Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 DECIZIE nr. 571 din 12 iulie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 356/2003 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Institutului Cultural Român
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIE nr. 571 din 12 iulie 2016  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 356/2003 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Institutului Cultural Român    Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIE nr. 571 din 12 iulie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 356/2003 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Institutului Cultural Român

EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 836 din 21 octombrie 2016
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 356/2003 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Institutului Cultural Român, excepţie ridicată de Elena Ramona Călin în Dosarul nr. 19.486/3/2014 (nr. în format vechi 3.634/2015/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care formează obiectul Dosarului nr. 1.866D/2015 al Curţii Constituţionale.
    2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 7 iulie 2016, cu participarea reprezentantului Ministerului Public şi în prezenţa avocatului Cristina Cioroianu, din cadrul Baroului Constanţa, pentru autoarea excepţiei, şi a consilierului juridic Carmen Fudulu, pentru partea Institutul Cultural Român, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul art. 57 şi 58 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 12 iulie 2016, când a pronunţat prezenta decizie.

                               CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
    3. Prin Încheierea din 17 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 19.486/3/2014 (nr. în format vechi 3.634/2015/2014), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 356/2003 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Institutului Cultural Român. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Elena Ramona Călin cu prilejul soluţionării apelului împotriva unei sentinţe civile pronunţate într-o cauză având ca obiect un litigiu de muncă.
    4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine, în esenţă, că prevederile de lege criticate sunt neconstituţionale, deoarece prevăd o modalitate arbitrară de încetare a contractului de muncă, respectiv revocarea, modalitate ce nu asigură salariatului posibilitatea de a o contesta potrivit reglementărilor dreptului muncii. Dreptul la protecţie în cazul concedierii nelegale nu se plasează în coordonatele unei simple opţiuni legislative, ci, din contră, este inerent conţinutului normativ al dreptului fundamental la măsuri de protecţie socială a muncii. Desigur, legiuitorul poate adecva modul de configurare a dreptului, cu respectarea principiului proporţionalităţii, în funcţie de particularităţile anterior menţionate, însă, este evident că nu poate nega acest drept. În speţă, legiuitorul, prin modul în care a înţeles să reglementeze procedura de revocare a directorilor Institutului Cultural Român, a negat dreptul la protecţie în caz de concediere nelegală, ceea ce echivalează cu nesocotirea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) din Constituţie. Stabilind revocarea ad nutum a directorilor Institutului Cultural Român, textul de lege criticat instituie, fără a avea o justificare obiectivă şi rezonabilă, un tratament juridic diferit pentru salariaţii cu funcţie de conducere ai Institutului Cultural Român, faţă de reglementarea aplicabilă salariaţilor cu funcţie de execuţie ai Institutului Cultural Român, potrivit căreia concedierea poate interveni doar în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege (art. 58 şi urm. din Codul muncii). În consecinţă, dispoziţiile de lege criticate, sub aspectul menţionat, instituie o discriminare, fără a avea un scop legitim, de vreme ce pentru ambele categorii, rezultatul este acelaşi - încetarea raportului de muncă. Or, apare ca nejustificată opţiunea legiuitorului de a oferi un standard inferior de protecţie salariaţilor cu funcţie de conducere faţă de salariaţii cu funcţii de execuţie. Astfel, textul de lege criticat restrânge în mod nejustificat, disproporţionat şi discriminatoriu exercitarea dreptului la muncă şi, de asemenea, creează o discriminare între salariaţii cărora li se revocă mandatul şi ceilalţi salariaţi, care, prin promovarea unor conflicte de drepturi, pot obţine de la angajator restabilirea exercitării dreptului fundamental la muncă. Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 21 şi 124 din Constituţie, se arată că dispoziţiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 356/2003 elimină egalitatea de arme şi de şanse între salariat şi angajator, iar pe de altă parte, instanţa judecătorească nu mai poate fi imparţială din cauza efectelor obligatorii ale actului administrativ, emis de un terţ. Totodată, introducerea de către salariat a unei acţiuni în contencios administrativ nu ar opri producerea de drept a efectelor dispoziţiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 356/2003, repunerea în situaţia anterioară nefiind permisă decât în cazul concedierii, nu şi în ipoteza revocării mandatului de director.
    5. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât textul de lege contestat nu contravine dispoziţiilor fundamentale invocate. Astfel, art. 18 alin. (3) din Legea nr. 356/2003 nu prevede o modalitate arbitrară de încetare a contractului de muncă, ci reprezintă o normă specială, având în vedere specificul raporturilor dintre părţi în împrejurările concrete ale speţei.
    6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    7. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care reţine că raportarea la personalul angajat pe funcţii de execuţie nu poate constitui un argument care să fundamenteze încălcarea art. 16 din Constituţie, întrucât cele două categorii de personal - directori/directori adjuncţi, respectiv personal de execuţie - se află în situaţii diferite. Curtea Constituţională a statuat prin numeroase decizii că principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. De aceea, nu sunt excluse, ci, dimpotrivă, sunt admise soluţii legislative diferite pentru situaţii diferite (a se vedea Decizia nr. 551 din 16 decembrie 2004). De asemenea, dispoziţiile legale criticate nu afectează în niciun fel dreptul fundamental la muncă, nefiind prevăzute condiţionări/limitări care să reprezinte un obstacol în exercitarea acestui drept. Guvernul face referire la punctul de vedere al Institutului Cultural Român, depus la dosarul cauzei, potrivit căruia "numirea fiind realizată prin detaşare în funcţiile de director/director adjunct la institutele din străinătate, este temporară, de cel mult 4 ani, iar la încetarea detaşării persoana se întoarce la angajatorul de la care a fost detaşată temporar la misiunea diplomatică a institutelor culturale din străinătate." Dispoziţiile care fac obiectul prezentei excepţii nu instituie niciun fel de obstacol în exercitarea dreptului fundamental privind accesul liber la justiţie, dovada peremptorie fiind însăşi cauza aflată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, în cadrul căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate. În condiţiile în care prin prevederile legale criticate nu se afectează exerciţiul unor drepturi fundamentale, consideră că art. 53 din Constituţie nu este incident în cauză.
    8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

                               CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar de partea Ministerul Culturii, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 356/2003 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Institutului Cultural Român, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 2 septembrie 2013, cu modificările şi completările ulterioare, având următorul cuprins: "Numirea şi revocarea directorilor şi a directorilor adjuncţi se fac la propunerea preşedintelui Institutului şi cu avizul comun al Comisiei pentru cultură şi media şi al Comisiei pentru politică externă ale Senatului, prin ordin comun al ministrului afacerilor externe, al ministrului culturii şi al preşedintelui Institutului, pentru un mandat de 4 ani, cu posibilitatea reînnoirii pentru încă un mandat; directorul Accademia di Romania din Roma şi cel al Institutului Cultural Român şi de Cercetare Umanistică de la Veneţia sunt numiţi la propunerea preşedintelui Academiei Române".
    11. În opinia autoarei excepţiei, textele de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, art. 41 privind munca şi protecţia socială a muncii, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 124 alin. (2) privind unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, art. 148 privind prioritatea reglementărilor comunitare cu caracter obligatoriu faţă de dispoziţiile contrare din legile interne. De asemenea, sunt invocate dispoziţiile art. 24 din Carta socială europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, ratificată de România prin Legea nr. 74/1999, art. 30 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, dispoziţiile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil şi art. 13 - Dreptul la un recurs efectiv, cuprinse în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, referitor la liberul acces la justiţie.
    12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în esenţă, critica de neconstituţionalitate vizează stabilirea, prin prevederile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 356/2003, a unui regim juridic derogator de la normele juridice generale în materie, şi anume Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, în cazul revocării din funcţia de director/director adjunct al Institutului Cultural Român în străinătate.
    13. Curtea observă că, în speţă, autoarea excepţiei a fost revocată din funcţia de director adjunct al Institutului Cultural Român din Paris şi că, potrivit punctului de vedere al Institutului Cultural Român, reţinut în considerentele încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale, "numirea, realizată prin detaşare în funcţiile de director/director adjunct la institutele culturale din străinătate este temporară, de cel mult 4 ani, iar la încetarea detaşării, persoana se întoarce la angajatorul de la care a fost detaşată temporar la misiunea diplomatică a institutelor culturale din străinătate. Rechemarea din misiunea temporară desfăşurată la institutele culturale din străinătate se încadrează în specificul activităţii diplomatice care presupune printre altele ca Ministerul Afacerilor Externe să poată pune capăt misiunii unui diplomat, prin rechemarea acestuia, fără ca aceasta să constituie o sancţiune disciplinară".
    14. Sub acest aspect, referitor la institutele culturale româneşti din străinătate, Curtea reţine că, potrivit art. 15 din Legea nr. 356/2003, activitatea externă a Institutului Cultural Român (ICR), autoritate administrativă autonomă, cu personalitate juridică, sub control parlamentar, se desfăşoară şi prin institutele culturale româneşti din străinătate, care îşi menţin subordonarea administrativă faţă de Ministerul Afacerilor Externe. De asemenea, potrivit art. 17 din Legea nr. 356/2003, înfiinţarea şi desfiinţarea institutelor culturale româneşti din străinătate se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Afacerilor Externe, a Ministerului Culturii şi a Institutului, iar structura organizatorică şi regulamentul de organizare şi funcţionare ale institutelor culturale româneşti din străinătate se stabilesc, la propunerea Institutului, prin ordin comun al ministrului afacerilor externe, ministrului culturii şi preşedintelui Institutului.
    15. Astfel, Curtea reţine că prevederile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 356/2003 stabilesc reguli privind numirea şi revocarea din funcţiile de director şi director adjunct ai institutelor culturale româneşti din străinătate. De menţionat că, potrivit art. 18 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 356/2003, institutele culturale româneşti din străinătate sunt conduse de câte un director şi un director adjunct, funcţii incompatibile cu calitatea de membru al unui partid politic. Directorul institutului cultural român din străinătate are grad diplomatic de ministru consilier, iar directorul adjunct are grad diplomatic de consilier. De asemenea, art. 20 din Legea nr. 356/2003, stabileşte că: "(1) Pe perioada misiunii permanente în străinătate personalul de specialitate al institutelor culturale româneşti, cu excepţia personalului tehnico-administrativ, beneficiază de drepturile şi se supune obligaţiilor prevăzute în Statutul Corpului diplomatic şi consular al României.
    (2) Personalul institutelor culturale româneşti din străinătate nu poate efectua, de regulă, misiuni permanente în străinătate cu o durată mai mare de 4 ani consecutivi; după fiecare misiune permanentă în străinătate, personalul institutului cultural îşi reia activitatea la locul de muncă anterior."
    16. Totodată, Curtea reţine că, potrivit textului de lege criticat, numirea directorilor şi a directorilor adjuncţi se face prin ordin comun al ministrului afacerilor externe, al ministrului culturii şi al preşedintelui Institutului, la propunerea preşedintelui Institutului şi cu avizul comun al Comisiei pentru cultură şi media şi al Comisiei pentru politică externă ale Senatului, pentru un mandat de 4 ani. În mod simetric, revocarea este supusă aceloraşi reguli. Actul de numire/revocare a directorilor şi directorilor adjuncţi îl constituie, aşadar, ordinul comun al ministrului afacerilor externe, al ministrului culturii şi al preşedintelui Institutului, act administrativ supus controlului judecătoresc, în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prin urmare, Curtea constată că susţinerea referitoare la încălcarea dispoziţiilor privind accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil nu subzistă.
    17. În plus, în situaţia de faţă, Curtea observă că nu există ipoteza unor raporturi juridice de dreptul muncii, cărora să le fie aplicabile normele juridice generale în materie - Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, ci în prezenţa unor raporturi juridice specifice statutului persoanelor desemnate să exercite un mandat în funcţia de director sau director adjunct al institutelor culturale româneşti din străinătate. Pe cale de consecinţă, Curtea constată că normele generale cuprinse în Codul muncii nu sunt aplicabile raporturilor juridice născute prin revocarea persoanei din funcţia de director/director adjunct al institutului cultural român din străinătate, de vreme ce o asemenea persoană nu este subiect al unui contract de muncă. În aceste condiţii, Curtea constată că prevederile legale criticate nu îngrădesc sub niciun aspect dreptul fundamental la muncă, prevăzut de art. 41 din Constituţie.
    18. Referitor la critica de neconstituţionalitate formulată prin raportare la personalul angajat pe funcţii de execuţie, Curtea reţine că aceasta nu poate constitui un argument care să susţină încălcarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, de vreme ce cele două categorii de personal - directori/directori adjuncţi, respectiv personal de execuţie - se află în situaţii juridice diferite. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002). Totodată, principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).
    19. În final, întrucât nu a constatat existenţa unei restrângeri a exerciţiului unui drept sau libertăţi fundamentale în sensul art. 53 din Constituţie, Curtea constată că invocarea încălcării acestor norme fundamentale nu poate fi reţinută.

    20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

                        CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
                            În numele legii
                               DECIDE:

    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Elena Ramona Călin în Dosarul nr. 19.486/3/2014 (nr. în format vechi 3.634/2015/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că prevederile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 356/2003 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Institutului Cultural Român sunt constituţionale în raport de criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 12 iulie 2016.


           PREŞEDINTELE INTERIMAR AL CURŢII CONSTITUŢIONALE
                   Prof. univ. dr. VALER DORNEANU

                       Magistrat-asistent,
                         Simina Popescu

                            ----
Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016