Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:  DECIZIE nr. 63 din 8 februarie 2017 referitoare la cererile de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională dintre autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare - Parlamentul României, pe de altă parte, precum şi dintre autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea judecătorească - Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte, cereri formulate de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv de Preşedintele României Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIE nr. 63 din 8 februarie 2017 referitoare la cererile de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională dintre autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare - Parlamentul României, pe de altă parte, precum şi dintre autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea judecătorească - Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte, cereri formulate de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv de Preşedintele României

EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 145 din 27 februarie 2017
Comenteaza legea

    Valer Dorneanu           - preşedinte
    Marian Enache            - judecător
    Mircea Ştefan Minea      - judecător
    Daniel Marius Morar      - judecător
    Mona-Maria Pivniceru     - judecător
    Livia Doina Stanciu      - judecător
    Simona-Maya Teodoroiu    - judecător
    Varga Attila             - judecător
    Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent-şef


    1. Pe rol se află examinarea cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare - Parlamentul României, pe de altă parte, precum şi dintre autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea judecătorească - Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte, cerere formulată de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii. Sesizarea se întemeiază pe prevederile art. 146 lit. e) din Constituţie şi ale art. 11 alin. (1) pct. A lit. e), ale art. 34, 35 şi 36 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Cererea a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 1.156 din 1 februarie 2017 şi formează obiectul Dosarului nr. 349E/2017.
    2. Preşedintele Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 216 alin. (1) din Codul de procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, declară deschise lucrările şedinţei de judecată.
    3. La apelul nominal răspund părţile, pentru Consiliul Superior al Magistraturii, doamnele consilier Laura Cristina Carcia şi Ana-Maria Coculescu, pentru Senatul României, domnul senator Şerban Nicolae, iar pentru Camera Deputaţilor, domnul deputat Eugen Nicolicea. Lipseşte reprezentantul Guvernului, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    4. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 359E/2017, având ca obiect cererea formulată de Preşedintele României, prin care s-a solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra existenţei unui conflict juridic de natură constituţională dintre Guvern, pe de o parte, şi Parlament şi Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte. Sesizarea se întemeiază pe prevederile art. 146 lit. e) din Constituţie şi ale art. 11 alin. (1) pct. A lit. e), ale art. 34, 35 şi 36 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Cererea a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.858 din 26 martie 2015.
    5. La apelul nominal răspund părţile, pentru Consiliul Superior al Magistraturii, doamnele consilier Laura Cristina Carcia şi Ana-Maria Coculescu, pentru Senatul României, domnul senator Şerban Nicolae, iar pentru Camera Deputaţilor, domnul deputat Eugen Nicolicea. Lipseşte reprezentantul Guvernului, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. În sala de dezbateri este prezent şi reprezentantul Preşedintelui României, autor al sesizării în Dosarul nr. 359E/2017, invitat în temeiul art. 52 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, consilierul prezidenţial, doamna Simina Tănăsescu.
    6. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a cererilor formulate în dosarele sus-menţionate, din oficiu, pune în discuţie conexarea Dosarului nr. 359E/2017 la Dosarul nr. 349E/2017.
    7. Părţile prezente sunt de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 359E/2017 la Dosarul nr. 349E/2017, care a fost primul înregistrat.
    8. Preşedintele Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 216 alin. (2) din Codul de procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, acordă cuvântul reprezentantelor Consiliului Superior al Magistraturii care solicită să se constate existenţa unor conflicte juridice de natură constituţională dintre autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare - Parlamentul României, pe de altă parte, precum şi dintre autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea judecătorească - Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte, determinate de adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală. Independent de adoptarea de către Guvernul României a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 14/2017 privind abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017, conflictele juridice de natură constituţională ce fac obiectul sesizărilor Curţii Constituţionale s-au produs, astfel încât se solicită a fi constatate de către instanţa de contencios constituţional.
    9. În acest context, reprezentanta Consiliului Superior al Magistraturii arată că, deşi în preambulul actului normativ urgenţa şi situaţia extraordinară a cărei reglementare nu poate fi amânată au fost motivate prin invocarea necesităţii asigurării conformităţii dispoziţiilor Codului penal şi ale Codului de procedură penală cu unele decizii ale Curţii Constituţionale, modificările aduse prin acest act normativ analizat depăşesc sfera modificărilor impuse de deciziile Curţii Constituţionale, aşa cum s-a motivat pe larg în cuprinsul sesizării. În concret, prin adoptarea acestei ordonanţe de urgenţă, fără a fi îndeplinită cerinţa constituţională vizând existenţa unor "situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată", Guvernul României a nesocotit cerinţele impuse de art. 115 alin. (4) din Legea fundamentală, fiind de menţionat, în acest sens, Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, prin care s-a reţinut că Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiţii: existenţa unei situaţii extraordinare; reglementarea acesteia să nu poată fi amânată; urgenţa să fie motivată în cuprinsul ordonanţei. Or, invocarea deciziilor nr. 405/2016, nr. 586/2016 şi nr. 614/2016 ale Curţii Constituţionale nu justifică urgenţa, deoarece aceste decizii au caracter interpretativ, astfel că organele judiciare pot realiza transpunerea lor în mod direct în activitatea de judecată, fără a fi necesară o intervenţie legislativă urgentă.
    10. În ce priveşte necesitatea transpunerii Directivei 2016/343/UE, se arătă că, potrivit art. 14 alin. (1) din această reglementare, statele membre trebuie să asigure intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative necesare pentru a se conforma prevederilor acesteia, până la 1 aprilie 2018. Modificarea cadrului legislativ în regim de urgenţă a realizat o gravă vătămare a intereselor legitime publice şi a afectat echilibrul puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, deoarece nu s-a bazat pe rezultatul unor analize obiective care să identifice nevoia socială imperioasă pentru dezincriminarea unor infracţiuni. În materia legiferării, Parlamentul are plenitudine de competenţă, Guvernul dobândind această abilitare doar în condiţiile restrictive prevăzute de Constituţie: existenţa unei situaţii extraordinare şi a urgenţei reglementării, care în situaţia dedusă analizei nu au fost îndeplinite.
    11. Pe de altă parte, raporturile constituţionale dintre autorităţile publice se caracterizează prin implicări reciproce ale unora în sfera de activitate a celorlalte, implicări ce semnifică echilibru prin colaborare şi control, prin intermediul unor mecanisme prevăzute tot de lege. Atributul Consiliului de a aviza actele normative, în temeiul art. 38 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, care prevede că "Plenul Consiliului Superior al Magistraturii avizează proiectele de acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti", este prevăzut de lege ca mecanism al realizării echilibrului puterilor în stat, care nu poate fi ignorat. Modalitatea în care Ministerul Justiţiei a înţeles să parcurgă procedura de avizare, adoptând actul în aceeaşi zi în care a solicitat avizul, denotă nesocotirea mecanismelor de realizare a echilibrului puterilor în stat.
    12. Faţă de cele menţionate, reprezentanta Consiliului Superior al Magistraturii solicită admiterea cererii şi pronunţarea unei decizii prin care să se constate existenţa atât a conflictului juridic de natură constituţională între autoritatea executivă şi autoritatea legiuitoare, cât şi a conflictului juridic de natură constituţională între autoritatea executivă şi autoritatea judecătorească, precum şi dispunerea măsurilor pe care Curtea Constituţională le va socoti necesare şi utile pentru restabilirea ordinii constituţionale, care trebuie să existe între autorităţile statului.
    13. În continuare, preşedintele Curţii Constituţionale dă cuvântul reprezentantului Preşedintelui României, autor al sesizării în Dosarul nr. 359E/2017, care face precizarea că aspectele învederate instanţei constituţionale cu privire la conflictul juridic de natură constituţională între autoritatea executivă şi autoritatea legiuitoare constituie critici formulate din perspectiva competenţei autorităţii care a legiferat, iar nu critici de neconstituţionalitate a actului normativ în sine. Astfel, Guvernul are competenţa plenară de reglementare secundară, inerentă activităţii executive. Legiferarea primară delegată se poate realiza doar în condiţiile prevăzute de Constituţie, în temeiul unei legi de abilitare adoptate de Parlament sau în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţie, dacă există o situaţie extraordinară, a cărei reglementare nu poate fi amânată. Legiferarea delegată se realizează sub control parlamentar şi este expresia unei competenţe de atribuire, excepţionale. Din analiza modalităţii de adoptare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 nu rezultă respectarea dispoziţiilor art. 115 alin. (4) din Constituţie, întrucât Guvernul nu a justificat îndeplinirea cerinţelor constituţionale referitoare la competenţa sa de legiferare primară.
    14. Reprezentantul Preşedintelui României susţine că Curtea Constituţională trebuie să constate că a existat un conflict juridic între autoritatea executivă şi autoritatea legiuitoare şi să stabilească jaloanele în cadrul cărora Guvernul poate legifera, atâta timp cât persistă o stare de incertitudine cu privire la existenţa, pe viitor, a unor efecte juridice ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017, aflată în procedură decizională parlamentară, alături de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 14/2017, act normativ abrogator, aflat de asemenea în procedura de aprobare a Parlamentului.
    15. În ceea ce priveşte conflictul juridic de natură constituţională dintre autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea judecătorească - Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte, reprezentantul Preşedintelui României apreciază că, în stabilirea existenţei conflictului, ceea ce prezintă relevanţă juridică nu este analiza respectării procedurii legislative, ci cooperarea loială dintre autorităţile publice implicate în această procedură. Astfel, recurgerea la procedura avizării doar în mod formal nu dă posibilitatea decidentului care solicită avizul de a lua cunoştinţă de opinia celui căruia i s-a solicitat avizul, astfel că nu există un dialog real, o colaborare loială între autorităţile publice implicate în procedura elaborării unui act normativ. Prin urmare, şi în acest caz a existat un conflict juridic întemeiat pe ignorarea principiului cooperării loiale care ar trebui să guverneze raporturile dintre autoritatea executivă şi autoritatea judecătorească.
    16. Preşedintele Curţii Constituţionale invită să ia cuvântul pe reprezentatul Camerei Deputaţilor, domnul deputat Eugen Nicolicea. În ceea ce priveşte pretinsul conflict juridic de natură constituţională dintre autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea judecătorească - Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte, acesta afirmă că nici legea, nici Constituţia nu prevăd, în cadrul procedurii de legiferare, existenţa unui aviz conform, obligatoriu al Consiliului Superior al Magistraturii. Mai mult, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 3 din 15 ianuarie 2014, a cărei argumentaţie este aplicabilă întrutotul situaţiei de faţă, instanţa constituţională a stabilit sfera actelor normative care necesită avizarea Consiliului, extinderea competenţei acestei autorităţi cu privire la actele de modificare a Codului penal sau a Codului de procedură penală fiind una arbitrară. Concluzia este că nu a existat niciun conflict juridic între cele două autorităţi publice sub aspectul respectării procedurii de elaborare şi adoptare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017.
    17. Referitor la pretinsul conflict de natură constituţională dintre autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare - Parlamentul, pe de altă parte, reprezentatul Camerei Deputaţilor susţine că acesta nu a existat, Guvernul îndeplinind o atribuţie prevăzută expres de norma constituţională cuprinsă în art. 115 alin. (4). Arată, de asemenea, că argumentele privind neconstituţionalitatea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 nu pot fi analizate în cadrul procedurii soluţionării conflictului juridic de natură constituţională, incertitudinile invocate cu privire la efectele juridice ale actului normativ nu cad în competenţa de analiză a instanţei constituţionale, iar cooperarea loială între instituţiile statului nu înseamnă o conduită prietenoasă, ci, în primul rând, respectarea legilor şi a competenţelor fiecărei autorităţi.
    18. În fine, preşedintele Curţii Constituţionale acordă cuvântul reprezentantului Senatului României, domnul senator Şerban Nicolae. Acesta susţine că nu a existat niciun element care să determine existenţa unui conflict juridic de natură constituţională în care Parlamentul României să fie parte, motiv pentru care reprezentanţii acestuia nu au sesizat instanţa constituţională. De altfel, prin sesizările înregistrate pe rolul Curţii se invocă un pretins conflict juridic pe calea unei excepţii improprii de neconstituţionalitate a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017. Opiniile sau avizele formulate în procedura de elaborare şi adoptare a actelor normative, cu toate că pot avea o înrâurire importantă în această procedură, nu pot înfrânge competenţa autorităţii legiuitoare de a adopta actele normative. Ad similis, sunt chiar deciziile Curţii Constituţionale, recte Decizia nr. 405/2016 prin care instanţa constituţională a decis neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal într-o anumită interpretare, deşi toate punctele de vedere ale autorităţilor abilitate de lege să formuleze opinii în procedura decizională desfăşurată în faţa Curţii Constituţionale au opinat în sensul constituţionalităţii dispoziţiilor legale criticate.
    19. În realitate, scopul urmărit de autorii sesizărilor adresate Curţii Constituţionale în cauzele prezente este limitarea competenţelor de legiferare ale Guvernului, care ar trebui să fie constrâns să adopte acte normative doar după consultarea obligatorie şi prealabilă a altor instituţii şi după obţinerea aprobării acestora cu privire la reglementările preconizate, fapt considerat de reprezentantul Senatului României ca fiind inadmisibil.
    20. În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia modificarea dispoziţiilor din Codul penal şi din Codul de procedură penală pe calea ordonanţei de urgenţă ar fi putut atrage o serie de consecinţe grave pentru activitatea instanţelor judecătoreşti, reprezentantul Senatului României arată că acelaşi efect asupra activităţii organelor judiciare îl au deciziile Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale şi care au caracter general obligatoriu de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I. Un caz particular îl reprezintă Decizia nr. 405/2016, ale cărei efecte asupra conţinutului normativ al art. 297 alin. (1) din Codul penal au creat un blocaj la nivelul instanţelor judecătoreşti, care au ezitat să mai pronunţe hotărâri judecătoreşti întemeiate pe aceste dispoziţii. Acesta este motivul pentru care legiuitorul delegat a intervenit stabilind, printre altele, noul conţinut al infracţiunii de abuz în serviciu, lăsând în sarcina Parlamentului verificarea condiţiilor în care a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017. Într-un atare context, Consiliul Superior al Magistraturii şi Preşedintele României îşi arogă competenţe care aparţin în mod exclusiv Parlamentului şi Guvernului, stabilind limite ale legiferării de natură a bloca dreptul Parlamentului de a se pronunţa asupra proiectelor de lege privind aprobarea ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului.
    21. În ceea ce priveşte caracterul obligatoriu sau conform al avizelor pe care diferite instituţii sunt competente să îl emită în procedura de elaborare a actelor normative, reprezentantul Senatului României susţine că acesta nu poate fi reglementat decât prin normele constituţionale. Cu alte cuvinte, orice subiect de drept abilitat să iniţieze o procedură legislativă sau să intervină în această procedură prin emiterea de avize nu îşi poate exercita competenţele decât în limitele stabilite de Constituţie, fără a încălca atribuţiile autorităţii legiuitoare, singura în măsură să decidă cu privire la oportunitatea şi conţinutul legiferării.
    22. În fine, se mai arată că dacă s-ar admite ideea că un act normativ emis cu nerespectarea procedurilor constituţionale poate determina incidenţa răspunderii penale a persoanelor implicate în procedura de emitere, avizare sau adoptare, ar însemna că toate deciziile Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale pot constitui temeiul deschiderii unor dosare penale, ceea ce este inadmisibil într-un stat guvernat de principiul separaţiei puterilor şi de principiul preeminenţei dreptului.
    23. În concluzie, reprezentantul Senatului României apreciază că nu a existat niciun conflict juridic de natură constituţională între Guvern, pe de o parte, şi Parlament şi Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte.
    24. La finalul şedinţei de dezbateri, se prezintă în faţa instanţei domnul Claudiu Teodorescu, secretar general în cadrul Ministerului Justiţiei, dar, întrucât nu are împuternicirea de a reprezenta Guvernul, care este parte în conflictele juridice deduse judecăţii Curţii, nu poate formula apărări sau pune concluzii în faţa instanţei constituţionale.
    25. Preşedintele Curţii Constituţionale, având în vedere dispoziţiile art. 394 alin. (1) din Codul de procedură civilă coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, declară dezbaterile închise.

                                    CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    26. Prin Cererea cu nr. 2.702 din 1 februarie 2017, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii a solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra existenţei unor conflicte juridice de natură constituţională dintre autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare - Parlamentul României, pe de altă parte, precum şi dintre autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea judecătorească - Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte.
    27. În motivarea sesizării, Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii expune argumentele care susţin existenţa celor două conflicte juridice invocate. În ceea ce priveşte conflictul juridic de natură constituţională dintre autoritatea executivă - Guvernul României şi autoritatea legiuitoare - Parlamentul României, potrivit definiţiei date conflictului juridic de natură constituţională între autorităţi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 53/2005, se observă că acesteia i se circumscrie şi ipoteza în care una dintre puteri îşi atribuie puterile, atribuţiile sau competenţele altei autorităţi, fără a avea o abilitare constituţională efectivă. Or, tocmai acestei ipoteze i se circumscrie acţiunea Guvernului României, care, prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017, fără a fi îndeplinită cerinţa constituţională vizând existenţa unor "situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată", a nesocotit competenţa autorităţii legiuitoare stabilită de art. 73 alin. (1) şi alin. (3) lit. h) din Constituţia României, republicată, şi a încălcat principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat consacrat la art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală. Chiar dacă Guvernul României este abilitat de dispoziţiile art. 115 alin. (4) din Constituţie să adopte ordonanţe de urgenţă, competenţele acestuia de a reglementa în domeniul legii organice sunt limitate exclusiv la situaţiile extraordinare pe care chiar reglementarea constituţională în discuţie le circumstanţiază explicit.
    28. În acest context, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii arată că, deşi s-a invocat necesitatea asigurării conformităţii dispoziţiilor Codului penal şi ale Codului de procedură penală cu unele decizii ale Curţii Constituţionale, multe dintre modificările aduse prin acest act normativ depăşesc sfera modificărilor impuse de deciziile Curţii Constituţionale. Relevante sunt, în acest sens, modificările şi completările operate în privinţa infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzute în art. 297 din Codul penal, care excedează demersurile normative impuse de punerea în acord a legislaţiei penale cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016, modificarea reglementării infracţiunii de conflict de interese, prevăzute la art. 301 din Codul penal, care nu vizează clarificarea sintagmei "raporturi comerciale" din cuprinsul acestor dispoziţii în conformitate cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 603/2015, ci eliminarea ei şi a altor ipoteze de incidenţă a acestor dispoziţii, abrogarea art. 298 din Codul penal care reglementa infracţiunea de neglijenţă în serviciu, precum şi completarea art. 290 alin. (2) din Codul de procedură penală referitor la denunţ.
    29. Autorul sesizării apreciază că toate aceste intervenţii legislative nu sunt fundamentate din perspectiva punerii în acord a textelor cu vreo decizie de neconstituţionalitate şi nici nu a fost justificată urgenţa acestora în vreun alt fel. Deşi dezincriminarea sau incriminarea unei fapte ţine de politica penală a statului, calea prin care aceasta se realizează trebuie să fie conformă cu exigenţele Legii fundamentale. Or, din această perspectivă, dezincriminarea infracţiunii de "Neglijenţă în serviciu", prevăzute în art. 298 din Codul penal, sau incriminarea infracţiunii de "Consum de alcool sau de alte substanţe ulterior producerii unui accident de circulaţie", în cuprinsul art. 336^1 din Codul penal, printr-o ordonanţă de urgenţă, nu respectă cerinţele constituţionale ale art. 115 alin. (4) şi, prin urmare, nesocoteşte competenţele autorităţii legiuitoare, statuate prin art. 73 alin. (1) şi alin. (3) lit. h) şi art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală.
    30. Faţă de cele menţionate, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii susţine că sunt îndeplinite condiţiile existenţei unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea executivă, reprezentată în cauză de către Guvernul României, pe de-o parte, şi autoritatea legiuitoare, reprezentată de Parlamentul României, pe de altă parte, generat de arogarea de către Guvern a competenţei de legiferare în domeniul legii organice în alte situaţii decât cele premise de dispoziţiile art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată.
    31. În ceea ce priveşte conflictul juridic de natură constituţională dintre autoritatea executivă - Guvernul României şi autoritatea judecătorească, reprezentată de Consiliul Superior al Magistraturii, autorul sesizării invocă dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie, care cuprind obiectivele fundamentale ale statului român, iar, aşa cum Curtea Constituţională a statuat în practica sa, una dintre condiţiile realizării acestor obiective o constituie "buna funcţionare a autorităţilor publice, cu respectarea principiilor separaţiei şi echilibrului puterilor, fără blocaje instituţionale". Acelaşi articol prevede, la alin. (4), că statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, raporturile constituţionale dintre autorităţile publice caracterizându-se prin implicări reciproce ale unora în sfera de activitate a celorlalte, implicări ce semnifică echilibru prin colaborare şi control, prin intermediul unor mecanisme prevăzute tot de lege. Unul dintre aceste mecanisme este instituit prin art. 38 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, care prevede că "Plenul Consiliului Superior al Magistraturii avizează proiectele de acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti". Codul penal şi Codul de procedură penală sunt incontestabil acte normative care privesc activitatea autorităţii judecătoreşti, care trebuie transmise Consiliului pentru avizare. De altfel, chiar Ministerul Justiţiei a trimis, la avizare, în după-amiaza zilei de 31 ianuarie 2017, două proiecte de acte normative care vizau aceleaşi modificări ale Codului penal şi ale Codului de procedură penală, unul fiind un proiect de ordonanţă de urgenţă, iar celălalt, un proiect de lege.
    32. În îndeplinirea competenţelor ce revin instituţiilor care exercită atribuţiile puterilor enumerate de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, acestea trebuie să respecte prevederile legale şi să îşi dimensioneze demersurile în funcţie de atribuţiile fiecăreia şi de specificul activităţii lor. Atributul Consiliului de a aviza actele normative care privesc activitatea autorităţii judecătoreşti este prevăzut de lege ca mecanism al realizării echilibrului puterilor în stat, care nu poate fi ignorat. Aşa fiind, modalitatea în care Ministerul Justiţiei a înţeles să parcurgă procedura de avizare, punând, practic, pe avizator, în imposibilitatea de a decide asupra proiectelor de acte normative, trimiţând către Consiliu nu mai puţin de 4 proiecte de acte normative deosebit de importante (pe lângă cele două menţionate anterior, fiind transmise alte două proiecte de lege), deşi şedinţa de Guvern s-a derulat într-un interval de timp care nu permitea nicio analiză a acestora, înseamnă o nesocotire a mecanismelor de realizare a echilibrului puterilor în stat.
    33. Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii arată că, pentru îndeplinirea atribuţiei referitoare la soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, Curtea realizează, în toate cazurile, o analiză a conduitei părţilor sub aspectul îndeplinirii competenţelor conform prevederilor constituţionale. Or, în situaţia expusă, atitudinea Ministerului Justiţiei, ca parte a executivului, dar şi a Guvernului, în întregul său, care a adoptat actul normativ fără să constate că nu există avizele necesare şi fără să se fi permis avizatorilor analizarea proiectului de act normativ într-un termen rezonabil, reprezintă o conduită care nu poate să rămână nesancţionată de către Curtea Constituţională. Spre deosebire de alte situaţii analizate anterior de Curte, felul în care reprezentanţii executivului au ascuns intenţia reală, prin trimiterea către Consiliu a două tipuri de acte normative având acelaşi obiect, în aceeaşi zi în care urma să se desfăşoare şedinţa de Guvern în care se adopta ordonanţa de urgenţă criticată, constituie argumente în sensul deturnării tuturor mecanismelor legale prin care se asigură separaţia şi echilibrul puterilor în stat şi reprezintă o ameninţare la adresa statului de drept, democratic, expres prevăzut de art. 1 alin. (3) din Constituţie.
    34. În continuare, autorul sesizării susţine că modificarea dispoziţiilor din Codul penal şi din Codul de procedură penală pe calea ordonanţei de urgenţă atrage o serie de alte consecinţe pentru activitatea instanţelor judecătoreşti, în special legate de momentul intrării sale în vigoare. Astfel, potrivit art. III alin. (2) din actul normativ, acesta intră în vigoare de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu excepţia prevederilor art. I, care intră în vigoare la 10 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I. Or, aceste prevederi sunt de natură a crea serioase dificultăţi în realizarea actului de justiţie, prin intervalul extrem de scurt în care judecătorii vor trebui să analizeze incidenţa dispoziţiilor actului normativ în cauzele judecate definitiv şi să le dea eficienţă juridică. Aceasta cu atât mai mult cu cât prin actul normativ, pe lângă dezincriminarea în integralitate a unor infracţiuni (cum este cazul infracţiunii de neglijenţă în serviciu prevăzută la art. 298 din Codul penal), s-a procedat şi la o dezincriminare "parţială" a unor infracţiuni, în sensul că au fost eliminate din conţinutul normativ al acestora unele ipoteze de incriminare. În conformitate cu dispoziţiile ordonanţei de urgenţă, judecătorul delegat va trebui să analizeze într-un termen extrem de scurt dacă se impune sau nu sesizarea instanţei competente, în cauzele judecate definitiv, pentru stabilirea incidenţei dispoziţiilor art. 4 din Codul penal referitoare la aplicarea legii penale de dezincriminare ori ale art. 6 referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei.
    35. Sub aceste aspecte, autorul sesizării susţine că, în măsura în care modificările aduse Codului penal ar fi fost operate în procedura legislativă obişnuită sau chiar în procedura legislativă de urgenţă la care se referă art. 76 alin. (3) din Constituţie, autoritatea judecătorească nu ar mai fi fost împiedicată să îşi exercite atribuţia constituţională de înfăptuire a justiţiei, în condiţiile impuse de regulile unui stat de drept.
    36. Pentru toate aceste motive, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii solicită admiterea cererii şi pronunţarea unei decizii prin care să se constate existenţa atât a conflictului juridic de natură constituţională dintre autoritatea executivă şi autoritatea judecătorească, precum şi dispunerea măsurilor pe care Curtea Constituţională le va socoti necesare şi utile pentru restabilirea ordinii constituţionale care trebuie să existe între autorităţile statului.
    37. Din această perspectivă, un remediu efectiv pentru restabilirea ordinii constituţionale referitoare la competenţele autorităţilor publice în materia legiferării îl constituie lipsirea actului normativ adoptat de Guvernul României, cu depăşirea competenţelor normative prevăzute de Legea fundamentală, de orice efect juridic, ca act care nu poate genera, modifica sau stinge raporturi juridice conform intenţiei autorului.
    38. Prin Cererea cu nr. CP1/213 din 2 februarie 2017, Preşedintele României a solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra existenţei unui conflict juridic de natură constituţională dintre Guvern, pe de o parte, şi Parlament şi Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte.
    39. În motivarea sesizării Preşedintele României arată că, la data de 31 ianuarie 2017, Guvernul a adoptat Ordonanţa de urgenţă nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 1 februarie 2017, prin adoptarea acestui act exercitându-şi competenţa de a adopta acte normative cu putere de lege cu încălcarea cadrului constituţional privind delegarea legislativă. Astfel, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării. De asemenea, potrivit art. 115 alin. (4) din Constituţie, Guvernul poate emite ordonanţe pe baza unei legi de abilitare adoptate de Parlament şi poate emite ordonanţe de urgenţă în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora.
    40. Analizând dispoziţiile constituţionale mai sus menţionate rezultă că în sistemul constituţional românesc Parlamentul dispune de plenitudine de competenţă în materie de legiferare, în timp ce Guvernul exercită această competenţă delegată numai în condiţiile strict prevăzute de Constituţie. Per a contrario, arată Preşedintele României, ori de câte ori Guvernul emite ordonanţe cu încălcarea normelor constituţionale îşi exercită abuziv competenţa de legiferare.
    41. În jurisprudenţa constituţională, analiza îndeplinirii condiţiilor de emitere a ordonanţelor de urgenţă a fost privită atât prin raportare la criteriul material, al conţinutului actului normativ de legislaţie delegată, cât şi prin raportare la criteriul formal, al exigenţelor legate de competenţele decizionale ce pot fi delegate şi procedura prin care se realizează delegarea. Formal, legiuitorul delegat nu poate interveni decât dacă se află în prezenţa unei situaţii extraordinare, a cărei reglementare nu poate fi amânată şi pentru care trebuie să furnizeze motivaţia urgenţei în cuprinsul respectivei ordonanţe de urgenţă. Acestea sunt, în primul rând, aspecte ce ţin de competenţa de legiferare şi de modul în care Guvernul înţelege să-şi exercite această competenţă delegată. Respectarea limitelor impuse competenţei Guvernului în emiterea unei ordonanţe de urgenţă se realizează prin raportarea celor trei elemente susmenţionate, şi anume situaţia extraordinară, urgenţa reglementării şi motivarea urgenţei, la realitatea concretă care a generat emiterea actului de legislaţie delegată, sens în care autorul sesizării face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.
    42. Or, Preşedintele României susţine că, din analiza conţinutului preambulului Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017, nu rezultă existenţa elementelor de drept şi de fapt ale situaţiei extraordinare, a cărei reglementare nu poate fi amânată. Acest aspect este, de altfel, semnalat şi prin Avizul nr. 61 din 31 ianuarie 2017 emis de Consiliul Legislativ. Punerea de acord a unor dispoziţii din Codul penal, respectiv din Codul de procedură penală, declarate neconstituţionale cu deciziile instanţei constituţionale reprezintă principala justificare a emiterii ordonanţei de urgenţă. Aceasta reprezintă o necesitate de necontestat, nu însă şi o situaţie imprevizibilă, care s-ar abate de la regulile sau aşteptările obişnuite, de natură să pericliteze interesul public şi să justifice constrângerea Guvernului de a acţiona prin ordonanţă de urgenţă şi de a se substitui astfel în competenţa generală de legiferare a Parlamentului. Chiar şi în ipoteza în care punerea în acord a Codului penal şi a Codului de procedură penală cu deciziile instanţei constituţionale ar fi apreciată ca reprezentând o situaţie extraordinară a cărei reglementare nu poate fi amânată, rămâne în afara oricărei motivaţii constituţionale depăşirea acestui obiect de reglementare.
    43. Mai mult, autorul sesizării arată că în perioada 9-31 ianuarie 2017, cele două Camere ale Parlamentului au fost convocate în sesiune extraordinară şi, prin urmare, la data declanşării procedurii de consultare publică asupra proiectului actului normativ în discuţie, Parlamentul se afla în activitate. De aceea, motivarea din cuprinsul preambulului ordonanţei de urgenţă, potrivit căreia o eventuală legiferare pe altă cale decât delegarea legislativă, chiar în procedură legislativă, nu ar fi de natură să înlăture de îndată consecinţele negative, este neîntemeiată, întrucât proiectul de act normativ putea fi adoptat de Parlament chiar în acest interval scurt de timp, în procedură de urgenţă. Parlamentul, înţelegând necesitatea reglementării cu maximă celeritate a unor acte normative deosebit de importante, a adoptat în trecut legi, în intervale de timp deosebit de scurte, exemplu fiind Legea nr. 1/2017 privind eliminarea unor taxe şi tarife, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, care, promovată prin iniţiativă parlamentară, a parcurs, de la momentul depunerii în Parlament şi până la adoptare, un interval de timp de 15 zile.
    44. De asemenea, se susţine că, potrivit art. III alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017, aceasta intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu excepţia prevederilor art. I, care urmează să intre în vigoare în 10 zile de la acest moment. Or, instituirea unui termen pentru intrarea în vigoare demonstrează existenţa conflictului juridic de natură constituţională fără echivoc, delegarea legislativă fiind exercitată arbitrar pentru reglementarea unei situaţii care nu este extraordinară şi urgentă.
    45. Pentru toate aceste argumente, Preşedintele României apreciază că prin adoptarea ordonanţei de urgenţă, al cărei conţinut se îndepărtează atât de la necesitatea unei reacţii prompte, în vederea apărării unui interes public, cât şi de la argumentele prezentate în preambul, Guvernul a acţionat abuziv, arogându-şi competenţe pe care Constituţia nu i le stabileşte, întrucât delegarea legislativă nu poate conferi Guvernului o competenţă generală de legiferare, de care nu dispune decât Parlamentul.
    46. Pe de altă parte, Preşedintele României arată că, expresie a principiului constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, proiectele anumitor acte normative, cum sunt şi ordonanţele de urgenţă, trebuie să fie avizate de unele autorităţi şi instituţii publice. Astfel, în funcţie de obiectul de reglementare, proiectele de lege şi propunerile legislative, precum şi ordonanţele de urgenţă, sunt supuse avizării Consiliului Concurenţei, Curţii de Conturi, Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, Consiliului Economic şi Social, Autorităţii Electorale Permanente etc., după caz. Potrivit art. 133 din Constituţie, Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei. În realizarea acestui rol, potrivit art. 134 alin. (4), Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin legea sa organică. De aceea, în cazul iniţiativelor legislative ce vizează activitatea autorităţii judecătoreşti, potrivit art. 38 din Legea nr. 317/2004, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii are competenţa de a aviza aceste proiecte de acte normative, competenţă ce îşi are izvorul în textul constituţional.
    47. La data de 31 ianuarie 2017, Ministerul Justiţiei a transmis către Consiliul Superior al Magistraturii, spre avizare, proiectul de ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală. În seara aceleiaşi zile, Guvernul a adoptat şi imediat a publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, această ordonanţă de urgenţă, deşi Consiliul Superior al Magistraturii a făcut public faptul că Plenul său se va reuni în şedinţă în dimineaţa zilei următoare. Or, atribuţia de avizare a proiectelor de acte normative de către instituţiile publice, cu atât mai mult cu cât aceasta izvorăşte din Constituţie, nu este una pur formală şi nici nu trebuie înţeleasă în sensul că simpla solicitare a avizului este suficientă pentru a fi considerată îndeplinită cerinţa constituţională. Nimeni nu pune la îndoială dreptul iniţiatorului de a promova un act normativ, însă procedând într-o asemenea manieră Guvernul a împiedicat Consiliul Superior al Magistraturii să realizeze o atribuţie constituţională.
    48. În concluzie, autorul sesizării consideră că decizia Guvernului de a adopta Ordonanţa de urgenţă nr. 13/2017 fără avizul Consiliului Superior al Magistraturii denotă o conduită neloială faţă de Constituţie, care a afectat buna funcţionare a unei alte autorităţi publice constituţionale.
    49. Dintr-o altă perspectivă, Preşedintele României învederează Curţii Constituţionale că intenţia Guvernului de a promova prin ordonanţă de urgenţă modificări ale Codului penal şi ale Codului de procedură penală a dat naştere unor puternice reacţii critice din partea societăţii civile, încă din momentul aflării acesteia. Aceste opinii converg către ideea că intervenţiile legislative preconizate nu sunt oportune şi vin în contradicţie cu principiile democratice ale statului de drept. Considerând că unele dintre modificările preconizate au legătură directă cu eforturile României depuse în combaterea fenomenului corupţiei, la data de 24 ianuarie 2017, Preşedintele României a iniţiat procedura de organizare a unui referendum de interes naţional pe tema continuării luptei împotriva corupţiei şi a asigurării integrităţii funcţiei publice, solicitând consultarea Parlamentului care, potrivit Legii nr. 3/2000, are un termen de 20 de zile pentru a formula un punct de vedere. În contextul iminenţei exercitării în mod direct a suveranităţii naţionale de către corpul electoral prin referendum şi în condiţiile în care autorităţile publice, inclusiv Guvernul, sunt obligate să ia în considerare şi să identifice modalităţile de punere în practică a voinţei exprimate de popor, decizia Guvernului de a adopta Ordonanţa de urgenţă nr. 13/2017 reprezintă o conduită abuzivă a acestuia, ce urmăreşte obţinerea unor efecte penale mai favorabile înainte ca poporul să aibă posibilitatea să se exprime, şi goleşte de conţinut punctul de vedere al Parlamentului pe care acesta trebuie să-l exprime potrivit art. 90 din Constituţie.
    50. Pentru toate argumentele expuse mai sus, Preşedintele României solicită Curţii Constituţionale să constate existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Guvern, pe de o parte, şi Parlament şi Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte, determinat de decizia Guvernului de a adopta Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală cu depăşirea competenţelor stabilite de Legea fundamentală. De asemenea, solicită Curţii să constate că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 a fost adoptată cu nerespectarea prevederilor constituţionale şi, în consecinţă, să dispună măsurile necesare restabilirii ordinii constituţionale în sensul lipsirii de efecte a actului normativ menţionat.
    51. În conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cererea a fost comunicată Guvernului, Consiliului Superior al Magistraturii, Camerei Deputaţilor şi Senatului, pentru a prezenta punctele lor de vedere asupra conţinutului conflictului juridic de natură constituţională şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia.
    52. Consiliul Superior al Magistraturii a transmis, prin Adresa nr. 2.702/2017, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.343 din 7 februarie 2017, punctul său de vedere în care arată că menţine în totalitate argumentele expuse pe larg în cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre autoritatea executivă - Guvernul României şi autoritatea legiuitoare - Parlamentul României, precum şi dintre autoritatea executivă - Guvernul României şi autoritatea judecătorească reprezentată de Consiliul Superior al Magistraturii, cerere transmisă Curţii Constituţionale de către preşedintele Consiliului, şi, de asemenea, achiesează la cererea formulată de către Preşedintele României.
    53. În acest context, reiterează că, deşi în preambulul actului normativ, urgenţa şi situaţia extraordinară a cărei reglementare nu poate fi amânată au fost motivate prin invocarea necesităţii asigurării conformităţii dispoziţiilor Codului penal şi ale Codului de procedură penală cu unele decizii ale Curţii Constituţionale, modificările aduse prin acest act normativ analizat depăşesc sfera modificărilor impuse de deciziile Curţii Constituţionale. Consiliul Superior al Magistraturii face trimitere şi la jurisprudenţa anterioară a Curţii Constituţionale, potrivit căreia "incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale" (Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015 şi Decizia nr. 54 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 17 aprilie 2015). Tot în acelaşi sens, Curtea Constituţională a subliniat că marja de apreciere a legiuitorului, atunci când pune în discuţie limitarea unui drept constituţional sau nesancţionarea încălcării unor relaţii sociale ce ar avea drept consecinţă existenţa unei ameninţări cu privire la instituţiile statului de drept, democraţie, drepturile omului, echitatea şi justiţia socială, este una limitată, fiind supusă unui control strict al Curţii Constituţionale (Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015 şi Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014).
    54. Faţă de cele menţionate, Consiliul apreciază că sunt îndeplinite condiţiile existenţei unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea executivă, reprezentată în cauză de către Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare, reprezentată de Parlamentul României, pe de altă parte, generat de arogarea de către Guvern a competenţei de legiferare în domeniul legii organice în alte situaţii decât cele permise de dispoziţiile art. 115 alin. (4) din Constituţie.
    55. În continuare, se arată că raporturile constituţionale dintre autorităţile publice se caracterizează prin implicări reciproce ale unora în sfera de activitate a celorlalte, iar atributul Consiliului de a aviza actele normative care privesc activitatea autorităţii judecătoreşti este prevăzut de lege ca mecanism al realizării echilibrului puterilor în stat, care nu poate fi ignorat.
    56. Consiliul Superior al Magistraturii reiterează că prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 puteau crea serioase dificultăţi în realizarea actului de justiţie, prin intervalul extrem de scurt în care judecătorii ar fi trebuit să analizeze incidenţa dispoziţiilor actului normativ în cauzele judecate definitiv şi să le dea eficienţă juridică.
    57. Chiar dacă, în cauză, Guvernul României a luat măsura abrogării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017, Curtea Constituţională trebuie să se asigure că măsurile pe care le va dispune vor conduce la modificarea, pe viitor, a conduitei Guvernului României, pentru a evita arogarea de către această autoritate a atribuţiilor ce aparţin unei alte puteri. Astfel, este necesar ca, pe viitor, Guvernul României să analizeze şi să justifice temeinic îndeplinirea cerinţelor art. 115 alin. (4) din Constituţie, şi anume situaţia extraordinară şi urgenţa unei reglementări ce nu mai poate fi amânată, precum şi să obţină avizele şi punctele de vedere de la toate autorităţile prevăzute de legiuitor.
    58. Preşedintele Senatului României a transmis punctul său de vedere prin adresele nr. I572 şi nr. I573 din 7 februarie 2017, înregistrate la Curtea Constituţională cu nr. 1.334, respectiv 1.336 din 7 februarie 2017. Se arată că, atunci când Preşedintele României sesizează Curtea Constituţională în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie, acesta ar trebui să acţioneze potrivit funcţiei sale de a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice prevăzute în Titlul III al Legii fundamentale. Această atribuţie presupune, în primul rând, ca Preşedintele să fie preocupat, în cea mai mare măsură, de interesele naţionale, de cerinţa asigurării bunei funcţionări a autorităţilor publice. Cum viaţa socială este în continuă schimbare, configuraţia conflictului juridic de natură constituţională poate evolua în funcţie de noile realităţi ale vieţii sociale, dar mai ales de disputele dintre actorii politici. Este chiar posibil ca un conflict dedus Curţii Constituţionale să îmbrace forma unui conflict juridic de natură constituţională, dar în conţinut să rămână o dispută politică. Astfel, preşedintele Senatului menţionează faptul, cunoscut publicului prin desecretizarea discuţiilor din şedinţa Guvernului în care a fost adoptată o ordonanţă de urgenţă cu un obiect de reglementare similar cu cel al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017, că Preşedintele României nu a sesizat, la vremea respectivă, că prin adoptarea acelei ordonanţe de urgenţă s-ar fi creat un conflict juridic de natură constituţională între Guvern, pe de o parte, şi Parlament şi Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte. "Dacă din două situaţii similare, Preşedintele alege una dintre ele pentru a o converti în conflict juridic de natură constituţională, iar pe cealaltă o uită, care sunt criteriile de selecţie ale Preşedintelui republicii? Răspunsul la această întrebare are valoare explicativă pentru conţinutul termenului de situaţii juridice conflictuale care rezidă direct din textul Constituţiei". Precizarea celor două împrejurări poate fi de folos Curţii Constituţionale în soluţionarea acestui presupus conflict juridic de natură constituţională între autorităţile publice menţionate în sesizare, al cărui conţinut este, în realitate, unul eminamente politic.
    59. În ceea ce priveşte critica adusă Guvernului cu privire la adoptarea Ordonanţei de urgenţă nr. 13/2017 fără avizul Consiliului Superior al Magistraturii, preşedintele Senatului susţine că, în orice stat democratic, politica penală este un atribut exclusiv al Parlamentului şi al Guvernului, fără ca una dintre cele două autorităţi să aibă o putere mai mare decât a alteia. La finalizarea măsurilor de politică penală contribuie şi Preşedintele României prin procedura de promulgare a măsurii legislative adoptate de forul legislativ. Art. 38 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 nu stabileşte caracterul avizului Consiliului Superior al Magistraturii. Mai mult, art. 32 alin. (1) din aceeaşi lege stabileşte că "dacă legea prevede consultarea sau avizul Consiliului Superior al Magistraturii, punctul de vedere emis de acesta nu este obligatoriu". Nu există un text constituţional care să prevadă cerinţa formulării unui aviz al Consiliului Superior al Magistraturii în procedura legislativă, aşa cum prevede, de pildă art. 79 din Constituţie, în cazul Consiliului Legislativ.
    60. Preşedintele Senatului apreciază ca fiind inconsistentă şi motivarea existenţei unui conflict juridic de natură constituţională, întemeiată pe faptul că "intenţia Guvernului de a promova prin ordonanţă de urgenţă modificări ale Codului penal şi ale Codului de procedură penală a dat naştere unei puternice reacţii critice din partea societăţii civile, încă din momentul aflării acesteia". Dincolo de faptul că "reacţia critică a societăţii civile" a fost indusă şi întreţinută de Preşedintele României, se arată că, prin invocarea acestui argument, Preşedintele României extinde în mod eronat sfera conflictului juridic de natură constituţională dintre autorităţile publice la raporturile între stat şi societate. Or, acestea pot fi mediate de Preşedintele României şi au un caracter social, economic, chiar şi politic, dar nu pot izvorî din texte constituţionale. În plus, sesizarea semnată de Preşedintele României utilizează termeni cu funcţie de amplificare a pretinsului conflict juridic de natură constituţională între Guvern, pe de o parte, şi Parlament şi Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte, prin invocarea poporului, care nu a avut posibilitatea să se exprime asupra conţinutului Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017, înainte de publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi prin susţinerea potrivit căreia acţiunea Guvernului ar goli "de conţinut punctul de vedere al Parlamentului pe care acesta trebuie să-l exprime potrivit art. 90 din Constituţie", cu privire la solicitarea Preşedintelui României de a iniţia un referendum cu privire la probleme de interes naţional.
    61. Faţă de cele arătate, preşedintele Senatului consideră că "cererea adresată Curţii Constituţionale este întrutotul netemeinică şi lipsită de orice suport constituţional şi legal, motiv pentru care solicită plenului instanţei de contencios constituţional să constate că nu există un conflict juridic de natură constituţională între Guvern, pe de o parte, şi Parlament şi Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte".
    62. Preşedintele Camerei Deputaţilor, prin Adresa nr. 2/1.415 din 7 februarie 2017, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.345 din 7 februarie 2017, şi prin Adresa nr. 2/1.416 din 7 februarie 2017, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.344 din 7 februarie 2017, a transmis punctul său de vedere în care arată că, în ceea ce priveşte conflictul juridic de natură constituţională dintre Guvern şi autoritatea judecătorească, Consiliul Superior al Magistraturii nu are competenţa şi nu poate emite vreun aviz cu privire la un act normativ care modifică Codul penal, respectiv Codul de procedură penală, în conformitate cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 3 din 15 ianuarie 2014. În acest sens, Curtea a statuat că "proiectele de legi care implică un aviz al Consiliului sunt cele precum actele normative privind statutul judecătorilor şi procurorilor (...) reglementat în prezent prin Legea nr. 303/2004, organizarea judiciară (...) reglementată prin Legea nr. 304/2004, sau organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, cu sediul materiei în Legea nr. 317/2004". Orice altă interpretare dată sintagmei acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti ar determina "o extindere a competenţelor Consiliului Superior al Magistraturii care nu s-ar întemeia pe criterii clare şi previzibile, deci ar fi arbitrară". De asemenea, Curtea a precizat că este lipsită de fundament logic şi juridic situaţia în care solicitarea avizului Consiliului ar fi obligatorie în cadrul elaborării tuturor actelor normative, întrucât ar conduce la situaţia în care Consiliul Superior al Magistraturii ar îndeplini competenţe similare celor ale Consiliului Legislativ, "ceea ce este inadmisibil".
    63. În ceea ce priveşte conflictul juridic de natură constituţională dintre Guvern şi autoritatea legiuitoare, preşedintele Camerei Deputaţilor arată că ordonanţa de urgenţă a Guvernului are putere de lege, deci poate conţine norme de reglementare primară, situaţie reglementată de Curtea Constituţională prin mai multe decizii (Decizia nr. 5/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 94 din 23 februarie 2001; Decizia nr. 173/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 24 august 2001; Decizia nr. 260/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 3 din 7 ianuarie 2002; Decizia nr. 46/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 218 din 1 aprilie 2002; Decizia nr. 258/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 341 din 17 aprilie 2006). Pe cale de consecinţă, emiterea ordonanţei de urgenţă a Guvernului implică şi posibilitatea modificării sau a abrogării legilor în vigoare, aşa cum s-a statuat prin Decizia nr. 27/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 28 ianuarie 2008. Totodată, prin intermediul ordonanţelor de urgenţă, Guvernul poate să reglementeze primar, să modifice sau să abroge reglementarea existentă (Decizia nr. 102/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 11 decembrie 1995).
    64. Jurisprudenţa recentă a instanţei constituţionale a introdus o nouă condiţie pentru adoptarea ordonanţelor de urgenţă, suplimentară faţă de cele desprinse din art. 115 din Constituţia României, respectiv aceea că Guvernul nu poate contracara măsurile legislative adoptate de către Parlament, cu alte cuvinte Guvernul nu poate lipsi de efecte juridice o lege adoptată (Decizia nr. 1.221/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 2 decembrie 2008; Decizia nr. 842/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 464 din 6 iulie 2009; Decizia nr. 984/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 4 august 2009; Decizia nr. 989/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 31 iulie 2009). Or, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 13/2017, Guvernul nu a contracarat o măsură legislativă sau o lege deja adoptată de către Parlament ori o măsură de politică legislativă, astfel încât să se încalce prevederile art. 1 alin. (3)-(5), art. 73 alin. (1) şi alin. (3) lit. h), precum şi ale art. 115 alin. (4) din Constituţie. Cu alte cuvinte, prin adoptarea ordonanţei de urgenţă, Guvernul nu s-a opus unei legi deja adoptate de Parlament, respectându-se, astfel, şi această cerinţă desprinsă de Curtea Constituţională pe cale jurisprudenţială.
    65. Luând în considerare faptul că Guvernul a motivat în preambulul Ordonanţei de urgenţă nr. 13/2017 că modificările legislative vizează punerea în acord a unor prevederi ale Codului penal, respectiv ale Codului de procedură penală cu prevederile constituţionale, potrivit deciziilor Curţii (deciziile nr. 586/2016, 614/2016, 603/2015, 732/2014, 405/2016), precum şi faptul că ordonanţa de urgenţă în cauză este depusă la Parlament şi înregistrată la Senat cu nr. L13/2017, proiectul de lege fiind însoţit de expunerea de motive, afirmaţia autorului nu poate fi reţinută. Potrivit Constituţiei şi Regulamentelor Parlamentului, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 urmează să fie aprobată sau respinsă prin lege, ca act juridic al Parlamentului. Prin urmare, nu poate fi luată în considerare nicio posibilă lipsă de control al Parlamentului asupra ordonanţei de urgenţă şi nicio "substituire" a Guvernului în competenţa de legiferare a Parlamentului.
    66. Având în vedere că prin cererea formulată, autorii sesizărilor solicită Curţii să constate că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 a fost adoptată cu nerespectarea prevederilor constituţionale, preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că, prin cererea formulată de soluţionare a unui conflict juridic de natură constituţională nu se poate analiza constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea unui act normativ.
    67. Referitor la afirmaţiile Preşedintelui României, potrivit cărora Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 "a dat naştere unor puternice reacţii critice din partea societăţii civile", "intervenţiile legislative nu sunt oportune" şi "vin în contradicţie cu principiile democratice ale statului de drept", preşedintele Camerei Deputaţilor susţine că analizarea oportunităţii emiterii unui act normativ este atributul emitentului. Oportunitatea se analizează în raport cu scopul legii. Potrivit preambulului ordonanţei de urgenţă, modificările legislative vizează punerea de acord a Codului penal, respectiv a Codului de procedură penală cu prevederile constituţionale, potrivit deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională. În consecinţă, afirmaţia unei pretinse lipse de oportunitate nu poate fi reţinută, câtă vreme deciziile Curţii sunt opozabile erga omnes, definitive şi general obligatorii. Acestea obligă legiuitorul, chiar şi pe legiuitorul delegat, să pună în acord cu prevederile constituţionale, potrivit deciziilor Curţii, prevederile ce au făcut obiectul verificării constituţionalităţii. Numai în acest mod principiile democratice ale statului de drept sunt pe deplin respectate.
    68. Având în vedere considerentele de mai sus, preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, respectiv dintre autoritatea executivă - Guvernul României şi autoritatea legiuitoare - Parlamentul României, iar pe de altă parte, dintre autoritatea executivă - Guvernul României şi autoritatea judecătorească, reprezentată de Consiliul Superior al Magistraturii, sunt neîntemeiate şi propune să se constate că nu există aceste conflicte.
    69. Guvernul, prin Adresa nr. 5/868/2017, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.383 din 8 februarie 2017, a transmis punctul său de vedere asupra conţinutului conflictelor juridice de natură constituţională în care Guvernul are calitatea de parte. Cu privire la existenţa conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvern şi autoritatea legiuitoare, reprezentată de Parlamentul României, face precizarea că, ulterior promovării acţiunii în faţa Curţii Constituţionale, a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 14/2017 privind abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017, care a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 5 februarie 2017. Prin urmare, întrucât presupusul conflict juridic de natură constituţională a fost generat tocmai de existenţa Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017, prin abrogarea acesteia, conflictul a rămas fără obiect. Mai mult, cu privire la admisibilitatea cererii de soluţionare a unui atare conflict, apreciază că pot fi titulari ai unei astfel de cereri doar conducătorii/reprezentanţii autorităţilor care se găsesc în conflict, iar nu persoane care nu au legătură cu niciuna dintre cele două autorităţi.
    70. Referitor la existenţa conflictului juridic de natură constituţională între autoritatea executivă, reprezentată în cauză de către Guvernul României, pe de-o parte, şi autoritatea judecătorească, reprezentată de Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte, în mod similar celor reţinute anterior cu privire la abrogarea Ordonanţei de urgenţă nr. 13/2017, Guvernul apreciază că şi acest conflict a rămas fără obiect. În acelaşi timp, însă, se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 901/2009) cu privire la lipsa competenţei Consiliului Superior al Magistraturii de a aviza alte acte normative decât cele care privesc activitatea autorităţii judecătoreşti.
    71. În concluzie, Guvernul consideră că nu există conflicte juridice de natură constituţională între Guvern, pe de o parte, şi Parlament şi Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte.

                                    CURTEA,
examinând cererile de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională dintre autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare - Parlamentul României, pe de altă parte, precum şi dintre autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea judecătorească - Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte, cereri formulate de Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv de Preşedintele României, punctele de vedere ale Guvernului, Consiliului Superior al Magistraturii, Camerei Deputaţilor şi Senatului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii, Camerei Deputaţilor şi Senatului, prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:
    72. În ceea ce priveşte admisibilitatea sesizărilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, Curtea Constituţională "soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice". În acest sens, autorităţi publice care ar putea fi implicate într-un conflict juridic de natură constituţională sunt numai cele cuprinse în titlul III din Constituţie, şi anume: Parlamentul, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, Preşedintele României, ca autoritate publică unipersonală, Guvernul, organele administraţiei publice centrale şi ale administraţiei publice locale, precum şi organele autorităţii judecătoreşti. Pentru exercitarea competenţei prevăzute de Constituţie, Curtea este sesizată la cererea "Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii". Subiectele de drept pe care Legea fundamentală le îndrituieşte a sesiza Curtea sunt limitativ prevăzute, dispoziţia constituţională nedistingând după cum autorităţile pe care le reprezintă sunt sau nu părţi în conflictul cu care sesizează Curtea.
    73. Curtea reţine că atât Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, cât şi Preşedintele României sunt în drept să formuleze cereri cu privire la soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare - Parlamentul României, pe de altă parte, precum şi dintre autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea judecătorească - Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte, autorităţi publice susceptibile a avea calitatea de părţi într-un conflict juridic de natură constituţională.
    74. Prin urmare, Curtea constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice.
    75. Examinând cronologia evenimentelor, Curtea constată că, la data de 18 ianuarie 2017, Ministerul Justiţiei a pus în dezbatere publică un proiect de ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi l-a transmis Consiliului Superior al Magistraturii spre avizare. Prin Hotărârea nr. 65 din 25 ianuarie 2017, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a avizat negativ proiectul prezentat, motivând, în esenţă, faptul că reglementarea preconizată nu poate fi adoptată pe calea ordonanţei de urgenţă a Guvernului, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile art. 115 alin. (4) din Constituţia României.
    76. La data de 31 ianuarie 2017, Ministerul Justiţiei a transmis Consiliului Superior al Magistraturii, în vederea avizării, un nou proiect de ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală. Ulterior, în cursul aceleiaşi zile, fără a avea avizul solicitat Consiliului, Guvernul României adoptă Ordonanţa de urgenţă nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, care este trimisă spre aprobare Parlamentului şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 1 februarie 2017.
    77. Ca urmare a adoptării acestui act normativ, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii şi Preşedintele României au sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare - Parlamentul României, pe de altă parte, precum şi dintre autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea judecătorească - Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte.
    78. Potrivit actelor de sesizare a Curţii Constituţionale, autorii invocă nerespectarea de către Guvernul României a dispoziţiilor art. 1 alin. (3)-(5), art. 2, art. 73 alin. (1) şi alin. (3) lit. h), art. 115 alin. (4), art. 133 alin. (1) şi ale art. 134 alin. (4) din Constituţie, cu următorul conţinut:
    - Art. 1 alin. (3)-(5): "(3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.
    (4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale.
    (5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.";
    - Art. 2: "(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.
    (2) Niciun grup şi nicio persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.";
    - Art. 73 alin. (1) şi alin. (3) lit. h): "(1) Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
    (3) Prin lege organică se reglementează: (...)
    h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;";
    - Art. 115 alin. (4):"Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora.";
    - Art. 133 alin. (1):"Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei.";
    - Art. 134 alin. (4): "Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei."
    79. De asemenea, sunt invocate în susţinerea cererilor dispoziţiile art. 38 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit cărora "(3) Plenul Consiliului Superior al Magistraturii avizează proiectele de acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti".
    80. În ceea ce priveşte noţiunea de conflict juridic de natură constituţională dintre autorităţi publice, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005, că acesta presupune "acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor". De asemenea, prin Decizia nr. 97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 5 martie 2008, Curtea a reţinut: "Conflictul juridic de natură constituţională există între două sau mai multe autorităţi şi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competenţă, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje instituţionale." În sfârşit, Curtea a mai statuat că textul art. 146 lit. e) din Constituţie "stabileşte competenţa Curţii de a soluţiona în fond orice conflict juridic de natură constituţională ivit între autorităţile publice, iar nu numai conflictele de competenţă născute între acestea". Prin urmare, noţiunea de conflict juridic de natură constituţională "vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei" (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009).
    81. Pentru soluţionarea cererilor ce formează obiectul cauzelor de faţă, Curtea Constituţională trebuie să se raporteze la textele din Legea fundamentală incidente şi, prin interpretarea dată, să desluşească intenţia legiuitorului constituant, astfel încât, în final, să ajungă la soluţionarea conflictelor instituţionale invocate.
    82. Faţă de circumstanţierea realizată în jurisprudenţa citată cu privire la atribuţia conferită Curţii Constituţionale de art. 146 lit. e) din Constituţie, rezultă că în prezentele cauze Curtea va decide dacă aspectele sesizate în cererea Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv în cea a Preşedintelui României întrunesc elementele constitutive ale unor conflicte juridice de natură constituţională între autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare - Parlamentul României, pe de altă parte, respectiv între autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea judecătorească - Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte, urmând a analiza dacă prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, Guvernul României şi-a arogat o competenţă de legiferare în domeniul legii organice în alte situaţii decât cele permise de Constituţie, cu încălcarea competenţei Parlamentului României, respectiv nu a respectat procedura de legiferare în ceea ce priveşte avizele legale necesare adoptării unui act normativ, împiedicând autoritatea judecătorească, reprezentată de Consiliul Superior al Magistraturii, să îşi îndeplinească atribuţiile constituţionale.
    83. Cu privire la obiectul conflictului, reţinem că, ulterior sesizării Curţii Constituţionale, în şedinţa din 5 februarie 2017, Guvernul României a adoptat Ordonanţa de urgenţă nr. 14/2017, care la art. I prevede că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală se abrogă.
    84. Cu privire a evenimentele care au legătură directă cu obiectul conflictului juridic de natură constituţională, dar care survin ulterior sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea acestuia, Curtea, într-o jurisprudenţă constantă, a reţinut că ele nu pot influenţa cadrul procesual al exercitării acestei atribuţii a Curţii, procedură care îşi însuşeşte toate trăsăturile unei proceduri jurisdicţionale de drept public. Astfel, prin Decizia nr. 158 din 19 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 22 aprilie 2014, Curtea lua act că "ulterior sesizării Curţii, prin Adresa nr. 5/1.235 din 6 martie 2014, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 958 din 6 martie 2014, prim-ministrul României, domnul Victor-Viorel Ponta, a solicitat Curţii să ia act de cererea prin care se retrage, ca rămasă fără obiect, Sesizarea nr. 5/1.225 din 5 martie 2014, formulată în temeiul prevederilor art. 146 lit. e) din Constituţie, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 931 din 5 martie 2014, având în vedere publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 162 din 5 martie 2014, a Decretului nr. 261/2014 privind revocarea din funcţie şi numirea unor membri ai Guvernului României." Cu privire la acest aspect, Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, "Procedura jurisdicţională prevăzută de prezenta lege se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale. Compatibilitatea se hotărăşte exclusiv de Curte." Or, natura procedurii desfăşurate în faţa Curţii Constituţionale este determinată de natura atribuţiilor pe care instanţa constituţională le exercită în virtutea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei. Astfel, Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România şi are competenţe consacrate prin însăşi Legea fundamentală, atribuţii de drept constituţional, ramură a dreptului public, aşa încât procedura desfăşurată în faţa Curţii Constituţionale îşi însuşeşte toate trăsăturile unei proceduri jurisdicţionale de drept public (paragraful 43). Prin urmare, dată fiind natura atribuţiilor Curţii Constituţionale, în lipsa unei reglementări exprese cu privire la posibilitatea părţilor aflate într-o procedură desfăşurată în faţa Curţii de a renunţa la judecată, chiar în condiţiile trimiterii la regulile procedurii civile, apreciem că solicitarea adresată Curţii de a lua act de retragerea, ca rămasă fără obiect, a sesizării formulate în cauză nu este compatibilă cu procedura privind soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice (paragraful 45). Aşa fiind, în temeiul art. 14 coroborat cu art. 55 din Legea nr. 47/1992, Curtea a analizat pe fond sesizarea privind soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională, constatând, în dispozitivul deciziei menţionate că "nu a existat un conflict juridic de natură constituţională între Preşedintele României şi Guvernul României, generat de declaraţiile publice ale Preşedintelui României cu privire la numirea în funcţie a membrilor Guvernului."
    85. Acelaşi raţionament l-a utilizat Curtea prin Decizia nr. 356 din 5 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 322 din 14 mai 2007, prilej cu care a analizat pe fond cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională, constatând în dispozitivul deciziei că "refuzul Preşedintelui României de a numi un membru al Guvernului la propunerea primului-ministru a declanşat un conflict juridic de natură constituţională, care a încetat să mai subziste ca urmare a emiterii decretelor prezidenţiale nr. 193/12 martie 2007, 237/22 martie 2007 şi 379/4 aprilie 2007.[...]"
    86. Având în vedere practica instanţei constituţionale, Curtea constată că abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală nu constituie un impediment în analiza pe fond a cererii de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice.
    87. În analizarea cererilor referitoare la conflictul juridic de natură constituţională dintre autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare - Parlamentul României, pe de altă parte, Curtea observă că art. 1 alin. (4) din Constituţie a instituit principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale, ceea ce presupune, pe de o parte, că niciuna dintre cele trei puteri nu poate interveni în activitatea celorlalte puteri, iar pe de altă parte, presupune controlul prevăzut de lege asupra actelor emise de fiecare putere în parte.
    88. Prevederile art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie conferă Parlamentului calitatea de unică autoritate legiuitoare a ţării, iar în virtutea acestui monopol legislativ, Parlamentul este singura autoritate publică care adoptă legi. Conceputul de "lege" se defineşte prin raportare la două criterii: cel formal sau organic şi cel material. Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorităţii legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o adopte şi prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie, conform cărora "Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării" cu prevederile art. 67, 76, 77 şi 78, potrivit cărora Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, care sunt supuse promulgării de către Preşedintele României şi care intră în vigoare la trei zile după publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în conţinutul lor nu este prevăzută o altă dată ulterioară. Criteriul material are în vedere conţinutul reglementării, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relaţiilor sociale reglementate, sub acest aspect Parlamentul având plenitudine de legiferare.
    89. Competenţa originară a Guvernului, autoritate executivă, este prevăzută în art. 108 alin. (2) din Constituţie şi priveşte organizarea executării legilor, acte de reglementare primară, prin emiterea de hotărâri, acte normative de reglementare secundară. Hotărârile Guvernului sunt acte administrative normative sau individuale, emise în scopul bunei administrări a executării cadrului normativ primar, care reclamă stabilirea de măsuri şi reguli subsecvente, care să asigure corecta aplicare acestuia. Hotărârile se adoptă întotdeauna în baza legii, secundum legem, şi asigură aplicarea sau aducerea la îndeplinire a legilor. Cu alte cuvinte, în sistemul constituţional român, regula este aceea că Guvernul nu dispune de dreptul de reglementare primară a relaţiilor sociale, ci doar de a adopta legislaţia secundară.
    90. Cu toate acestea, Constituţia instituie prin art. 108 alin. (3) şi art. 115 alin. (1)-(3), competenţa Guvernului de a emite ordonanţe, deci o competenţă normativă derivată dintr-o lege de abilitare, adoptată de Parlament, prin care unica autoritate legiuitoare din România deleagă, pentru un interval limitat de timp, competenţa de legiferare în domenii strict delimitate de Constituţie şi de legea de abilitare. Exercitarea acestei competenţe se include tot în sfera puterii executive, deoarece prin emiterea de ordonanţe, Guvernul aduce la îndeplinire legea de abilitare, cu specificul pe care îl implică o asemenea lege în ceea ce priveşte aprecierea limitelor abilitării acordate. Cu toate că, prin efectul abilitării, Guvernul emite un act care, prin conţinutul său, are caracter legislativ, fiind consecinţa unei delegări legislative, ordonanţa rămâne un act administrativ al autorităţii executive.
    91. Mai mult, sub aspectul competenţei de legiferare, Curtea reţine că relaţia dintre puterea legislativă şi cea executivă se desăvârşeşte prin competenţa conferită Guvernului de a adopta ordonanţe de urgenţă în condiţiile stabilite de art. 115 alin. (4)-(6) din Constituţie. Astfel, ordonanţa de urgenţă, ca act normativ ce permite Guvernului, sub controlul Parlamentului, să facă faţă unei situaţii extraordinare, se justifică prin necesitatea şi urgenţa reglementării acestei situaţii care, datorită circumstanţelor sale, impune adoptarea de soluţii imediate în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public.
    92. Regimul particular al ordonanţei de urgenţă este prevăzut în art. 115 alin. (4)-(6) din Constituţie şi se referă la cazurile în care poate fi emisă: situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, Guvernul având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acesteia; intrarea în vigoare: numai după depunerea spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera iniţial sesizată şi convocarea obligatorie a Parlamentului, dacă nu se află în sesiune; domeniul de reglementare: acesta poate fi şi de natura legilor organice, caz în care legea de aprobare se adoptă cu majoritatea prevăzută de art. 76 alin. (1) din Constituţie; ordonanţa de urgenţă nu poate fi însă adoptată în domeniul legilor constituţionale, nu poate afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului; de asemenea, ordonanţa de urgenţă nu poate aduce atingere drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţie, drepturilor electorale şi nu poate viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietatea publică.
    93. Având în vedere aceste considerente, Curtea reţine că, pe lângă monopolul legislativ al Parlamentului, Constituţia, în art. 115, consacră delegarea legislativă, în virtutea căreia Guvernul poate emite ordonanţe simple [art. 115 alin. (1)-(3)] sau ordonanţe de urgenţă [art. 115 alin. (4)-(6)]. Astfel, transferul unor atribuţii legislative către autoritatea executivă se realizează printr-un act de voinţă al Parlamentului ori, pe cale constituţională, în situaţii extraordinare, şi numai sub control parlamentar.
    94. Curtea urmează să se pronunţe dacă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2016 a produs, în sine, un conflict juridic de natură constituţională între Parlament şi Guvern, criticile vizând o examinare a actului Guvernului în raport cu normele constituţionale invocate, autorii sesizărilor solicitând, aşadar, verificarea constituţionalităţii acestui act normativ atât din punctul de vedere al soluţiei legislative pe care o consacră, cât şi din punctul de vedere al procedurii de adoptare.
    95. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională nu a statuat asupra existenţei unor conflicte juridice de natură constituţională ale căror izvoare să rezide în chiar conţinutul unor acte normative, distinct de orice act de aplicare a lor sau independent de conduite comisive sau omisive ale autorităţilor publice prevăzute de Constituţie.
    96. Cât priveşte procedura de adoptare a actelor normative, există precedente în jurisprudenţa Curţii, când, prin cererile de soluţionare a unor conflicte juridice de natură constituţională, au fost formulate şi astfel de critici, apreciate de Curte ca vizând neconstituţionalitatea actelor normative în cauză. Astfel, prin Decizia nr. 97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 5 martie 2008, pronunţându-se asupra criticii referitoare la adoptarea unor ordonanţe de urgenţă ale Guvernului fără avizul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, Curtea a statuat că "în speţă nu suntem în prezenţa unui astfel de conflict [n.r. - de natură constituţională], ci în prezenţa neîndeplinirii de către Guvernul României a unei obligaţii legale în cadrul unei proceduri de legiferare". Dezvoltând aceste considerente prin Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009, în care analiza Curţii a purtat cu privire la lipsa unui aviz al Consiliului Superior al Magistraturii, Curtea a reţinut că "aspectele semnalate de către preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii ar viza o eventuală neconstituţionalitate a unor acte normative, şi nu un conflict juridic de natură constituţională". Or, "neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe poate fi stabilită numai în condiţiile art. 146 lit. a) şi d) din Constituţie, şi nu în temeiul textului constituţional al art. 146 lit. e)."
    97. Aceeaşi soluţie şi-a menţinut Curtea şi prin Decizia nr. 231 din 9 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 12 iunie 2013, prilej cu care a statuat că "unicul scop al cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională" formulate în prezenta cauză, distinct de orice acte comisive sau omisive ale autorităţilor implicate sau alte situaţii care ar putea fi circumscrise sintagmei de conflict juridic de natură constituţională, este acela de constatare a neconstituţionalităţii Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2013 şi a lipsirii de efecte juridice a acesteia. Or, neconstituţionalitatea unei ordonanţe, cu circumstanţierea enunţată, poate fi stabilită numai în condiţiile art. 146 lit. d) din Constituţie [şi, prin intermediul legii de aprobare, în condiţiile art. 146 lit. a) din Constituţie], iar nu în temeiul textului constituţional al art. 146 lit. e), atât timp cât neconstituţionalitatea invocată se identifică chiar cu obiectul cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională. Atribuţia Curţii Constituţionale de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice nu a fost concepută de legiuitorul constituant ca o a treia cale distinctă de examinare a constituţionalităţii actelor normative."
    98. Aceste argumente sunt valabile şi în ceea ce priveşte analiza procedurii de adoptare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017, respectiv a soluţiilor legislative pe care aceasta le consacră, Curtea neputând constata pe calea soluţionării unui conflict juridic de natură constituţională neconstituţionalitatea dispoziţiilor actului normativ. Şi în doctrina de drept constituţional român a fost recunoscută deosebirea esenţială dintre atribuţiile Curţii Constituţionale de verificare a constituţionalităţii şi atribuţiile care implică şi verificarea unor fapte constituţionale. În mod evident, constatarea existenţei unui conflict juridic de natură constituţională se încadrează în a doua categorie. Pentru a ne afla în situaţia unui conflict juridic de natură constituţională, este nevoie să se reţină existenţa unor acte, acţiuni, inacţiuni ale unei/unor autorităţi publice care intră în conflict. Însă, nu poate fi calificat drept conflict juridic de natură constituţională conflictul ce se naşte între dispoziţii de reglementare primară şi Constituţie. Acest din urmă "conflict" reprezintă, desigur, obiectul controlului de constituţionalitate în cadrul căruia este verificată compatibilitatea normelor cu Legea fundamentală. Or, o atare competenţă poate fi exercitată ca urmare a unor sesizări formulate în temeiul art. 146 lit. a) sau d) din Constituţie (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 259 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 15 mai 2015, paragraful 50).
    99. Având în vedere aceste considerente jurisprudenţiale, pe de o parte, şi dispoziţiile constituţionale invocate, pe de altă parte, Curtea constată că decizia Guvernului de a adopta Ordonanţa de urgenţă nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală nu poate fi calificată ca un act de arogare a unor puteri, atribuţii sau competenţe care, potrivit Constituţiei, aparţin Parlamentului. Este evident că Guvernul exercită în acest fel o competenţă proprie prevăzută în mod expres de prevederile art. 115 din Legea fundamentală.
    100. În ceea ce priveşte susţinerea Preşedintelui României, potrivit căreia în contextul iminenţei exercitării în mod direct a suveranităţii naţionale de către corpul electoral prin referendumul de interes naţional pe tema continuarea luptei împotriva corupţiei şi asigurarea integrităţii funcţiei publice, referendum a cărui procedură a fost iniţiată la data de 24 ianuarie 2017, decizia Guvernului de a adopta Ordonanţa de urgenţă nr. 13/2017 reprezintă o conduită abuzivă, ce urmăreşte obţinerea unor efecte penale mai favorabile înainte ca poporul să aibă posibilitatea să se exprime, şi goleşte de conţinut punctul de vedere al Parlamentului pe care acesta trebuie să-l exprime potrivit art. 90 din Constituţie, Curtea constată că aceste aspecte excedează cadrului procedural în care se analizează existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Guvernul României şi Parlamentul României.
    101. În concluzie, Curtea constată că nu a existat un conflict juridic de natură constituţională între autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare - Parlamentul României, pe de altă parte.
    102. În analizarea cererilor referitoare la conflictul juridic de natură constituţională dintre autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea judecătorească - Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte, cu privire la competenţa Consiliului Superior al Magistraturii în materia procedurilor de legiferare, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, arătând că aceasta derivă din prevederile legale în vigoare. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, "(1) În cazurile prevăzute de lege, în faza de elaborare a proiectelor de acte normative iniţiatorul trebuie să solicite avizul autorităţilor interesate în aplicarea acestora, în funcţie de obiectul reglementării." Un astfel de caz este prevăzut de dispoziţiile art. 38 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, dispoziţii care prevăd că "Plenul Consiliului Superior al Magistraturii avizează proiectele de acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti.", iar conform art. 32 alin. (1) din lege "(1) În cazurile în care legea prevede avizul conform, aprobarea sau acordul Consiliului Superior al Magistraturii, punctul de vedere emis de acesta este obligatoriu. Dacă legea prevede consultarea sau avizul Consiliului Superior al Magistraturii, punctul de vedere emis de acesta nu este obligatoriu."
    103. Curtea a observat că această competenţă a Consiliului Superior al Magistraturii este una legală, acordată prin voinţa Parlamentului în temeiul textului constituţional al art. 134 alin. (4), potrivit căruia "Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei". Deşi norma constituţională, exprimând rolul de garant al independenţei justiţiei al Consiliului Superior al Magistraturii, nu face niciun fel de referire expresă la obligaţia iniţiatorilor proiectelor de acte normative de a solicita avizul acestei autorităţi, avizarea proiectelor de acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti este tratată în legea de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii, la care Legea fundamentală face trimitere.
    104. Însă Curtea a circumscris sfera de cuprindere a sintagmei "acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti", în funcţie de care se poate determina obligaţia legală şi constituţională a autorităţilor competente de a solicita avizul Consiliului Superior al Magistraturii. În considerentele Deciziei nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2001, Curtea Constituţională a reţinut că sintagma se referă "numai la actele normative care privesc în mod direct organizarea şi funcţionarea autorităţii judecătoreşti, precum modul de funcţionare al instanţelor, cariera magistraţilor, drepturile şi obligaţiile acestora etc., pentru a nu se ajunge la denaturarea rolului Consiliului Superior al Magistraturii". Aşa fiind, Consiliul Superior al Magistraturii, ca garant al independenţei, conform art. 133 alin. (1) din Constituţie, are, potrivit Legii sale organice nr. 317/2004, atribuţii referitoare la apărarea judecătorilor şi procurorilor împotriva oricărui act care le-ar putea afecta independenţa sau imparţialitatea ori ar crea suspiciuni cu privire la acestea (art. 30), cariera judecătorilor şi procurorilor (art. 35), admiterea în magistratură, evaluarea, formarea şi examenele judecătorilor şi procurorilor (art. 36), organizarea şi funcţionarea instanţelor şi a parchetelor (art. 37). Pe cale de consecinţă, prin Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, Curtea a constatat că proiectele de legi care implică un aviz al Consiliului sunt actele normative privind statutul judecătorilor şi procurorilor (care cuprind dispoziţii referitoare la drepturile şi îndatoririle judecătorilor şi procurorilor, incompatibilităţi şi interdicţii, numirea, promovarea, suspendarea şi încetarea funcţiei de judecător sau procuror, delegarea, detaşarea şi transferul judecătorilor şi procurorilor, răspunderea acestora etc.), reglementat în prezent prin Legea nr. 303/2004, organizarea judiciară (instanţele judecătoreşti - organizare/ competenţe/conducere, Ministerul Public - organizare/ competenţe/conducere, organizarea şi funcţionarea Institutului Naţional al Magistraturii, compartimentele auxiliare de specialitate din cadrul instanţelor şi al parchetelor, bugetele instanţelor şi parchetelor etc.), reglementată în prezent prin Legea nr. 304/2004, precum şi actele normative privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, cu sediul materiei în Legea nr. 317/2004.
    105. Curtea a statuat că "orice altă interpretare dată sintagmei acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti ar determina o extindere a competenţelor Consiliului Superior al Magistraturii care nu s-ar întemeia pe criterii clare şi previzibile, deci ar fi arbitrară. Astfel, acceptând susţinerea autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate, potrivit căreia omisiunea de a supune avizării Consiliului actul normativ prin care se aduc modificări Codului penal ar contraveni rolului său constituţional de garant al independenţei justiţiei, s-ar accepta implicit teza conform căreia solicitarea avizului Consiliului Superior al Magistraturii ar fi obligatorie în cadrul elaborării tuturor actelor normative. În măsura în care orice lege este susceptibilă a genera o situaţie conflictuală, care ar determina învestirea unei instanţe judecătoreşti cu soluţionarea litigiului, s-ar putea concluziona că toate actele normative privesc activitatea autorităţii judecătoreşti. Or, dincolo de lipsa de fundament logic şi juridic a unei astfel de interpretări, împrejurarea creată ar conduce la situaţia în care Consiliul Superior al Magistraturii ar îndeplini competenţe similare celor ale Consiliului Legislativ, care potrivit art. 79 alin. (1) din Constituţie «este un organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii», ceea ce este inadmisibil. Consiliul Superior al Magistraturii, ca parte componentă a autorităţii judecătoreşti, potrivit dispoziţiilor Legii fundamentale, cu rol de garant al independenţei justiţiei, nu poate fi transformat într-un organ consultativ al Parlamentului, autoritatea legiuitoare primară, [sau Guvernului, autoritate legiuitoare delegată, n.r.], fără a fi afectate valori constituţionale precum statul de drept sau principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale."
    106. Un raţionament identic a aplicat Curtea Constituţională şi în materia avizelor privind actele normative bugetare ce vizează domeniul justiţiei. Prin Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, Curtea a reţinut că este neîntemeiată critica referitoare la nesolicitarea avizului conform al Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la actele normative bugetare ce vizează domeniul justiţiei. Astfel, "bugetele curţilor de apel şi instanţelor din circumscripţia acestora sunt supuse avizului conform al Consiliului Superior al Magistraturii, deci rezultă că nu proiectul legii bugetului de stat este supus avizului Consiliului Superior al Magistraturii. Acesta avizează conform numai propunerile de bugete ale instanţelor, iar Guvernul este cel competent în mod exclusiv să decidă asupra formei finale a proiectului legii bugetului de stat. Acceptând teza susţinută de Consiliul Superior al Magistraturii s-ar ajunge la situaţia ca o instituţie care are drept rol garantarea independenţei justiţiei să stabilească şi să cenzureze chestiuni care ţin de gestionarea bugetului la nivel naţional, cu alte cuvinte ar realiza un control de oportunitate bugetară, ceea ce este inadmisibil".
    107. Având în vedere jurisprudenţa constantă a instanţei constituţionale, Curtea reţine că Guvernul nu are obligaţia constituţională sau legală de a solicita avizul Consiliului Superior al Magistraturii în alte materii decât activitatea autorităţii judecătoreşti, iar Consiliul Superior al Magistraturii nu are abilitarea legală de a emite un astfel de aviz.
    108. În prezenta cauză, dincolo de împrejurarea că, potrivit jurisprudenţei menţionate anterior (Deciziile nr. 97 din 7 februarie 2008 şi nr. 901 din 17 iunie 2009), criticile vizând lipsa solicitării sau existenţei unor avize în procedura de elaborare a actelor normative au fost calificate de Curte ca aspecte ce ţin de respectarea obligaţiilor legale ale autorităţilor implicate în această procedură şi, implicit, ca vizând o eventuală neconstituţionalitate a actelor normative, care poate fi analizată doar în condiţiile art. 146 lit. a) şi d) din Constituţie, şi nu în temeiul textului constituţional al art. 146 lit. e), Curtea observă faptul că autorii sesizării, prin criticile formulate, nu ţin seama de dispoziţiile legale şi constituţionale referitoare la competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, şi nici de jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia avizelor pe care această autoritate publică este abilitată să le adopte.
    109. În mod tradiţional, doctrina constituţională recunoaşte cele trei puteri în stat: puterea legislativă, care creează şi modifică legea, puterea executivă, care execută şi impune legea, şi puterea judecătorească, care interpretează şi aplică legea. Preeminenţa dreptului presupune ca aceste puteri să-şi exercite prerogativele independent una faţă de cealaltă, întrucât funcţiile lor trebuie să fie distincte. Cu alte cuvinte, cei care creează legea nu trebuie să se implice în aplicarea ei, cei care o execută nu trebuie să se implice în crearea sau interpretarea ei, iar cei care interpretează şi aplică legea nu trebuie să se implice în crearea sau modificarea ei.
    110. Aşa fiind, în virtutea principiului separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi a prevederilor art. 61 alin. (1), Parlamentul şi, prin delegare legislativă, în condiţiile art. 115 din Constituţie, Guvernul au competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală. Instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii, componente ale autorităţii judecătoreşti în virtutea capitolului VI, al titlului III - Autorităţile publice, din Constituţia României, au misiunea constituţională de a realiza justiţia, în temeiul art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective, de a reprezenta interesul general al societăţii şi de a apăra ordinea de drept, în activitatea judiciară, în temeiul art. 131 alin. (1) din Constituţie, respectiv de a realiza rolul de garant al independenţei justiţiei, în temeiul normei constituţionale cuprinse în art. 134 alin. (4), şi nicidecum un rol în activitatea de elaborare a actelor normative, prin participarea la procedura de legiferare.
    111. Aşadar, în ceea ce priveşte autoritatea judecătorească, conduita conformă Constituţiei transpare din cele statuate mai sus, şi anume exercitarea competenţelor stabilite de lege în conformitate cu prevederile constituţionale referitoare la separaţia puterilor în stat şi, deci, abţinerea de la orice acţiune care ar avea ca efect subrogarea în atribuţiile altei autorităţi publice. Aceasta cu atât mai mult cu cât în sarcina magistraţilor subzistă obligaţia de rezervă, care exprimă o sinteză a principiilor generale ale deontologiei profesiei (independenţă, imparţialitate, integritate). Mai mult, aşa cum Curtea a statuat în Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 923 din 21 decembrie 2014, "apărarea independenţei justiţiei nu se poate realiza decât în cadrul prevăzut de Constituţie, deci cu respectarea tuturor drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale persoanei. Protejarea acestei valori constituţionale nu poate afecta existenţa altor drepturi şi libertăţi, exercitate cu bună-credinţă, în cadrul limitelor consacrate de normele constituţionale" (paragraful 44).
    112. În ceea ce priveşte critica referitoare la dispoziţiile art. III alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017, potrivit cărora actul normativ intră în vigoare de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu excepţia prevederilor art. I, care intră în vigoare la 10 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, Curtea reţine că această vizează conţinutul normativ al actului juridic pretins a declanşa conflictul juridic de natură constituţională, respectiv durata termenului care este considerată prea scurtă, iar, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, analiza criticilor cu un atare obiect nu poate fi efectuată de Curte în această procedură, ci doar pe calea controlului de constituţionalitate, realizat în temeiul art. 146 lit. a) sau d) din Constituţie.
    113. În fine, referitor la susţinerea potrivit căreia problema termenului de 10 zile, considerat prea scurt, nu ar fi apărut dacă modificările aduse Codului penal ar fi fost operate în procedura legislativă obişnuită sau chiar în procedura legislativă de urgenţă, a căror durată ar fi depăşit acest interval, astfel încât "autoritatea judecătorească nu ar mai fi fost împiedicată să îşi exercite atribuţia constituţională de înfăptuire a justiţiei", Curtea constată că aceasta este lipsită de fundament, întrucât termenul pus la dispoziţia instanţei competente, în cauzele judecate definitiv, pentru stabilirea incidenţei dispoziţiilor art. 4 din Codul penal referitoare la aplicarea legii penale de dezincriminare ori ale art. 6 referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, nu poate fi calculat decât de la data publicării în Monitorul Oficial al României a actului normativ, nicidecum de la data iniţierii procedurii legislative, moment la care actul normativ nu există, fiind doar în fază de proiect de lege sau de propunere legislativă.
    114. Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală nu a generat un conflict juridic de natură constituţională între autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea judecătorească - Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte, întrucât Guvernul nu a împiedicat autoritatea judecătorească, reprezentată de Consiliul Superior al Magistraturii, să-şi realizeze o atribuţie constituţională, ci a acţionat intra vires, exercitând o competenţă proprie conferită de prevederile art. 115 din Legea fundamentală.
    115. Având în vedere considerentele expuse, dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.e), ale art. 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

                             CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
                                În numele legii
                                    DECIDE:
    1. Constată că nu a existat un conflict juridic de natură constituţională între autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare - Parlamentul României, pe de altă parte, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală fiind adoptată în exercitarea unei competenţe proprii a Guvernului, prevăzute expres de dispoziţiile art. 115 din Legea fundamentală.
    2. Constată că nu a existat un conflict juridic de natură constituţională între autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea judecătorească - Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte, prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă nr. 13/2017, Guvernul neîmpiedicând autoritatea judecătorească, reprezentată de Consiliul Superior al Magistraturii, să îşi realizeze o atribuţie constituţională referitoare la avizarea actului normativ.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, Camerei Deputaţilor, Senatului României şi Guvernului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din 8 februarie 2017.

                      PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                         prof. univ. dr. VALER DORNEANU

                            Magistrat-asistent-şef,
                            Mihaela Senia Costinescu

                                       *

                                OPINIE SEPARATĂ

    În dezacord cu soluţia pronunţată cu majoritate de voturi de Curtea Constituţională, considerăm că instanţa de contencios constituţional ar fi trebuit să constate în cauză existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între:
    - autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare - Parlamentul României, pe de altă parte, determinat de depăşirea de către Guvern a limitelor delegării legislative;
    - autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea judecătorească - Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte, determinat de încălcarea principiului cooperării loiale între autorităţi*1),
──────────
    *1) Opinie separată consemnată în Minuta deciziei Plenului Curţii Constituţionale din data de 8 februarie 2017.
──────────

    pentru următoarele motive:
    I. Existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare - Parlamentul României, pe de altă parte, determinat de depăşirea de către Guvern a limitelor delegării legislative
    1. Motivarea autorilor sesizărilor referitoare la existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament
    În esenţă, Preşedintele României şi, respectiv, Consiliul Superior al Magistraturii au susţinut existenţa unui conflict juridic de natură constituţională născut ca urmare a deciziei Guvernului de a adopta Ordonanţa de urgenţă nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală. Aceasta întrucât, prin adoptarea ordonanţei de urgenţă menţionate, Guvernul şi-a exercitat competenţa de a adopta acte normative cu putere de lege cu încălcarea cadrului constituţional privind delegarea legislativă. S-a mai invocat faptul că din analiza conţinutului preambulului Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 nu rezultă existenţa elementelor de drept şi de fapt ale situaţiei extraordinare, aspect semnalat şi prin Avizul nr. 61 din 31 ianuarie 2017 emis de Consiliul Legislativ. Parlamentul dispune de plenitudine de competenţă în materie de legiferare, în timp ce Guvernul exercită această competenţă delegată, numai în condiţiile strict prevăzute de Constituţie. Ca urmare, ori de câte ori Guvernul emite ordonanţe cu încălcarea normelor constituţionale îşi exercită abuziv competenţa de legiferare.
    2. Interpretarea sintagmei "conflict juridic de natură constituţională" în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României şi incidenţa acesteia în prezenta cauză
    În ceea ce priveşte noţiunea de conflict juridic de natură constituţională dintre autorităţile publice, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005, că acesta presupune "acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor". De asemenea, prin Decizia nr. 97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 5 martie 2008, Curtea a reţinut: "Conflictul juridic de natură constituţională există între două sau mai multe autorităţi şi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competenţă, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje instituţionale." În sfârşit, Curtea a mai statuat că textul art. 146 lit. e) din Constituţie "stabileşte competenţa Curţii de a soluţiona în fond orice conflict juridic de natură constituţională ivit între autorităţile publice, iar nu numai conflictele de competenţă născute între acestea". Prin urmare, noţiunea de conflict juridic de natură constituţională "vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei" (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009).
    Curtea a mai reţinut că "atribuţia Curţii Constituţionale de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice nu a fost concepută de legiuitorul constituant ca o a treia cale distinctă de examinare a constituţionalităţii actelor normative." (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 231 din 9 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 12 iunie 2013, care trimite şi la precedentele soluţionate prin Decizia nr. 97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 5 martie 2008, şi Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009, iar, mai recent, Decizia nr. 261 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 17 aprilie 2015).
    Această din urmă circumscriere a competenţei Curţii Constituţionale în cadrul atribuţiei prevăzute în art. 146 lit. e) din Constituţie (stabilită însă exclusiv pe cale jurisprudenţială) a fost avută în vedere la pronunţarea de către Curte a deciziei din prezenta cauză, apreciindu-se că nu a existat un conflict juridic de natură constituţională între Parlament şi Guvern, câtă vreme ordonanţa de urgenţă a fost emisă în baza unei competenţe proprii a Guvernului, iar constituţionalitatea actului adoptat nu poate fi examinată în cadrul conflictului juridic de natură constituţională, ci pe calea altor atribuţii ale Curţii Constituţionale.
    Or, astfel cum vom arăta în cele ce urmează, în prezenta cauză nu subzistă aceeaşi situaţie juridică care a determinat pronunţarea deciziilor invocate ca precedent de Curtea Constituţională şi, deci, nu subzistă niciun argument juridic (de text constituţional, legal ori de jurisprudenţă), care să împiedice Curtea să examineze fondul cererilor formulate de autorii sesizărilor.
    3. Existenţa în prezenta cauză a cadrului procesual specific de analiză a unui conflict juridic de natură constituţională. Distincţia esenţială faţă de precedentele cauze soluţionate de Curte şi care au vizat constatarea neconstituţionalităţii unor acte normative (legi, ordonanţe de urgenţă ale Guvernului, hotărâri ale Parlamentului)
    Examinând susţinerile autorilor sesizărilor, constatăm că acestea vizează exact "conţinutul ori întinderea atribuţiilor [n.a. Guvernului] decurgând din Constituţie", în privinţa legiferării pe calea delegării legislative, în raport cu competenţa Parlamentului, care are plenitudinea funcţiei de legiferare, situaţie care se încadrează în definiţia dată conflictului juridic de natură constituţională într-o jurisprudenţă constantă a Curţii Constituţionale. Nu este în discuţie, aşadar, ca în precedentele cauze soluţionate de Curte, o cerere al cărei "unic scop" să îl constituie "constatarea neconstituţionalităţii" unui act normativ, respectiv a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017.
    Scopul cererilor formulate de autorii sesizărilor este delimitarea competenţei Guvernului, stabilită de art. 115 din Constituţie, în raport cu cea a Parlamentului, stabilită de art. 61 din Constituţie, în contextul adoptării de către Guvern a Ordonanţei de urgenţă nr. 13/2017, prin care a depăşit competenţa sa, încălcând-o astfel pe cea a Parlamentului.
    Desigur că încălcarea limitelor competenţei constituţionale a unei autorităţi publice poate conduce, după caz:
    - la constatarea existenţei unui conflict juridic de natură constituţională [dacă în acest mod se încalcă o competenţă constituţională a altei autorităţi publice şi Curtea Constituţională este sesizată în acest sens, în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie];
    - la constatarea neconstituţionalităţii actului (în cauză normativ) adoptat cu încălcarea acestor limite de competenţă, în situaţia în care Curtea Constituţională este sesizată în temeiul art. 146 lit. a) sau d) din Constituţie.
    Însă faptul că există o cale distinctă de constatare a neconstituţionalităţii actului normativ adoptat cu încălcarea unei competenţe constituţionale nu poate constitui un impediment pentru examinarea conflictului juridic de natură constituţională determinat de încălcarea respectivei competenţe.
    Fiecărui cadru procesual (corespunzător atribuţiilor incidente ale Curţii Constituţionale) îi corespund proceduri specifice, iar soluţiile Curţii vor fi corelative acestor atribuţii. Astfel, în cadrul atribuţiei prevăzute de art. 146 lit. e) din Constituţie, Curtea poate constata existenţa unui conflict juridic de natură constituţională, cadru care îi oferă posibilitatea să procedeze la identificarea remediilor pentru stingerea conflictului, stabilind conduita de urmat pentru părţi. În cadrul atribuţiilor prevăzute de art. 146 lit. a) şi d) din Constituţie, Curtea are posibilitatea constatării neconstituţionalităţii actului normativ adoptat cu încălcarea limitelor de competenţă.
    Indiscutabil problema pe care a ridicat-o această sesizare (şi care, repetăm, nu este similară cu cele ale precedentelor cauze de conflict juridic de natură constituţională soluţionate de Curte) este una de competenţă a Guvernului în raport cu competenţa Parlamentului, de mare însemnătate pentru însăşi existenţa statului român de drept. Sunt de notorietate criticile aduse abuzului legiferării pe calea ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului*2) şi apelul, inclusiv în documente elaborate de organisme internaţionale, la identificarea de remedii. Spre exemplu, Avizul privind compatibilitatea cu principiile constituţionale şi statul de drept a acţiunilor Guvernului şi Parlamentului României cu privire la alte instituţii ale statului şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare şi completare a Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului în România, adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de-a 93-a Sesiune plenară (Veneţia, 14-15 decembrie 2012)*3), constată folosirea abuzivă a ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului (pct. 36), formulându-se o serie de recomandări la pct. 79 în care se arată că "problema ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului ar trebui rezolvată. [...] Prin simplificarea procedurii legislative, [...] necesitatea adoptării de ordonanţe de urgenţă ale Guvernului ar trebui să dispară aproape complet, iar alin. (4)-(8) ale art. 115 din Constituţie privind ordonanţele de urgenţă ale Guvernului ar putea deveni redundante. Cel puţin, încurajarea utilizării acestor ordonanţe atât de des, şi anume menţinerea valabilităţii ordonanţelor în cazul în care Parlamentul nu le respinge în mod explicit, ar trebui să fie eliminată prin introducerea unui termen fix pentru aprobare de către Parlament".
──────────
    *2) A se vedea, de exemplu, Apostol Tofan/Tănăsescu, în Constituţia României, comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, p. 1.096.
    *3) www.ccr.ro
──────────

    Pericolul "substituirii" Parlamentului de către Guvern, inclusiv în privinţa funcţiei de legiferare, este subliniat şi în cadrul documentului intitulat Criteriile statului de drept (Rule of Law Checklist), adoptat în cea de-a 106-a Sesiune plenară*4), unde, la pct. 49, se atrage atenţia că "puterile nelimitate ale executivului sunt, de jure sau de facto, o trăsătură centrală a sistemelor absolutiste şi dictatoriale. Constituţionalismul modern a fost construit împotriva unor astfel de sisteme şi, prin urmare, să asigure supremaţia legislativului."
──────────
    *4) http://www.venice.coe.int
──────────

    În calitatea sa de garant al Constituţiei, Curţii Constituţionale îi revine obligaţia de a soluţiona, în cazul în care este sesizată, orice conflicte juridice de natură constituţională determinate de încălcarea supremaţiei de legiferare a Parlamentului şi de a stabili cu claritate limitele constituţionale de care este ţinut Guvernul în privinţa acestei funcţii.
    Pentru toate motivele arătate considerăm că în cauză Curtea era competentă şi trebuia să procedeze la examinarea aspectelor semnalate în sesizările formulate de Preşedintele României şi Consiliul Superior al Magistraturii, respectiv să stabilească dacă, în cauză, Guvernul a încălcat competenţa Parlamentului.
    Este evident că, prin adoptarea unei ordonanţe de urgenţă, Guvernul îşi exercită o competenţă proprie, prevăzută de art. 115 din Constituţie - astfel cum se reţine în dispozitivul deciziei pronunţate de Curte -, dar această competenţă este una de atribuire, limitată, iar tocmai încadrarea în aceste limite trebuia analizată în cadrul sesizării adresate Curţii, pentru a determina dacă a fost respectată (cu consecinţa constatării inexistenţei unui conflict juridic de natură constituţională) sau nu a fost respectată (cu consecinţa constatării existenţei unui conflict juridic de natură constituţională).
    4. Depăşirea limitelor delegării legislative de către Guvern prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă nr. 13/2017, cu consecinţa încălcării competenţei legislative a Parlamentului
    4.1. Texte constituţionale de referinţă şi interpretarea lor în jurisprudenţa Curţii Constituţionale
    Potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie: "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării".
    Potrivit art. 115 alin. (4) din Constituţie, "Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora".
    Instituţia delegării legislative, reglementată de prevederile art. 115 din Constituţie, a fost caracterizată, în esenţă, ca fiind un transfer al unor atribuţii legislative către autorităţile puterii executive printr-un act de voinţă al Parlamentului ori pe cale constituţională, în situaţii extraordinare. Ca origine şi actuală consacrare constituţională, delegarea legislativă se individualizează prin statutul său de excepţie în materia legiferării. Plenitudinea competenţei de legiferare revine Parlamentului, sens în care sunt dispoziţiile constituţionale mai sus citate. Cât priveşte Guvernul, rolul său fundamental este acela ca, "potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament", să asigure "realizarea politicii interne şi externe a ţării" şi să exercite "conducerea generală a administraţiei publice" [art. 102 alin. (1) din Constituţie]. Prin delegarea legislativă în condiţiile art. 115 din Constituţie, "Guvernul primeşte competenţe care aparent sunt egale cu puterea legislativă parlamentară, dar nu devine egalul Parlamentului, nu se substituie acestuia, lui lipsindu-i calitatea Parlamentului de a reprezenta naţiunea, calitate care nu poate fi transmisă prin nicio delegare"*5).
──────────
    *5) I. Muraru, M. Constantinescu, Ordonanţa Guvernamentală. Doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Lumina Lex, 2000, p. 52.
──────────

    Curtea Constituţională a statuat asupra limitelor constituţionale ale legiferării pe calea ordonanţelor de urgenţă, reţinând că "posibilitatea Guvernului ca, în cazuri excepţionale, să poată adopta ordonanţe de urgenţă, în mod limitat, chiar în domeniul rezervat legii organice, nu poate echivala cu un drept discreţionar al Guvernului şi, cu atât mai mult, această abilitare constituţională nu poate justifica abuzul în emiterea ordonanţelor de urgenţă."*6)
──────────
    *6) Decizia nr. 15 din 25 ianuarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 267 din 14 iunie 2000.
──────────

    Printr-o decizie recentă*7), Curtea Constituţională observa faptul că "a elaborat o vastă jurisprudenţă în materia adoptării ordonanţelor de urgenţă, respectiv în privinţa condiţiilor pe care acestea trebuie să le îndeplinească pentru a fi în acord cu exigenţele înscrise în art. 115 alin. (4) din Legea fundamentală", apreciind, din această perspectivă, ca fiind relevante "Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iunie 2005, Decizia nr. 761 din 17 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 20 ianuarie 2015, sau Decizia nr. 859 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 103 din 10 februarie 2016, prin care Curtea a statuat că Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă în următoarele condiţii, întrunite în mod cumulativ: existenţa unei situaţii extraordinare; reglementarea acesteia să nu poată fi amânată şi urgenţa să fie motivată în cuprinsul ordonanţei".
──────────
    *7) Decizia nr. 361 din 26 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 3 iunie 2016.
──────────

    Examinând punctual cele trei condiţii, Curtea a reţinut că situaţiile extraordinare exprimă un grad mare de abatere de la obişnuit sau comun şi au un caracter obiectiv, în sensul că existenţa lor nu depinde de voinţa Guvernului, care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacţioneze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanţei de urgenţă (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 83 din 19 mai 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 8 iunie 1998).
    Cu privire la urgenţa reglementării, cea de-a doua condiţie prevăzută de art. 115 alin. (4) din Constituţie, Curtea a constatat în jurisprudenţa sa că "urgenţa reglementării nu echivalează cu existenţa situaţiei extraordinare, reglementarea operativă putându-se realiza şi pe calea procedurii obişnuite de legiferare" (a se vedea Decizia nr. 421 din 9 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007, Decizia nr. 109 din 9 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 18 martie 2010).
    Pentru a fi pe deplin respectate exigenţele art. 115 alin. (4) din Constituţie, Guvernul trebuie să demonstreze şi faptul că măsurile în cauză nu sufereau amânare, practic, că nu exista vreun alt instrument legislativ ce ar fi putut fi folosit în vederea evitării rapide a consecinţelor negative. (Decizia nr. 919 din 6 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 15 iulie 2011)
    4.2. Depăşirea limitelor delegării legislative prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017
    Examinând nota de fundamentare şi preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 în raport cu prevederile art. 115 alin. (4) din Constituţie, în interpretarea dată de Curtea Constituţională, constatăm că Guvernul a motivat, în esenţă, intervenţia sa, prin următoarele argumente:
    - pronunţarea de către Curtea Constituţională, în cursul anului 2016, a unor decizii care impun reglementare expresă pentru a asigura o aplicare unitară şi coerentă a textelor de lege (fiind expres indicate două decizii ale acestei Curţi pronunţate în anul 2016);
    - existenţa altor decizii, mai vechi, ale aceleiaşi Curţi, "care nu şi-au găsit până în prezent conformitatea legislativă" (fiind indicate expres o decizie din anul 2015 şi una din anul 2014);
    - necesitatea punerii în acord a Codului de procedură penală cu prevederile Directivei 2016/343/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale.
    Apreciind că toate acestea constituie o situaţie extraordinară a cărei reglementare nu mai poate fi amânată, în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată, "din cauza efectelor negative ce ar putea fi generate de o interpretare neunitară", Guvernul a considerat că "o eventuală legiferare pe altă cale decât delegarea legislativă, chiar în procedura de urgenţă, nu ar fi de natură să înlăture de îndată aceste consecinţe negative".
    Observăm, mai întâi, că prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 nu se rezumă numai la măsurile motivate în preambulul acesteia, astfel că, în mod evident, pentru aceste prevederi nu este îndeplinită însăşi condiţia motivării (avem în vedere, de exemplu, dispoziţiile art. I pct. 1 şi 2 din ordonanţa de urgenţă, potrivit cărora, "1. Alineatul (3) al articolului 269 se modifică şi va avea următorul cuprins: «(3) Favorizarea săvârşită de un membru al familiei sau afin până la gradul II nu se pedepseşte.» 2. După alineatul (3) al articolului 269 se introduce un nou alineat, alineatul (4), cu următorul cuprins: «(4) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative.»"
    Cât priveşte argumentul referitor la punerea legislaţiei în acord cu deciziile Curţii Constituţionale, acesta contrazice, în sine, dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
    Astfel, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, "Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, [...] constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept." Referitor la nivelul actului normativ prin care se realizează această punere în acord amintim considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010, prin care s-a statuat "dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie disting - cu privire la obligaţia de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei - între competenţa Parlamentului, pentru dispoziţiile din legi, pe de-o parte, şi cea a Guvernului, pentru dispoziţiile din ordonanţe ale acestuia, pe de altă parte". Având în vedere această distincţie, Curtea a oprit în mod expres, prin considerentele aceleiaşi decizii, punerea în acord a dispoziţiilor din Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate prin ordonanţă de urgenţă a Guvernului, reţinând că "Guvernul nu poate adopta o ordonanţă de urgenţă pentru a pune de acord prevederile Legii nr. 144/2007 constatate ca fiind neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, dar poate iniţia un proiect de lege în acord cu cele stabilite prin prezenta decizie". În cuprinsul acestei decizii, dar şi în practica sa constantă, Curtea a reţinut că, "potrivit Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea reţine că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept".
    Faţă de aceste considerente obligatorii rezultă că punerea în acord a unei legi cu o decizie a Curţii Constituţionale trebuie să se realizeze tot printr-o lege adoptată de Parlament, iar nu prin ordonanţă de urgenţă. Astfel fiind, recurgerea la ordonanţa de urgenţă pentru punerea în acord a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu decizii ale Curţii Constituţionale apare ca o eludare a textului art. 147 alin. (1) din Constituţie, în interpretarea dată de Curte, justificată prin prisma unei pasivităţi a Parlamentului. Chiar în ipoteza unei "pasivităţi" a Parlamentului, Guvernul avea obligaţia să elaboreze un proiect de lege (iar nu o ordonanţă de urgenţă), lege care să fie adoptată pe calea procedurii de urgenţă, ori, in extremis, pe calea angajării răspunderii sale în faţa Parlamentului*8). Ca urmare, nu poate fi reţinută motivarea sub acest aspect cuprinsă în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017. În niciun caz o astfel de motivare nu poate fi primită ca justificând o situaţie extraordinară în sensul acestei sintagme stabilit de Curtea Constituţională.
──────────
    *8) În sesizarea Avocatului Poporului se precizează, de altfel, că există în Parlament proiecte de lege având ca obiect punerea în acord a Codului penal cu deciziile Curţii Constituţionale nr. 732/2014 şi nr. 603/2015.
──────────

    Nu poate fi reţinut ca justificând condiţia existenţei unei "situaţii extraordinare" nici argumentul referitor la necesitatea punerii în acord a Codului de procedură penală cu prevederile Directivei 2016/343/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie 2016. Aceasta întrucât, potrivit art. 14 - Transpunere din Directivă - pct. 1 "(1) Statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 1 aprilie 2018. Statele membre informează imediat Comisia cu privire la acestea". În plus, Curtea Constituţională a statuat, în mod constant, că necesitatea transpunerii şi implementării în legislaţia naţională a unei Directive nu poate justifica, singură, îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 115 alin. (4) referitor la existenţa unei situaţii extraordinare*9). Cu referire la transpunerea normelor europene în dreptul intern, Curtea a statuat de principiu că "măsurile naţionale necesare pentru implementarea directivei trebuie adoptate de Parlament, în calitatea sa de legiuitor ordinar"*10).
──────────
    *9) Decizia nr. 1.059 din 11 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 4 februarie 2013.
    *10) Decizia nr. 1.599 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 26 ianuarie 2011.
──────────

    Considerăm că motivele enunţate în preambulul ordonanţei de urgenţă, privite atât în mod individual, cât şi în ansamblu, reprezintă aspecte de oportunitate a emiterii ordonanţei. Sub acest aspect, Curtea Constituţională a stabilit că "invocarea elementului de oportunitate, prin definiţie de natură subiectivă, căruia i se conferă o eficienţă contributivă determinantă a urgenţei, ceea ce, implicit, îl converteşte în situaţie extraordinară, impune concluzia că aceasta nu are, în mod necesar şi univoc, caracter obiectiv, ci poate da expresie şi unor factori subiectivi, de oportunitate (...). Întrucât însă asemenea factori nu sunt cuantificabili, afirmarea existenţei situaţiei extraordinare, în temeiul lor sau prin convertirea lor într-o asemenea situaţie, conferă acesteia un caracter arbitrar, de natură să creeze dificultăţi insurmontabile în legitimarea delegării legislative. S-ar ajunge, astfel, ca un criteriu de constituţionalitate - situaţia extraordinară -, a cărui respectare este prin definiţie supusă controlului Curţii, să fie, practic, sustras unui atare control, ceea ce ar fi inadmisibil" (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 1.008 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 23 iulie 2009).
    De altfel, examinând conţinutul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 rezultă cu forţa evidenţei că nu subzista urgenţa pretinsă, câtă vreme, potrivit art. III alin. (2) din ordonanţă, aceasta a intrat în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu excepţia prevederilor art. I (cele care vizează modificarea Codului penal) care urmau să intre în vigoare în 10 zile de la momentul publicării.
    4.3. Consecinţe juridice ale nerespectării de către Guvern a dispoziţiilor art. 115 alin. (4) din Constituţie prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017
    Având în vedere că delegarea legislativă a fost reglementată de legiuitorul constituant ca o excepţie în materie de legiferare, respectiv ca o "modalitate de conlucrare dintre Parlament şi Guvern, în temeiul căreia Guvernul este învestit cu exercitarea unei părţi din funcţia legislativă în anumite condiţii"*11), încălcarea oricăreia dintre aceste condiţii, stabilită prin dispoziţiile constituţionale, semnifică încălcarea "conţinutului ori întinderii atribuţiilor [n.a. Guvernului] decurgând din Constituţie" în privinţa legiferării pe calea delegării legislative, în raport cu competenţa Parlamentului, care are plenitudinea funcţiei de legiferare (aşadar un conflict juridic de natură constituţională dintre cele două autorităţi).
──────────
    *11) M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muraru, F. Vasilescu, I. Vida, Constituţia României, comentată şi adnotată, p. 254; Constituţia României. Comentariu pe articole, coordonatori I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Ed. Ch. Beck, p. 1.086.
──────────

    Întrucât, în cauză, Guvernul a procedat la exercitarea unei competenţe proprii, date de art. 115 din Constituţie - Delegarea legislativă, cu încălcarea limitelor constituţionale ale acestei competenţe, în sensul că a adoptat o ordonanţă de urgenţă, în absenţa vreunei situaţii extraordinare şi a urgenţei, rezultă că a încălcat competenţa de legiferare a Parlamentului. Astfel fiind, se constată existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare - Parlamentul României, pe de altă parte, determinat de depăşirea de către Guvern a limitelor delegării legislative.
    Constatăm, totodată, că Guvernul a procedat la corectarea conduitei contrare art. 115 din Constituţie, prin adoptarea unei ordonanţe de urgenţă abrogatoare - avem în vedere exclusiv prevederile art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 14/2017*12), potrivit căruia "Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedura penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 1 februarie 2017, se abrogă".
──────────
    *12) Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 5 februarie 2017.
──────────

    În opinia noastră stingerea conflictului juridic de natură constituţională creat se va produce însă numai la momentul adoptării de către Parlament a legii de aprobare a dispoziţiilor cu caracter abrogator din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 14/2017, întrucât, până la acel moment, abrogarea nu are caracter "definitiv" [o eventuală lege de respingere a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 14/2017 conduce, în condiţiile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, la repunerea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017]*13).
──────────
    *13) Astfel, regula instituită de art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 este aceea că "Abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial." Teza a doua a aceluiaşi alineat stabileşte excepţia de la regulă, după cum urmează: "Fac excepţie prevederile din ordonanţele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare şi au fost respinse prin lege de către Parlament". Rezultă, aşadar, că în cazul respingerii prin lege a ordonanţelor de urgenţă a Guvernului care cuprind norme abrogatoare, efectul este repunerea în vigoare a actului abrogat.
──────────

    II. Existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea judecătorească - Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte, determinat de încălcarea principiului cooperării loiale între autorităţi
    1. Motivarea autorilor sesizărilor referitoare la existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Consiliul Superior al Magistraturii
    Se susţine, în esenţă, că Guvernul, pe de o parte, nu a ţinut seama de un aviz negativ dat de Consiliul Superior al Magistraturii, pe o formă anterioară a proiectului Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017, iar, cât priveşte forma adoptată la data de 31 ianuarie 2017 a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului menţionate, proiectul acesteia a fost transmis spre avizare Consiliului Superior al Magistraturii în după-amiaza zilei de 31 ianuarie 2017. În seara aceleiaşi zile, Guvernul a adoptat şi a publicat imediat în Monitorul Oficial al României această ordonanţă de urgenţă, deşi Consiliul Superior al Magistraturii a făcut public că Plenul se va reuni în şedinţă în dimineaţa zilei următoare, pentru a se pronunţa asupra avizului actului normativ. Prin decizia Guvernului de a adopta Ordonanţa de urgenţă nr. 13/2017 fără avizul Consiliului Superior al Magistraturii (aflat în imposibilitate, practic, de a da avizul solicitat) s-a creat un conflict juridic de natură constituţională, determinat de încălcarea competenţei Consiliului Superior al Magistraturii şi a conduitei constituţionale loiale.
    2. Existenţa în prezenta cauză a cadrului procesual specific de analiză a unui conflict juridic de natură constituţională
    Procedând, mutatis mutandis, la aplicarea argumentaţiei pe care am realizat-o în ceea ce priveşte existenţa cadrului specific de analiză a unui conflict juridic de natură constituţională dintre Guvern şi Parlament, considerăm că şi în acest caz sunt întrunite elementele unui conflict juridic de natură constituţională (nefiind în discuţie doar o problemă de neconstituţionalitate a unui act normativ, susceptibilă de a fi analizată într-un alt cadru constituţional şi legal).
    În prezenta cauză ne aflăm în ipoteza următoarei definiţii date de Curtea Constituţională conflictului juridic de natură constituţională: textul art. 146 lit. e) din Constituţie "stabileşte competenţa Curţii de a soluţiona în fond orice conflict juridic de natură constituţională ivit între autorităţile publice, iar nu numai conflictele de competenţă născute între acestea". Prin urmare, noţiunea de conflict juridic de natură constituţională "vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei" (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009). Prin nerespectarea de către Guvern a cadrului constituţional de exercitare, în condiţii de cooperare constituţională loială, a competenţei Consiliului Superior al Magistraturii în privinţa avizării actelor normative, s-a creat un conflict juridic de natură constituţională, Curtea Constituţională fiind chemată să constate acest conflict şi să stabilească, pentru viitor, conduita conformă cu Constituţia a autorităţilor publice menţionate, în legătură cu procedura de avizare a actelor normative.
    3. Conflictul juridic dintre Guvern şi Consiliul Superior al Magistraturii, determinat de încălcarea cadrului constituţional de exercitare, în condiţii de cooperare constituţională loială, a competenţei Consiliului Superior al Magistraturii în privinţa avizării actelor normative
    Art. 1 alin. (3) din Constituţie stabileşte că România este stat de drept, sintagmă cu profunde şi complexe semnificaţii. O dimensiune fundamentală a statului de drept o constituie legalitatea, iar asigurarea acesteia se realizează, între altele, prin stabilirea unor exigenţe ale procesului de legiferare. Modul de reglementare şi realizare a procedurii de legiferare constituie, potrivit Comisiei de la Veneţia, un criteriu/indicator pentru existenţa statului de drept*14).
──────────
    *14) A se vedea Criteriile statului de drept, adoptate de Comisia de la Veneţia la cea de-a 106-a sesiune plenară, http://www.venice.coe.int.
──────────
    Una dintre exigenţele procesului de legiferare, menită să dea expresie şi principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, reglementat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, o constituie procedura de avizare a proiectelor de acte normative. În acest sens, art. 9 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative prevede că "(1) În cazurile prevăzute de lege, în faza de elaborare a proiectelor de acte normative iniţiatorul trebuie să solicite avizul autorităţilor interesate în aplicarea acestora, în funcţie de obiectul reglementării. (2) După elaborarea lor şi încheierea procedurii de avizare prevăzute la alin. (1), proiectele de legi, propunerile legislative, precum şi proiectele de ordonanţe şi de hotărâri cu caracter normativ ale Guvernului se supun în mod obligatoriu avizării Consiliului Legislativ."
    Pentru a atinge finalitatea constituţională enunţată, solicitarea avizelor prevăzute de lege nu trebuie să constituie un demers pur formal, ci unul util în cadrul procedurii de adoptare a actelor normative. Altfel spus, exercitarea obligaţiei iniţiatorului actului normativ, de a solicita avizul autorităţilor interesate în aplicarea acestuia, trebuie să respecte cadrul constituţional de realizare, în condiţii de cooperare loială, a competenţei respectivelor autorităţi. Autorităţilor în cauză nu trebuie doar să li se ceară "părerea", ci să li se şi acorde, în mod rezonabil, posibilitatea de a şi-o exprima, scopul fiind acela al redactării unui act normativ care să întrunească, deopotrivă, cerinţele de oportunitate/ legalitate/constituţionalitate.
    Întrucât o exercitare formală a obligaţiilor constituţionale sau legale, cu ignorarea spiritului normelor de referinţă, poate conduce chiar la blocaje instituţionale, ori la acţiuni contrare Constituţiei, Curtea Constituţională a României a procedat, asemenea altor instanţe constituţionale, la interpretarea Constituţiei în spiritul loialităţii constituţionale, statuând în sensul existenţei unor "norme de loialitate constituţională" derivând dintr-un principiu expres consacrat de Constituţie - cel al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.
    Spre exemplu, într-o cauză privind proceduri parlamentare, Curtea a statuat că "interpretarea şi aplicarea acestor norme care instituie reguli procedurale trebuie realizate întotdeauna cu bună-credinţă, în spiritul unui comportament loial faţă de Legea fundamentală. Într-o ipoteză contrară, rezultatul ar fi blocarea activităţii instituţiei, sub aspectul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale, cu consecinţe negative asupra structurilor democratice pe care se întemeiază statul"*15). Într-o altă cauză, în cadrul consideraţiilor care au fundamentat constatarea unui conflict juridic de natură constituţională Curtea a reţinut şi importanţa, pentru buna funcţionare a statului de drept, a colaborării dintre puterile statului, "care ar trebui să se manifeste în spiritul normelor de loialitate constituţională, comportamentul loial constituind o garanţie a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat"*16).
──────────
    *15) Decizia nr. 209 din 7 martie 2012 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea încrederii Guvernului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din data de 22 martie 2012.
    *16) Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 28 noiembrie 2012.
──────────

    Obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale în întregul lor, ca unitate a considerentelor şi dispozitivului, determină ca cele statuate în motivarea deciziilor, inclusiv cu privire la existenţa unor principii constituţionale "nescrise" să se impună tuturor subiectelor de drept, în condiţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie. De altfel, loialitatea constituţională poate fi caracterizată ca fiind o valoare-principiu intrinsecă tuturor constituţiilor, sens în care Comisia de la Veneţia, în unul dintre avizele sale - Avizul pe care l-am invocat anterior în prezenta*17) (privitoare la situaţia României) - s-a referit la cooperarea loială între instituţiile statului arătând că aceasta "are o legătură funcţională în implementarea Constituţiei".
──────────
    *17) Avizul privind compatibilitatea cu principiile constituţionale şi statul de drept a acţiunilor Guvernului României cu privire la alte instituţii ale statului şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare şi completare a Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului în România, adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de-a 93-a Sesiune plenară (Veneţia, 14-15 decembrie 2012) - traducerea în limba română este disponibilă pe site-ul Curţii Constituţionale - www.ccr.ro
──────────

    În prezentele cauze, instituţia chemată să avizeze Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017, şi care a sesizat Curtea Constituţională cu privire la încălcarea competenţei sale în această privinţă, este Consiliul Superior al Magistraturii. Niciuna dintre părţile implicate în conflict nu contestă această competenţă, rezultând din coroborarea art. 133-134 din Constituţie, care reglementează rolul şi atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii, cu dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 24/2000 mai sus citate, şi cele ale art. 38 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit cărora "Plenul Consiliului Superior al Magistraturii avizează proiectele de acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti".
    Întrucât Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 priveşte modificarea Codului penal şi a Codului de procedură penală, este indiscutabilă competenţa Consiliului Superior al Magistraturii în cadrul procedurii de avizare, acesta fiind "autoritate interesată" în aplicarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017, aşa cum statuează dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. De altfel, aşa cum arată şi Consiliul Superior al Magistraturii, chiar Ministerul Justiţiei a trimis, spre avizare, în după-amiaza zilei de 31 ianuarie 2017, proiectul acestei ordonanţe de urgenţă, pentru obţinerea avizului Consiliului.
    Ceea ce se invocă şi este cert este faptul că solicitarea avizului a fost pur formală, proiectul de act normativ fiind adoptat şi trimis la Monitorul Oficial al României, în vederea publicării, în aceeaşi zi în care avizul a fost solicitat.
    Or, aşa cum se subliniază chiar în cuprinsul sesizărilor formulate în această cauză, atribuţia de avizare a actelor normative de către instituţiile publice interesate, cu atât mai mult cu cât aceasta izvorăşte din Constituţie, nu este una pur formală şi nici nu trebuie înţeleasă în sensul că simpla solicitare a avizului (cu adoptarea îndată după solicitare a actului normativ) este suficientă pentru a fi îndeplinită cerinţa constituţională.
    Printr-o asemenea conduită, contrară normelor de loialitate constituţională, s-a creat un conflict juridic de natură constituţională între iniţiatorul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 şi autoritatea chemată să avizeze proiectul ordonanţei de urgenţă.
    Lipsa sancţionării unui astfel de comportament, în sensul constatării faptului că acesta nu a produs un conflict juridic de natură constituţională înseamnă acceptarea caracterului derizoriu al procedurii de avizare a actelor normative, respectiv a posibilităţii ca, în realitate, să se promoveze acte normative (sub eventualul pretext al urgenţei) fără niciunul dintre avizele prevăzute de lege.
    Pentru toate aceste motive considerăm că instanţa de contencios constituţional ar fi trebuit să constate în cauză existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între:
    - autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare - Parlamentul României, pe de altă parte, determinat de depăşirea de către Guvern a limitelor delegării legislative;
    - autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea judecătorească - Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte, determinat de încălcarea principiului cooperării loiale între autorităţi.

                                   Judecător,
                              Livia Doina Stanciu

                                   ---------
Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii,  DECIZIE nr. 63 din 8 februarie 2017

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016
x
Inscrie e-mailul tau pentru a primi zilnic
informatii despre CE, CAND si CUM s-a intamplat
Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016