Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIE nr. 17 din 17 octombrie 2011 privind examinarea recursului in interesul legii, in vederea interpretarii si aplicarii unitare a dispozitiilor art. 160^8a alin. 2 teza a II-a si alin. 6 teza a II-a din Codul de procedura penala

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIE nr. 17 din 17 octombrie 2011 privind examinarea recursului in interesul legii, in vederea interpretarii si aplicarii unitare a dispozitiilor art. 160^8a alin. 2 teza a II-a si alin. 6 teza a II-a din Codul de procedura penala

EMITENT: INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE - COMPLETUL COMPETENT SA JUDECE RECURSUL IN INTERESUL LEGII
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 886 din 14 decembrie 2011

Comenteaza legea

Dosar nr. 23/2011


    Livia Doina Stanciu      - preşedintele Înaltei Curţi de
                               Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului
    Lavinia Curelea          - preşedintele Secţiei I civile
    Corina Michaela Jîjîie   - preşedintele delegat al Secţiei penale
    Gabriela Victoria Bîrsan - preşedintele Secţiei de contencios administrativ
                               şi fiscal
    Adrian Bordea            - preşedintele Secţiei a II-a civile
    Alixandri Vasile         - judecãtor, Secţia penalã
    Mariana Ghena            - judecãtor, Secţia penalã
    Ştefan Pistol            - judecãtor, Secţia penalã
    Sãndel Lucian Macavei    - judecãtor, Secţia penalã
    Niculina Alexandru       - judecãtor, Secţia penalã
    Ioana Bogdan             - judecãtor, Secţia penalã
    Georgeta Barbãlatã       - judecãtor raportor, Secţia penalã
    Geanina Cristina Arghir  - judecãtor, Secţia penalã
    Victor Cameniţã Paşca    - judecãtor, Secţia penalã
    Rodica Cosma             - judecãtor, Secţia penalã
    Cristina Rotaru          - judecãtor, Secţia penalã
    Livia Luminiţa Zglimbea  - judecãtor, Secţia penalã
    Angela Dragne            - judecãtor, Secţia penalã
    Ionuţ Matei              - judecãtor, Secţia penalã
    Raluca Moglan            - judecãtor, Secţia I civilã
    Romaniţa Vrânceanu       - judecãtor, Secţia I civilã
    Corina Alina Corbu       - judecãtor, Secţia de contencios administrativ
                               şi fiscal
    Carmen Frumuşelu         - judecãtor, Secţia de contencios administrativ
                               şi fiscal
    Viorica Trestianu        - judecãtor, Secţia a II-a civilã
    Elena Daniela Marta      - judecãtor, Secţia a II-a civilã

    Completul competent sã judece recursul în interesul legii ce formeazã obiectul Dosarului nr. 23/2011 este constituit conform art. 414^4 alin. 3 din Codul de procedurã penalã, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, raportat la art. 27^2 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativã a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificãrile şi completãrile ulterioare.
    Şedinţa completului este prezidatã de doamna judecãtor Livia Doina Stanciu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    Procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    La şedinţa de judecatã participã magistratul-asistent din cadrul Secţiilor Unite, doamna Cristina Pascu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativã a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificãrile şi completãrile ulterioare.
    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent sã judece recursul în interesul legii - a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea interpretãrii şi aplicãrii unitare a dispoziţiilor art. 160^8a alin. 2 teza a II-a şi alin. 6 teza a II-a din Codul de procedurã penalã, respectiv dacã, cu ocazia examenului de temeinicie efectuat în baza textului indicat, simpla constatare a subzistenţei temeiurilor în baza cãrora s-a dispus arestarea preventivã este suficientã sau, dimpotrivã, subzistenţa temeiurilor este o condiţie prealabilã, dupã verificarea cãreia se impune un examen de oportunitate pentru a determina dacã buna desfãşurare a procesului penal, ca scop al mãsurii preventive, se poate realiza şi prin liberarea provizorie.
    Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia şi pronunţarea unei decizii prin care sã se asigure interpretarea şi aplicarea unitarã a legii.

                                   ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constatã urmãtoarele:
    1. Problema de drept ce a generat practica neunitarã
    Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arãtat cã în practica judiciarã naţionalã nu existã un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 160^8a alin. 2 teza a II-a şi alin. 6 teza a II-a din Codul de procedurã penalã, respectiv dacã, la realizarea examenului de temeinicie în baza textului indicat, simpla constatare a subzistenţei temeiurilor în baza cãrora s-a dispus arestarea preventivã este suficientã sau, dimpotrivã, subzistenţa temeiurilor este o condiţie prealabilã, dupã verificarea cãreia se impune un examen de oportunitate pentru a determina dacã buna desfãşurare a procesului penal, ca scop al mãsurii preventive, se poate realiza şi prin liberarea provizorie.
    2. Examenul jurisprudenţial
    Prin recursul în interesul legii se aratã cã, în urma verificãrii jurisprudenţei la nivel naţional, a fost relevatã o practicã neunitarã cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 160^8a alin. 2 teza a II-a şi alin. 6 teza a II-a din Codul de procedurã penalã, sub aspectul realizãrii examenului de temeinicie în baza textului indicat, respectiv dacã simpla constatare a subzistenţei temeiurilor în baza cãrora s-a dispus arestarea preventivã este suficientã sau, dimpotrivã, subzistenţa temeiurilor este o condiţie prealabilã, dupã verificarea cãreia se impune un examen de oportunitate pentru a determina dacã buna desfãşurare a procesului penal, ca scop al mãsurii preventive, se poate realiza şi prin liberarea provizorie.
    3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecãtoreşti
    3.1.a) Unele instanţe, fãcând trimitere şi la scopul procesului penal, au apreciat cã, din constatarea subzistenţei temeiurilor care au determinat arestarea preventivã, se impune concluzia cã liberarea provizorie nu poate fi acordatã.
    În argumentarea acestei opinii, instanţele au apreciat cã simpla îndeplinire formalã a condiţiilor prevãzute la art. 160^2 din Codul de procedurã penalã nu poate duce automat la admiterea cererii, ci trebuie avute în vedere infracţiunile pentru care inculpatul este cercetat, amploarea şi complexitatea activitãţii infracţionale, perioada de timp în care aceasta s-a desfãşurat, criterii în raport cu care se apreciazã dacã mai subzistã ori nu temeiurile care au stat la baza luãrii mãsurii arestãrii preventive.
    3.1.b) La acelaşi punct de vedere au aderat şi instanţele care, deşi nu au analizat subzistenţa temeiurilor arestãrii preventive, au considerat cã atunci când temeiul arestãrii preventive l-a constituit art. 148 lit. f) din Codul de procedurã penalã, pericolul pentru ordinea publicã nu poate fi înlãturat decât prin privare de libertate, liberarea provizorie neputându-se dispune.
    În motivarea acestei soluţii, instanţele au apreciat cã pentru a putea fi admisã cererea trebuie analizatã şi condiţia ca lãsarea în libertate a inculpatului sã nu prezinte pericol concret pentru ordinea publicã, iar în cazul în care temeiul luãrii mãsurii arestãrii l-a reprezentat art. 148 lit. f) din Codul de procedurã penalã, este necesar, pentru a se putea dispune liberarea provizorie, ca acest pericol sã nu mai subziste, considerându-se cã deşi în mod formal pentru admiterea cererii de liberare provizorie legea prevede îndeplinirea numai a anumitor condiţii, din analiza de ansamblu a dispoziţiilor legale aplicabile în materie rezultã şi o condiţie implicitã şi anume aceea ca lãsarea în libertate a unei persoane sã nu prezinte pericol pentru ordinea publicã, caz în care pericolul nu poate fi înlãturat decât prin privare de libertate.
    3.1.c) Alte instanţe au apreciat, dimpotrivã, cã subzistenţa temeiurilor în baza cãrora a fost dispusã arestarea preventivã este o condiţie fãrã de care instituţia liberãrii provizorii nu este incidentã, o modificare sau încetare a acestor temeiuri atrãgând aplicarea altor instituţii de drept procesual penal, respectiv înlocuirea ori revocarea arestãrii preventive, iar ceea ce se impune a fi examinat în vederea admiterii cererii de liberare provizorie este dacã buna desfãşurare a procesului penal poate fi asiguratã şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
    În susţinerea acestui punct de vedere, instanţele au apreciat cã acordarea liberãrii provizorii are ca premisã tocmai menţinerea temeiurilor care au stat la baza arestãrii preventive, liberarea provizorie presupunând existenţa mãsurii arestãrii preventive, luatã în condiţii de legalitate şi temeinicie şi menţinutã în aceleaşi condiţii, organul judiciar apreciind cã prelungirea ori menţinerea stãrii de arest nu mai apare necesarã, liberarea devenind posibilã sub rezerva respectãrii anumitor condiţii, instanţa urmând sã verifice dacã scopul procesului penal ar putea fi alterat prin punerea în libertate a inculpatului, având în vedere şi dispoziţiile art. 136 din Codul de procedurã penalã.
    3.1.d) Acelaşi punct de vedere a fost exprimat şi de instanţele care, dupã constatarea expresã a faptului cã se menţin temeiurile arestãrii preventive, au admis cererea de liberare provizorie.
    Pentru a dispune astfel, instanţele au apreciat cã acordarea liberãrii provizorii nu este împiedicatã de menţinerea temeiurilor care au determinat arestarea preventivã, întrucât dacã acestea ar fi încetat ori s-ar fi modificat, respectiva mãsurã ar fi trebuit revocatã, respectiv, înlocuitã, ceea ce se impune analizat fiind dacã scopul mãsurii preventive poate fi realizat şi prin liberare provizorie, cu impunerea unui control judiciar care, prin conţinutul concret al obligaţiilor care îl compun, se înfãţişeazã ca o adevãratã alternativã legalã la însãşi arestarea preventivã.
    3.1.e) În opoziţie cu acest din urmã punct de vedere, alte instanţe au admis cereri de liberare provizorie pe considerentul cã pericolul pentru ordinea publicã s-a diminuat cu trecerea timpului ori cã lãsarea în libertate a inculpatului nu mai prezintã un pericol concret pentru ordinea publicã, chiar şi atunci când printre temeiurile în baza cãrora s-a dispus arestarea preventivã, alãturi de cele ale art. 148 lit. f) au fost avute în vedere şi dispoziţiile art. 148 lit. a) sau d) din Codul de procedurã penalã.
    În motivarea soluţiilor dispuse instanţele au considerat cã pericolul social concret avut în vedere la luarea mãsurii arestãrii s-a diminuat în timp, iar sustragerea inculpatului de la urmãrirea penalã nu mai este de actualitate şi cã aspectele legate de revolta faţã de ignorarea valorilor sociale şi percepţia publicã faţã de necesitatea unei reacţii din partea autoritãţii judiciare s-au atenuat ori au dispãrut. Alte instanţe au considerat cã nu mai existã probe din care sã rezulte cã lãsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publicã ori cã temeiurile avute în vedere iniţial la luarea mãsurii arestãrii nu se mai menţin în totalitate datoritã faptului cã cele mai importante probatorii din cauzã au fost deja administrate.
    3.2. În fine, unele instanţe au concluzionat în sensul cã liberarea provizorie nu se poate acorda atunci când arestarea preventivã a fost dispusã în temeiul art. 148 lit. a), b) sau d) din Codul de procedurã penalã, chiar dacã a fost avut în vedere la luarea mãsurii şi cazul prevãzut la art. 148 lit. f) din acelaşi cod.
    Acest punct de vedere a fost argumentat pe dispoziţiile art. 160^2 alin. 2 teza I din Codul de procedurã penalã, potrivit cãrora liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordã în cazul în care existã date din care rezultã necesitatea de a-l împiedica pe inculpat sã sãvârşeascã alte infracţiuni, condiţie apreciatã ca fiind îndeplinitã în situaţia în care temeiul în baza cãruia s-a dispus arestarea preventivã a fost art. 148 lit. d) din Codul de procedurã penalã. S-a argumentat cã liberarea provizorie nu se poate dispune atunci când sunt indicii cã inculpatul s-ar putea sustrage de la urmãrirea penalã sau de la judecatã, ipotezã avutã în vedere atunci când arestarea preventivã a fost întemeiatã pe dispoziţiile art. 148 lit. a) din Codul de procedurã penalã, şi nici în cazul în care din actele dosarului rezultã cã inculpatul ar putea zãdãrnici aflarea adevãrului prin influenţarea unui martor, considerent avut în vedere atunci când mandatul de arestare preventivã a fost dat în temeiul art. 148 lit. b) din Codul de procedurã penalã.
    4. Opinia procurorului general
    Procurorul general a opinat în sensul cã instanţa de judecatã, cu ocazia examenului de temeinicie al cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, dacã constatã cã mai subzistã temeiurile care au impus arestarea preventivã, este obligatã sã verifice în ce mãsurã buna desfãşurare a procesului penal este ori nu împiedicatã de admiterea cererii; dacã constatã cã nu mai subzistã ori s-au schimbat temeiurile care au impus arestarea preventivã, va dispune revocarea, respectiv înlocuirea arestãrii preventive.
    În ipoteza în care temeiul arestãrii preventive l-a constituit unul sau mai multe dintre cazurile prevãzute la art. 148 lit. a), b), c) sau d) din Codul de procedurã penalã, exclusiv, cererea de liberare provizorie este inadmisibilã.
    S-a argumentat cã analiza temeiniciei cererii de liberare presupune verificarea îndeplinirii condiţiilor prevãzute la art. 160^2 alin. 2 din Codul de procedurã penalã, dar şi a aptitudinii pe care aceastã mãsurã o va avea de a asigura efectiv scopul mãsurilor preventive, astfel cum sunt acestea reglementate de dispoziţiile art. 136 alin. 1 din Codul de procedurã penalã, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 160^5 alin. 4 lit. b) şi alin. 6 din Codul de procedurã penalã.
    Astfel, s-a concluzionat cã pentru a se putea dispune liberarea provizorie este obligatoriu ca mãsura arestãrii sã fi fost legal luatã, prelungitã şi menţinutã, iar temeiurile arestãrii sã subziste la momentul analizei cererii de liberare, dispoziţiile legale care reglementeazã liberarea provizorie trebuind corelate cu dispoziţiile art. 139 alin. 1 din Codul de procedurã penalã, care vizeazã înlocuirea mãsurii arestãrii atunci când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea acestei mãsuri, precum şi cu cele ale art. 139 alin. 2 din acelaşi cod, care prevãd revocarea mãsurii preventive atunci când, printre altele, nu mai existã vreun temei care sã justifice menţinerea ei, în niciuna dintre cele douã ipoteze anterior enunţate liberarea provizorie nefiind soluţia legalã.
    S-a menţionat, de asemenea, cã deşi verificarea menţinerii temeiurilor în baza cãrora s-a dispus arestarea trebuie efectuatã, aceasta nu este suficientã, simpla constatare a subzistenţei acestora neconducând automat la respingerea cererii de liberare, judecãtorul învestit cu soluţionarea cererii de liberare provizorie trebuind sã verifice modul în care scopul mãsurii preventive poate fi atins şi prin liberarea provizorie.
    Totodatã, având în vedere dispoziţiile art. 160^2 alin. 2 din Codul de procedurã penalã şi ale art. 136 alin. 1 şi 2 din Codul de procedurã penalã s-a apreciat cã liberarea provizorie nu poate fi acordatã în ipoteza luãrii mãsurii arestãrii preventive întemeiate pe dispoziţiile art. 148 lit. a) (inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmãrire sau de la judecatã ori existã date cã va încerca sã fugã sau sã se sustragã în orice mod de la urmãrirea penalã, de la judecatã ori de la executarea pedepsei), iar dispoziţiile art. 160^2 alin. 2 din Codul de procedurã penalã fac inadmisibilã liberarea provizorie în ipoteza în care arestarea preventivã a fost întemeiatã pe dispoziţiile art. 148 lit. b) (existã date cã inculpatul încearcã sã zãdãrniceascã în mod direct sau indirect aflarea adevãrului prin influenţarea unei pãrţi, a unui martor ori expert sau prin distrugerea, alterarea ori sustragerea mijloacelor materiale de probã), art. 148 lit. c) (existã date cã inculpatul pregãteşte sãvârşirea unei noi infracţiuni) ori art. 148 lit. d) din Codul de procedurã penalã (inculpatul a sãvârşit cu intenţie o nouã infracţiune), în cazurile anterior expuse singurele soluţii legale care se pot pronunţa fiind fie menţinerea stãrii de arest preventiv, în ipoteza în care subzistã temeiurile avute în vedere la luarea acestei mãsuri, fie înlocuirea/revocarea mãsurii arestãrii, în ipoteza în care aceste temeiuri s-au modificat, respectiv au dispãrut.
    Referitor la situaţia în care temeiul luãrii mãsurii arestãrii l-a constituit cazul prevãzut de art. 148 lit. f) din Codul de procedurã penalã, instanţa învestitã cu soluţionarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune trebuie sã verifice dacã buna desfãşurare a procesului penal este ori nu afectatã de liberarea învinuitului sau inculpatului, problema subzistenţei pericolului pentru ordinea publicã pe care lãsarea în libertate a persoanei cercetate îl reprezintã fãcând parte din analiza preliminarã a cererii de liberare provizorie; în cazul în care se constatã cã acest pericol s-a diminuat ori a dispãrut, soluţia legalã este de înlocuire a mãsurii arestãrii preventive cu o altã mãsurã preventivã, respectiv de revocare a mãsurii arestãrii, iar nu de admitere a cererii de liberare provizorie.
    5. Raportul asupra recursului în interesul legii
    Punctul de vedere exprimat de judecãtorul raportor a fost în sensul cã instanţa de judecatã, cu ocazia examenului de temeinicie al cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, dacã constatã cã subzistã temeiurile care au impus arestarea preventivã ori cã acestea s-au modificat, total sau parţial, va verifica în ce mãsurã buna desfãşurare a procesului penal este ori nu împiedicatã de judecarea inculpatului în stare de liberare provizorie sub control judiciar/cauţiune, iar dacã se constatã cã nu mai subzistã temeiurile care au impus arestarea preventivã, se va dispune revocarea arestãrii preventive.
    În susţinerea acestei opinii s-a argumentat cã raţiunea liberãrii provizorii constã în garantarea libertãţii individuale în procesul penal şi presupune adoptarea unei mãsuri care, fãrã a fi privativã de libertate, poate asigura desfãşurarea normalã a procesului penal, în condiţiile în care se apreciazã cã, deşi temeiurile pentru luarea mãsurii arestãrii preventive subzistã, totuşi, datoritã unor temeiuri legate de persoana inculpatului şi de circumstanţele cauzei, nu mai este necesarã privarea de libertate, prevenţia putând fi realizatã prin restrângerea unor drepturi, instituţia liberãrii provizorii având caracter provizoriu şi facultativ. În acest sens au fost invocate prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenţia Europeanã pentru Apãrarea Drepturilor şi a Libertãţilor Fundamentale şi dispoziţiile art. 136 alin. 1 şi 2 din Codul de procedurã penalã şi s-a subliniat, în esenţã, cã detenţia preventivã trebuie sã aibã un caracter excepţional şi nu trebuie sã se prelungeascã dincolo de limitele rezonabile, instanţele având obligaţia de a analiza posibilitatea dispunerii unor mãsuri alternative cum ar fi liberarea provizorie.
    Totodatã, din analiza normelor interne în materie s-a apreciat cã art. 160^2 şi 160^6 din Codul de procedurã penalã reglementeazã condiţiile de formã şi de fond ale liberãrii provizorii, iar examinarea şi admiterea în principiu a cererii de liberare provizorie sunt prevãzute în art. 160^8 din Codul de procedurã penalã, instanţa verificând, într-o primã fazã, dacã sunt îndeplinite condiţiile prevãzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a acesteia, iar apoi, în faza a doua, soluţionându-se cererea, dupã ascultarea învinuitului sau inculpatului, verificându-se îndeplinirea condiţiilor prevãzute de lege referitoare la temeinicia acesteia.
    S-a menţionat cã examinarea pe fond a cererii de liberare provizorie presupune, în primul rând, verificarea prealabilã a subzistenţei temeiurilor în baza cãrora s-a dispus arestarea preventivã, întrucât pentru a se putea dispune liberarea provizorie este obligatoriu ca mãsura arestãrii sã fi fost legal luatã, prelungitã şi menţinutã, în caz contrar fiind incidente dispoziţiile art. 139 alin. 2 din acelaşi cod, care prevãd revocarea mãsurii atunci când, printre altele, nu mai existã vreun temei care sã justifice menţinerea ei, un argument de text în sprijinul acestui punct de vedere fiind dat de dispoziţiile art. 160^5 alin. 4 lit. b) şi alin. 6 din Codul de procedurã penalã.
    S-a apreciat, de asemenea, cã în cazul modificãrii, totale sau parţiale, a temeiurilor care au stat la baza luãrii mãsurii arestãrii preventive nu sunt incidente exclusiv dispoziţiile art. 139 alin. 1 din Codul de procedurã penalã referitoare la înlocuirea arestãrii preventive, fiind posibilã şi liberarea provizorie (numai dacã sunt îndeplinite şi condiţiile - pozitive şi negative - prevãzute de art. 160^2 alin. 1 şi 2 din Codul de procedurã penalã, precum şi cerinţa oportunitãţii ce se desprinde din corelarea dispoziţiilor art. 160^2 alin. 2 cu cele ale art. 136 alin. 1 din acelaşi cod), deoarece atât obligarea de a nu pãrãsi localitatea ori ţara (mãsuri preventive cu care se poate înlocui arestarea preventivã în cazul prevãzut la art. 139 alin. 1 din Codul de procedurã penalã), cât şi liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune (mãsuri alternative care asigurã scopul mãsurilor preventive) au acelaşi scop şi finalitate, respectiv asigurã buna desfãşurare a procesului penal cu inculpatul în stare de libertate, permiţând în acelaşi timp, prin existenţa garanţiilor stabilite de lege şi/sau de instanţã, controlul asupra prezentãrii inculpatului în faţa organului judiciar, împiedicarea acestuia sã zãdãrniceascã aflarea adevãrului prin influenţarea unor martori ori experţi, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probã ori sãvârşirea altor infracţiuni; mãsurile preventive prevãzute de art. 145 şi 145^1 din Codul de procedurã penalã se suprapun practic cu mãsurile alternative prevãzute la art. 160^2 şi 160^4 din acelaşi cod, cuprinzând obligaţii asemãnãtoare instituite în sarcina inculpatului.
    S-a argumentat cã analiza temeiniciei cererii de liberare presupune, în al doilea rând, atât verificarea îndeplinirii condiţiilor - pozitive şi negative - prevãzute la art. 160^2 alin. 1 şi 2 din Codul de procedurã penalã, cât şi a aptitudinii pe care aceastã mãsurã o va avea de a asigura efectiv scopul mãsurilor preventive, respectiv oportunitatea acesteia, sens în care instanţa trebuie sã se raporteze atât la elementele ce privesc faptele pentru care este cercetat, cât mai ales la datele care circumstanţiazã persoana inculpatului.
    S-a concluzionat în sensul cã, analizând temeinicia cererii de liberare provizorie atât prin prisma textelor de lege incidente din dreptul intern, cât şi a jurisprudenţei CEDO, judecãtorul poate constata cã mãsura liberãrii provizorii este suficientã pentru buna desfãşurare a procesului penal, putând fi dispusã indiferent de temeiul care a stat la baza arestãrii preventive, dupã constatarea îndeplinirii condiţiilor formale de admisibilitate, precum şi îndeplinirea cerinţelor de legalitate, temeinicie şi oportunitate.
    6. Înalta Curte:
    Dupã cum rezultã din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. 1 şi 2 din Codul de procedurã penalã, scopul mãsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfãşurãri a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului ori inculpatului de la urmãrirea penalã, de la judecatã sau de la executarea pedepsei, acesta putând fi atins şi prin liberarea provizorie sub control judiciar ori pe cauţiune.
    În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 5 paragraful 3 din Convenţia Europeanã pentru Apãrarea Drepturilor Omului şi a Libertãţilor Fundamentale, care prevãd cã persoana arestatã sau reţinutã beneficiazã, printre altele, de dreptul de a putea fi eliberatã în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonatã unei garanţii care sã asigure prezentarea persoanei în cauzã la audiere.
    Referitor la reglementãrile interne în materie, se constatã cã art. 160^6 şi art. 160^2 alin. 1 şi 2 din Codul de procedurã penalã prevãd condiţiile concrete în care aceasta poate fi acordatã.
    Astfel, liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune reprezintã o mãsurã procesualã alternativã la mãsurile preventive privative de libertate a cãrei acordare este lãsatã la latitudinea instanţei (art. 160^2 alin. 1 din Codul de procedurã penalã) şi care presupune îndeplinirea unor condiţii expres reglementate privind cuantumul pedepsei închisorii pentru infracţiunea comisã, forma de vinovãţie cu care aceasta a fost sãvârşitã şi inexistenţa datelor din care sã rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat sã sãvârşeascã alte infracţiuni ori cã acesta va încerca sã zãdãrniceascã aflarea adevãrului prin influenţarea unor pãrţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probã sau prin alte asemenea fapte.
    Totodatã, dispoziţiile art. 160^6 alin. 2 din Codul de procedurã penalã reglementeazã condiţiile formale de admisibilitate ale cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, condiţii care privesc elementele de conţinut ale cererii (numele, prenumele, domiciliul şi calitatea persoanei care formuleazã cererea, precum şi menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor legii privitoare la cazurile de revocare a liberãrii provizorii).
    De asemenea, din interpretarea coroboratã a dispoziţiilor legale ce reglementeazã instituţia juridicã a liberãrii provizorii se reţine cã o condiţie esenţialã şi prealabilã formulãrii unei cereri de liberare provizorie, care reiese implicit din conţinutul normelor în materie, o constituie preexistenţa mãsurii arestãrii preventive legal luatã (sau, dupã caz, prelungitã ori menţinutã) faţã de învinuit sau inculpat.
    În ceea ce priveşte procedura de examinare a cererilor de liberare provizorie se reţine cã prevederile art. 160^8 din Codul de procedurã penalã reglementeazã examinarea şi admiterea în principiu a cererii, respectiv dacã sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate în principiu a acesteia, iar apoi, în faza a doua, se soluţioneazã cererea, dupã ascultarea învinuitului sau inculpatului, verificându-se îndeplinirea condiţiilor prevãzute de lege referitoare la temeinicia acesteia.
    Îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a unei cereri de liberare provizorie determinã posibilitatea instanţei de a acorda sau nu liberarea provizorie sub control judiciar, iar nu obligativitatea acordãrii acesteia. Pentru a stabili dacã se poate acorda liberarea provizorie, instanţa trebuie sã verifice, pe lângã îndeplinirea condiţiilor formale, şi îndeplinirea condiţiilor de fond, respectiv temeinicia cererii de liberare provizorie.
    Aşadar, prevederile legale incidente permit concluzia cã acordarea liberãrii provizorii reprezintã o vocaţie şi nu un drept al învinuitului sau inculpatului, doar instanţa fiind în mãsurã sã aprecieze asupra oportunitãţii dispunerii acestei mãsuri, aprecierea în acest sens presupunând un examen al cauzei concrete cu privire la fapta pentru care s-a dispus arestarea învinuitului ori inculpatului, calitatea acestuia, modul de sãvârşire a faptei, natura acesteia, circumstanţele concrete ale cauzei şi cele privind persoana învinuitului sau inculpatului. Dispoziţiile art. 5 paragraful 3 din Convenţia Europeanã pentru Apãrarea Drepturilor Omului şi a Libertãţilor Fundamentale nu instituie o obligaţie de acordare a liberãrii provizorii în cursul procedurii judiciare, iar luarea mãsurilor alternative celor privative de libertate se subsumeazã în mod obligatoriu realizãrii scopurilor acestora.
    Examinarea pe fond a cererii de liberare provizorie presupune, în primul rând, verificarea prealabilã a subzistenţei temeiurilor în baza cãrora s-a dispus arestarea preventivã, întrucât pentru a se putea dispune liberarea provizorie este obligatoriu ca mãsura arestãrii sã fi fost legal luatã, prelungitã şi menţinutã. În caz contrar sunt incidente dispoziţiile art. 139 alin. 2 din acelaşi cod, care prevãd revocarea mãsurii atunci când, printre altele, nu mai existã vreun temei care sã justifice menţinerea ei.
    Analiza temeiniciei cererii de liberare presupune, în al doilea rând, atât verificarea îndeplinirii condiţiilor prevãzute la art. 160^2 din Codul de procedurã penalã, cât şi a aptitudinii pe care aceastã mãsurã o va avea de a asigura realizarea efectivã a scopului mãsurilor preventive, astfel cum acesta este reglementat de dispoziţiile art. 136 alin. 1 cu trimitere la alin. 2 din Codul de procedurã penalã, respectiv oportunitatea acestei mãsuri. Deşi Codul de procedurã penalã şi Convenţia Europeanã a Drepturilor Omului garanteazã dreptul persoanei acuzate de a obţine liberarea în cursul procedurii, aprecierea cu privire la oportunitatea unei asemenea cereri aparţine instanţei de judecatã, prin raportare la condiţiile de admisibilitate şi având în vedere necesitatea bunei desfãşurãri a procesului penal.
    În absenţa unor criterii legale care ar trebui sã stea la baza aprecierii organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar a inculpatului, instanţa trebuie sã se raporteze atât la elementele ce privesc faptele pentru care este cercetat, cât şi la datele care circumstanţiazã persoana inculpatului.
    Pentru punerea în libertate provizorie trebuie sã fie reţinute nu numai aspecte referitoare la gravitatea faptei de care este acuzat un învinuit sau inculpat, ci trebuie cercetate toate circumstanţele apte a conduce la concluzia cã, într-o cauzã concretã, existã ori nu temeiuri care sã justifice o derogare de la regula judecãrii în stare de libertate. Aceasta deoarece, deşi inclusiv prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se admite cã prin gravitatea deosebitã a acuzaţiilor şi prin reacţia publicului la acestea se justificã o detenţie provizorie cel puţin o perioadã de timp, la menţinerea mãsurii arestãrii preventive pe parcursul desfãşurãrii procesului penal trebuie avute în vedere o categorie de riscuri care ar afecta ordinea publicã, fie prin inducerea unui sentiment de îngrijorare în rândul publicului, fie prin crearea, menţinerea sau amplificarea unei stãri de tensiune în rândul colectivitãţii, riscul de recidivã ori necesitatea bunei desfãşurãri a procesului penal.
    Totodatã, judecãtorul trebuie sã aprecieze în funcţie de datele concrete din dosar dacã temeiurile iniţiale justificã sau nu în continuare privarea de libertate, având în vedere probele administrate nemijlocit, gravitatea faptei, pericolul concret pentru ordinea publicã demonstrat prin probe, impactul social al faptei reţinute în sarcina inculpatului, limitele de pedeapsã, durata arestului, persoana inculpatului, vârsta, antecedente penale şi sãnãtatea acestuia.
    Astfel, gravitatea unei acuzaţii nu este prin sine însãşi un motiv pertinent şi suficient pentru a justifica privarea de libertate, decât dacã se bazeazã pe date concrete, de naturã sã demonstreze cã eliberarea persoanei deţinute preventiv ar crea un pericol real pentru ordinea publicã, iar dupã trecerea unei perioade de timp de la data luãrii mãsurii respective detenţia provizorie nu mai poate fi menţinutã exclusiv în considerarea naturii infracţiunilor şi a impactului lor asupra ordinii publice.
    De asemenea, reacţia opiniei publice nu poate sã justifice, în mod singular, privarea de libertate, acceptarea concluziei contrare echivalând cu a considera cã o persoanã acuzatã de fapte de o anumitã gravitate ar trebui menţinutã în stare de arest pânã la pronunţarea unei hotãrâri pe fond de cãtre instanţa de judecatã, fãrã posibilitatea liberãrii acesteia în cursul procedurii.
    În concluzie, analizând temeinicia cererii de liberare provizorie atât prin prisma textelor de lege incidente din dreptul intern, cât şi a jurisprudenţei instanţei europene, judecãtorul poate constata cã mãsura liberãrii provizorii este suficientã pentru buna desfãşurare a procesului penal, fiind o mãsurã restrictivã de drepturi şi libertãţi care, prin seria de obligaţii ce pot fi stabilite de instanţã în sarcina inculpatului şi prin posibilitatea revocãrii ei, în cazul sãvârşirii de noi infracţiuni sau încãlcãrii obligaţiilor fixate, asigurã garanţiile respectãrii acestora şi a realizãrii finalitãţii avute în vedere de legiuitor.
    Rezultã, aşadar, cã liberarea provizorie poate fi dispusã indiferent de temeiul care a stat la baza arestãrii preventive, dupã constatarea îndeplinirii condiţiilor formale de admisibilitate, precum şi îndeplinirea cerinţelor de legalitate, temeinicie şi oportunitate, neputând fi acceptatã opinia în sensul cã în ipoteza în care temeiul arestãrii preventive l-a constituit unul sau mai multe dintre cazurile prevãzute la art. 148 lit. a), b), c) sau d) din Codul de procedurã penalã, cererea de liberare provizorie este inadmisibilã. Acesta întrucât condiţiile formale prevãzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a cererii de liberare provizorie sunt cele cuprinse în art. 160^6 din Codul de procedurã penalã, iar o cerere poate fi inadmisibilã doar în situaţia în care nu este obiectiv încuviinţatã de lege, când lipseşte legitimitatea subiectivã a celui care o foloseşte sau atunci când din datele cauzei rezultã inutilitatea ei funcţionalã, în sensul cã nu poate produce efectele pe care legea a înţeles sã i le atribuie în cazul respectiv.
    Pe de altã parte nu se poate susţine cã dacã mãsura arestãrii preventive a fost dispusã legal şi apoi prelungitã/menţinutã în aceleaşi condiţii, nu se poate formula o cerere de liberare provizorie întrucât ar exista autoritate de lucru judecat, deoarece cererea de liberare provizorie are obiect şi finalitate diferitã, liberarea provizorie presupunând subzistenţa temeiurilor în baza cãrora a fost luatã mãsura arestãrii.
    Astfel, dupã constatarea îndeplinirii cerinţelor de admisibilitate prevãzute la art. 160^6 din Codul de procedurã penalã, a condiţiei pozitive prevãzute la alin. 1 al art. 160^2 din Codul de procedurã penalã, precum şi a subzistenţei temeiurilor care au stat la baza luãrii mãsurii preventive, judecãtorul va verifica, în cadrul examenului de temeinicie a cererii, în funcţie de împrejurãrile concrete ale cauzei în discuţie, dacã existã sau nu date din care sã rezulte necesitatea de a-l împiedica pe inculpat sã sãvârşeascã alte infracţiuni ori cã acesta va încerca sã zãdãrniceascã aflarea adevãrului prin influenţarea unor pãrţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probã sau prin alte asemenea fapte, respectiv în ce mãsurã buna desfãşurare a procesului penal este ori nu împiedicatã de punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune a învinuitului ori inculpatului.

    Pentru considerentele arãtate, în temeiul art. 414^4 şi 414^5 din Codul de procedurã penalã, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010,

                   ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                            În numele legii
                                DECIDE:

    Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în consecinţã:
    În interpretarea şi aplicarea unitarã a dispoziţiilor art. 160^8a alin. 2 teza a II-a şi alin. 6 teza a II-a din Codul de procedurã penalã stabileşte cã:
    Instanţa de judecatã, în cadrul examenului de temeinicie a cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, în cazul în care constatã cã temeiurile care au determinat arestarea preventivã subzistã, verificã în ce mãsurã buna desfãşurare a procesului penal este ori nu împiedicatã de punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune a învinuitului ori inculpatului.
    Obligatorie, potrivit art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedurã penalã.
    Pronunţatã în şedinţã publicã astãzi, 17 octombrie 2011.

                             PREŞEDINTELE
                   ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
                          LIVIA DOINA STANCIU

                          Magistrat-asistent,
                             Cristina Pascu

                               ----------

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIE nr. 17 din 17 octombrie 2011

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"