Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 DECIZIE nr. 19 din 16 octombrie 2017 referitoare la examinarea recursului în interesul legii formulat de Curtea de Apel Braşov vizând obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în cauzele penale aflate în cursul judecăţii, atunci când din verificările efectuate a rezultat că inculpatul nu are niciun bun în proprietate
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIE nr. 19 din 16 octombrie 2017  referitoare la examinarea recursului în interesul legii formulat de Curtea de Apel Braşov vizând obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în cauzele penale aflate în cursul judecăţii, atunci când din verificările efectuate a rezultat că inculpatul nu are niciun bun în proprietate    Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIE nr. 19 din 16 octombrie 2017 referitoare la examinarea recursului în interesul legii formulat de Curtea de Apel Braşov vizând obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în cauzele penale aflate în cursul judecăţii, atunci când din verificările efectuate a rezultat că inculpatul nu are niciun bun în proprietate

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 953 din 4 decembrie 2017
    Dosar nr. 1.902/1/2017

┌────────────┬─────────────────────────┐
│ │- vicepreşedintele │
│Ilie Iulian │Înaltei Curţi de Casaţie │
│Dragomir │şi Justiţie, preşedintele│
│ │completului │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Doina │- pentru preşedintele │
│Popescu │delegat al Secţiei I │
│ │civile │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Eugenia │- preşedintele Secţiei a │
│Voicheci │II-a civile │
├────────────┼─────────────────────────┤
│ │- preşedintele Secţiei de│
│Ionel Barbă │contencios administrativ │
│ │şi fiscal │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Mirela │- preşedintele Secţiei │
│Sorina │penale │
│Popescu │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Rodica Cosma│- judecător la Secţia │
│ │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Simona │- judecător la Secţia │
│Cristina │penală │
│Neniţă │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Anca │- judecător la Secţia │
│Mădălina │penală │
│Alexandrescu│ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Simona │- judecător la Secţia │
│Daniela │penală │
│Encean │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Geanina │- judecător la Secţia │
│Cristina │penală │
│Arghir │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Ştefan │- judecător la Secţia │
│Pistol │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Florentina │- judecător la Secţia │
│Dragomir │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Maricela │- judecător la Secţia │
│Cobzariu │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Dan Andrei │- judecător la Secţia │
│Enescu │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Constantin │- judecător la Secţia │
│Epure │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Horia │- judecător la Secţia │
│Valentin │penală │
│Şelaru │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Săndel │- judecător la Secţia │
│Lucian │penală │
│Macavei │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Francisca │- judecător la Secţia │
│Maria Vasile│penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia │
│Valeria │penală │
│Lefterache │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Dragu Creţu │- judecător la Secţia I │
│ │civilă │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Viorica │- judecător la Secţia I │
│Cosma │civilă │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Virginia │- judecător la Secţia a │
│Duminecă │II-a civilă │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Constantin │- judecător la Secţia a │
│Brânzan │II-a civilă │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Florentina │- judecător la Secţia de │
│Dinu │contencios administrativ │
│ │şi fiscal │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Eugenia │- judecător la Secţia de │
│Marin │contencios administrativ │
│ │şi fiscal │
└────────────┴─────────────────────────┘


    Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.902/1/2017 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală şi art. 27^2 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
    Şedinţa este prezidată de către vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir.
    La şedinţa de judecată participă doamna Marinela Mincă, procuror şef Serviciu judiciar penal, Secţia judiciară din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    La şedinţa de judecată participă doamna Veronica Junger, magistrat-asistent în cadrul Completului pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, conform art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Curtea de Apel Braşov vizând obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în cauzele penale aflate în cursul judecăţii, atunci când din verificările efectuate a rezultat că inculpatul nu are niciun bun în proprietate.
    Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.902/1/2017, aflat pe rolul completului de judecată, precum şi cu privire la faptul că la dosarul cauzei s-a depus, la 14 septembrie 2017, raportul întocmit de doamna judecător Lavinia Valeria Lefterache, desemnată judecător-raportor conform art. 473 alin. (4) din Codul procedură penală.
    După prezentarea referatului cauzei, preşedintele completului, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir, vicepreşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că în cauză nu sunt cereri de formulat sau excepţii de invocat, a acordat cuvântul doamnei procuror Marinela Mincă.
    Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a învederat că prin recursul în interesul legii promovat de către Curtea de Apel Braşov s-a ridicat problema caracterului obligatoriu sau facultativ al luării măsurilor asigurătorii de către instanţă în cursul judecăţii, în cauzele penale pentru care legislaţia în vigoare prevede o astfel de obligaţie (spre exemplu, în situaţia în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, în situaţia infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, raportat la art. 11 din aceeaşi lege, art. 32-33 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare) ori dacă o asemenea măsură este lăsată la latitudinea instanţei, atunci când din verificările efectuate rezultă că nu există niciun bun în patrimoniul inculpatului sau părţii responsabile civilmente. A menţionat că în urma examinării hotărârilor anexate sesizării Curţii de Apel Braşov a rezultat existenţa a două opinii jurisprudenţiale în materie.
    Reprezentantul Parchetului a menţionat că, într-o primă orientare, instanţele de judecată au considerat că pentru instituirea măsurii asigurătorii, chiar şi în situaţia obligativităţii luării unei astfel de măsuri, este necesar să existe bunuri în patrimoniul inculpatului sau părţii responsabile civilmente asupra cărora să se poată aplica măsura asigurătorie.
    Astfel, pentru instituirea unei măsuri asigurătorii, chiar şi în situaţia în care legea o prevede expres, s-a considerat necesar ca în patrimoniul inculpatului să existe bunuri asupra cărora să se poată aplica măsura asigurătorie. În acest sens s-a arătat că judecătorul, din oficiu sau fiind învestit cu o astfel de cerere, înainte de a lua măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor inculpatului sau ale părţii responsabile civilmente, trebuie să facă verificări pentru a stabili dacă există vreun bun în patrimoniul inculpatului sau al părţii responsabile civilmente, măsura asigurătorie fiind pur formală şi fără eficienţă dacă se constată ulterior de către organul de executare că nu există niciun bun în patrimoniul inculpatului asupra căruia să se poată institui măsura.
    Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că, în cea de-a doua orientare jurisprudenţială, instanţele au considerat că măsura asigurătorie se poate dispune asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului, în mod generic, chiar dacă nu există nicio dovadă că ar exista bunuri în patrimoniul acestuia sau al părţii responsabile civilmente, întrucât condiţiile generale de luare a măsurilor asigurătorii nu prevăd obligaţia ca bunurile să fie identificate la momentul luării măsurii asigurătorii.
    A menţionat că opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul primei orientări jurisprudenţiale, în sensul că la momentul luării măsurii asigurătorii ar trebui să existe bunuri mobile sau imobile în patrimoniul inculpatului, suspectului sau părţii responsabile civilmente, iar cerinţa existenţei bunurilor asupra cărora se instituie măsurile asigurătorii în patrimoniul persoanei vizate de aceste măsuri trebuie privită diferit, în funcţie de felul măsurii asigurătorii dispuse: bunurile mobile şi imobile ce fac obiectul sechestrului asigurător trebuie să existe, la momentul dispunerii măsurii, în patrimoniul suspectului sau inculpatului, respectiv părţii responsabile civilmente, în timp ce măsura popririi asigurătorii poate viza atât sume de bani existente, cât şi sume de bani viitoare.
    S-a arătat că achiesarea la prima orientare jurisprudenţială a fost determinată de interpretarea coroborată a art. 252 şi art. 253 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, dar s-a avut în vedere şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 din Codul de procedură penală, context în care instanţa de contencios constituţional a statuat că măsura asigurătorie, indiferent de organul judiciar care o instituie, trebuie motivată, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispune (ordonanţă sau încheiere), îndeplinirea condiţiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurii şi, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul şi valoarea care urmează a fi garantată în acest fel.
    Totodată, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a menţionat că în cadrul jurisprudenţei Curţii Constituţionale referitoare la excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie instanţa de contencios constituţional a constatat că dispunerea măsurilor asigurătorii şi instituirea sechestrului asigurător se fac pe baza valorilor implicate în cauză (valoarea prejudiciului sau a sumelor probabile ce trebuie confiscate, bonitatea suspectului sau a inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune).
    În baza interpretării coroborate a textelor anterior menţionate, văzând şi jurisprudenţa amintită a Curţii Constituţionale, a concluzionat că bunurile trebuie să existe în patrimoniul persoanei vizate de sechestrul asigurător la momentul aducerii la îndeplinire a măsurii, deoarece evaluarea prejudiciului şi bunurilor inculpatului poate avea loc doar într-un asemenea context, evitându-se astfel indisponibilizarea bunurilor de o valoare superioară valorii probabile a pagubei.
    În concluzie, a constatat că această problemă de drept a primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti şi a solicitat Completului competent să soluţioneze recursul în interesul legii ca, în conformitate cu dispoziţiile art. 474 din Codul de procedură penală, să stabilească un mod unitar de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale la care face referire Curtea de Apel Bucureşti.
    Preşedintele Completului competent să judece recursul în interesul legii, constatând că nu sunt întrebări din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.
    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
    deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
    1. Problema de drept care a generat practica neunitară
    1.1. Problema de drept
    Prin Sesizarea nr. 357 din data de 28 iunie 2017, formulată de către Curtea de Apel Braşov, ce formează obiectul Dosarului nr. 1.902/1/2017, s-a arătat că în practica judiciară de la Curtea de Apel Braşov nu există un punct de vedere unitar cu privire la caracterul obligatoriu sau facultativ al dispunerii măsurilor asigurătorii de către instanţă, în cursul judecăţii, în cauzele penale pentru care legislaţia în vigoare prevede o astfel de obligaţie (spre exemplu, în situaţia în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, în situaţia infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 241/2005, raportat la art. 11 din aceeaşi lege, art. 32-33 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 656/2002, şi art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 78/2000), respectiv dacă oportunitatea luării unei astfel de măsuri este lăsată la latitudinea instanţei, atunci când din verificările efectuate rezultă că inculpatul nu are niciun bun în patrimoniu.
    În acest sens s-a arătat că instanţele judecătoreşti fie au apreciat că pentru instituirea măsurii asigurătorii, chiar şi în situaţia în care legea obligă la luarea unei astfel de măsuri, este necesar să existe bunuri în patrimoniul inculpatului asupra cărora să se poată aplica măsura asigurătorie, fie au apreciat că măsura asigurătorie se poate dispune asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului, în mod generic, chiar dacă acestea nu au fost identificate.

    1.2. Examenul jurisprudenţial
    Prin sesizarea Curţii de Apel Braşov se arată că, în urma verificării jurisprudenţei, inclusiv la nivel naţional, a fost relevată o practică neunitară a instanţelor naţionale cu privire la obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în cauzele penale aflate în cursul judecăţii, atunci când inculpatul nu are niciun bun în proprietate.

    1.3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti
    1.3.1. Într-o primă orientare a practicii, instanţele au considerat că pentru instituirea unei măsuri asigurătorii, chiar şi în situaţia caracterului obligatoriu al luării unei astfel de măsuri, este necesar să existe bunuri în patrimoniul inculpatului asupra cărora să se poată aplica măsura asigurătorie.
    În acest sens s-a arătat că judecătorul învestit cu o astfel de cerere sau din oficiu, înainte de a lua măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor inculpatului sau ale părţii responsabile civilmente, trebuie să facă verificări pentru a stabili dacă există bunuri în patrimoniul inculpatului sau al părţii responsabile civilmente.
    Instanţele au considerat că această concluzie se desprinde din analiza art. 252-253 din Codul de procedură penală, potrivit cărora organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putând dispune şi ridicarea bunurilor, iar procesul-verbal de sechestru cuprinde descrierea amănunţită a bunurilor sechestrate, cu indicarea valorii acestora.
    Potrivit acestei opinii jurisprudenţiale, sechestrul nu poate fi instituit decât asupra bunurilor existente în patrimoniul inculpatului sau al părţii responsabile civilmente, a căror descriere şi evaluare sunt posibile la momentul înfiinţării acestei măsuri, iar nu şi asupra bunurilor viitoare. Ca urmare, în condiţiile în care din datele existente la dosar rezultă că inculpatul nu figurează în evidenţele fiscale cu bunuri impozabile, luarea unor măsuri asigurătorii ar reprezenta o dispoziţie pur formală şi fără finalitate.
    Un alt argument adus în acest sens a fost şi faptul că, în absenţa individualizării bunurilor asupra cărora se dispune măsura asigurătorie, s-ar institui în favoarea părţii civile o sarcină excesiv de oneroasă pentru a se asigura executarea măsurii.
    Prin urmare, în această orientare jurisprudenţială, instituirea unei măsuri asigurătorii ar trebui să aibă la bază o verificare iniţială, în sensul existenţei unor bunuri în patrimoniul persoanei vizate, în raport cu care să fie respectată cerinţa prevăzută de art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, în caz contrar neputând fi stabilit dacă aceste bunuri sunt egale cu valoarea probabilă a pagubei sau dacă este necesară instituirea măsurii asigurătorii şi asupra bunurilor părţii responsabile civilmente, în cazul în care măsura asigurătorie instituită asupra bunurilor inculpatului nu este suficientă pentru a acoperi valoarea prejudiciului.
    S-a avut în vedere şi împrejurarea că o măsură asigurătorie nu trebuie să aducă atingere dreptului de proprietate decât în măsura în care se justifică potrivit scopului prevăzut de legea penală, motiv pentru care nu este admisibilă instituirea măsurii asigurătorii „asupra tuturor bunurilor inculpatului, prezente şi viitoare“.
    În sprijinul acestei opinii jurisprudenţiale, Curtea de Apel Braşov a anexat hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţe din cadrul Curţii de Apel Braşov, dar şi din ţară. A făcut, totodată, referire la practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din anul 2012 (Decizia nr. 132 din 19.01.2012, Decizia nr. 715 din data de 13.03.2012, Decizia nr. 1.532 din data de 11.05.2012).

    1.3.2. Într-o a doua orientare a practicii, instanţele judecătoreşti au subliniat că dispoziţiile privind condiţiile generale de luare a măsurilor asigurătorii nu prevăd ca bunurile să fie identificate la momentul luării măsurii asigurătorii, astfel încât existenţa sau inexistenţa unor bunuri în patrimoniul inculpatului asupra cărora să se aplice sechestrul este o problemă de executare a măsurii dispuse de instanţă. Ca atare, s-a considerat că judecătorul căruia i se solicită luarea unor asemenea măsuri nu are obligaţia de a face verificări cu privire la existenţa sau inexistenţa în patrimoniul inculpatului a bunurilor mobile sau imobile, ci măsura se dispune cu titlu generic asupra tuturor bunurilor mobile sau imobile ale acestuia, până la concurenţa valorii probabile a prejudiciului necesar a fi reparat, chiar dacă inculpatul nu are bunuri în patrimoniu la momentul luării măsurii.
    Instanţele au remarcat că art. 1 din Legea nr. 241/2005 stabileşte, într-o manieră imperativă, că, în situaţia comiterii unei infracţiuni dintre cele prevăzute de această lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie. S-a apreciat că în cursul judecăţii, în cauzele penale pentru care legea prevede obligaţia de instituire a măsurilor asigurătorii, acestea se pot dispune asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului, în mod generic, individualizarea bunurilor ţinând de executarea hotărârii. S-a considerat că raţiunea pentru care legiuitorul a impus măsuri asigurătorii, fără a face distincţie dacă în patrimoniului debitorului există sau nu bunuri valorificabile, este aceea că patrimoniul, ca universalitate juridică, are cel mai adesea caracteristici dinamice, astfel încât sechestrul aplicat poartă atât asupra bunurilor şi drepturilor prezente, cât şi a celor viitoare, instanţa fiind datoare să dispună aplicarea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor din patrimoniul inculpatului.
    Totodată, în considerarea dispoziţiilor art. 7 lit. e) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 188/2000, potrivit cărora executorul judecătoresc are, între altele, atribuţia de a aplica măsurile asigurătorii dispuse de instanţa judecătorească, s-a precizat că în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 241/2005, dispoziţiile art. 213 alin. (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 207/2015, conform cărora măsurile asigurătorii dispuse de instanţele judecătoreşti sau de alte organe competente se duc la îndeplinire în conformitate cu dispoziţiile referitoare la executarea silită, se aplică corespunzător. Or, procedura de punere în executare este reglementată de Codul de procedură civilă, la care trimite art. 600 alin. (3) din Codul de procedură penală, iar din analiza dispoziţiilor art. 660 din Codul de procedură civilă rezultă că executorul judecătoresc are posibilitatea identificării acestor bunuri în cadrul etapei executării.
    S-a mai arătat că bunurile mobile şi imobile pe care se poate pune sechestru nu se limitează la bunurile impozabile înscrise în evidenţa organelor fiscale, organele de executare putând identifica la faţa locului şi alte bunuri aparţinând inculpatului.
    În susţinerea acestui punct de vedere, Curtea de Apel Braşov a anexat hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţe din cadrul Curţii de Apel Braşov, dar şi din ţară.


    1.4. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    În sensul primei orientări jurisprudenţiale, sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov a indicat trei decizii din anul 2012:
    - Decizia nr. 132 din 19.01.2012, pronunţată în Dosarul nr. 1.455/62/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, în cadrul căreia s-a reţinut că, întrucât „în speţa dedusă judecăţii partea civilă recurentă nu a indicat bunurile aflate în proprietatea inculpatului, instanţa nu a putut aplica sechestrul asigurător, în condiţiile în care nu erau identificate bunurile care ar fi constituit obiectul acestei măsuri”;
    – Decizia nr. 715 din data de 13.03.2012, pronunţată în Dosarul nr. 2.952/108/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, care precizează că: „în mod corect instanţa de fond a ajuns la concluzia că partea civilă nu a indicat bunurile, respectiv conturile inculpatului şi părţii responsabile civilmente astfel încât nu s-a putut dispune instituirea sechestrului“ şi
    – Decizia nr. 1.532 din data de 11.05.2012, pronunţată în Dosarul nr. 2.753/87/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, în care s-a reţinut că: „deşi dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 prevăd că (...) luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile pentru luarea unor asemenea măsuri întrucât, în urma demersurilor efectuate, nu au fost identificate bunuri mobile sau imobile care să aparţină inculpatei“.

    Practica menţionată este însă anterioară intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală.
    Raportul întocmit de către judecătorul-raportor relevă că în practica instanţei supreme există decizii pronunţate după intrarea în vigoare a celor două coduri, în sensul celei de a doua orientări jurisprudenţiale, care susţine caracterul obligatoriu al măsurii asigurătorii atunci când legea o prevede, independent de individualizarea prealabilă a bunurilor. Astfel:
    - Încheierea nr. 1.051 din data de 28 noiembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 3.612/1/2016, arată că, spre deosebire de facultatea de a lua măsurile procesuale analizate, dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 impun „caracterul obligatoriu al luării măsurilor asigurătorii, dacă există indicii privind săvârşirea infracţiunilor expres şi limitativ prevăzute de legea specială de către persoana ale cărei bunuri urmează a fi supuse sechestrului”;
    – Încheierea nr. 996 din data de 8 noiembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 3.615/1/2016, menţionează că „Potrivit dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000, în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune dintre cele prevăzute în capitolul III din aceeaşi lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie, ceea ce înseamnă că dispunerea acestora nu este lăsată la aprecierea organului judiciar. Însă şi în această situaţie, organul judiciar trebuie să respecte exigenţele de proporţionalitate a ingerinţei statului cu scopul urmărit prin dispunerea măsurii”;
    – Încheierea nr. 394 din data de 11 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.757/1/2016, precizează: „câtă vreme textul alin. (5) al art. 249 Cod procedură penală nu impune, explicit, condiţia ca bunul respectiv să fie proprietatea exclusivă a suspectului sau inculpatului, apărarea dreptului de proprietate a codevălmaşului inocent urmează a se realiza într-un alt cadru procesual - civil, iar nu penal. Judecătorul de drepturi şi libertăţi constată, de altfel, că nicio dispoziţie din materia măsurilor asigurătorii nu exceptează de la aplicarea acestor măsuri bunurile proprietate codevălmaşă a soţilor, întrucât acolo unde legiuitorul a înţeles să instituie vreo excepţie a făcut-o în mod expres”;
    – Încheierea nr. 166 din data de 29 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 958/1/2016, stabileşte că: „în cauză, sunt incidente atât dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cât şi dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, potrivit cărora luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune dintre cele prevăzute în capitolul III din Legea nr. 78/2000, o infracţiune de spălare a banilor sau de finanţare a terorismului. (...) Susţinerea apărătorului ales al contestatorului, în sensul că bunurile asupra cărora a fost instituită măsura asigurătorie nu au fost evaluate şi nici individualizate, unele dintre acestea reprezentând bunuri comune, deţinute împreună cu alte persoane, nu poate fundamenta o soluţie de admitere a prezentei contestaţii şi de desfiinţare a ordonanţei procurorului. (...) Nicio dispoziţie din materia măsurilor asigurătorii nu exceptează de la aplicarea acestora bunurile proprietate comună, întrucât acolo unde legiuitorul a înţeles să excepteze de la dispunerea unor asemenea măsuri de constrângere reală a făcut-o în mod expres. (...) Existenţa proprietăţii comune asupra bunurilor imobile urmărite constituie numai un impediment temporar în realizarea executării silite, care nu contravine naturii juridice a măsurilor asigurătorii, împărţirea bunurilor aflate în devălmăşie constituind o problemă de executare”, iar
    – Încheierea nr. 190 din data de 4 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 987/1/2016, menţionează că: „în cazul infracţiunilor grave, cum este şi fapta de spălare de bani cercetată în cauza de faţă, este raţional şi, totodată, necesar ca sechestrul să fie instituit cât mai rapid în cursul urmăririi penale, pentru a împiedica suspectul/inculpatul să înstrăineze bunurile sau beneficiul infracţiunii. Acest specific al cauzelor penale de natura celei de faţă justifică şi obligativitatea luării măsurilor asigurătorii (act procesual) chiar înainte de identificarea exactă a tuturor bunurilor mobile sau imobile aflate în posesia unui anumit suspect şi indisponibilizarea lor efectivă (act procedural). O atare concluzie se desprinde din interpretarea coroborată a art. 252 alin. (1) şi art. 254 Cod de procedură penală (care ambele fac distincţie între actul prin care se înfiinţează sechestrul şi actul prin care se aplică acesta), rezultând, prin urmare, că legalitatea luării unei măsuri asigurătorii - etapă iniţială - nu este condiţionată de individualizarea propriu-zisă a bunurilor indisponibilizate - etapă subsecventă“.



    2. Opinia Curţii de Apel Braşov
    Curtea de Apel Braşov, autoarea sesizării, a propus ca, în temeiul art. 471 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală, soluţia ce se va pronunţa să fie una în sensul primei orientări jurisprudenţiale, astfel: „Luarea măsurii asigurătorii de către instanţă în cursul judecăţii, chiar şi în situaţia obligativităţii luării unei astfel de măsuri stabilite prin lege, este condiţionată de existenţa de bunuri în patrimoniul inculpatului sau al părţii responsabile civilmente asupra cărora să se poată aplica măsura asigurătorie, a căror descriere şi evaluare să fie posibile la momentul înfiinţării acestei măsuri“.

    3. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    Prin Adresa nr. 1.785/C/1.938/III-5/2017, cu referire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că cerinţa existenţei bunurilor asupra cărora se instituie măsurile asigurătorii în patrimoniul persoanei vizate de aceste măsuri trebuie privită diferit, în funcţie de natura măsurii asigurătorii dispuse: bunurile mobile şi imobile ce fac obiectul sechestrului asigurător trebuie să existe, la momentul dispunerii măsurii, în patrimoniul suspectului sau inculpatului, respectiv al părţii responsabile civilmente, în timp ce măsura popririi asigurătorii poate viza atât sume de bani existente, cât şi sume de bani viitoare.
    Cu referire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov relevă existenţa a două opinii jurisprudenţiale în materia semnalată.
    3.1. Astfel, într-o primă opinie, s-a apreciat că pentru instituirea măsurii asigurătorii, chiar şi în situaţia obligativităţii luării unei astfel de măsuri, este necesar să existe bunuri în patrimoniul inculpatului asupra cărora să se poată aplica măsura asigurătorie; în acest sens s-a arătat că judecătorul, din oficiu sau fiind învestit cu o astfel de cerere, înainte de a lua măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor inculpatului sau ale părţii responsabile civilmente, trebuie să facă verificări pentru a stabili dacă există vreun bun în patrimoniul inculpatului sau al părţii responsabile civilmente, altfel, măsura asigurătorie este una pur formală şi fără efect dacă se constată ulterior de către organul de executare că nu există niciun bun în patrimoniul inculpatului asupra căruia să se poată institui măsura asigurătorie.
    Au fost invocate un număr de 31 de hotărâri (încheieri, sentinţe şi decizii penale) pronunţate de instanţe din circumscripţia a 10 curţi de apel, dintre care una rămasă definitivă înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală (anexele nr. 1-31).
    Dintre acestea au fost considerate irelevante:
    - 4 hotărâri - menţionate în sesizare în susţinerea ambelor opinii, dar valorificate în cea de-a doua opinie jurisprudenţială (Sentinţa penală nr. 690 din 9 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Giurgiu în Dosarul nr. 305/122/2013, definitivă prin Decizia penală nr. 778/A din 5 mai 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - anexa nr. 5; Sentinţa penală nr. 266 din 5 iulie 2013, pronunţată de Judecătoria Zalău în Dosarul nr. 3.943/337/2012, definitivă prin Decizia penală nr. 731/A din 17 septembrie 2014 a Curţii de Apel Cluj - anexa nr. 9; Sentinţa penală nr. 165 din 29 aprilie 2015, pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 6.990/118/2014, definitivă prin Decizia penală nr. 951/P din 23 octombrie 2015 a Curţii de Apel Constanţa - anexa nr. 16; Sentinţa penală nr. 316 din 28 aprilie 2016 a Tribunalului Argeş, pronunţată în Dosarul nr. 4.214/109/2015, definitivă prin Decizia penală nr. 123/A din 15 februarie 2017 a Curţii de Apel Piteşti - anexa nr. 19);
    – 2 hotărâri: Sentinţa penală nr. 163 din 25 martie 2014, pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 4.886/110/2013, definitivă prin Decizia penală nr. 727 din 3 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bacău, în care, ca urmare a desfiinţării hotărârii de fond în calea de atac, s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor, în mod generic, ceea ce reliefează cea de-a doua orientare jurisprudenţială - anexa nr. 3, şi Sentinţa penală nr. 172/P.I. din 26 aprilie 2016, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 8.437/30/2015, definitivă prin Decizia penală nr. 1.241 din 17 octombrie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, prin care instanţa de fond a dispus aplicarea măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului şi ale părţii responsabile civilmente, fără a fi identificate şi individualizate, ilustrând cea de-a doua orientare jurisprudenţială - anexa nr. 29;
    – 3 hotărâri - se referă la cauze penale în care nu există obligativitatea luării măsurilor asigurătorii (Încheierea nr. 209 din 31 mai 2016 a Judecătoriei Năsăud, pronunţată în Dosarul nr. 2.635/265/2015/al, definitivă prin necontestare - anexa nr. 7; Sentinţa penală nr. 115 din 26 octombrie 2016, pronunţată de Judecătoria Jibou în Dosarul nr. 1.136/1.752/2015, definitivă prin Decizia penală nr. 195/A din 9 februarie 2017 a Curţii de Apel Cluj - anexa nr. 8, şi Sentinţa penală nr. 204 din 4 mai 2016 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. 15.841/303/2015, definitivă prin Decizia penală nr. 1.599 din 25 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală - anexa nr. 27).


    3.2. Referindu-se la cea de-a doua orientare jurisprudenţială, care a stabilit că măsura asigurătorie se poate dispune asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului, în mod generic, chiar dacă nu există nicio dovadă că ar exista bunuri în patrimoniul acestuia, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a precizat că s-a avut în vedere împrejurarea că în cadrul condiţiilor generale de luare a măsurilor asigurătorii nu se prevede obligaţia ca bunurile să fie identificate la momentul luării măsurii asigurătorii. S-a menţionat că, în această orientare, existenţa sau inexistenţa unor bunuri în patrimoniul inculpatului asupra cărora să se aplice sechestrul este o problemă de executare a măsurii dispuse de instanţă.
    În acest sens au fost invocate un număr de 41 de hotărâri (încheieri, sentinţe şi decizii penale) pronunţate de instanţe din circumscripţia a 10 curţi de apel (anexele nr. 32-72), dintre care 9 hotărâri au rămas definitive înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală.
    Dintre acestea au fost considerate irelevante 2 hotărâri, întrucât se referă la cauze penale în care nu există obligativitatea luării măsurilor asigurătorii: Sentinţa penală nr. 1.085 din 14 mai 2012, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în Dosarul nr. 21.143/302/2011, definitivă prin Decizia penală nr. 138 din 24 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală - anexa nr. 50, şi Sentinţa penală nr. 6 din 14 ianuarie 2015, pronunţată de Judecătoria Jibou în Dosarul nr. 967/1.752/2014, definitivă prin Decizia penală nr. 473/A din 30 martie 2015 a Curţii de Apel Cluj (anexa nr. 60).
    În susţinerea primei opinii jurisprudenţiale a fost exemplificată jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, respectiv deciziile nr. 132 din 19 ianuarie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 1.455/62/2011, nr. 1.532 din 11 mai 2012, pronunţată în Dosarul nr. 2.753/87/2011, şi Decizia nr. 715 din 13 martie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 2.952/108/2011.
    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că hotărârile exemplificate în sesizare, în susţinerea ambelor orientări jurisprudenţiale, sunt relevante, chiar dacă au rămas definitive anterior intrării în vigoare a Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, cu modificările ulterioare, întrucât normele juridice anterioare, reţinute în cuprinsul acestor hotărâri (art. 163 - 167 din Codul de procedură penală anterior) se regăsesc în reglementarea actuală (art. 249 - 259 din Codul de procedură penală).
    A precizat că măsurile asigurătorii prevăzute în art. 249 - 256 din Codul de procedură penală în titlul V (Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale), capitolul III (Măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii) cuprind reglementări similare cu cele din Codul de procedură penală anterior (art. 163 - 170) în ceea ce priveşte: natura normei (măsură procesuală cu caracter real, funcţionalitatea fiind doar asigurătorie, şi nu reparatorie), scopul (necesitatea de a conferi părţii civile şi statului protecţie împotriva insolvabilităţii debitorului şi de a garanta posibilitatea unei reparări eficiente a pagubei produse prin infracţiune, a executării amenzii ori a măsurilor de siguranţă a confiscării speciale sau extinse), efectul măsurii (indisponibilizarea bunurilor în sensul că cel care le are în proprietate pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini), obiect (bunuri mobile corporale şi incorporale sau sume de bani datorate de către terţi celui faţă de care se ia măsura - în cazul popririi şi bunurile imobile în cazul notării ipotecare).
    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 din Codul de procedură penală statuează că măsura asigurătorie, indiferent de organul judiciar care o instituie, trebuie motivată, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispune (ordonanţă sau încheiere), îndeplinirea condiţiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurii şi, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul şi valoarea care urmează a fi garantată în acest fel.
    Totodată, a menţionat că în jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000 (Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 4 aprilie 2016) şi a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 241/2005 (Decizia nr. 320 din 17 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 18 august 2016) s-a constatat că dispunerea măsurilor asigurătorii şi instituirea sechestrului asigurător se fac pe baza valorilor implicate în cauză (valoarea prejudiciului sau a sumelor probabile ce trebuie confiscate, bonitatea suspectului sau a inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune) şi sunt lăsate, de regulă, la aprecierea organelor judiciare. De la această regulă, Codul de procedură penală şi legile speciale prevăd excepţii referitoare atât la obligativitatea instituirii sechestrului asigurător, cât şi la imposibilitatea luării măsurilor asigurătorii, acestea din urmă având drept criterii calitatea titularilor şi tipul bunurilor (paragraful 14 din Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016). De asemenea, instanţa de contencios constituţional a reţinut (paragraful 17 din Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016) că reglementarea acestor excepţii a fost determinată în mod special de importanţa relaţiilor sociale ocrotite prin acestea, de caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a acestei infracţiuni şi de pericolul social crescut al faptelor incriminate, iar acest fapt obligă organele judiciare la luarea măsurilor asigurătorii în cazul unor infracţiuni ce au un obiect material care poate atinge valori foarte mari şi al căror pericol social este, de asemenea, foarte ridicat (...) caracterul obligatoriu al măsurilor asigurătorii având rolul de a împiedica sustragerea, ascunderea sau înstrăinarea bunurilor ce fac obiectul lor (paragraful 23 din Decizia nr. 320 din 17 mai 2016).
    Potrivit opiniei procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, măsurile asigurătorii se realizează prin aplicarea pe bunurile indisponibilizate a unui sechestru [art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală], iar în funcţie de obiectul măsurilor, doctrina l-a clasificat în: sechestrul penal asupra bunurilor mobile corporale (art. 252 din Codul de procedură penală), sechestrul penal asupra bunurilor imobile - notarea ipotecară [art. 253 alin. (4) din Codul de procedură penală] sau poprire (art. 254 din Codul de procedură penală). În cuprinsul art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală, legiuitorul a prevăzut limitele în care pot fi urmărite bunurile, neputând a fi sechestrate bunuri care aparţin unei autorităţi sau instituţii publice, unei alte persoane de drept public sau cele exceptate de lege.
    S-a arătat că dispoziţiile art. 252 din Codul de procedură penală reglementează obligaţia organului care procedează la aplicarea sechestrului să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, iar alin. (2) al aceluiaşi text prevede necesitatea ridicării obligatorii a bunurilor care fac obiectul măsurii în cazul bunurilor perisabile, obiectelor din metale sau pietre preţioase, mijloacelor de plată străine, titlurilor de valoare internă, obiectelor de artă şi de muzeu, colecţiilor de valoare şi sumelor de bani.
    De asemenea, conform art. 253 din Codul de procedură penală, toate procedurile de identificare, evaluare a obiectelor găsite, precum şi activităţile organelor de executare se consemnează într-un proces-verbal de sechestru în care vor fi descrise activităţile desfăşurate, evaluarea bunurilor, măsurile luate în legătură cu acestea, obiecţiile suspectului/inculpatului, ale părţii responsabile civilmente sau ale persoanei interesate, precum şi posibilitatea ca bunurile să fie valorificate la cerere sau din oficiu de către organele judiciare.
    Tot astfel, potrivit art. 253 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, sunt obligatorii notarea ipotecară asupra bunurilor sechestrate şi înscrierea ipotecară asupra bunurilor mobile sechestrate.
    În acest context, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că instanţa de contencios constituţional a stabilit că „a doua etapă din cadrul procedurii privind măsurile asigurătorii, după dispunerea lor de către organul judiciar competent, constă în executarea lor, aducerea lor la îndeplinire. Sechestrul asigurător se instituie diferenţiat în funcţie de tipul bunurilor, mobile sau imobile, iar dispoziţia de sechestrare conţine fie descrierea bunului, fie valoarea până la concurenţa căreia se estimează despăgubirea ori confiscarea specială sau extinsă“ (paragraful 20 din Decizia nr. 629/2015).
    Astfel, în raport cu aceste dispoziţii s-a susţinut că se poate concluziona că bunurile trebuie să existe în patrimoniul persoanei vizate de sechestrul asigurător la momentul aducerii la îndeplinire a măsurii.
    Totodată, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a menţionat că un alt argument care susţine această concluzie este faptul că, la momentul instituirii sechestrului asigurător, bunurile trebuie evaluate, prin raportare la valoarea probabilă a pagubei, altfel prin indisponibilizarea tuturor bunurilor mobile sau imobile s-ar ajunge la o valoare superioară valorii probabile a pagubei.
    Pe de altă parte, opinia formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că măsurile de publicitate obligatorii, atât în cazul bunurilor imobile sechestrate (registrul de carte funciară), cât şi al bunurilor mobile supuse aceleiaşi măsuri (arhiva de garanţii reale mobiliare) nu pot fi dispuse asupra unui bun viitor, imposibil de evaluat, incert de regăsit în patrimoniul vizat de măsură.
    Aceeaşi concluzie se impune şi din perspectiva analizei dispoziţiilor art. 952 din Codul de procedură civilă cu privire la sechestrul asigurător, care prevăd că sechestrul asigurător constă în indisponibilizarea bunurilor mobile sau/şi imobile urmăribile ale debitorului aflate în posesia acestuia sau a unui terţ în scopul valorificării lor în momentul în care creditorul unei sume de bani va obţine un titlu executoriu.
    S-a considerat că raţiunea instituirii măsurilor asigurătorii în materie penală nu diferă de cele în materie civilă sau fiscală, finalitatea fiind aceeaşi, respectiv conservarea şanselor de executare a viitorului titlu executoriu, subliniindu-se că în situaţia adoptării, în cadrul procesului penal, a măsurilor asigurătorii pentru conservarea drepturilor părţii civile cu privire la despăgubiri, dreptul asigurat este unul care va fi valorificat în cadrul unei executări silite civile, astfel că vor fi avute în vedere limitările prevăzute de legea civilă şi procesual civilă în privinţa bunurilor urmăribile.
    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că doctrina şi jurisprudenţa au statuat, în materie procesual civilă, că măsurile asigurătorii sunt mijloace procesuale, iar nu măsuri de executare silită, având ca scop asigurarea creditorului asupra posibilităţii de realizare efectivă a executării silite, dacă va obţine titlul executoriu.
    În ceea ce priveşte poprirea s-a susţinut că, potrivit art. 254 din Codul de procedură penală, obiectul acestei măsuri îl formează sumele de bani datorate cu orice titlu suspectului ori inculpatului sau părţii responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de către cel păgubit. Întrucât scopul instituirii popririi este acela de a imobiliza de la terţul poprit sumele de bani datorate inculpatului sau părţii responsabile civilmente, pentru ca aceştia să nu procedeze la ascunderea sau cheltuirea
    lor, pentru înfiinţarea popririi, s-a apreciat că creanţa va trebui să fie certă şi lichidă (în cuantum determinat sau determinabil), dar nu şi neapărat exigibilă, scadentă.
    Prin urmare, în opinia formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a considerat că pot fi supuse popririi şi sume pe care terţul le va datora în viitor debitorului, însă în baza unor raporturi juridice preexistente la momentul instituirii măsurii asigurătorii. S-a susţinut că această concluzie se desprinde şi din interpretarea dispoziţiilor prevăzute de art. 254 alin. (2) din Codul de procedură penală, din care reiese că sumele de bani asupra cărora s-a dispus poprirea vor fi consemnate de către debitori la dispoziţia organului judiciar care a dispus poprirea sau a organului de executare în 5 zile de la scadenţă, admiţându-se, implicit, că la momentul luării măsurii sumele nu erau datorate de terţul poprit.
    De altfel, s-a precizat că şi dispoziţiile procesual civile, respectiv art. 970 din Codul de procedură civilă, prevăd că poprirea asigurătorie se poate înfiinţa asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporabile urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor şi în temeiul unor raporturi juridice existente.
    Pe de altă parte, s-au apreciat drept relevante în materia popririi şi dispoziţiile art. 781 din Codul de procedură civilă, care se referă la sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile, datorate debitorului ori deţinute în numele său de o a treia persoană sau pe care aceasta din urmă i le va datora în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente. S-a subliniat că şi doctrina a consacrat faptul că pot face obiectul măsurii popririi şi sumele de bani ce vor fi datorate în viitor.
    În concluzie, s-a menţionat că cerinţa existenţei bunurilor asupra cărora se instituie măsurile asigurătorii în patrimoniul persoanei vizate de aceste măsuri trebuie privită diferit, în funcţie de felul măsurii asigurătorii dispuse: bunurile mobile şi imobile ce fac obiectul sechestrului asigurător trebuie să existe, la momentul dispunerii măsurii, în patrimoniul suspectului sau inculpatului, respectiv părţii responsabile civilmente, în timp ce măsura popririi asigurătorii poate viza atât sume de bani existente, cât şi sume de bani viitoare.


    4. Raportul asupra recursului în interesul legii
    În raportul întocmit în cauză, judecătorul-raportor a apreciat că din interpretarea coroborată a art. 471 şi art. 472 din Codul de procedură penală este admisibilă sesizarea referitoare la obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în cauzele penale aflate în cursul judecăţii, atunci când din verificările efectuate a rezultat că inculpatul nu are niciun bun în proprietate.
    Judecătorul-raportor a apreciat că nicio dispoziţie din Codul de procedură penală ori din Codul de procedură civilă nu susţine necesitatea identificării prealabile a bunurilor în procedura sechestrului asigurător. Dimpotrivă, a subliniat că art. 954 din Codul de procedură civilă prevede explicit lipsa obligaţiei de a fi individualizate bunurile asupra cărora se solicită să se înfiinţeze sechestrul.
    Prin urmare, indiferent dacă legea prevede că luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie sau că instituirea acestora este lăsată la latitudinea judecătorului ori procurorului, soluţia rămâne aceeaşi, şi anume: determinarea bunurilor ce vor fi puse sub sechestru revine executorului judecătoresc, în faza de executare a măsurii asigurătorii, precizând că, la acelaşi moment procesual, urmează a fi discutate şi eventualele contestaţii ale debitorului cu privire la caracterul sesizabil/insesizabil al unor bunuri sechestrate, la compatibilitatea bunurilor puse sub sechestru cu mărimea creanţei reclamate de către creditor etc.

    5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul- raportor şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:
    5.1. Dispoziţii legale aplicabile
    5.1.1. Constituţia României
    ART. 53
    Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi

    "(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii."


    5.1.2. Codul de procedură penală    CAP. II

    Acţiunea civilă
    ART. 19
    Obiectul şi exercitarea acţiunii civile

    "(...)
(2) Acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente. (...)
(5) Repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile."


    CAP. III

    Măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii
    ART. 249
    Condiţiile generale de luare a măsurilor asigurătorii

    "(1) Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.
(2) Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.
(3) Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului.
(4) Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.
(5) Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului
    şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora.
(6) Măsurile asigurătorii prevăzute la alin. (5) se pot lua, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, şi la cererea părţii civile. Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare prevăzute la alin. (1) pot folosi şi părţii civile.
(7) Măsurile asigurătorii luate în condiţiile alin. (1) sunt obligatorii în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
(8) Nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei autorităţi sau instituţii publice ori unei alte persoane de drept public şi nici bunurile exceptate de lege."

    ART. 250
    Contestarea măsurilor asigurătorii

    "(1) Împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.
(2) Contestaţia nu este suspensivă de executare.
(3) Procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi dosarul cauzei, în termen de 24 de ore de la solicitarea dosarului de către acesta.
(4) Soluţionarea contestaţiei se face în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut contestaţia şi a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, care este definitivă. Participarea procurorului este obligatorie.
(5) Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluţionarea contestaţiei.
    (5^1) Dacă, până la soluţionarea contestaţiei formulate conform alin. (1), a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu, contestaţia se înaintează, spre competentă soluţionare, judecătorului de cameră preliminară. Dispoziţiile alin. (4) se aplică în mod corespunzător.
(6) Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie la acest judecător ori la această instanţă, în termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii.
(7) Contestaţia nu suspendă executarea şi se soluţionează, în şedinţă publică, prin încheiere motivată, cu citarea părţilor, în termen de 5 zile de la înregistrarea acesteia. Participarea procurorului este obligatorie.
(8) După rămânerea definitivă a hotărârii se poate face contestaţie potrivit legii civile numai asupra modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii.
(9) Întocmirea minutei este obligatorie."

    ART. 250^1
    Contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în cursul judecăţii

    "(1) Împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanţa de judecată sau de instanţa de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune, după caz, la judecătorul de cameră preliminară, instanţa de judecată sau instanţa de apel care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, după caz, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară, respectiv instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare.
(2) Contestaţia împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară de la Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a luat o măsură asigurătorie se soluţionează de un complet format din 2 judecători de cameră preliminară, iar contestaţia împotriva încheierii prin care Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în primă instanţă sau în apel, a luat o măsură asigurătorie se soluţionează de Completul de 5 judecători.
(3) Contestaţia formulată potrivit alin. (1) nu este suspensivă de executare. Contestaţia se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare, în şedinţă publică, cu participarea procurorului şi cu citarea inculpatului şi a părţilor interesate care au formulat-o. Prevederile art. 425^1 şi următoarele se aplică în mod corespunzător."

    ART. 251
    Organele care aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii

    "Ordonanţa sau încheierea de luare a măsurii asigurătorii se aduce la îndeplinire de către organele de cercetare penală, precum şi de către organele competente potrivit legii, din dispoziţia organului de urmărire penală sau a judecătorului de cameră preliminară ori a instanţei de judecată, după caz."

    ART. 252
    Procedura sechestrului

    "(1) Organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge, dacă este cazul, la evaluatori sau experţi.
(2) Bunurile perisabile, obiectele din metale sau pietre preţioase, mijloacele de plată străine, titlurile de valoare interne, obiectele de artă şi de muzeu, colecţiile de valoare, precum şi sumele de bani care fac obiectul sechestrului vor fi ridicate în mod obligatoriu.
(3) Bunurile perisabile se predau autorităţilor competente, potrivit profilului de activitate, care sunt obligate să le primească şi să le valorifice de îndată.
(4) Metalele sau pietrele preţioase ori obiectele confecţionate cu acestea şi mijloacele de plată străine se depun la cea mai apropiată instituţie bancară.
(5) Titlurile de valoare interne, obiectele de artă sau de muzeu şi colecţiile de valoare se predau spre păstrare instituţiilor de specialitate.
(6) Obiectele prevăzute la alin. (4) şi (5) se predau în termen de 48 de ore de la ridicare. Dacă obiectele sunt strict necesare urmăririi penale, procedurii de cameră preliminară sau judecăţii, depunerea se face ulterior, dar nu mai târziu de 48 de ore de la pronunţarea în cauză a unei soluţii definitive.
(7) Obiectele sechestrate se păstrează până la ridicarea sechestrului.
(8) Sumele de bani rezultate din valorificarea făcută potrivit alin. (3), precum şi sumele de bani ridicate potrivit alin. (2) se depun în contul constituit potrivit legii speciale, în termen de cel mult 3 zile de la ridicarea banilor ori de la valorificarea bunurilor.
(9) Celelalte bunuri mobile sechestrate sunt puse sub sigiliu sau ridicate, putându-se numi un custode. (...)"



    5.1.3. Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale
    ART. 11

    "În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege, luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie."


    5.1.4. Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie
    ART. 20

    "În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune dintre cele prevăzute în prezentul capitol, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie."


    5.1.5. Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului
    ART. 32

    "În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune de spălare a banilor sau de finanţare a terorismului, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie."


    5.1.6. Codul de procedură civilă    Aplicabilitatea generală a Codului de procedură civilă    ART. 2

    "(1) Dispoziţiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă.
(2) De asemenea, dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare. (...)"


    TITLUL IV

    Măsuri asigurătorii şi provizorii
    CAP. I

    Sechestrul asigurător
    SECŢIUNEA 1

    Dispoziţii generale
    ART. 953
    Condiţii de înfiinţare
    "(1) Creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este constatată în scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat cerere de chemare în judecată. (...)"


    ART. 954
    Procedura de soluţionare
    "(1) (...) Creditorul nu este dator să individualizeze bunurile asupra cărora solicită să se înfiinţeze sechestrul."






    5.2. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului
    În cauză sunt incidente drepturile protejate de art. 1 paragrafele (1) şi (2) din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale:

    "(1) Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
(2) Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
    Totodată, prezintă relevanţă în cauză textul art. 6 paragraful (2) din convenţia menţionată: „Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.“
    Din studiul jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României rezultă că, sub aspectul concret al problemei de practică neunitară identificate, nu au fost pronunţate decizii relevante.
    În legătură cu textele convenţionale anterior menţionate se reţine însă că prin Decizia nr. 207 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 3 iunie 2015, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală şi a arătat (paragraful 17) că prin Decizia din 18 septembrie 2006, pronunţată în Cauza Mohammad Yassin Dogmoch împotriva Germaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că instituirea unui sechestru asigurător „nu reprezintă o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece atât stabilirea unor drepturi de creanţă ale unor terţi, cât şi confiscarea unor bunuri sunt măsuri ce urmează a fi luate ulterior, în cadrul unor proceduri separate“.
    În acelaşi sens, în paragraful 19 al deciziei anterior menţionate, instanţa de contencios constituţional a reţinut că „măsurile asigurătorii sunt o consecinţă a săvârşirii unei fapte penale şi constau în indisponibilizarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile prin instituirea unui sechestru asupra lor. Până la dovedirea vinovăţiei în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanţa dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii, întrucât acest lucru se poate realiza numai prin dispozitivul hotărârii care trebuie să cuprindă şi cele hotărâte cu privire la măsurile asigurătorii“.
    Se mai reţine, deopotrivă, că prin Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015, Curtea Constituţională a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, arătând că: „sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancţiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite, neavând, aşadar, caracter punitiv, ci eminamente preventiv“ (paragraful 16).
    Instanţa de contencios constituţional a reiterat concluzia anterior menţionată şi în cadrul Deciziei nr. 894 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 4 martie 2016, arătând că luarea măsurilor asigurătorii nu are semnificaţia stabilirii vinovăţiei celor ce săvârşesc fapte penale, înainte ca vinovăţia acestora să fie stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă (paragraful 24); totodată, a constatat că „ingerinţa generată prin dispunerea sechestrului asupra bunurilor imobile şi mobile ale suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul de proprietate, este reglementată prin lege, respectiv art. 249 şi următoarele din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept“ (paragraful 30).
    Nu în ultimul rând, faptul că luarea unei măsuri asigurătorii nu echivalează cu formularea unei acuzaţii penale - în sensul în
    care această noţiune a fost definită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Decizia din 23 aprilie 2009, pronunţată în Cauza Kamburov II împotriva Bulgariei (paragraful 22), ca „noţiune autonomă a Convenţiei“, independent de conotaţia pe care o are în sistemele naţionale de drept ale statelor contractante - a fost menţionat de instanţa europeană şi în Cauza Arcuri contra Italiei, arătându-se că astfel de proceduri, prin care nu se urmăreşte stabilirea unui grad de vinovăţie raportat la o infracţiune săvârşită, au o natură preventivă, neputând constitui o acuzaţie în materie penală.

    5.3. Poziţia exprimată de Direcţia agent guvernamental din cadrul Ministerul Afacerilor Externe
    Prin Adresa nr. L1/6.634 din 5 septembrie 2017, Direcţia agent guvernamental din cadrul Ministerul Afacerilor Externe a precizat că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu s-au identificat informaţii relevante referitoare la problema de drept în discuţie, ci au fost analizate alte aspecte referitoare la situaţia măsurilor asigurătorii în dreptul procesual penal român, în cauzele Iordăchescu contra României (Cererea nr. 32.899/09) şi Radu contra României (Cererea nr. 484/08), în care s-a constatat că nu a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului adiţional 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    Din verificarea jurisprudenţei indicate se reţine că, în Cauza Radu contra României, Curtea Europeană a stabilit, în esenţă, că Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, cu modificările şi completările ulterioare, conferă temei juridic legitim şi suficient pentru dispunerea, în cadrul procedurilor penale, a unor măsuri de confiscare specială privind bunurile (bani şi aur) aflate la domiciliul reclamantei, întrucât s-a considerat că aceste bunuri provin din săvârşirea de către soţul reclamantei a unor infracţiuni de trafic de persoane.
    Totodată, în cadrul Deciziei pronunţate la 15 iunie 2017 în Cauza Iordăchescu contra României, aceeaşi instanţă a arătat că, în ceea ce priveşte respectarea exigenţelor impuse de art. 1 din Protocolul adiţional 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, măsura confiscării speciale dispuse cu privire la un bun imobil aparţinând reclamantei, dar achiziţionat cu bani de la fiul său şi proveniţi din săvârşirea de infracţiuni de trafic de persoane şi proxenetism, apare ca fiind necesară pentru o bună administrare a justiţiei în contextul luptei împotriva traficului de persoane, întrucât urmăreşte un scop legitim, de interes social general, acela al prevenirii săvârşirii unor alte asemenea infracţiuni.


    6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, examinând problema de drept, constată că aceasta se referă la identificarea unui punct de vedere neunitar cu privire la caracterul obligatoriu sau facultativ al luării măsurilor asigurătorii de către instanţă în cursul judecăţii, când din verificările efectuate rezultă că inculpatul nu are niciun bun în patrimoniu, în cauzele penale pentru care legislaţia în vigoare prevede o astfel de obligaţie, cum sunt: cauzele în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitatea de exerciţiu restrânsă, cauzele ce au ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, cu modificările ulterioare, prin raportare la art. 11 din aceeaşi lege, infracţiunile de spălare a banilor sau de finanţare a actelor de terorism, potrivit art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 12 octombrie 2012, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi în cauzele care au ca obiect infracţiuni de corupţie şi asimilate infracţiunilor de corupţie, prevăzute în capitolul III din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, astfel cum dispune art. 20 din actul normativ menţionat.
    Fiind vorba despre o situaţie obiectivă (lipsa bunurilor din patrimoniul suspectului sau inculpatului) ce poate fi întâlnită relativ frecvent în practică, modul de soluţionare a chestiunii de drept ce face obiectul sesizării este de interes şi pentru situaţiile în care luarea măsurilor asigurătorii este facultativă, fiind lăsată la aprecierea instanţei de judecată, precum şi pentru ipotezele prevăzute de lege în care asemenea măsuri asigurătorii se dispun asupra bunurilor altor persoane şi ale persoanei responsabile civilmente.
    Instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie susţine că luarea măsurii asigurătorii depinde de existenţa unor bunuri în patrimoniul persoanei vizate de sechestru. Dacă ar fi acceptat acest punct de vedere, ar trebui să se înţeleagă că punerea în executare a măsurii sechestrului trebuie analizată ca o situaţie premisă a luării măsurii sechestrului, şi nu ca o consecinţă a dispunerii măsurii.
    Nicio dispoziţie din Codul de procedură penală ori din Codul de procedură civilă nu susţine necesitatea identificării prealabile a bunurilor în procedura sechestrului asigurător. Dimpotrivă, legea generală referitoare la sechestru, art. 954 din Codul de procedură civilă, vorbeşte explicit despre lipsa obligaţiei de a fi individualizate bunurile asupra cărora se solicită să se înfiinţeze sechestrul. Soluţia se impune în toate situaţiile, indiferent dacă legea prevede că luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie sau prevede că instituirea acestora este lăsată la latitudinea judecătorului ori procurorului, fiind susţinută şi de doctrina din materia procesual civilă: „În ce priveşte forma cererii, art. 954 alin. (1) teza a doua NCPC prevede că nu există obligativitatea individualizării în cererea de sechestru a bunurilor asupra cărora se solicită înfiinţarea măsurii asigurătorii. Această soluţie se justifică prin aceea că, la momentul solicitării înfiinţării sechestrului, creditorul nu poate fi obligat să cunoască în detaliu bunurile pe care le are debitorul său, această operaţiune fiind mai apropiată de momentul executării măsurii. Instituirea sechestrului este o măsură de urgenţă concepută a veni într-un moment de mare tensiune pentru creditor, care este confruntat cu pericolul creării sau sporirii stării de insolvabilitate a debitorului, iar orice investigaţii suplimentare cu privire la identificarea bunurilor susceptibile de punere sub sechestru ar fi de natură să îndepărteze şansele acestuia de a obţine o protecţie provizorie într-un timp util.
    Determinarea bunurilor ce vor fi puse sub sechestru revine executorului judecătoresc, în faza de executare a măsurii asigurătorii. Tot în această fază procesuală se vor discuta şi eventualele contestaţii ale debitorului cu privire la caracterul sesizabil/insesizabil al unor bunuri sechestrate, la compatibilitatea bunurilor puse sub sechestru cu mărimea creanţei reclamate de către creditor etc.“ (Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat. Vol. II - Art. 527-1134. Coordonatori Viorel Mihai Ciobanu. Marian Nicolae - p. 1.270).
    Modificarea procedurii de luare a măsurii sechestrului asigurător şi introducerea unei condiţii suplimentare (ca bunurile să existe şi să fie indicate de cel care solicită luarea măsurii) nu sunt susţinute nici de necesitatea corelării Codului de procedură penală cu Constituţia României (art. 53 din Constituţia României, republicată) şi nici de regulile procesului echitabil. Regimul executării măsurii sechestrului, de exemplu, existenţa unor categorii de bunuri asupra cărora măsura nu poate fi dispusă, ca şi proporţionalitatea măsurii cu scopul urmărit sunt condiţii pe care judecătorul le examinează indiferent dacă procedura sechestrului este prevăzută expres de lege sau este lăsată la latitudinea judecătorului sau procurorului.
    Instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă (de exemplu, în vederea confiscării bunurilor), ca modalitate de asigurare a interesului general, şi protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă.
    Proporţionalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii şi restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiţia decurge atât din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cât şi din art. 53 alin. (2) din Constituţia României, republicată (măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii). Acest punct de vedere este exprimat în practica Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Încheierea nr. 195 din data de 8 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 988/1/2016, şi, respectiv, Încheierea nr. 394 din data de 11 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.757/1/2016), apreciindu-se că atunci când se dispune luarea unei măsuri asigurătorii, inclusiv de către procuror în cursul urmăririi penale, trebuie avute în vedere mai multe valori implicate în cauză, respectiv se impune o evaluare a prejudiciului produs prin infracţiune, astfel încât valoarea bunurilor sechestrate ce ar urma să fie valorificată în vederea despăgubirii părţii civile să fie cât mai apropiată de valoarea prejudiciului pretins.
    În cadrul unei anchete penale, sechestrul asigurător vizează în principal garantarea executării unor eventuale creanţe ce vor fi recunoscute în favoarea unor terţi lezaţi prin acţiunea ce face obiectul judecăţii ori pentru a se garanta executarea unei eventuale sancţiuni constând în confiscarea unor bunuri. Totuşi, „(..) atât stabilirea unor drepturi de creanţă ale unor terţi, cât şi confiscarea sunt măsuri ce urmează a fi luate în cadrul unor proceduri separate, ulterioare, astfel încât procedura de instituire a sechestrului nu constituie o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală, în sensul art. 6 din Convenţie. Tot astfel, această procedură nu atinge nici problema de fond a unor drepturi şi obligaţii cu caracter civil, care fac obiectul procedurii principale, astfel încât litigiul privind instituirea unui sechestru nu intră nici în domeniul civil reglementat de art. 6 [din Convenţie], care nu este aplicabil în speţă (CEDO. Secţia a V-a, Decizia Dogmoch c. Germaniei, 8 septembrie 2006. 26.315/03, disponibilă pe www. legalis.ro).“ [Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, Vol. II - Art. 527-1134. Coordonatori Viorel Mihai Ciobanu. Marian Nicolae (p. 1.253)]
    În aceste condiţii, un prim aspect de interes pentru dezlegarea problemei de drept ce face obiectul sesizării este situaţia în care, la momentul instituirii măsurilor asigurătorii, în patrimoniul persoanei vizate de măsuri (suspect, inculpat, alte persoane sau persoana responsabilă civilmente) nu există bunuri, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii fiind chemat să stabilească dacă o atare inexistenţă constituie sau nu un impediment în dispunerea de măsuri asigurătorii.
    Analizând prevederile art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală, în raport cu celelalte dispoziţii ce reglementează măsurile asigurătorii, se constată că textul nu distinge între bunuri prezente sau viitoare şi nici nu limitează obiectul măsurilor asigurătorii la bunurile prezente, existente în patrimoniul persoanelor vizate de măsuri la momentul la care acestea au fost instituite.
    Cum scopul instituirii acestor măsuri, menţionat de art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, este unul de interes social general, rezultă că unde textul de lege nu distinge, nici instanţele nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguere, nec nos distinguere debemus), fiind pe deplin justificată includerea atât a bunurilor prezente, cât şi a bunurilor viitoare (care fie nu există încă, fie există, însă în patrimoniul unor terţi) sub imperiul măsurilor asigurătorii instituite.
    Deşi se poate considera că textul art. 254 din Codul de procedură penală se referă, în mod expres, la posibilitatea instituirii popririi asigurătorii asupra unor bunuri viitoare, în realitate, acest text tratează situaţia unor bunuri prezente, constând în creanţe ale persoanei vizate de poprire. Chiar şi aşa, nimic nu împiedică instituirea de măsuri asigurătorii în ipoteza inexistenţei sau lipsei bunurilor din patrimoniul persoanei cu privire la care se dispune măsura, întrucât, între momentul instituirii şi cel al punerii în executare, acest patrimoniu poate suferi transformări, prin includerea unor bunuri viitoare, mobile sau imobile, pentru care legea procesual penală nu conţine vreo dispoziţie de exceptare de la luarea şi, respectiv, executarea măsurilor asigurătorii, câtă vreme este asigurat scopul prevăzut de dispoziţiile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    De altfel, o eventuală excludere a bunurilor viitoare de la instituirea sau executarea măsurilor asigurătorii contravine însuşi scopului instituirii unor asemenea măsuri, astfel cum este prevăzut de lege. În realitate, existenţa sau inexistenţa bunurilor în patrimoniul suspectului, inculpatului, altor persoane sau persoanei responsabile civilmente nu interesează faza instituirii măsurilor asigurătorii, ci priveşte faza procesuală următoare, aceea a executării dispoziţiilor instanţei privind luarea unor asemenea măsuri, aspect care rezultă din prevederile art. 250-254 din Codul de procedură penală.
    Concret, din analiza dispoziţiilor art. 249, 251 şi 252 din Codul de procedură penală rezultă că dispoziţia de luare a măsurii asigurătorii este atributul procurorului, judecătorului de cameră preliminară sau instanţei de judecată şi reprezintă o fază procesuală distinctă de aducerea sa la îndeplinire.
    Acest lucru rezultă din interpretarea art. 253, 254 şi 255 din Codul de procedură penală, potrivit cărora identificarea şi evaluarea bunurilor supuse măsurilor asigurătorii se realizează în cadrul executării măsurii dispuse, de către organul competent să aducă la îndeplinire dispoziţia organului de urmărire penală sau a judecătorului de cameră preliminară ori a instanţei de judecată, după caz. Astfel, există o atribuţie stabilită în sarcina executorilor judecătoreşti prin art. 7 lit. e) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, constând în aplicarea măsurilor asigurătorii dispuse de instanţa judecătorească, text în acord cu dispoziţiile art. 213 alin. (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, care prevede, între altele, că măsurile asigurătorii dispuse de instanţele judecătoreşti sau de alte organe competente „se duc la îndeplinire în conformitate cu dispoziţiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător“.
    În acelaşi context al celor două faze procesuale, luarea măsurii şi punerea în executare a măsurii, se reţine că, prin Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 12 aprilie 2016, textul art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală a fost declarat parţial neconstituţional, deoarece nu prevedea posibilitatea contestării luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, considerându-se că lipsa unei căi de atac separate îndreptate împotriva însuşi fondului dispunerii măsurii contravine drepturilor consacrate de art. 21 alin. (1) şi (3), art. 44 şi art. 129 din Constituţia României, republicată. În acest sens, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a fost introdusă posibilitatea formulării căilor de atac împotriva luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, prin adăugarea în Codul de procedură penală a unui nou articol, 250^1, şi modificarea atât a textului art. 250 [prin introducerea alin. (5^1)], cât şi pe cel al art. 251 din actul normativ arătat.
    Totodată, se observă că art. 250 alin. (8) din Codul de procedură penală menţionează expres că o eventuală contestaţie formulată după rămânerea definitivă a hotărârii de instituire a unei măsuri asigurătorii mai poate privi doar maniera de aducere la îndeplinire a măsurii, mai exact, executarea măsurii, legea care guvernează o atare contestaţie la executare fiind legea civilă.
    Sub un al doilea aspect, referitor la opinia exprimată de prima orientare jurisprudenţială privind necesitatea întreprinderii unor verificări prealabile ale existenţei bunurilor care ar putea face obiectul măsurilor asigurătorii dispuse, se constată că dispoziţiile care reglementează condiţiile generale privind măsurile asigurătorii în procesul penal, cuprinse în titlul V capitolul III din Codul de procedură penală, nu includ necesitatea indicării prealabile a bunurilor aparţinând persoanei împotriva căreia se solicită luarea măsurii, după cum nu se prevede nici obligaţia instanţei de judecată sau organului de urmărire penală ca, prealabil dispunerii măsurii, să procedeze la identificarea in concreto a bunurilor asupra cărora se va institui măsura asigurătorie. Nici nu s-ar putea impune asemenea condiţii, câtă vreme, în raport cu scopul pentru care sunt instituite măsurile asigurătorii, precizat de art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, acestea reprezintă proceduri temporare, care trebuie să aibă în vedere caracterul dinamic al patrimoniului pe care îl vizează.
    Prin urmare, în lipsa unui text de lege care să prevadă o atare condiţie suplimentară în sarcina organului judiciar, nu se poate susţine necesitatea realizării de verificări prealabile la momentul instituirii măsurii asigurătorii, în scopul determinării existenţei şi identificării bunurilor din patrimoniul persoanei vizate de măsura respectivă, deoarece s-ar adăuga în mod nepermis la lege, aspect ce contravine principiului legalităţii procesului penal.
    Această concluzie derivă din economia textelor de lege aplicabile şi, în lipsa oricăror prevederi contrare, este valabilă atât în situaţia în care aplicarea măsurilor este facultativă, legea lăsând instituirea lor la aprecierea organului competent, cât şi în situaţia ce face obiectul prezentei sesizări, ce are în vedere ipoteza în care legea impune luarea măsurilor asigurătorii.
    Mai mult, din analiza textelor de lege incidente rezultă că, în cazurile în care, fie potrivit legilor speciale, fie în conformitate cu dispoziţiile art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală, instituirea de măsuri asigurătorii este obligatorie, instanţa de judecată sau organul de urmărire penală este ţinut să le dispună, chiar şi în situaţia în care se învederează că persoana cu privire la care se pune în discuţie luarea măsurii nu are, la data instituirii măsurii, bunuri în proprietate, întrucât condiţia existenţei bunurilor în patrimoniul persoanei cu privire la care se dispune măsura nu este prevăzută de lege şi orice conduită contrară ar contraveni scopului urmărit de lege prin instituirea obligatorie a unei asemenea măsuri.
    Cum sesizarea urmăreşte o dezlegare a problemei de drept analizate, care să asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către completul învestit cu soluţionarea recursului în interesul legii, soluţia legală nu poate fi decât cea a aplicării întocmai, fără adăugări, a textelor de lege incidente, anterior menţionate, care stabilesc, neechivoc, că măsura trebuie instituită în mod obligatoriu, în prezenţa circumstanţelor speciale impuse de art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală şi de legile speciale (infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005, cele prevăzute de art. 32 din Legea nr. 656/2002 şi de art. 20 din Legea nr. 78/2000).
    În considerarea celor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru judecarea recursului în interesul legii va admite recursul în interesul legii declarat de Curtea de Apel Braşov şi va stabili că atunci când se instituie măsuri asigurătorii în procesul penal nu este necesar să se indice sau să se dovedească ori să se individualizeze bunurile asupra cărora se înfiinţează măsura asigurătorie.

    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite recursul în interesul legii declarat de Curtea de Apel Braşov şi, în consecinţă, stabileşte că:
    Atunci când se instituie măsuri asigurătorii în procesul penal nu este necesar să se indice sau să se dovedească ori să se individualizeze bunurile asupra cărora se înfiinţează măsura asigurătorie.
    Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală.
    Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 octombrie 2017.



                    VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                    ILIE IULIAN DRAGOMIR
                    Magistrat-asistent,
                    Veronica Junger


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016