sensul că sunt aleşi în vederea apărării intereselor salariaţilor, în ceea ce priveşte situaţia obiectivă a desfiinţării postului ocupat (concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului), ei se află într-o situaţie analoagă cu ceilalţi salariaţi care nu ocupă funcţii sindicale, deoarece concedierea nu are nicio legătură cu activitatea sindicală. Mai mult, aceeaşi calitate de apărători ai angajaţilor o au şi reprezentanţii salariaţilor, aleşi în condiţiile art. 221 şi următoarele din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.
    4. Se mai arată că, deşi Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că protecţia sporită acordată liderilor de sindicat are caracterul unei garanţii legale împotriva eventualelor acţiuni de constrângere, de şantaj sau de reprimare, de natură să împiedice exercitarea mandatului, aceasta a vizat concedierea dispusă pentru motive ce au legătură cu exercitarea mandatului de către liderii sindicali. Or, dispoziţiile prevăzute la art. 10 alin. (1^1) din Legea de modificare a Legii dialogului social instituie o interdicţie extinsă de concediere, chiar şi pentru necorespundere profesională. De altfel, însăşi Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 135 din 1971 instituie o protecţie a liderilor sindicali care să aibă în vedere exercitarea mandatului, iar nu o protecţie extinsă.
    5. Se invocă şi încălcarea, prin aceleaşi dispoziţii legale, a prevederilor art. 41 din Constituţie, referitoare la dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii, deoarece prin instituirea imunităţii de concediere a liderilor sindicali este afectat dreptul la protecţie în caz de concediere a celorlalţi salariaţi care se află în aceeaşi situaţie obiectivă. Prin privilegiul instituit astfel se afectează în esenţa sa dreptul salariatului la protecţie împotriva concedierii, deoarece pot exista situaţii în care, potrivit criteriilor obiective, mai ales în cazul necorespunderii profesionale, un anumit salariat este selectat în vederea concedierii, şi nu liderul sindical.
    6. Se încalcă, în opinia autorului sesizării, şi prevederile art. 44 din Constituţie, deoarece, în situaţia obiectivă în care locul de muncă ocupat de salariatul lider sindical este desfiinţat, în mod automat dispar şi atribuţiile aferente acelui post, astfel încât salariatul nu mai are cum să presteze activitate pentru angajator, lipsind obiectul muncii. În condiţiile în care salariatul nu acceptă un alt post vacant compatibil cu pregătirea sa profesională sau dacă un astfel de post nu există în cadrul unităţii, prin interdicţia de concediere prevăzută de textul criticat angajatorul nu poate înceta contractul de muncă, rămânând în continuare obligat să îi plătească salariul respectivului angajat. Mai gravă este situaţia în care salariatul este declarat inapt fizic sau psihic, situaţie în care îi este interzis angajatorului să îl folosească pentru vreo activitate. Or, prin obligarea angajatorului de a menţine un salariat care nu mai prestează muncă, dar faţă de care este obligat să îi plătească salariul, în virtutea unui contract de muncă activ, este afectat, în esenţa sa, dreptul de proprietate al angajatorului, ceea ce contravine art. 44 din Constituţie.
    7. În susţinerea argumentării se invocă şi considerentele Deciziei nr. 814 din 24 noiembrie 2015 a Curţii Constituţionale, prin care s-a statuat că protecţia legală a persoanelor cu funcţii eligibile într-un organism sindical se impune şi trebuie să funcţioneze exclusiv în raport cu activitatea sindicală efectiv desfăşurată. Normele criticate reglementează o interdicţie extinsă de concediere a persoanelor cu funcţii eligibile într-un organism sindical, atât pentru necorespundere profesională, cât şi pentru motive care nu ţin de persoana acestuia. De asemenea, termenul de 2 ani în care este interzisă concedierea liderilor de sindicat, de la încetarea mandatului acestora, are un caracter discriminatoriu faţă de ceilalţi salariaţi şi este stabilit discreţionar.
    8. Prin aceste modificări se afectează, în esenţa sa, dreptul de proprietate al angajatorului, ceea ce contravine art. 44 din Constituţie, deoarece, în lipsa muncii prestate, angajatorul nu poate fi obligat la plata unei remuneraţii care să facă abstracţie de această situaţie concretă şi obiectivă. Astfel fiind, se apreciază că scopul reglementării vine în coliziune cu interesele angajatorului, care este pus în situaţia de a suporta o sarcină excesivă.
    9. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere.
    10. Avocatul Poporului a transmis, cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 11.274 din 17 noiembrie 2016, punctul său de vedere în sensul că dispoziţiile art. 10 alin. (1^1) din Legea pentru modificarea şi completarea Legii dialogului social nr. 62/2011 sunt neconstituţionale. Arată că din examinarea textului de lege criticat rezultă interdicţia legală absolută de concediere a persoanelor alese în organele de conducere ale sindicatelor pe toată durata mandatului, precum şi pe o perioadă de 2 ani de la încetarea acestuia, pentru motive care nu ţin de persoana salariatului (stabilite de art. 65 din Codul muncii, şi care se referă la desfiinţarea locului de muncă din motive fără legătură cu persoana acestuia), necorespundere profesională [caz de concediere care ţine de persoana salariatului şi este prevăzut de art. 61 lit. d) din acelaşi cod], motive ce ţin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariaţii din unitate [interdicţie prevăzută şi de art. 220 alin. (2) din acelaşi cod, dar exclusiv pe durata mandatului]. Apreciază că, sub aspectul concedierii salariaţilor din motive care nu ţin de exercitarea mandatului de lider sindical, norma în discuţie aplică salariaţilor un tratament diferenţiat, instituind un privilegiu în favoarea liderilor sindicali pentru situaţii fără legătură cu activitatea sindicală. Invocând considerentele Deciziei nr. 814/2015 a Curţii Constituţionale, apreciază că protecţia persoanelor alese în funcţii de conducere ale organismului sindical trebuie să funcţioneze exclusiv în raport cu activitatea sindicală exclusiv desfăşurată, aşa cum este prevăzută de art. 220 alin. (2) din Codul muncii, iar nu şi în ceea ce priveşte activitatea profesională a angajatului, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile legale criticate în speţă conţin interdicţia expresă de concediere a liderului sindical pentru necorespundere profesională. Consideră, de asemenea, că sunt încălcate şi prevederile art. 44 din Constituţie, întrucât angajatorul este obligat la plata unei remuneraţii care să facă abstracţie de situaţia concretă şi obiectivă a salariatului care ocupă şi o funcţie eligibilă într-un organism sindical, chiar dacă s-a constatat că nu corespunde profesional, sau căruia i s-a desfiinţat locul de muncă. Astfel, în baza textului de lege criticat, angajatorul este obligat la plata salariului acestuia, în lipsa muncii prestate. Situaţii similare au fost sancţionate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1.270/2010, respectiv Decizia nr. 914/2015.
    11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.

                               CURTEA,
examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile legale criticate, precum şi prevederile Constituţiei, reţine următoarele:
    12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992 pentru organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.
    13. Obiectul sesizării de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie "iniţiativa legislativă pentru modificarea şi completarea Legii dialogului social nr. 62/2011". Examinând însă criticile de neconstituţionalitate, se constată că acestea se referă numai la modificarea legii menţionate în sensul introducerii alin. (1^1) al art. 10. Astfel fiind, Curtea reţine ca obiect al sesizării de neconstituţionalitate articolul unic pct.1 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii dialogului social nr. 62/2011, având următorul cuprins:
    "Articol unic. - Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 31 august 2012, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:
    1. La articolul 10, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alineatul (1^1, cu următorul cuprins:
    «(1^1) Este interzisă, sub sancţiunea nulităţii absolute a deciziei de concediere, concedierea persoanelor alese în organele de concediere pe toată durata mandatului, precum şi pe o perioadă de 2 ani de la încetarea acestuia, pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, pentru necorespundere profesională sau pentru motive ce ţin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariaţii din unitate.»"
    14. Dispoziţiile constituţionale pretins încălcate sunt cele ale art. 16 - Egalitatea în drepturi, art. 41 - Munca şi protecţia socială a muncii şi art. 44 - Dreptul de proprietate privată.
    15. Curtea constată mai întâi că motivarea sesizării reprezintă o preluare şi adaptare a considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 814 din 24 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 950 din 22 decembrie 2015, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 60 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, potrivit căruia "(1) Concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă: [...] g) pe durata exercitării unei funcţii eligibile într-un organism sindical, cu excepţia situaţiei în care concedierea este dispusă pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârşite de către acel salariat." Pentru aceleaşi considerente acolo reţinute, aplicabile mutatis mutandis, autorul sesizării consideră că şi textul criticat în prezenta cauză este neconstituţional, în raport cu aceleaşi prevederi constituţionale, şi anume art. 16, art. 41 şi art. 44 (a se vedea paragraful 37 din Decizia nr. 814 din 24 noiembrie 2015, precitată).
    16. Prin decizia menţionată, Curtea a reţinut că "protecţia legală a persoanelor cu funcţii eligibile într-un organism sindical se impune şi trebuie să funcţioneze exclusiv în raport cu activitatea sindicală efectiv desfăşurată, fiind asigurată (...) de prevederile art. 220 alin. (2) din Codul muncii" (a se vedea paragraful 25 din Decizia nr. 814 din 24 noiembrie 2015, precitată).
    17. Pentru a fundamenta soluţia de constatare a neconstituţionalităţii textului de lege menţionat şi a susţine concluzia că protecţia specială a liderilor sindicali împotriva concedierii trebuie să funcţioneze exclusiv în raport cu activitatea sindicală efectiv desfăşurată, Curtea a reţinut, mai întâi, că potrivit art. 58 din Codul muncii, concedierea reprezintă încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului şi poate fi dispusă pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, şi anume pentru motive care ţin de persoana salariatului (prevăzute la art. 61) sau pentru motive care nu ţin de persoana salariatului (prevăzute la art. 65). Art. 59 instituie interdicţii generale de concediere, stabilind că este interzisă concedierea pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenenţă naţională, rasă, culoare, etnie, religie, opţiune politică, origine socială, handicap, situaţie sau responsabilitate familială, apartenenţă ori activitate sindicală [lit. a)] şi pentru exercitarea, în condiţiile legii, a dreptului la grevă şi a drepturilor sindicale [lit. b)], art. 60 alin. (1) reglementează interdicţii temporare de concediere, şi anume: "a) pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical conform legii; b) pe durata suspendării activităţii ca urmare a instituirii carantinei; c) pe durata în care femeia salariată este gravidă, în măsura în care angajatorul a luat cunoştinţă de acest fapt anterior emiterii deciziei de concediere; d) pe durata concediului de maternitate; e) pe durata concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani; f) pe durata concediului pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau, în cazul copilului cu handicap, pentru afecţiuni intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani; g) pe durata exercitării unei funcţii eligibile într-un organism sindical, cu excepţia situaţiei în care concedierea este dispusă pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârşite de către acel salariat; h) pe durata efectuării concediului de odihnă", iar art. 60 alin. (2) stabileşte că prevederile alin. (1) nu se aplică în cazul concedierii pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizării judiciare, a falimentului sau a dizolvării angajatorului, în condiţiile legii (paragraful 19 din Decizia nr. 841 din 24 noiembrie 2015).
    18. Curtea a apreciat că este neconstituţională o interdicţie de concediere a persoanelor cu funcţii eligibile într-un organism sindical, câtă vreme măsura concedierii nu are legătură cu activitatea sindicală desfăşurată, inclusiv în situaţiile vizate de textul criticat în prezenta cauză, şi anume pentru motivele prevăzute de art. 61 din Codul muncii, care ţin de persoana salariatului [lit. c) - "în cazul în care, prin decizie a organelor competente de expertiză medicală, se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat"; lit. d) - "în cazul în care salariatul nu corespunde profesional locului de muncă în care este încadrat"], respectiv pentru motivele prevăzute de art. 65 din Codul muncii, care nu ţin de persoana salariatului (şi anume "desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia"). Astfel, Curtea a statuat că "textul de lege criticat nu distinge între situaţiile în care concedierea pentru unul din motivele prevăzute de art. 61 şi 65 din Codul muncii ar avea legătură cu activitatea sindicală şi situaţiile în care nu există această legătură, doar în aceste din urmă situaţii concedierea pentru unul din motivele de la art. 61 şi 65 putând fi justificată. Astfel, textul de lege criticat instituie o prezumţie absolută a existenţei legăturii între activitatea sindicală şi unul din motivele de concediere prevăzute de art. 61 şi 65 din Codul muncii. Or, protecţia persoanelor alese în funcţii de conducere ale organismului sindical trebuie să funcţioneze exclusiv în raport cu activitatea sindicală efectiv desfăşurată [astfel cum este prevăzută de art. 220 alin. (2) din Codul muncii], iar nu şi în ceea ce priveşte activitatea profesională - de bază - a angajatului." (paragraful 27 din Decizia nr. 814 în noiembrie 2015).
    19. Curtea a reţinut, în continuare, că, în situaţiile în care motivele de concediere prevăzute de art. 61 şi 65 din Codul muncii au legătură cu motivul ce priveşte îndeplinirea mandatului în cadrul organismului sindical, tratamentul juridic diferenţiat al persoanelor ce ocupă funcţii eligibile într-un organism sindical, prin reglementarea unor măsuri speciale şi mai eficiente de apărare a stabilităţii raporturilor de muncă, este justificat în mod obiectiv şi rezonabil. Însă, în ipotezele în care nu există o legătură între activitatea sindicală şi concedierea pentru unul dintre motivele prevăzute la art. 61 şi 65 din Codul muncii, instituirea tratamentului juridic diferit al persoanelor cu funcţii eligibile într-un organism sindical, şi anume interdicţia de concediere a acestora, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, instituind un privilegiu al acestor persoane faţă de ceilalţi salariaţi, sub aspectul garanţiilor pentru neîngrădirea dreptului la muncă, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 16 din Constituţie (paragrafele 29-30). Totodată, o asemenea prevedere obligă angajatorul la plata unei remuneraţii care să facă abstracţie de situaţia concretă şi obiectivă a salariatului faţă de care s-a constatat că nu corespunde profesional sau căruia i s-a desfiinţat locul de muncă. Or, în lipsa muncii prestate, angajatorul nu poate fi obligat la plata unei remuneraţii care să facă abstracţie de aceste situaţii concrete şi obiective. Or, scopul unei astfel de reglementări, acela de a proteja activitatea sindicală, vine într-o evidentă coliziune cu interesele angajatorului, care este pus în situaţia de a suporta o sarcină excesivă, de natură a-i afecta esenţa dreptului de proprietate, cu consecinţa încălcării prevederilor art. 44 din Constituţie (paragraful 31). Curtea a mai reţinut că interzicerea concedierii, atât pentru motive care ţin de persoana salariatului (şi anume constatarea inaptitudinii fizice şi/sau psihice a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat; necorespunderea profesională cu locul de muncă în care este încadrat), cât şi pentru motive care nu ţin de persoana salariatului (şi anume desfiinţarea locului de muncă), îngrădeşte dreptul angajatorului de a-şi organiza în plan intern activitatea, prin limitarea dreptului de a concedia - chiar şi în condiţiile stricte prevăzute de lege. Astfel, imposibilitatea angajatorului de a concedia persoanele care ocupă funcţii eligibile într-un organism sindical în condiţiile date reprezintă o limitare a activităţii economice, prin îngrădirea prerogativei angajatorului de a hotărî cu privire la organizarea activităţii sale în unitate, limitare evidentă, de exemplu, în cazul desfiinţării locului de muncă (paragraful 32).
    20. Or, în prezenta cauză, prin consacrarea unei soluţii legislative care stabileşte interdicţia de concediere a persoanelor alese în organele de conducere ale sindicatelor, pentru alte motive decât cele care au legătură cu activitatea sindicală, şi, cât priveşte aceste din urme motive, pentru o perioadă ce depăşeşte durata mandatului, legiuitorul a încălcat, pentru aceleaşi motive, mai sus prezentate în esenţă, prevederile art. 16, 41 şi 44 din Constituţie. Este indiscutabilă, din această perspectivă, distincţia pe care legiuitorul o face, în textul criticat în prezenta cauză, între motive de concediere care nu au legătură cu activitatea sindicală, respectiv "motive care nu ţin de persoana salariatului, pentru necorespundere profesională", şi cele care au legătură cu activitatea sindicală, respectiv "motive ce ţin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariaţii din unitate", câtă vreme utilizează în redactarea textului conjuncţia disjunctivă "sau". Astfel fiind, este clar că intenţia legiuitorului a fost aceea de a extinde protecţia liderilor sindicali dincolo de circumstanţierea realizată de art. 220 alin. (2) din Codul muncii, aceasta în condiţiile în care Curtea Constituţională a statuat deja, obligatoriu erga omnes, că o astfel de protecţie trebuie să funcţioneze exclusiv în raport cu activitatea sindicală efectiv desfăşurată şi astfel cum este prevăzută de art. 220 alin. (2) din Codul muncii.
    21. În acest mod, o soluţie legislativă cuprinsă într-un text legal constatat ca fiind neconstituţional [art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii] este reluată într-un alt text, cuprins într-un alt act normativ (Legea dialogului social). Or, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că adoptarea de către legiuitor a unor norme contrare celor hotărâte într-o decizie a Curţii Constituţionale, prin care se tinde la păstrarea soluţiilor legislative afectate de vicii de neconstituţionalitate, încalcă Legea fundamentală. Într-un stat de drept, astfel cum este proclamată România în art. 1 alin. (3) din Constituţie, autorităţile publice nu se bucură de nicio autonomie în raport cu dreptul, Constituţia stabilind în art. 16 alin. (2) că nimeni nu este mai presus de lege, iar în art. 1 alin. (5) că respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie (a se vedea Decizia nr. 1.018 din 19 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 22 iulie 2010, Decizia nr. 195 din 3 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 18 aprilie 2013, Decizia nr. 463 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 704 din 25 septembrie 2014, paragraful 38, sau Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016, paragraful 25). De asemenea, în jurisprudenţa sa, Curtea a subliniat "importanţa principiului constituţional general al comportamentului loial şi a stabilit că revine, în principal, autorităţilor publice sarcina de a-l aplica şi respecta în raport cu valorile şi principiile Constituţiei, inclusiv faţă de principiul consacrat de art. 147 alin. (4) din Constituţie referitor la caracterul general obligatoriu al deciziilor instanţei constituţionale (a se vedea, cu privire la înţelesul principiului comportamentului loial al autorităţilor publice, Decizia nr. 1.257 din 7 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 6 noiembrie 2009, Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010, Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2012, Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, Decizia nr. 924 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 22 noiembrie 2012, sau Decizia nr. 260 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2015, paragraful 30). Prin încălcarea efectelor erga omnes ale deciziei de constatare a neconstituţionalităţii, legiuitorul procedează într-un mod contrar comportamentului constituţional loial de care acesta trebuie să dea dovadă faţă de instanţa constituţională şi faţă de jurisprudenţa acesteia. Întrucât respectarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale constituie una dintre valorile care caracterizează statul de drept, obligaţiile constituţionale care rezultă din jurisprudenţa instanţei constituţionale circumscriu cadrul activităţii legislative viitoare; or, prin adoptarea unei soluţii legislative similare cu cea constatată, în precedent, ca fiind contrară dispoziţiilor Constituţiei, legiuitorul acţionează ultra vires, încălcându-şi obligaţia constituţională rezultată din art. 147 alin. (4) (a se vedea Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, precitată, paragraful 26).
    22. În expunerea de motive a legii se invocă jurisprudenţa acestei Curţi de până în anul 2010, fără a se avea în vedere întreaga evoluţie jurisprudenţială referitoare la instituţia juridică a protecţiei liderilor sindicali, aşadar şi Decizia nr. 814 din 24 noiembrie 2015, de asemenea obligatorie erga omnes, în unitatea sa dată de dispozitiv şi considerentele ce îl susţin. Soluţia acolo pronunţată şi considerentele care au fundamentat-o sunt de natură să cristalizeze o concepţie exprimată şi în jurisprudenţa de până la acel moment, pe care Curtea o invocă în mod expres în considerentele Deciziei nr. 814 din 24 noiembrie 2015. Scopul circumstanţierii realizate de Curte în această din urmă decizie a fost acela de a elimina orice interpretare ce ar putea exista în sensul că legiuitorul ar putea consacra o interdicţie legală cu caracter absolut de concediere a liderilor sindicali. Toate argumentele reţinute în jurisprudenţa de până în 2015 în sprijinul ideii de protecţie legală a liderilor sindicali, nu pot privi decât activitatea specifică efectiv desfăşurată ca lideri de sindicat. Acesta nu înseamnă o lipsire de protecţie împotriva eventualelor abuzuri ale angajatorilor, întrucât, aşa cum Curtea a reţinut în Decizia nr. 814 din 24 noiembrie 2015, "instanţele judecătoreşti, în cadrul analizării legalităţii deciziei de concediere a unui salariat care are şi o funcţie eligibilă într-un organism sindical, sunt cele care examinează dacă există vreo legătură între motivul de concediere avut în vedere (prevăzut la art. 61 - motive care ţin de persoana salariatului sau art. 65 - motive care nu ţin de persoana salariatului, din Codul muncii) şi îndeplinirea mandatului pe care salariatul care ocupă o funcţie eligibilă în cadrul organismului sindical l-a primit de la salariaţii din unitate, angajatorului revenindu-i, potrivit art. 272 din Codul muncii, sarcina de a dovedi legalitatea deciziei de concediere. În cazul în care se constată vreo legătură între motivul de concediere şi activitatea de îndeplinire a mandatului pe care salariatul care ocupă o funcţie eligibilă într-un organism sindical l-a primit de la salariaţii din unitate, decizia de concediere a acestuia este nelegală, în baza art. 220 alin. (2) din Codul muncii, potrivit căruia, «pe toată durata exercitării mandatului, reprezentanţii aleşi în organele de conducere ale sindicatelor nu pot fi concediaţi pentru motive ce ţin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariaţii din unitate»" (paragraful 38).
    23. În concluzie, întrucât reglementarea criticată consacră o protecţie împotriva concedierii liderilor sindicali pentru alte motive decât activitatea efectiv desfăşurată în această calitate, respectiv, cât priveşte aceste din urmă motive, pentru o durată ce depăşeşte mandatul acestora, considerentele reţinute în Decizia nr. 814 din 24 noiembrie 2015, mai sus redate, sunt aplicabile mutatis mutandis, cu concluzia încălcării, prin articolul unic pct.1 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii dialogului social nr. 62/2011, a prevederilor constituţionale ale art. 16, 41, 44, prin raportare la art. 147 alin. (4) din Constituţie. Legiuitorul nu poate consacra o interdicţie cu caracter absolut de concediere a liderilor sindicali pentru motive care sunt stabilite distinct de cele ce ţin de îndeplinirea mandatului pe care aceştia l-au primit de la salariaţii din unitate şi, de asemenea, nu poate extinde această protecţie dincolo de perioada de îndeplinire a mandatului.

    24. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

                        CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
                            În numele legii
                               DECIDE:

    Admite obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile articolului unic pct. 1 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii dialogului social nr. 62/2011 sunt neconstituţionale.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 23 noiembrie 2016.


             PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
               prof. univ. dr. VALER DORNEANU

                 Prim-magistrat-asistent,
                     Marieta Safta

                         ----
Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice