Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIE nr. 6 din 15 aprilie 2013  privind recursul în interesul legii cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la bunurile confiscate prin hotărâri de condamnare sau ca efect al măsurilor administrative cu caracter politic, ce pot fi restituite prin echivalent    Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIE nr. 6 din 15 aprilie 2013 privind recursul în interesul legii cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la bunurile confiscate prin hotărâri de condamnare sau ca efect al măsurilor administrative cu caracter politic, ce pot fi restituite prin echivalent

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 245 din 29 aprilie 2013
    Dosar nr. 3/2013
    Rodica Aida Popa - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie
    şi Justiţie - preşedintele completului
    Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile
    Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei
    a II-a civile
    Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios
    administrativ şi fiscal
    Corina Michaela Jîjîie - preşedintele Secţiei penale
    Alina Iuliana Ţuca - judecător la Secţia I civilă -
    judecător-raportor
    Romaniţa Ecaterina Vrînceanu - judecător la Secţia I civilă
    Elena Floarea - judecător la Secţia I civilă
    Aurelia Rusu - judecător la Secţia I civilă
    Paula Pantea - judecător la Secţia I civilă
    Cristina Iulia Tarcea - judecător la Secţia I civilă
    Creţu Dragu - judecător la Secţia I civilă
    Cristina Luzescu - judecător la Secţia I civilă
    Minodora Condoiu - judecător la Secţia a II-a civilă
    Ileana Izabela Dolache - judecător la Secţia a II-a civilă
    Marian Budă - judecător la Secţia a II-a civilă
    Carmen Trănica Teau - judecător la Secţia a II-a civilă
    Iulia Manuela Cîrnu - judecător la Secţia a II-a civilă -
    judecător-raportor
    Paulina Lucia Brehar - judecător la Secţia a II-a civilă
    Tatiana Gabriela Năstase - judecător la Secţia a II-a civilă
    Nela Petrişor - judecător la Secţia a II-a civilă
    Gheorghiţa Luţac - judecător la Secţia de contencios
    administrativ şi fiscal
    Doina Duican - judecător la Secţia de contencios
    administrativ şi fiscal
    Ana Maria Dascălu - judecător la Secţia penală
    Mariana Ghena - judecător la Secţia penală
    Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 3/2013 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 330^6 alin. 2 din Codul de procedură civilă şi ale art. 27^2 alin. (2) lit. a) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
    Şedinţa este prezidată de doamna judecător Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Antonia Constantin.
    La şedinţa de judecată participă doamna Adriana Stamatescu, magistrat-asistent la Secţia I civilă, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la bunurile confiscate prin hotărâri de condamnare sau ca efect al măsurilor administrative cu caracter politic, ce pot fi restituite prin echivalent.
    Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosarul cauzei au fost depuse următoarele înscrisuri: practică judiciară, raportul întocmit de judecătorii raportori şi 3 cereri de intervenţie accesorie, formulate de Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, de Tomuş Alexandra, în nume propriu, precum şi în numele a 255 de persoane, care au semnat cererea, şi de Asociaţia Foştilor Deportaţi în Bărăgan.
    Faţă de aspectele cuprinse în referatul magistratului-asistent referitoare la cererile de intervenţie formulate în cauză, Curtea acordă cuvântul reprezentantei procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    Doamna procuror Antonia Constantin pune concluzii de respingere, ca inadmisibile, a cererilor de intervenţie, arătând că dreptul de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu recurs în interesul legii aparţine numai titularilor prevăzuţi expres şi limitativ de art. 329 din Codul de procedură civilă.
    Înalta Curte, deliberând, în raport cu dispoziţiile art. 51 cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă, respinge, ca inadmisibile, cererile de intervenţie accesorie formulate de Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, Tomuş Alexandra şi Asociaţia Foştilor Deportaţi în Bărăgan.
    Doamna judecător Rodica Aida Popa, preşedintele completului de judecată, constatând că nu mai există chestiuni prealabile sau excepţii, a acordat cuvântul reprezentantului procurorului general, doamna procuror Antonia Constantin, pentru susţinerea recursului în interesul legii.
    Doamna procuror Antonia Constantin, reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii, în sensul de a se stabili că în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleaşi categorii de bunuri care fac obiectul reglementării actelor normative speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obţinut deja o reparaţie. A susţinut că din verificarea jurisprudenţială a rezultat o practică neunitară a instanţelor, conturându-se două mari orientări:
    - într-o primă orientare s-a apreciat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, se referă exclusiv la imobile prin natura lor şi la bunuri mobile devenite imobile prin destinaţie, raportat la dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; în favoarea acestei opinii sunt argumentele de interpretare gramaticală şi sistematică a normei juridice;
    - într-o a doua orientare s-a decis că pot fi restituite şi bunuri mobile, conform principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus; s-a apreciat că din analiza Legii nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul normativ reprezentat de legile de reparaţie, se constată că, dacă cu privire la bunurile imobile au fost adoptate mai multe acte normative, pentru restituirea bunurilor mobile nu există niciun act normativ similar; trimiterea la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, nu are semnificaţia unei limitări a sferei bunurilor, ci a preîntâmpinării posibilităţii de a se acordă o dublă reparaţie pentru aceleaşi prejudicii.
    În susţinerea recursului în interesul legii arată că prima orientare jurisprudenţială este în litera şi spiritul legii, deoarece trimiterea expresă a legiuitorului la prevederile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, conduce la concluzia că persoana îndreptăţită poate solicita echivalentul valoric al bunurilor ce vizează numai domeniul de aplicare al acestor acte normative. De aceea principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus nu poate fi aplicat, atâta vreme cât textul de lege indică clar şi concis bunurile la care se referă. Această concluzie este susţinută de interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) şi ale art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora acordarea măsurilor prevăzute de lege atrage încetarea de drept a procedurilor de soluţionare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, înlăturându-se, astfel, posibilitatea derulării unor proceduri paralele, cu aceeaşi finalitate. Recursul în interesul legii aduce şi un argument de interpretare teleologică, ce decurge din expunerea de motive a iniţiatorului proiectului Legii nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, care a arătat că adoptarea acestei soluţii legislative a fost justificată de dificultăţile legate de procesul punerii în aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Solicitând admiterea recursului în interesul legii, subliniază şi utilitatea demersului, faţă de faptul că, deşi termenul de prescripţie pentru introducerea cererilor de despăgubiri s-a împlinit, pe rolul curţilor de apel se află încă asemenea cauze, ce pot fi soluţionate diferit.
    Vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Rodica Aida Popa, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.
    ÎNALTA CURTE,
    deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
    1. Problema de drept ce a generat practica neunitară
    Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare.
    Astfel, în urma verificării jurisprudenţei la nivelul întregii ţări, s-a constatat că, în ceea ce priveşte cererile de chemare în judecată formulate de persoanele vizate de Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din acest act normativ, soluţiile instanţelor de judecată cu privire la categoriile de bunuri pentru care pot fi solicitate despăgubiri sunt divergente. Mai precis, problema de drept care a generat practica judecătorească neunitară vizează determinarea categoriilor de bunuri pentru care pot fi solicitate despăgubiri în temeiul acestei dispoziţii legale. La dosar au fost ataşate hotărâri judecătoreşti exemplificative.
    2. Examenul jurisprudenţial
    2.1. Într-o orientare jurisprudenţială s-a apreciat că, din condiţia impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate - anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare -, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor două acte normative de reparaţie poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare.
    Or, în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum aceasta a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, nu intră decât terenurile şi construcţiile (imobile prin natură), precum şi utilajele şi instalaţiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinaţie), în acest sens fiind prevederile art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
    Aşadar, chiar dacă art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, nu se referă în mod expres numai la imobile, aria sa de aplicare vizează exclusiv astfel de bunuri şi, eventual, bunurile mobile devenite imobile prin destinaţie, care fac obiectul legilor speciale de reparaţie menţionate în acest text şi pentru care nu s-au obţinut, încă, măsuri reparatorii.
    2.2. Într-o altă opinie s-a susţinut că Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, constituie temei legal pentru restituirea prin echivalent atât a bunurilor imobile, preluate în urma aplicării măsurilor abuzive prevăzute de acest act normativ, cât şi a celor mobile, întrucât legiuitorul s-a referit în cuprinsul art. 5 alin. (1) lit. b) la bunuri confiscate, nu la bunuri imobile confiscate, or ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (regulă de interpretare logică a legii civile potrivit căreia unei formulări generale a textului legal trebuie să îi corespundă o aplicare a sa generală, fără a introduce distincţii pe care acesta nu le conţine).
    Aşadar, din analiza Legii nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul normativ reprezentat de legile de reparaţie, se constată că, dacă pentru restituirea imobilelor confiscate abuziv de stat au fost adoptate succesiv, în timp, diferite acte normative, pentru restituirea bunurilor mobile confiscate ca efect al condamnărilor sau măsurilor administrative cu caracter politic nu a existat, până la apariţia legii precizate, niciun alt act normativ similar, astfel încât nu se poate afirma, în mod raţional, că această categorie de bunuri nu ar face obiectul ei de reglementare.
    Trimiterea din art. 5 alin. (1) lit. b) la Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, vizează situaţia în care, între bunurile confiscate, s-au aflat şi imobile pentru care persoanele îndreptăţite au obţinut despăgubiri în temeiul acestor acte normative şi urmăreşte a evita situaţia în care s-ar putea obţine o dublă despăgubire pentru acelaşi imobil. Norma de trimitere nu poate fi interpretată în sensul că ar exclude bunurile mobile din categoria bunurilor pentru care se pot acorda despăgubiri materiale.
    3. Opinia procurorului general
    Procurorul general a apreciat primul punct de vedere ca fiind în acord cu litera şi spiritul legii.
    Prin argumentele expuse s-au susţinut următoarele:
    Din analiza dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că legiuitorul a impus o dublă condiţionare pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, şi anume:
    - bunurile să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive;
    - bunurile să nu fi fost restituite persoanei îndreptăţite sau aceasta să nu fi obţinut despăgubiri prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare.
    Trimiterea expresă a legiuitorului la prevederile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, conduce la concluzia că persoana îndreptăţită poate solicita echivalentul valoric numai pentru bunurile ce vizează domeniul de aplicare al acestor acte normative.
    Or, în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, se circumscriu, prin excelenţă, numai bunurile imobile.
    Prin urmare, persoana îndreptăţită poate solicita despăgubiri, reprezentând echivalentul valoric, numai pentru terenuri cu sau fără construcţii (imobile prin natură), bunuri mobile devenite imobile prin încorporare în construcţii şi pentru utilaje şi instalaţii preluate odată cu imobilul, reglementarea în materie fiind de strictă interpretare şi aplicare.
    4. Raportul asupra recursului în interesul legii
    4.1. La data de 8 februarie 2012, prin Adresa nr. 12.770/5.045/III-5/2012, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general, în temeiul art. 329 din Codul de procedură civilă, cu privire la "interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, modificată şi completată, în referire la bunurile confiscate prin hotărâri de condamnare sau ca efect al măsurilor administrative cu caracter politic, ce pot fi restituite prin echivalent".
    Referitor la chestiunea admisibilităţii recursului în interesul legii, prin raportul întocmit în cauză s-a apreciat că acesta îndeplineşte condiţiile de admisibilitate impuse de art. 329 şi art. 330^5 alin. 1 din Codul de procedură civilă, fiind exercitat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi având ca obiect o problemă de drept soluţionată în mod diferit, neunitar, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţate de mai multe instanţe de judecată.
    4.2. În ceea ce priveşte soluţia propusă prin raportul asupra recursului în interesul legii întocmit în cauză, s-a apreciat că se impune admiterea acestuia, urmând a se stabili că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleaşi categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obţinut deja o reparaţie.
    ÎNALTA CURTE,
    examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:
    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal sesizată, iar recursul în interesul legii este admisibil, fiind îndeplinite cumulativ cerinţele impuse de dispoziţiile art. 329 din Codul de procedură civilă, cu referire la autorul sesizării şi existenţa unei jurisprudenţe neunitare relativ la problema de drept ce se cere a fi interpretată.
    Art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că:
    "(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
    ..................................................................................................
    b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare".
    În temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, pot fi acordate despăgubiri numai pentru acele categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparaţie - Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare -, cu condiţia ca partea interesată să nu fi obţinut deja o reparaţie în temeiul acestor legi, pentru următoarele argumente:
    a) Interpretarea logică a normei legale analizate susţine această concluzie.
    Aşa cum rezultă din cuprinsul său, art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, "dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare".
    Din condiţia impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate - anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare -, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor două acte normative de reparaţie poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare.
    Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă a legiuitorului, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare.
    Or, aşa cum rezultă din conţinutul prevederilor art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în domeniul de reglementare al acestei legi, astfel cum aceasta a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, nu intră decât terenurile şi construcţiile (imobile prin natură), precum şi utilajele şi instalaţiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinaţie).
    Regula de interpretare logică ubi lex non distinguit, nec non distinguere debemus nu este aplicabilă normei analizate, întrucât ea presupune, prin ipoteză, un text legal conceput în termeni generali.
    Or, deşi în cuprinsul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, legiuitorul reglementează acordarea de "despăgubiri reprezentând valoarea bunurilor confiscate", fără a distinge între bunuri mobile şi bunuri imobile, ulterior, prin trimiterea expresă, făcută în cadrul aceleiaşi norme, la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, individualizează categoriile de bunuri pentru care pot fi acordate despăgubiri.
    Raportarea făcută de legiuitor la cele două acte normative determină o distincţie în privinţa bunurilor ce intră în sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, şi înlătură aplicarea regulii de interpretare menţionate anterior.
    b) Interpretarea gramaticală a normei analizate conduce la aceeaşi concluzie.
    Astfel, art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că pot fi solicitate "despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate (...), dacă bunurile respective nu i-au fost restituite (...) în condiţiile Legii nr. 10/2001 (...) sau ale Legii nr. 247/2005".
    Termenul "respective" se raportează la bunurile confiscate, pe care, ulterior, le individualizează prin trimiterea făcută la cele două legi de reparaţie. Legătura pe care acest termen o realizează între categoria bunurilor confiscate, pentru care pot fi solicitate despăgubiri şi cea a bunurilor care nu au fost deja restituite în condiţiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, nu poate avea decât semnificaţia unei identităţi între cele două categorii de bunuri.
    c) Concluzia este susţinută şi de o interpretare sistematică a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare.
    Astfel, potrivit alin. (5) al acestui articol: "Acordarea de despăgubiri în condiţiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluţionare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare".
    Numai dacă despăgubirile acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, se referă la aceleaşi categorii de bunuri pentru care partea interesată poate obţine reparaţii în baza Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau a Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, se justifică reglementarea enunţată anterior, cuprinsă în alin. (5) al aceluiaşi articol, şi al cărei scop nu poate fi decât acela de a înlătura posibilitatea derulării unor proceduri paralele, având aceeaşi finalitate.
    Intenţia legiuitorului de a limita categoriile de bunuri pentru care pot fi solicitate despăgubiri în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, la acele bunuri care fac obiectul legilor speciale de reparaţie - Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare -, rezultă şi din expunerea de motive care a însoţit proiectul Legii nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare. Iniţiatorul proiectului legislativ a susţinut necesitatea adoptării acestui act normativ inclusiv prin argumente legate de dificultăţile de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în ceea ce priveşte restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru infracţiuni de natură politică, prevăzute de legislaţia penală, săvârşite ca manifestare a opoziţiei faţă de sistemul totalitar comunist, bunuri pe care art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, le califică ca fiind imobile preluate în mod abuziv.
    Interpretarea propusă nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenţiei Europene nu impun statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenţia şi că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenţiei.
    Or, adoptarea unei norme care să reglementeze dreptul persoanelor îndreptăţite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziţia statelor contractante.
    Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 330^7 cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea proceselor.
    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:
    În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleaşi categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obţinut deja o reparaţie.
    Obligatorie.
    Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 15 aprilie 2013.



                    VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
                    RODICA AIDA POPA
                    Magistrat-asistent,
                    Adriana Stamatescu


    ----------

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016