Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIE nr. 614 din 4 octombrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215^1 alin. (2) şi alin. (5) din Codul de procedură penală

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIE nr. 614 din 4 octombrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215^1 alin. (2) şi alin. (5) din Codul de procedură penală

EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 962 din 28 noiembrie 2016

Comenteaza legea


    Valer Dorneanu        - preşedinte
    Marian Enache         - judecător
    Petre Lăzăroiu        - judecător
    Mircea Ştefan Minea   - judecător
    Daniel Marius Morar   - judecător
    Livia Doina Stanciu   - judecător
    Simona-Maya Teodoroiu - judecător
    Varga Attila          - judecător
    Cristina Teodora Pop  - magistrat-asistent

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215^1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Lăcrămioara Mereuţă şi Marian Moraru în dosarele nr. 876/45/2015 şi nr. 878/45/2015 ale Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de Cristian Ignat în Dosarul nr. 7.224/99/2015 al Tribunalului Iaşi - Secţia penală, care formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 1.455 D/2015, nr. 1.456 D/2015 şi nr. 1.683 D/2015.
    2. Dezbaterile iniţiale au avut loc în şedinţa publică din 21 iunie 2016, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în Încheierea de şedinţă de la acea dată, când, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 28 iunie 2016, dată la care Curtea Constituţională, în temeiul art. 58 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 şi art. 56 alin. (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, a dispus redeschiderea dezbaterilor pentru data de 13 septembrie 2016, cu citarea părţilor şi a Ministerului Public. La data de 13 septembrie 2016, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 4 octombrie 2016.

                                    CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    3. Prin încheierile din 14 august 2015 şi 5 noiembrie 2015, pronunţate în dosarele nr. 876/45/2015, nr. 878/45/2015 şi nr. 7.224/99/2015, Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi Tribunalul Iaşi - Secţia penală au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 215^1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Lăcrămioara Mereuţă, Marian Moraru şi Cristian Ignat în cauze având ca obiect soluţionarea unor plângeri formulate împotriva unor ordonanţe de prelungire a măsurii preventive a controlului judiciar.
    4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că, în cazul prelungirii măsurii controlului judiciar, legiuitorul nu a formulat în mod clar termenul în care procurorul poate dispune prin ordonanţă prelungirea acestei măsuri şi termenul până la care judecătorul de drepturi şi libertăţi poate soluţiona o contestaţie formulată împotriva prelungirii măsurii controlului judiciar, situaţie de natură a aduce atingere dreptului la liberă circulaţie, dreptului la un proces echitabil, dreptului la apărare, precum şi egalităţii în drepturi. Se arată că, în situaţii similare, privind măsurile preventive, legiuitorul a reglementat un termen de 5 zile anterior expirării măsurii, care are drept scop acordarea unui interval de timp suficient pentru ca propunerea de prelungire a arestării preventive să fie soluţionată cu respectarea dreptului la apărare şi garantarea libertăţii individuale a inculpatului arestat, înainte de expirarea duratei măsurii preventive. Se arată, de asemenea, că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, lipsa instituţiei termenului cauzează abuzul autorităţii statului faţă de cetăţeni şi că detenţia sau restrângerea dreptului la circulaţie este arbitrară atunci când, chiar fiind conformă legislaţiei naţionale, există un element de rea-credinţă din partea autorităţilor. Se face trimitere, în acest sens, la hotărârile din 18 noiembrie 1986 şi 5 februarie 2003, pronunţate în cauzele Bozano împotriva Franţei şi Conka împotriva Belgiei. Se susţine că, în prezent, legislaţia procesual penală naţională este lipsită de sancţiuni precum decăderea din exerciţiul unui drept, nulitatea actului făcut peste termen şi încetarea unei măsuri procesuale temporare, sancţiuni ce reprezintă garanţii ale drepturilor fundamentale invocate în susţinerea excepţiei. Se arată că lipsa unui termen de decădere în interiorul căruia să poată fi prelungită măsura controlului judiciar creează o situaţie de inegalitate între părţi, deoarece procurorul dispune de privilegiul alegerii unei date aleatorii, iar inculpatul nu poate beneficia de o apărare efectivă. Se mai arată că lipsa unui astfel de termen din cuprinsul art. 215^1 din Codul de procedură penală este de natură a vătăma considerabil dreptul inculpatului de a beneficia de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării, potrivit art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţie. Se face trimitere la hotărârile din 24 noiembrie 1993, 13 mai 1980 şi 9 octombrie 1979, pronunţate în cauzele Imbrioscia împotriva Elveţiei, Artico împotriva Italiei şi Airey împotriva Irlandei. Totodată, se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 336 din 30 aprilie 2015, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat că dispoziţiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului "cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive" atrage incidenţa art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    5. Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi Tribunalul Iaşi - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, prevederile art. 215^1 din Codul de procedură penală neîncălcând dispoziţiile art. 16, art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie. Se arată că împotriva dispoziţiei procurorului de prelungire a măsurii controlului judiciar, conform art. 215^1 alin. (5) din Codul de procedură penală, inculpatul poate formula plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi, având astfel acces la o instanţă independentă şi imparţială, iar procedura de judecare a plângerii, reglementată la art. 213 din Codul de procedură penală, este de natură a-i garanta acestuia respectarea dreptului la apărare, inclusiv prin acordarea timpului şi facilităţilor necesare pregătirii apărării.
    6. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
    7. Guvernul opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât, conform art. 213 alin. (1) din Codul de procedură penală şi art. 215^1 alin. (5) din Codul de procedură penală, atât luarea măsurii, cât şi prelungirea acesteia pot fi supuse controlului judecătorului de drepturi şi libertăţi, prin formularea unei plângeri împotriva ordonanţei procurorului prin care aceste măsuri au fost dispuse. Se arată că, în cadrul acestei proceduri, inculpatul este citat, asistenţa sa juridică este obligatorie, iar instanţa este obligată să îl asculte atunci când este prezent, în acest fel fiindu-i asigurat dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare.
    8. Avocatul Poporului susţine că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Se arată că prevederile art. 215^1 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, întrucât nu reglementează, în mod explicit şi sub toate aspectele, procedura de prelungire a măsurii controlului judiciar, neprevăzând un termen de depunere a propunerii de prelungire a măsurii. Se susţine că lipsa acestui termen este de natură a contraveni principiului egalităţii armelor, încălcând totodată dreptul la apărare şi egalitatea în faţa legii. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014, nr. 641 din 11 noiembrie 2014 şi nr. 506 din 30 iunie 2015, prin care Curtea a reţinut că un aspect important al principiului egalităţii armelor este şi dreptul fiecărei părţi de a dispune de posibilităţi rezonabile de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie dezavantajoasă faţă de adversarul sau adversarii săi. Totodată, se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 336 din 30 aprilie 2015, prin care instanţa de contencios constituţional a reţinut că termenele trebuie să asigure părţilor timpul necesar pentru a-şi exercita drepturile procesuale şi pentru a-şi îndeplini obligaţiile prevăzute de lege, iar, în cazul măsurilor procesuale, incluzând măsurile preventive, împiedică prelungirea duratei constrângerii peste limita necesară desfăşurării normale a procesului penal. Se mai arată că, prin aceeaşi decizie, Curtea Constituţională a statuat că în cazurile în care propunerea de prelungire a controlului judiciar ar fi depusă chiar înainte de durata expirării măsurii, intervalul de timp rămas până la soluţionarea propunerii ar fi insuficient pentru pregătirea unei apărări efective, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 21 şi 24 din Constituţie.
    9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

                                    CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierilor de sesizare, dispoziţiile art. 215^1 din Codul de procedură penală. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine însă că, în realitate, autorii critică prevederile art. 215^1 alin. (2) şi alin. (5) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:
    - Art. 215^1 alin. (2): "În cursul urmăririi penale, controlul judiciar poate fi prelungit de către procuror, prin ordonanţă, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi care să justifice prelungirea acestuia, fiecare prelungire neputând să depăşească 60 de zile.";
    - Art. 215^1 alin. (5): "Împotriva ordonanţei procurorului prin care, în condiţiile prevăzute la alin. (2) şi (3), s-a prelungit măsura controlului judiciar, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, dispoziţiile art. 213 aplicându-se în mod corespunzător."
    12. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil, art. 24 cu privire la dreptul la apărare şi art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei, precum şi prevederilor art. 6 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la dreptul la un proces echitabil.
    13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015, paragrafele 17, 18, 20 şi 21, a statuat că, potrivit Codului de procedură penală, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, măsurile preventive sunt reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă [art. 202 alin. (4) lit. a)-e)], în cazul controlului judiciar şi al controlului judiciar pe cauţiune nefiind reglementate nici termenele şi nici durata maximă pentru care aceste măsuri preventive pot fi dispuse. Măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizându-se în privarea acestuia de libertate, în cazul reţinerii, al arestării preventive şi al arestului la domiciliu (clasificate astfel ca fiind măsuri preventive privative de libertate), fie alte drepturi sau libertăţi fundamentale, în cazul controlului judiciar şi în cel al controlului judiciar pe cauţiune (clasificate ca fiind măsuri preventive neprivative de libertate). Măsura controlului judiciar, ca măsură preventivă neprivativă de libertate, poate fi luată de către procuror, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată faţă de inculpat, dacă există probe sau indicii temeinice din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune şi dacă măsura este necesară în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.
    14. Prin aceeaşi decizie Curtea a reţinut că, potrivit art. 215 alin. (1) din Codul de procedură penală, controlul judiciar presupune respectarea de către inculpat a următoarelor obligaţii: a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat; b) să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinţei; şi c) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat. La acestea, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, pot fi adăugate, de către organul judiciar care a dispus măsura controlului judiciar, una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: a) să nu depăşească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviinţarea prealabilă a acestuia; b) să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze doar în locurile stabilite de acesta; c) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere; d) să nu revină în locuinţa familiei, să nu se apropie de persoana vătămată sau de membrii familiei acesteia, de alţi participanţi la comiterea infracţiunii, de martori ori experţi sau de alte persoane anume desemnate de organul judiciar şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect, pe nicio cale; e) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta; f) să comunice periodic informaţii relevante despre mijloacele sale de existenţă; g) să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în scopul dezintoxicării; h) să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice; i) să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar; j) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte arme; şi k) să nu emită cecuri.
    15. Tot prin Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, analizând din punct de vedere constituţional natura măsurilor preventive, Curtea a constatat că acestea constituie ingerinţe în dreptul fundamental al libertăţii individuale, prevăzut de art. 23 din Constituţie şi că măsura controlului judiciar reprezintă, de asemenea, o măsură intruzivă ce poate afecta şi alte drepturi şi libertăţi fundamentale, respectiv libera circulaţie [art. 215 alin. (2) lit. a), b) din Codul de procedură penală], viaţa intimă, familială şi privată [art. 215 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) lit. c), d), f), g) din Codul de procedură penală], libertatea întrunirilor [art. 215 alin. (2) lit. h) din Codul de procedură penală], munca şi protecţia socială a muncii [art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală], şi libertatea economică [art. 215 alin. (2) lit. k) din Codul de procedură penală], reglementate la art. 25, art. 26, art. 39, art. 41, şi, respectiv, art. 45 din Constituţie.
    16. Curtea a reţinut că drepturile fundamentale anterior enumerate nu sunt absolute prin natura lor, ele putând fi supuse unor limitări rezonabile printr-o reglementare etatică.
    17. Totodată, prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015, paragraful 18, Curtea a statuat că procesul penal implică desfăşurarea unei activităţi compuse dintr-o succesiune de acte reglementate de legea de procedură penală, activitate care impune ca, în disciplinarea actelor procesuale şi procedurale, să se ţină seama şi de elementul timp. De aceea, printre condiţiile cerute de lege pentru ca un act procesual sau procedural să fie valabil se numără şi condiţia privitoare la timpul în care acesta trebuie să fie realizat. Astfel, intervalul de timp înăuntrul căruia sau până la care se pot ori trebuie îndeplinite anumite activităţi sau acte în cadrul procesului penal trebuie fixat astfel încât procesul să păstreze în desfăşurarea sa un ritm accelerat, fără însă să se împiedice aflarea adevărului sau respectarea drepturilor părţilor. Aşadar, stabilirea unor termene pentru desfăşurarea procesului penal are în vedere două obiective: pe de o parte, desfăşurarea procesului penal într-un termen rezonabil, nelăsându-le organelor judiciare şi părţilor libertatea de a acţiona când vor şi pe orice durată de timp, iar, pe de altă parte, termenele trebuie să asigure părţilor timpul necesar pentru a-şi exercita drepturile procesuale şi pentru a-şi îndeplini obligaţiile prevăzute de lege, iar în cazul particular al măsurilor procesuale, incluzând măsurile preventive, împiedică prelungirea duratei constrângerii peste limita necesară desfăşurării normale a procesului penal.
    18. De asemenea, la paragraful 44 din aceeaşi decizie, Curtea a reţinut faptul că, în vederea pregătirii apărării, avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoştinţă de întreg materialul dosarului de urmărire penală în procedurile desfăşurate în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi privind măsurile privative sau restrictive de drepturi [art. 94 alin. (7) din Codul de procedură penală]. Aceasta este o veritabilă excepţie de la posibilitatea procurorului de a restricţiona motivat consultarea dosarului, dreptul de a avea un acces efectiv la documentele din dosarul de urmărire penală, în procedura de control al legalităţii măsurilor preventive, fiind reţinut şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în vederea asigurării egalităţii de arme, în Hotărârea din 20 februarie 2014, pronunţată în Cauza Ovsjannikov împotriva Estoniei, paragraful 72, şi în Hotărârea din 1 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Irinel Popa şi alţii împotriva României, paragraful 45.
    19. Având în vedere aceste considerente, Curtea reţine că măsura controlului judiciar este o măsură preventivă care, chiar dacă se execută în stare de libertate, limitează atât libertatea individuală a inculpatului, cât şi exercitarea celorlalte drepturi fundamentale reţinute de Curtea Constituţională în cuprinsul Deciziei nr. 712 din 4 decembrie 2014, respectiv libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea economică, reglementate la art. 25, art. 26, art. 39, art. 41 şi, respectiv, art. 45 din Constituţie, limitări determinate de impunerea în sarcina inculpatului a obligaţiilor prevăzute la art. 215 alin. (1) din Codul de procedură penală şi a unora sau a tuturor obligaţiilor prevăzute la art. 215 alin. (2) din Codul de procedură penală.
    20. Aşa fiind, prelungirea acestei măsuri obligă la asigurarea garanţiilor procesuale specifice dreptului la apărare. Având în vedere conţinutul acestui drept şi importanţa asigurării lui cu prilejul dispunerii şi al prelungirii măsurilor preventive în cursul urmăririi penale, exhaustiv analizate de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, ale cărei considerente sunt aplicabile mutatis mutandis şi în privinţa măsurii controlului judiciar, Curtea constată că acesta presupune nu doar reglementarea dreptului inculpatului de a fi prezent şi asistat de un avocat în momentul verificării de către procuror a menţinerii temeiurilor care au determinat luarea măsurii anterior referite sau a apariţiei unor temeiuri noi care să justifice prelungirea acestei măsuri, ci şi dreptul inculpatului de a fi audiat înaintea acestei prelungiri.
    21. De asemenea, Curtea reţine că o procedură similară este reglementată, prin dispoziţiile art. 212 din Codul de procedură penală, în privinţa luării măsurii controlului judiciar de către procuror. Conform alin. (1) al art. 212 din Codul de procedură penală, în vederea luării măsurii anterior referite, procurorul dispune citarea inculpatului aflat în stare de libertate sau aducerea inculpatului aflat în stare de reţinere, potrivit alin. (2) al aceluiaşi art. 212, inculpatului prezent i se aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o înţelege, infracţiunea de care este suspectat şi motivele luării măsurii controlului judiciar, iar, conform alineatului imediat subsecvent, măsura controlului judiciar poate fi luată numai după audierea inculpatului, în prezenţa avocatului ales ori numit din oficiu, cu aplicarea, în mod corespunzător, a dispoziţiilor art. 209 alin. (6)-(9) din Codul de procedură penală. Or, prelungirea de către procuror a măsurii controlului judiciar, atunci când se menţin temeiurile care au determinat luarea ei şi, cu atât mai mult, în cazul apariţiei unor temeiuri noi, este, din perspectiva efectelor avute asupra inculpatului, similară luării unei noi măsuri a controlului judiciar. Prin urmare, aceasta nu poate fi făcută decât cu respectarea procedurii şi cu asigurarea garanţiilor procesuale prevăzute la art. 212 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală.
    22. Mai mult, în vederea asigurării aceloraşi garanţii, legiuitorul a prevăzut, la art. 215 alin. (8) din Codul de procedură penală, referitor la conţinutul controlului judiciar, că impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat sau înlocuirea ori încetarea celor dispuse iniţial se poate face, prin ordonanţă, după ascultarea acestuia.
    23. Pentru aceste motive, Curtea constată că, în vederea asigurării dreptului la apărare, prelungirea măsurii controlului judiciar, conform art. 215^1 alin. (2) din Codul de procedură penală, se impune a fi făcută cu aplicarea procedurii prevăzute de art. 212 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală pentru dispunerea acestei măsuri.
    24. De asemenea, Curtea reţine că dispoziţia prevăzută la art. 215^1 alin. (5) din Codul de procedură penală, conform căreia împotriva ordonanţei procurorului prin care, în condiţiile prevăzute la alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi art. 215^1, s-a prelungit măsura controlului judiciar, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, cu aplicarea, în mod corespunzător, a dispoziţiilor art. 213 din Codul de procedură penală, nu este de natură a acoperi viciul de neconstituţionalitate anterior referit, întrucât reglementează un drept procesual ce poate fi exercitat doar ulterior momentului prelungirii de către procuror a măsurii controlului judiciar. Or, o astfel de garanţie procesuală nu poate acoperi lipsa asigurării dreptului la apărare în momentul procesual al prelungirii acestei măsuri.
    25. Având în vedere aceste argumente, Curtea constată că prevederile art. 215^1 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care prelungirea măsurii preventive a controlului judiciar se realizează cu aplicarea procedurii prevăzute la art. 212 alin. (1) şi alin. (3) din Codul de procedură penală referitoare la luarea măsurii controlului judiciar.
    26. Pentru motivele mai sus invocate, Curtea constată că, numai în condiţiile mai sus arătate, dispoziţiile art. 215^1 alin. (2) din Codul de procedură penală respectă prevederile art. 23 alin. (1) din Constituţie referitoare la libertatea individuală, dar şi dispoziţiile constituţionale ale art. 25, art. 26, art. 39, art. 41 şi, respectiv, art. 45 (a se vedea Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2015, paragrafele 20 şi 26).
    27. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la lipsa unui termen legal în care judecătorul de drepturi şi libertăţi să fie obligat să soluţioneze plângerea formulată împotriva ordonanţei procurorului de prelungire a măsurii controlului judiciar, Curtea constată că lipsa acestui termen nu este de natură a încălca dispoziţiile constituţionale invocate de autorii excepţiei.
    28. În acest sens, având în vedere dispoziţiile art. 215^1 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 213 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că legiuitorul a prevăzut, drept termen în care inculpatul poate formula plângere împotriva ordonanţei de procurorului de prelungire a măsurii controlului judiciar, un termen procedural de decădere, scurt, de 48 de ore. De asemenea, Curtea constată că, potrivit art. 215^1 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 213 alin. (3) din acelaşi cod, judecătorul de drepturi şi libertăţi căruia îi revine competenţa de a soluţiona plângerea astfel formulată poate dispune asupra măsurii prelungirii controlului judiciar, conform art. 213 alin. (3) anterior menţionat, chiar în lipsa prezentării inculpatului, acesta pronunţând, în soluţionarea plângerii formulate conform art. 215^1 alin. (5) din Codul de procedură penală, o încheiere definitivă, astfel cum prevăd dispoziţiile alin. (6) ale aceluiaşi art. 213. În fine, tot un termen procedural de 48 de ore este reglementat la art. 213 alin. (7) din Codul de procedură penală, termen în interiorul căruia judecătorul de drepturi şi libertăţi trebuie să restituie procurorului dosarul cauzei.
    29. Interpretând sistematic dispoziţiile procesual-penale mai sus arătate, Curtea constată că reglementarea, în cuprinsul alineatului subsecvent celui cu privire la termenul de decădere, de 48 de ore, prevăzut pentru formularea plângerii împotriva măsurii procurorului de prelungire a controlului judiciar, din structura art. 213 din Codul de procedură penală, a obligaţiei judecătorului de drepturi şi libertăţi sesizat de a stabili, în camera de consiliu, termenul de soluţionare a plângerii promovate conform art. 215^1 alin. (5) din Codul de procedură penală, echivalează cu impunerea condiţiei celerităţii stabilirii acestui termen. Curtea reţine că termenul scurt în care este introdusă plângerea impune judecătorului cauzei fixarea unui termen similar pentru judecarea acesteia [a se vedea mutatis mutandis termenul de recurs, de 48 de ore de la pronunţarea hotărârii, prevăzut la art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale]. Prin urmare, Curtea reţine că, din ansamblul reglementării analizate, se deduce obligaţia judecătorului de drepturi şi libertăţi de a stabili, în vederea analizei plângerii promovate împotriva ordonanţei procurorului de prelungire a măsurii controlului judiciar, un termen cât mai scurt, de natură a asigura soluţionarea acesteia în mod eficient. Curtea reţine, totodată, că orice cale de atac trebuie să fie eficientă, cerinţă constituţională ce se impune a fi garantată şi prin fixarea termenelor în cursul procesului penal. Aşa fiind, legiuitorul are obligaţia pozitivă de a asigura un cadru legislativ apt de a permite judecătorului cauzei să se pronunţe asupra plângerii formulate, conform art. 215^1 alin. (5) din Codul de procedură penală, la un moment temporal cât mai apropiat de cel al dispunerii prelungirii măsurii controlului judiciar.
    30. Pentru aceste motive, Curtea constată că prevederile art. 215^1 alin. (5) raportate la cele ale art. 213 din Codul de procedură penală nu încalcă dreptul la un proces echitabil, în componenta acestuia referitoare la dreptul la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţie, şi nici dreptul la apărare, reglementat la art. 24 din Legea fundamentală.

    31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi în privinţa excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215^1 alin. (2) din Codul de procedură penală şi cu unanimitate de voturi în privinţa excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215^1 alin. (5) din Codul de procedură penală,

                             CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
                                În numele legii
                                    DECIDE:

    1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Lăcrămioara Mereuţă şi Marian Moraru în dosarele nr. 876/45/2015 şi nr. 878/45/2015 ale Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de Cristian Ignat în Dosarul nr. 7.224/99/2015 al Tribunalului Iaşi - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 215^1 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care prelungirea măsurii preventive a controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art. 212 alin. (1) şi alin. (3) din Codul de procedură penală.
    2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori, în aceleaşi dosare, ale aceloraşi instanţe de judecată şi constată că dispoziţiile art. 215^1 alin. (5) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi Tribunalului Iaşi - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 4 octombrie 2016.

                      PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                         prof. univ. dr. VALER DORNEANU

                              Magistrat-asistent,
                              Cristina Teodora Pop

                                       *

                                OPINIE SEPARATĂ

    În dezacord cu decizia, adoptată cu majoritate de voturi, de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215^1 alin. (2) din Codul de procedură penală, considerăm că excepţia se impunea a fi respinsă ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
    1. Excepţia a fost ridicată de inculpaţii Mereuţă Lăcrămioara, Moraru Marian şi Ignat Cristian în dosarele nr. 876/45/2015, nr. 878/45/2015 şi nr. 7.224/99/2015 ale Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi, respectiv Tribunalului Iaşi - Secţia penală, având ca obiect plângeri formulate de aceştia împotriva unor ordonanţe ale procurorului de prelungire a controlului judiciar.
    2. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 215^1 alin. (2) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:
    "În cursul urmăririi penale, controlul judiciar poate fi prelungit de către procuror, prin ordonanţă, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi care să justifice prelungirea acestuia, fiecare prelungire neputând să depăşească 60 de zile".
    3. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii au arătat că dispoziţiile art. 215^1 alin. (2) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil, art. 24 cu privire la dreptul la apărare şi art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei, precum şi prevederile art. 6 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil, întrucât nu stabilesc procedura pe care procurorul trebuie să o urmeze pentru a putea dispune prelungirea controlului judiciar. De asemenea, în opinia autorului excepţiei lacuna legii favorizează arbitrariul în deciziile organului de urmărire penală şi creează premisele încălcării dreptului la apărare şi dreptului la un proces echitabil, permiţând procurorului să dispună prelungirea controlului judiciar fără audierea inculpatului, situaţie în care acesta ar fi privat de posibilitatea realizării unei apărări efective.
    4. În opinia adoptată cu majoritate de voturi s-a susţinut că dispoziţiile art. 215^1 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale numai în măsura în care prelungirea măsurii preventive a controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art. 212 alin. (1) şi alin. (3) teza I din Codul de procedură penală, respectiv controlul judiciar poate fi prelungit de către procuror numai dacă se urmează aceeaşi procedură prevăzută de lege la luarea măsurii preventive a controlului judiciar, mai exact după citarea inculpatului aflat în stare de libertate sau aducerea inculpatului aflat în stare de reţinere şi numai după audierea acestuia.
    5. Considerăm că excepţia de neconstituţionalitate s-ar fi impus a fi respinsă ca neîntemeiată, pentru următoarele argumente:
    6. Prevederile art. 215^1 alin. (2) din Codul de procedură penală reglementează posibilitatea dispunerii de către procuror, prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale, a prelungirii măsurii preventive a controlului judiciar, fără ca acesta să fie obligat să îl cheme pe inculpat în vederea audierii.
    7. Analizând prevederile art. 202 alin. (4) coroborate cu art. 203 alin. (2) din Codul de procedură penală, se constată că măsura controlului judiciar este o măsură preventivă mai puţin intruzivă în exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale, care se impune pentru desfăşurarea în bune condiţii a instrucţiei penale, iar legea procesual penală reglementează cazurile şi condiţiile în care ea este aplicabilă, în acord cu dispoziţiile art. 25 alin. (1) teza a doua din Legea fundamentală, fără a aduce atingere existenţei dreptului la liberă circulaţie.
    8. Examinând expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, constatăm că, în această materie, legiuitorul a urmărit să dea eficienţă explicită principiului proporţionalităţii oricărei măsuri preventive cu gravitatea acuzaţiei aduse unei persoane, precum şi principiului necesităţii unei astfel de măsuri pentru realizarea scopului legitim urmărit prin dispunerea ei. Aceleaşi raţiuni se regăsesc şi în expunerea de motive a Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale.
    9. Potrivit art. 285 alin. (2) din Codul de procedură penală, faza urmăririi penale, spre deosebire de faza de judecată, nu se caracterizează prin publicitate, caracterul nepublic al fazei de urmărire penală fiind impus cel puţin pentru două motive: faptul că după sesizarea organelor de urmărire penală publicitatea ar putea influenţa negativ realizarea obiectivelor prevăzute de art. 285 din Codul de procedură penală, iar, pe de altă parte, multe activităţi nu se pot realiza în condiţii de publicitate. În această fază procesuală se desfăşoară activităţi precum strângerea probelor în vederea stabilirii vinovăţiei/nevinovăţiei suspectului/inculpatului, conservarea unor probe care să ajute la aflarea adevărului, dejucarea unor planuri de denaturare sau ascundere a probelor pentru sustragerea de la răspunderea penală, luarea măsurilor preventive ş.a., activităţi care ar fi mult îngreunate, iar unele chiar imposibil de realizat, dacă persoanele cu interes direct în cauză şi nu numai acestea ar cunoaşte în amănunt întreaga strategie de cercetare a organelor de urmărire penală sau ar lua cunoştinţă de întregul material probator înainte de terminarea urmăririi penale.
    10. Totodată, prin modul de reglementare a acestei faze procesuale, legiuitorul a urmărit să răspundă cerinţelor actuale de accelerare şi simplificare a procedurilor penale şi de stabilire a unui echilibru corespunzător între eficienţa acestora şi respectarea drepturilor fundamentale ale omului.
    11. Potrivit dispoziţiilor art. 212 din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale procurorul poate lua măsura controlului judiciar:
    - numai după ce a dispus citarea inculpatului aflat în stare de libertate sau aducerea celui reţinut;
    - numai după ce inculpatului prezent i s-au adus la cunoştinţă, de îndată, infracţiunea de care este suspectat şi motivele care justifică luarea măsurii;
    - şi, în sfârşit, numai după audierea inculpatului.
    12. Este de observat că, în acest moment procesual, inculpatul este audiat, procedură care oferă acestuia posibilitatea de a-şi expune propriul punct de vedere asupra infracţiunii de care este suspectat şi asupra motivelor invocate de procuror în luarea măsurii preventive. Acest fapt este de natură a da eficienţă dreptului la apărare prin declaraţia pe care inculpatul o dă în faţa organelor judiciare.
    13. Sub acest aspect, în Codul de procedură penală, Partea generală, mai exact în titlul V, capitolul I care vizează "Măsurile preventive", legiuitorul operează cu două noţiuni distincte, care nu se suprapun, şi anume "audiere", respectiv "ascultare" (a inculpatului). Or, în acord cu art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, potrivit căruia "În limbajul normativ aceleaşi noţiuni se exprimă numai prin aceiaşi termeni", legiuitorul a folosit termeni diferiţi tocmai pentru a indica faptul că se referă la operaţiuni procedurale distincte. Astfel, în Partea generală a Codului de procedură penală, în titlul IV, capitolul II, secţiunea a 2-a, legiuitorul reglementează în mod distinct "Audierea suspectului sau a inculpatului" în dispoziţiile art. 107-110. Din examinarea acestor dispoziţii legale rezultă că prin intermediul "audierii" este obţinută declaraţia inculpatului, ca mijloc de probă, procedeul constând în cunoaşterea datelor personale ale suspectului sau inculpatului, respectiv a celor menţionate în art. 107 din Codul de procedură penală (date referitoare la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, codul numeric personal, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, starea civilă, situaţia militară, studiile, profesia ori ocupaţia, locul de muncă, domiciliul şi adresa unde locuieşte efectiv şi adresa la care doreşte să îi fie comunicate actele de procedură, antecedentele penale sau dacă împotriva sa se desfăşoară un alt proces penal, dacă solicită un interpret în cazul în care nu vorbeşte sau nu înţelege limba română ori nu se poate exprima), precum şi a oricăror alte date pentru stabilirea situaţiei sale personale. Totodată, suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoştinţă drepturile şi obligaţiile stabilite de art. 108 alin. (2) din Codul de procedură penală, fapta prevăzută de legea penală pentru săvârşirea căreia este suspectat sau pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi încadrarea juridică a acesteia fiind lăsat să declare tot ce doreşte referitor la acestea. Dispoziţii similare ce vizează audierea inculpatului cu ocazia luării unei măsuri preventive se regăsesc în Codul de procedură penală în art. 209 alin. (5) care prevăd că "măsura reţinerii poate fi luată numai după audierea suspectului sau inculpatului", art. 212 alin. (3) care fac referire la "audierea" inculpatului de către procuror la momentul la care se ia faţă de inculpat măsura preventivă a controlului judiciar, art. 225 alin. (7) care reglementează cu privire la "audierea" inculpatului de către judecătorul de drepturi şi libertăţi cu ocazia soluţionării propunerii de arestare preventivă şi art. 219 alin. (5) care face, de asemenea, trimitere la "audierea" inculpatului de către judecătorul de drepturi şi libertăţi cu ocazia soluţionării propunerii de arestare la domiciliu a inculpatului.
    14. În ceea ce priveşte "ascultarea", aceasta reprezintă un segment din cadrul "audierii" în care inculpatul relatează în mod liber sau prin răspunsuri la întrebări ori îşi exprimă personal punctul de vedere în legătură cu măsurile preventive. Dispoziţii similare regăsim în Codul de procedură penală în art. 213 alin. (4) care fac referire la "ascultarea" inculpatului de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în soluţionarea plângerii formulate împotriva ordonanţei procurorului de luare a măsurii controlului judiciar şi în art. 242 alin. (8) referitoare la revocarea măsurilor preventive şi înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă, legiuitorul făcând referire la "ascultarea" inculpatului.
    15. Prin urmare, în cazul măsurilor preventive, legiuitorul a instituit regula potrivit căreia la luarea lor inculpatul trebuie "audiat", obţinându-se astfel o declaraţie ce constituie mijloc de probă şi numai în anumite cazuri nu mai este necesară audierea acestuia, ci doar "ascultarea" sa pentru a-şi argumenta punctul de vedere asupra măsurii preventive. Această diferenţă se explică prin aceea că, în situaţiile în care inculpatul este doar ascultat, el a făcut deja obiectul unei audieri în care a luat cunoştinţă de calitatea sa procesuală, despre drepturile şi obligaţiile sale şi în care i-au fost consemnate în declaraţie apărările de fond, astfel încât, pentru stabilirea unui echilibru corespunzător între cerinţele pentru o procedură eficientă şi protejarea drepturilor procedurale elementare şi a drepturilor fundamentale ale omului, nu mai este necesară parcurgerea din nou a întregii proceduri a audierii pentru garantarea dreptului la apărare. O astfel de procedură este menită să dea eficienţă tuturor garanţiilor procesuale ce ţin de echitatea unei proceduri penale şi de respectarea dreptului la apărare.
    16. Din cele expuse rezultă că, în situaţia în care procurorul constată că se impune prelungirea măsurii preventive a controlului judiciar, nu mai este obligat să urmeze o procedură identică cu cea aplicabilă în cazul luării măsurii. Acest fapt nu este de natură a nesocoti dispoziţiile constituţionale ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, deoarece inculpatul a fost audiat cu prilejul luării măsurii, atât cu privire la infracţiunea pentru care este cercetat, cât şi cu privire la motivele care au determinat dispunerea ei, ocazie cu care a avut posibilitatea de a-şi formula apărări.
    17. Or, legiuitorul pentru eficientizarea procedurilor nu a mai considerat necesară dispunerea de către procuror a unei noi a audieri a inculpatului, la momentul prelungirii măsurii preventive a controlului judiciar, întrucât acesta avea deja cunoştinţă şi îşi formulase apărări - în raport cu infracţiunea de care era suspectat şi cu privire la motivele invocate de procuror - încă de la momentul dispunerii măsurii preventive a controlului judiciar.
    18. De asemenea, potrivit prevederilor art. 215^1 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, ordonanţa procurorului de prelungire a măsurii controlului judiciar se comunică în aceeaşi zi inculpatului, care, în acord cu art. 24 din Legea fundamentală, îşi poate exercita dreptul la apărare, formulând plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond. O astfel de procedură este menită să dea eficienţă dreptului la un proces echitabil, câtă vreme nemulţumirea inculpatului referitoare la prelungirea măsurii preventive a controlului judiciar - fundamentată pe temeiurile iniţiale sau şi pe unele nou-apărute - poate fi supusă analizei în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, în condiţii de contradictorialitate şi oralitate, respectiv judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, dispoziţiile art. 213 aplicându-se în mod corespunzător, sens în care inculpatul este ascultat cu privire la motivele care au justificat prelungirea. Mai mult, în soluţionarea plângerii formulate împotriva ordonanţei procurorului de prelungire a măsurii controlului judiciar, judecătorul de drepturi şi libertăţi poate dispune fie respingerea plângerii, fie admiterea ei şi revocarea măsurii preventive, dacă au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează instituţia prelungirii măsurii preventive a controlului judiciar.
    19. Această procedură este de natură să garanteze inculpatului dreptul la apărare, dându-i posibilitatea ascultării în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi şi de a da explicaţii asupra aspectelor pe care acest for judiciar le consideră relevante în raport cu măsura preventivă a controlului judiciar prelungită de procuror.
    20. În acest sens constatăm că, potrivit art. 215^1 alin. (2) şi (4) din Codul de procedură penală, inculpatul beneficiază de timpul şi facilităţile necesare unei apărări eficiente, deoarece procurorul este obligat să dispună prelungirea măsurii controlului judiciar înaintea expirării duratei pentru care a fost luată şi, evident, să comunice inculpatului, în aceeaşi zi, ordonanţa emisă. Că aşa stau lucrurile o dovedeşte însăşi situaţia de fapt din cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate. Astfel, în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.455D/2015 (respectiv Dosarul nr. 876/45/2015 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori), măsura controlului judiciar s-a dispus de la data de 15 iunie 2015 până la data de 13 august 2015 inclusiv, iar ordonanţa de prelungire a fost emisă anterior expirării măsurii, respectiv la data de 10 august 2015 cu începere de la 14 august 2015 până la data de 13 octombrie 2015 inclusiv, judecătorul de drepturi şi libertăţi pronunţându-se asupra plângerii prin Încheierea din 15 august 2015. Aceeaşi situaţie este şi în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.456D/2015 (respectiv Dosarul nr. 878/45/2015 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori). În Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.683D/2015 (respectiv Dosarul nr. 7.224/99/2015 al Tribunalului Iaşi - Secţia penală) măsura controlului judiciar s-a dispus de la data de 26 septembrie 2015, ordonanţa de prelungire a fost emisă la data de 22 octombrie 2015, iar judecătorul de drepturi şi libertăţi s-a pronunţat asupra plângerii prin Încheierea din 2 noiembrie 2015.
    21. Prin urmare, din examinarea acestor prevederi se desprinde concluzia că procedura instituită de legiuitor prin dispoziţiile art. 215^1 alin. (2) din Codul de procedură penală de prelungire de către procuror a măsurii preventive a controlului judiciar nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) şi art. 24 privitoare la dreptul la un proces echitabil şi la dreptul la apărare, întrucât nu înlătură posibilitatea inculpatului de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege. În acest sens, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 16 decembrie 2008, pronunţată în Cauza Rupa împotriva României nr. 1) s-a statuat că:
    - modalităţile de aplicare a art. 6 paragraful 1 şi paragraful 3 lit. c) din Convenţie, în timpul urmăririi penale, depind de particularităţile procedurii şi de circumstanţele cauzei. Pentru a se asigura că rezultatul urmărit de art. 6 din Convenţie - dreptul la un proces echitabil, din perspectiva dreptului la apărare - a fost atins, sarcina stabilită în competenţa Curţii prin Convenţie constă în a cerceta dacă procedura privită în ansamblul său a îmbrăcat un caracter echitabil (paragraful 222). Sub acest aspect, şi în Hotărârea din 3 decembrie 2013, pronunţată în Cauza Vararu contra României, Curtea a statuat că, pentru a se stabili dacă procesul a fost echitabil se impune a fi luată în considerare procedura în ansamblul său (paragraful 31);
    - recunoscându-i oricărui acuzat dreptul să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător, art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţie nu precizează condiţiile de exercitare a acestui drept. Astfel, el le lasă statelor contractante dreptul să aleagă mijloacele potrivite pentru a permite sistemului lor judiciar să îl garanteze; sarcina Curţii constă doar în a cerceta dacă metoda pe care statele au ales-o respectă cerinţele unui proces echitabil (paragraful 225);
    - dreptul la un proces echitabil, din perspectiva dreptului la apărare, nu impune ca fiecare moment procesual din faza de urmărire penală să se desfăşoare în condiţii de contradictorialitate absolută, deoarece în etapa premergătoare procesului trebuie văzut, în fiecare caz în parte, dacă, în lumina procedurii în ansamblul său, o eventuală nerespectare iniţială a cerinţelor art. 6 paragraful 3 din Convenţie riscă să compromită, în mod grav, caracterul echitabil al procesului (a se vedea şi Hotărârea din 6 ianuarie 2010, pronunţată în Cauza Vera Fernandez-Huidobro împotriva Spaniei, paragrafele 108-114). Totodată, prin Hotărârea din 10 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Popa şi Tănăsescu împotriva României, paragraful 44, s-a statuat că modul de aplicare a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale depinde de trăsăturile speciale ale procedurilor implicate şi trebuie să se ţină seama de totalitatea lor în ordinea juridică internă şi de rolul instanţei în cadrul acesteia.
    22. Or, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, legiuitorul român a reglementat procedura prelungirii măsurii preventive a controlului judiciar, fără a-i încălca inculpatului dreptul la apărare ori dreptul la un proces echitabil, procedura luării şi prelungirii acestei măsuri preventive fiind gândită de legiuitor ca o procedură care, în ansamblul ei, să nu încalce inculpatului drepturile menţionate mai sus, nefiind necesar ca în fiecare etapă din cadrul acestei proceduri inculpatul să fie audiat de fiecare dată, cu atât mai mult cu cât acesta, pe de o parte a luat cunoştinţă încă de la momentul luării măsurii preventive despre motivele dispunerii ei, iar pe de altă parte, imediat după prelungirea măsurii are posibilitatea de a se plânge judecătorului de drepturi şi libertăţi împotriva ordonanţei procurorului.
    23. De aceea, soluţia adoptată în opinia majoritară în sensul ca, şi la momentul prelungirii controlului judiciar, procurorul să urmeze aceeaşi procedură pe care a efectuat-o la momentul dispunerii acestei măsuri preventive nu face decât să îngreuneze şi să nu eficientizeze derularea procedurilor penale.
    24. Ca atare, analizând în ansamblu procedura consacrată de legiuitorul român măsurii controlului judiciar - aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului -, constatăm că doar în absenţa reglementărilor care permit inculpatului să-şi exercite dreptul la apărare prin formularea plângerii împotriva ordonanţei procurorului de prelungire a controlului judiciar s-ar fi putut pune în discuţie existenţa unei proceduri neconforme cu dreptul la apărare ori cu dreptul la un proces echitabil.
    25. De altfel, necesitatea analizării conformităţii unei etape procedurale cu dreptul la un proces echitabil în funcţie de ansamblul procedurilor penale a fost evidenţiată de însăşi instanţa de contencios constituţional, care, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014*1), a statuat că, în ce priveşte faza prealabilă a procesului (ancheta, instrumentarea cazului), procedurile penale trebuie privite ca pe un întreg şi că anumite condiţii impuse de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum dreptul la apărare, pot fi relevante într-un anumit stadiu al procedurii, în măsura în care echitatea procesului poate fi grav încălcată prin nerespectarea iniţială a acestor condiţii impuse (Hotărârea din 24 noiembrie 1993 pronunţată în Cauza Imbrioscia împotriva Elveţiei, paragraful 36). Astfel, modul în care se aplică aceste garanţii în cursul anchetei preliminare depinde de caracteristicile procedurii şi de circumstanţele cauzei (Hotărârea din 8 februarie 1996 pronunţată în Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, paragraful 62). De aceea, Curtea Constituţională a statuat că în ce priveşte conceptul de contradictorialitate, acesta vizează "dreptul fiecărei părţi de a participa la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau apărărilor sale, precum şi dreptul de a discuta şi combate susţinerile şi probele celeilalte părţi. Contradictorialitatea se traduce în aducerea la cunoştinţa celeilalte părţi a argumentelor de fapt şi de drept, pe de-o parte, şi posibilitatea celeilalte părţi de a răspunde acestora, pe de altă parte. Astfel, contradictorialitatea este, în primul rând, posibilitatea reală de a dezbate în faţa judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi tot ceea ce este prezentat de acesta, probe sau alte documente".
──────────
    *1) Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, paragrafele 32, 35 şi 54.
──────────

    26. Or, ţinând seama de aceste exigenţe, constatăm că nu poate fi susţinută ideea înfrângerii dreptului la un proces echitabil în cadrul procedurii ce vizează luarea şi ulterior prelungirea măsurii preventive a controlului judiciar, întrucât, analizând în ansamblu procedura reglementată - aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg - nu este relevant faptul că procedura prelungirii de către procuror a măsurii controlului judiciar nu este identică cu cea stabilită de lege la momentul luării măsurii, ci faptul că există o procedură ulterioară potrivit căreia inculpatului i se comunică în aceeaşi zi ordonanţa procurorului, că inculpatul beneficiază nu numai de dreptul de a formula plângere în contra acesteia, ci şi de dreptul de a fi citat şi ascultat în faţa unui judecător în condiţii de contradictorialitate şi oralitate, prilej cu care poate prezenta şi argumenta punctul său de vedere ce vizează combaterea măsurii preventive.

                                  Judecători,
                            dr. Livia Doina Stanciu
                           dr. Simona-Maya Teodoroiu
                               dr. Marian Enache

                                     ------

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIE nr. 614 din 4 octombrie 2016

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIE nr. 614 din 4 octombrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215^1 alin. (2) şi alin. (5) din Codul de procedură penală

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIE nr. 614 din 4 octombrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215^1 alin. (2) şi alin. (5) din Codul de procedură penală