Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:  DECIZIE nr. 17 din 13 iunie 2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru interpretarea art. 1, art. 21 şi art. 26 lit. h) raportat la art. 64 din Legea nr. 94/1992, a dispoziţiilor art. 132, art. 138 alin. (5), art. 142, 148, 151 şi 152 din Legea nr. 62/2011 şi a prevederilor art. 229 alin. (4), art. 254 şi 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIE nr. 17 din 13 iunie 2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru interpretarea art. 1, art. 21 şi art. 26 lit. h) raportat la art. 64 din Legea nr. 94/1992, a dispoziţiilor art. 132, art. 138 alin. (5), art. 142, 148, 151 şi 152 din Legea nr. 62/2011 şi a prevederilor art. 229 alin. (4), art. 254 şi 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii

EMITENT: ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 993 din 9 decembrie 2016
Comenteaza legea

    Dosar nr. 1.151/1/2006

    Judecător Iulia Cristina Tarcea - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie
                                      şi Justiţie, preşedintele completului
    Judecător Lavinia Curelea       - preşedintele Secţiei I civile
    Judecător Roxana Popa           - preşedintele delegat al Secţiei a II-a
                                      civile
    Judecător Ionel Barbă           - preşedintele Secţiei de contencios
                                      administrativ şi fiscal
    Simona Lala Cristescu           - judecător la Secţia I civilă
    Carmen Elena Popoiag            - judecător la Secţia I civilă
    Elena Floarea                   - judecător la Secţia I civilă
    Eugenia Puşcaşiu                - judecător la Secţia I civilă
    Rodica Susanu                   - judecător la Secţia I civilă
    Cosmin Horia Mihăianu           - judecător la Secţia a II-a civilă
    Constantin Brânzan              - judecător la Secţia a II-a civilă
    Ileana Izabela Dolache          - judecător la Secţia a II-a civilă
    Nela Petrişor                   - judecător la Secţia a II-a civilă
    Monica Ruxandra Duţă            - judecător la Secţia a II-a civilă
    Cristian Daniel Oana            - judecător la Secţia de contencios
                                      administrativ şi fiscal
    Emanuel Albu                    - judecător la Secţia de contencios
                                      administrativ şi fiscal
    Liliana Vişan                   - judecător la Secţia de contencios
                                      administrativ şi fiscal
    Iuliana Rîciu                   - judecător la Secţia de contencios
                                      administrativ şi fiscal
    Iuliana Măiereanu               - judecător la Secţia de contencios
                                      administrativ şi fiscal


    Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 1.151/1/2016, la care au fost conexate dosarele nr. 1.152/1/2016, 1.247/1/2016 şi 1.642/1/2016, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. 8 din Codul de procedură civilă şi ale art. 27^5 alin. 1 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
    Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizările formulate de Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă în dosarele nr. 4.024/118/2015 şi 3.927/118/2015 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru interpretarea art. 1, art. 21 şi art. 26 lit. h) raportat la art. 64 din Legea nr. 94/1992, a dispoziţiilor art. 132, art. 138 alin. (5), art. 142, 148, 151 şi 152 din Legea nr. 62/2011 şi a prevederilor art. 229 alin. (4), art. 254 şi 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii în sensul de a stabili dacă o decizie a Curţii de Conturi, emisă în exercitarea atribuţiilor sale de control, prin care se stabileşte că anumite drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unei instituţii publice finanţate integral din venituri proprii (cum ar fi decontarea cheltuielilor efectuate pentru prestaţii de odihnă şi tratament vizate în cauză) au fost acordate nelegal raportat la prevederile legale privind salarizarea în instituţiile publice, lipseşte de efecte clauzele contractului colectiv de muncă prin care acele drepturi au fost stabilite, în condiţiile în care nulitatea acestor clauze nu a fost constatată de o instanţă în perioada de valabilitate a contractului, iar, în cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, cui aparţine răspunderea, angajatului care a beneficiat de aceste drepturi sau angajatorului; în Dosarul nr. 2.060/118/2015 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru interpretarea art. 138 alin. (3)-(5) şi art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, respectiv dacă instanţa poate invoca din oficiu nulitatea absolută a unei clauze a contractului colectiv de muncă convenită cu nerespectarea art. 138 alin. (3) sau aceasta poate fi invocată doar de părţi în condiţiile art. 142 alin. (2), respectiv dacă art. 138 alin. (5) presupune obligarea angajatorului la executarea unei clauze a contractului colectiv de muncă aflată sub incidenţa art. 138 alin. (3) şi (4); în Dosarul nr. 3.799/118/2015 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru interpretarea prevederilor art. 138 alin. 5 din Legea nr. 62/2011, republicată, în sensul că ar fi exclusă răspunderea civilă patrimonială, întemeiată pe art. 256 alin. (2) din Codul muncii, a salariatului din sectorul bugetar care a primit drepturi necuvenite potrivit legii de salarizare, dar care se regăsesc inserate în contracte colective de muncă încheiate cu nerespectarea legii de salarizare, răspunderea revenind, în acest caz, exclusiv angajatorului.
    După prezentarea referatului cauzei de către magistratul-asistent, constatând că nu sunt chestiuni prealabile de discutat sau excepţii de invocat, preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra sesizărilor privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

                               ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
    I. Titularii şi obiectul sesizărilor
    1. Prin Încheierea de şedinţă din 16 februarie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 4.024/118/2015, Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la "modul de interpretare al art. 1, art. 21 şi art. 26 lit. h) raportat la art. 64 din Legea nr. 94/1992, a prevederilor art. 132, 138 alin. (5), 142, 148, 151 şi 152 din Legea nr. 62/2011 şi a prevederilor art. 229 alin. (4), 254 şi 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii în sensul de a stabili dacă:
    - o decizie a Curţii de Conturi, emisă în exercitarea atribuţiilor sale de control, prin care se stabileşte că anumite drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unei instituţii publice finanţate integral din venituri proprii (cum ar fi decontarea cheltuielilor efectuate pentru prestaţii de odihnă şi tratament vizate în cauză) au fost acordate nelegal raportat la prevederile legale privind salarizarea în instituţiile publice, lipseşte de efecte clauzele contractului colectiv de muncă prin care acele drepturi au fost stabilite, în condiţiile în care nulitatea acestor clauze nu a fost constatată de o instanţă în perioada de valabilitate a contractului;
    - în cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, răspunderea aparţine angajatului care a beneficiat de aceste drepturi sau angajatorului."
    Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 11 martie 2016 cu nr. 1.151/1/2016.
    2. La aceeaşi dată a fost înregistrată cu nr. 1.152/1/2016 sesizarea prin care Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Încheierea din data de 16 februarie 2016 dată în Dosarul nr. 3.927/118/2015, pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea aceleiaşi probleme de drept.
    3. Prin Încheierea de şedinţă din 8 martie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 2.060/118/2015, Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la "modul de interpretare a art. 138 alin. (3)-(5) şi art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, respectiv:
    - dacă instanţa poate invoca din oficiu nulitatea absolută a unei clauze a contractului colectiv de muncă convenite cu nerespectarea art. 138 alin. (3) sau aceasta poate fi invocată doar de părţi în condiţiile art. 142 alin. (2);
    - dacă art. 138 alin. (5) presupune obligarea angajatorului la executarea unei clauze a contractului colectiv de muncă aflate sub incidenţa art. 138 alin. (3) şi (4)."
    Această sesizare a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu nr. 1.247/1/2016.
    4. La data de 20 aprilie 2016 a fost înregistrată cu nr. 1.642/1/2016 sesizarea prin care Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Încheierea din 28 martie 2016 dată în Dosarul nr. 3.799/118/2015, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la "interpretarea art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011 în sensul că ar fi exclusă răspunderea civilă patrimonială, fondată pe art. 256 alin. (2) din Codul muncii, a salariatului din sectorul bugetar care a primit drepturi necuvenite potrivit legii de salarizare, dar care se regăsesc inserate în contracte colective de muncă încheiate cu nerespectarea legii de salarizare, răspunderea revenind în acest caz exclusiv angajatorului."
    5. Constatând că încheierile Curţii de Apel Constanţa pronunţate în dosarele nr. 4.024/118/2015, nr. 3.927/118/2015, nr. 2.060/118/2015 şi nr. 3.799/118/2015 au ca obiect probleme de drept similare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus conexarea dosarelor nr. 1.152/1/2016, nr. 1.247/1/2016 şi nr. 1.642/1/2016 la dosarul nr. 1.151/1/2016.
    II. Temeiul juridic al sesizărilor
    6. Articolul 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele:
    "Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".
    III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile
    7. Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, cu modificările ulterioare, denumită, în continuare, Legea nr. 94/1992
    Art. 1. - (1) Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public.
    (2) Funcţia de control a Curţii de Conturi se realizează prin proceduri de audit public extern prevăzute în standardele proprii de audit, elaborate în conformitate cu standardele de audit internaţionale general acceptate.
    (3) Curtea de Conturi îşi desfăşoară activitatea în mod autonom, în conformitate cu dispoziţiile prevăzute în Constituţie şi în prezenta lege, şi reprezintă România în calitatea sa de instituţie supremă de audit în organizaţiile internaţionale ale acestor instituţii.
    (4) Litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi se soluţionează de instanţele judecătoreşti specializate. (...)
    Art. 21. - (1) Curtea de Conturi exercită funcţia de control asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, furnizând Parlamentului şi, respectiv, unităţilor administrativ-teritoriale rapoarte privind utilizarea şi administrarea acestora, în conformitate cu principiile legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficienţei şi eficacităţii.
    (2) Curtea de Conturi poate exercita auditul performanţei asupra gestiunii bugetului general consolidat, precum şi a oricăror fonduri publice. (...)
    ART. 26. - Curtea de Conturi efectuează auditul financiar asupra următoarelor conturi de execuţie: (...)
    h) conturile anuale de execuţie a bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii; (...)
    Art. 64. - (1) Nerecuperarea prejudiciilor, ca urmare a nedispunerii şi a neurmăririi de conducerea entităţii a măsurilor transmise de Curtea de Conturi, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
    (2) Dacă fapta prevăzută la alin. 1 a fost săvârşită din culpă, pedeapsa este amenda.
    8. Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările ulterioare, denumită în continuare, Legea nr. 62/2011
    Art. 132. - (1) Clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi şi obligaţii numai în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege.
    (2) La încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile angajaţilor au un caracter minimal.
    (3) Contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivel superior.
    (4) Contractele individuale de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la niveluri inferioare celor stabilite prin contractele colective de muncă aplicabile.(...)
    Art. 138. - (1) Prin contractele/acordurile colective de muncă încheiate în sectorul bugetar nu pot fi negociate sau incluse clauze referitoare la drepturi în bani şi în natură, altele decât cele prevăzute de legislaţia în vigoare pentru categoria respectivă de personal.
    (2) Prin excepţie de la prevederile art. 129 alin. (3) contractele colective de muncă în sectorul bugetar se negociază, în condiţiile legii, după aprobarea bugetelor de venituri şi cheltuieli ale ordonatorilor de credite, în limitele şi în condiţiile stabilite prin acestea.
    (3) Drepturile salariale din sectorul bugetar se stabilesc prin lege în limite precise, care nu pot constitui obiect al negocierilor şi nu pot fi modificate prin contracte colective de muncă. În cazul în care drepturile salariale sunt stabilite de legi speciale între limite minime şi maxime, drepturile salariale concrete se determină prin negocieri colective, dar numai între limitele legale.
    (4) Clauzele cuprinse în contractele colective de muncă încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1)-(3) sunt lovite de nulitate.
    (5) Răspunderea pentru încheierea contractelor colective de muncă cu nerespectarea prevederilor alin. (1)-(3) revine angajatorului. (...)
    Art. 142. - (1) Clauzele cuprinse în contractele colective de muncă care sunt negociate cu încălcarea prevederilor art. 132 sunt lovite de nulitate.
    (2) Nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanţele judecătoreşti competente, la cererea părţii interesate, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.
    (3) În cazul constatării nulităţii unor clauze de către instanţa judecătorească, părţile pot conveni renegocierea acestora.
    (4) Până la renegocierea clauzelor a căror nulitate a fost constatată, acestea sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile angajaţilor, cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivelul superior, după caz.(...)
    Art. 148. - (1) Executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi.
    (2) Neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părţilor care se fac vinovate de aceasta.
    Art. 151. - Contractul colectiv de muncă încetează:
    a) la împlinirea termenului sau la terminarea lucrării pentru care a fost încheiat, dacă părţile nu convin prelungirea aplicării acestuia, în condiţiile legii;
    b) la data dizolvării sau lichidării judiciare a unităţii;
    c) prin acordul părţilor.
    Art. 152. - (1) Contractul colectiv de muncă nu poate fi denunţat unilateral.
    (2) Litigiile în legătură cu executarea, modificarea sau încetarea contractului colectiv de muncă se soluţionează de către instanţele judecătoreşti competente.
    9. Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicat, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Codul muncii
    Art. 229. - (1) Contractul colectiv de muncă este convenţia încheiată în formă scrisă între angajator sau organizaţia patronală, de o parte, şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă.
    (2) Negocierea colectivă la nivel de unitate este obligatorie, cu excepţia cazului în care angajatorul are încadraţi mai puţin de 21 de salariaţi.
    (3) La negocierea clauzelor şi la încheierea contractelor colective de muncă părţile sunt egale şi libere.
    (4) Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, constituie legea părţilor. (... )
    Art. 254. - (1) Salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.
    (2) Salariaţii nu răspund de pagubele provocate de forţa majoră sau de alte cauze neprevăzute care nu puteau fi înlăturate şi nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului.
    (3) În situaţia în care angajatorul constată că salariatul său a provocat o pagubă din vina şi în legătură cu munca sa, va putea solicita salariatului, printr-o notă de constatare şi evaluare a pagubei, recuperarea contravalorii acesteia, prin acordul părţilor, într-un termen care nu va putea fi mai mic de 30 de zile de la data comunicării.
    (4) Contravaloarea pagubei recuperate prin acordul părţilor, conform alin. (3), nu poate fi mai mare decât echivalentul a 5 salarii minime brute pe economie. (...)
    Art. 256. - (1) Salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie.
    (2) Dacă salariatul a primit bunuri care nu i se cuveneau şi care nu mai pot fi restituite în natură sau dacă acestuia i s-au prestat servicii la care nu era îndreptăţit, este obligat să suporte contravaloarea lor. Contravaloarea bunurilor sau serviciilor în cauză se stabileşte potrivit valorii acestora de la data plăţii.
    Art. 268. - (1) Cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate:
    (...) d) pe toată durata existenţei contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulităţii unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
    IV. Expunerea succintă a proceselor
    10. Prin Sentinţa civilă nr. 2.232 din 21 septembrie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 4.024/118/2015, Tribunalul Constanţa - Secţia I civilă a respins acţiunea în pretenţii formulată de angajatorul CERONAV împotriva salariatului său, cu motivarea că reclamantul angajator nu a obţinut o hotărâre judecătorească de anulare a dispoziţiilor art. 74 din Contractul colectiv de muncă referitoare la drepturile speciale privind decontarea prestaţiilor de odihnă şi tratament şi contravaloarea transportului. Mai mult, nici chiar prin cererea de chemare în judecată reclamantul nu a pus în discuţie legalitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, invocând doar Decizia nr. 15/2015 a Curţii de Conturi - Camera de Conturi a Judeţului Constanţa.
    Or, actul de control al Curţii de Conturi nu are caracterul unei hotărâri judecătoreşti şi nu poate să constate nulitatea unor astfel de clauze; în caz contrar s-ar încălca dispoziţiile art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 şi s-ar exceda competenţei speciale a Curţii de Conturi, intrându-se în aria de competenţă exclusivă a instanţelor judecătoreşti.
    Pe de altă parte, s-a reţinut că şi în ipoteza în care reclamantul ar fi pus în discuţie nulitatea dispoziţiilor din contractul colectiv de muncă referitoare la drepturile salariale menţionate, pe motivul că prin acest contract aplicabil salariaţilor unei instituţii publice nu puteau fi negociate drepturi salariale care excedează reglementării limitative în materie, respectiv Legii-cadru nr. 284/2010, această nulitate nu ar putea afecta drepturi deja câştigate de salariaţi. Şi aceasta întrucât, în dreptul muncii, nulitatea unui contract produce efecte numai pentru viitor, după cum arată dispoziţiile art. 57 alin. (2) din Codul muncii. Prin urmare, tot ceea ce s-a prestat în baza dispoziţiilor contractuale, inclusiv drepturile salariale ce se solicită în prezenta acţiune, nu mai pot fi restituite.
    Împotriva acestei sentinţe au declarat apel părţile, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa - Secţia I civilă.
    11. Prin Sentinţa civilă nr. 2.231 din 21 septembrie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 3.927/118/2015, Tribunalul Constanţa - Secţia I civilă a respins acţiunea în pretenţii a angajatorului CERONAV formulată împotriva salariatului său, ca neîntemeiată, pentru considerentele menţionate anterior în Dosarul nr. 4.024/118/2015.
    Împotriva acestei sentinţe au declarat apel părţile, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa - Secţia I civilă.
    12. Prin Sentinţa civilă nr. 1.497 din 8 iulie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 2.060/118/2015, Tribunalul Constanţa - Secţia civilă a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantul sindicat, în numele anumitor salariaţi, în contradictoriu cu angajatorul CERONAV.
    Pentru a pronunţa această soluţie, s-a reţinut că un contract colectiv de muncă produce efecte faţă de angajatori şi salariaţii acestora, executarea acestuia fiind obligatorie, însă, în cauză, contractul colectiv de muncă în ceea ce priveşte negocierea, încheierea şi executarea prezintă particularităţi ce derivă din calitatea de instituţie publică a angajatorului.
    Dacă în privinţa contractelor colective de muncă încheiate la nivelul unei persoane juridice private Legea nr. 62/2011 instituie regula obligativităţii clauzelor acestora, în privinţa contractelor/acordurilor colective de muncă încheiate în sectorul bugetar legea stabileşte anumite reguli prevăzute la art. 138 din actul normativ anterior menţionat, în conformitate cu care salariaţii din sectorul bugetar nu pot beneficia decât de acele drepturi prevăzute de legislaţia în vigoare pentru categoria respectivă de personal.
    Potrivit art. 1 din Legea-cadru nr. 284/2010, obiectul de reglementare al legii este reprezentat de stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului. Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege.
    Art. 37 alin. (1) din Legea-cadru nr. 284/2010 prevede că, prin contractele colective de muncă sau acordurile colective de muncă şi contractele individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi în bani sau în natură care excedează prevederilor prezentei legi.
    Analizând Legea-cadru nr. 284/2010, se constată că ajutoare de natura celor indicate în art. 1 din Decizia nr. 24 din 2 martie 2015 nu sunt prevăzute pentru salariaţii din sectorul bugetar, astfel încât drepturile acordate angajaţilor CERONAV, după intrarea in vigoare a acestei legi, excedează cadrului legal.
    Este adevărat că inserarea unor clauze în Contractul colectiv de muncă contrare legislaţiei atrage nulitatea acestora, ce poate fi constatată doar de către instanţele judecătoreşti, conform art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, însă trebuie analizată şi modalitatea de formulare a art. 74 din contractul colectiv de muncă, ce condiţionează acordarea ajutoarelor de existenţa posibilităţilor financiare.
    Textul art. 74 din contractul colectiv de muncă instituie o posibilitate a acordării ajutoarelor, lăsată la aprecierea angajatorului, în funcţie de posibilităţile financiare ale acestuia. Aşadar, textul nu instituie o obligaţie a acordării ajutoarelor, ci constituie o opţiune pentru angajator, putând fi executată doar în cazul existenţei mijloacelor financiare.
    În concluzie, constatând că sistarea acordării ajutoarelor se impune ca efect al aplicării dispoziţiilor Legii-cadru nr. 284/2010, art. 138 din Legea nr. 62/2011 şi reţinând şi caracterul facultativ al acordării ajutoarelor, conform art. 74 din contractul colectiv de muncă, instanţa a apreciat că cererea este nefondată şi a dispus respingerea acesteia.
    Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Sindicatul Liber al CERONAV Constanţa, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa - Secţia I civilă.
    13. Prin sentinţa civilă nr. 2.664 din 15 octombrie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 3.799/118/2015, Tribunalul Constanţa - Secţia I civilă a respins acţiunea formulată de acelaşi angajator ca nefondată, reţinând că ceea ce interesează în prezenta cauză este a se stabili dacă raporturile juridice existente între părţile litigante în contextul efectuării plăţii cu titlul de decontare a prestaţiilor de odihnă şi tratament au fost lipsite de suport juridic cu efect retroactiv, ca efect al emiterii Deciziei nr. 15/2015.
    Părţile nu au contestat că izvorul juridic al raportului juridic în executarea căruia salariatul ar fi primit plata nedatorată îl constituie contractul colectiv de muncă pe anul 2014, iar acţiunea reclamantei tinde la restrângerea efectelor sale ex tunc, invocând în prezent lipsa unui temei legal pentru plata efectuată pârâtului.
    Însă, potrivit art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanţele judecătoreşti competente, la cererea părţii interesate, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.
    În prezenta cauză, reclamantul nu a obţinut o hotărâre judecătorească de anulare a dispoziţiilor art. 74 din contractul colectiv de muncă pe anul 2014 referitoare la drepturile speciale privind decontarea prestaţiilor de odihnă şi tratament ori pentru contravaloarea transportului. Totodată, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul nu a pus în discuţie legalitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, invocând doar Decizia nr. 15/2015 a Curţii de Conturi - Camera de Conturi a Judeţului Constanţa, care nu are înrâurire asupra legalităţii clauzelor contractelor colective de muncă, supuse exclusiv jurisdicţiei muncii.
    Prin încheierea contractului colectiv de muncă, dreptul muncii devine un drept negociat, de origine convenţională, creat de angajatori şi salariaţi, în funcţie de condiţiile economice şi sociale, precum şi de interesele celor două părţi. În concepţia legiuitorului, contractul colectiv de muncă reprezintă forma de exprimare concretă a normelor juridice de muncă. Autoritatea publică, prin intermediul dreptului, orientează doar acţiunile şi iniţiativele celor două părţi în procesul muncii, stabilind limite minime ca măsură de protecţie generală a salariaţilor.
    De aceea, întocmai ca în cazul contractului individual de muncă [art. 57 alin. (2) din Codul muncii], nulitatea unor clauze ale contractului colectiv de muncă nu ar putea oricum atinge drepturi deja câştigate de salariaţi, iar tot ceea ce s-a prestat în baza dispoziţiilor contractuale, inclusiv drepturile salariale ce se solicită în prezenta acţiune, nu mai pot fi restituite.
    Reclamanta a susţinut în cuprinsul acţiunii că nu se poate reţine o culpă a salariatului în privinţa încasării unei anumite sume, însă art. 256 alin. (1) din Codul muncii exclude, deopotrivă, ideea de culpă a angajatorului.
    Or, potrivit dispoziţiilor art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011, răspunderea pentru încheierea contractelor colective de muncă cu nerespectarea prevederilor alin. (1)-(3) revine angajatorului, astfel că obligaţia de restituire nu îşi poate găsi fundamentul în plata nedatorată. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul CERONAV, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa - Secţia I civilă.
    V. Motivele de admisibilitate reţinute de titularii sesizărilor
    14. În dosarele nr. 4.024/118/2015 şi 3.927/118/2015, înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 1.151/1/2016 şi 1.152/1/2016, cu privire la problemele de drept supuse dezlegării, instanţa de sesizare a reţinut următoarele:
    14.1. Problema efectelor contractului colectiv de muncă şi a efectelor deciziei Curţii de Conturi
    Având în vedere dispoziţiile Codului muncii şi ale Legii dialogului social nr. 61/2011 incidente în cauză, se pune problema dacă, drept urmare a unui control efectuat de Curtea de Conturi în exercitarea atribuţiilor sale de control conform art. 1, 21 şi art. 26 lit. h) raportat la art. 64 din Legea nr. 94/1992, aceasta poate stabili că anumite drepturi salariale sau în natură acordate în baza unui contract colectiv de muncă ce nu a fost anulat în perioada de valabilitate sunt acordate în mod nelegal, stabilind, implicit, că prevederile din contractul colectiv de muncă respectiv contravin legii.
    Într-o astfel de situaţie, se pune problema dacă o astfel de constatare ar avea consecinţe asupra efectelor contractului colectiv de muncă respectiv, în sensul că s-ar putea considera că nu mai este îndeplinită condiţia impusă de art. 229 alin. (4) din Codul muncii ca acel contract să fie încheiat cu respectarea legii şi, ca urmare, acesta nu ar mai produce efecte între părţi, cel puţin în privinţa anumitor clauze, sau pentru lipsirea de efecte a contractului ar trebui fie să intervină o cauză legală de încetare a acestuia, fie să se constate nulitatea clauzelor de către instanţa de judecată, caz în care se pune problema doar a posibilităţii invocării din oficiu sau de către parte, pe cale de excepţie, a nulităţii după expirarea perioadei de aplicabilitate a contractului.
    Problema prezintă însă particularităţi determinate de regimul juridic al instituţiei reclamante care este finanţată integral din fonduri proprii, caz în care contractul colectiv de muncă produce efecte până la expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, nefiind aplicabile dispoziţiile legislaţiei privind salarizarea în sectorul bugetar.
    14.2. Problema răspunderii patrimoniale a angajaţilor
    Potrivit art. 254 din Codul muncii, salariaţii răspund patrimonial pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.
    În acelaşi capitol III din titlul XI al Codului muncii, intitulat "Răspunderea patrimonială", este cuprins şi art. 256 care instituie o formă de răspundere independentă de culpă, bazată în realitate pe îmbogăţirea fără justă cauză, stabilind că salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie.
    Problema care se pune este dacă poate fi considerată o culpă a angajatului încasarea sumelor plătite de angajator întro situaţie precum cea din cauza de faţă sau dacă se poate considera că acele sume au fost plătite de angajator deşi nu erau datorate, în condiţiile în care au fost plătite în baza unui contract colectiv de muncă valabil, ale cărui clauze nu au fost anulate.
    Pe de altă parte, art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011 stabileşte că răspunderea pentru încheierea contractelor colective cu încălcarea prevederilor alin. (1)-(3) din acelaşi articol revine angajatorului.
    Chiar dacă s-ar considera că acele clauze din contractul colectiv de muncă, în baza cărora s-au plătit anumite drepturi, considerate contrare legii de către Curtea de Conturi, sunt nule sau lipsite de efecte prin decizia instituţiei de control, se pune problema dacă aceste efecte se produc pentru trecut sau numai pentru viitor, caz în care nu s-ar mai pune problema restituirii sumelor încasate până la momentul emiterii deciziei de către Curtea de Conturi.
    15. În Dosarul nr. 2.060/118/2015, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 1.247/1/2016, cu privire la modul de interpretare a art. 138 alin. (3)-(5) şi art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, în primul rând, se ridică problema dacă instanţa poate invoca din oficiu nulitatea absolută a unei clauze a contractului colectiv de muncă convenită cu nerespectarea art. 138 alin. (3) din Legea nr. 62/2011 sau aceasta poate fi invocată doar de părţi în condiţiile art. 142 alin. (2).
    Art. 138 alin. (4) din Legea nr. 62/2011 sancţionează cu nulitatea clauzele contractului colectiv de muncă încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1)-(3). Fiind vorba despre norme de ordine publică, instituite în vederea unui interes general, respectiv gestionarea fondurilor publice, nulitatea la care se referă art. 138 alin. (4) este absolută.
    În dreptul comun, art. 1.247 alin. (3) Cod civil prevede că "instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută".
    Legea dialogului social nu cuprinde o dispoziţie expresă în sensul că instanţa nu ar putea invoca din oficiu nulitatea absolută a unei clauze contractuale.
    Totuşi, art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 prevede că "nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanţele judecătoreşti competente, la cererea părţii interesate, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie". Textul este circumscris ipotezei exprimate prin alin. (1), adică privind clauzele negociate cu încălcarea art. 132. Potrivit art. 132 alin. (1), "clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi şi obligaţii numai în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege". Se constată că textul nu face distincţie după cum clauzele respective încalcă legea în favoarea sau în defavoarea salariaţilor.
    Întrucât dispoziţiile Legii nr. 62/2011 privind negocierea şi încheierea contractelor colective de muncă constituie o dezvoltare a prevederilor Codului muncii şi acestea prezintă însuşirea prevăzută de art. 278 alin. (1) din Codul muncii de a se completa cu dispoziţiile de drept comun ale legislaţiei civile.
    De aceea, se poate considera că art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 nu înlătură obligaţia instanţei de a invoca din oficiu nulitatea absolută, potrivit prevederilor de drept comun, ci doar prevede posibilitatea constatării nulităţii la cererea părţii interesate.
    În acelaşi timp, aceeaşi prevedere legală s-ar putea interpreta şi în sensul că instanţa nu poate invoca nulitatea absolută din oficiu, întrucât această prerogativă este exclusă implicit de legiuitor prin prevederea expresă că nulitatea se constată la cererea părţii interesate.
    Se poate considera, faţă de caracterul derogatoriu al art. 138 în privinţa sectorului bugetar, şi că încălcarea alin. (1)-(3) ar atrage o nulitate de drept, ceea ce ar presupune, cel puţin în privinţa contractelor încheiate în sectorul bugetar, obligaţia instanţei de a constata această nulitate din oficiu. Totuşi, un regim diferit faţă de celelalte contracte colective de muncă este discutabil, faţă de exprimarea identică a legiuitorului de la art. 138 alin. (3) şi art. 142 alin. (1): "clauzele (...) sunt lovite de nulitate".
    În al doilea rând, se ridică problema dacă art. 138 alin. (5) presupune obligarea angajatorului la executarea unei clauze a contractului colectiv de muncă aflată sub incidenţa art. 138 alin. (3) şi (4).
    În dreptul comun, nulitatea unei clauze contractuale are ca efect lipsirea de efecte a acesteia şi restituirea prestaţiilor.
    Art. 138 alin. (5) constituie o prevedere specifică materiei contractelor colective de muncă încheiate în sectorul bugetar, a cărei interpretare depinde de desluşirea sensului noţiunii de "răspundere" la care se referă.
    O acţiune prin care salariaţii solicită obligarea angajatorului la executarea unei clauze contractuale are ca obiect răspunderea contractuală.
    Într-o asemenea viziune, angajatorul este ţinut să execute o clauză contractuală lovită de nulitate (chiar constatată de instanţă la cererea acestuia), urmând, cel mult, să fie antrenată ulterior răspunderea subsidiară a prepuşilor săi care se fac vinovaţi de încheierea contractului cu încălcarea legii. Astfel, salariaţii ajung să beneficieze fără niciun impediment de o clauză convenită cu încălcarea legii, deşi şi aceştia au participat, prin organele lor reprezentative, la negocierea şi semnarea contractului.
    Se ajunge, astfel, la concluzia că instanţa, sesizată în baza unei clauze a unui contract colectiv de muncă, nici nu ar trebui să analizeze incidenţa nulităţii întrucât este irelevantă, de vreme ce trebuie, oricum, să admită acţiunea, antrenând, în acest fel, răspunderea angajatorului potrivit art. 138 alin. (5).
    Se poate considera însă că această interpretare se îndepărtează de intenţia legiuitorului de protejare a bugetelor publice prin prevederile restrictive ale art. 138 din Legea nr. 62/2011, în sensul neexecutării clauzelor afectate de nulitate, iar nu al expunerii bugetului instituţiei posibilităţii discutabile de recuperare a prejudiciului de la conducerea acesteia, în mod subsecvent executării întocmai a acelor clauze.
    Cu privire la noutatea chestiunii de drept şi situaţia practicii judiciare, s-a apreciat că problema de drept discutată, sub cele două aspecte, nu a făcut obiectul unui recurs în interesul legii sau al unei hotărâri preliminare şi nici nu face obiectul unor astfel de sesizări aflate în curs de soluţionare, potrivit site-ului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie până la data la care instanţa s-a pronunţat, respectiv 8 martie 2016.
    Aşadar, s-a considerat că este vorba de o chestiune nouă, sub ambele aspecte, întrucât, în practica judiciară, nu s-a cristalizat o jurisprudenţă unitară sau neunitară.
    Deşi problematica contractelor colective de muncă are reflectare în practica judiciară, aceasta nu a formulat până în prezent răspuns la cele două aspecte ale chestiunii ridicate, situaţie la baza căreia stă specificul prezentului litigiu, în care, deşi părţile înfăţişează poziţii procesuale contrare, angajatorul care se opune executării unor clauze ale contractului colectiv de muncă în urma unei decizii a Curţii de Conturi pe care nu a contestat-o, nu invocă nulitatea clauzelor respective.
    16. În Dosarul nr. 3.799/118/2015, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 1.642/1/2016, cu privire la modul de interpretare a art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social în sensul că ar fi exclusă răspunderea civilă patrimonială, fondată pe art. 256 alin. (2) din Codul muncii, a salariatului din sectorul bugetar care a primit drepturi necuvenite potrivit legii de salarizare, dar care se regăsesc inserate în contracte colective de muncă încheiate cu nerespectarea legii de salarizare, răspunderea revenind în acest caz exclusiv angajatorului, instanţa de sesizare a reţinut următoarele:
    Dispoziţiile art. 37 din Legea-cadru nr. 284/2010 stabilesc faptul că:
    (1) Prin contractele colective de muncă sau acordurile colective de muncă şi contractele individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi în bani sau în natură care excedează prevederilor prezentei legi.
    (2) Salarizarea personalului autorităţilor şi instituţiilor publice care şi-au schimbat regimul de finanţare, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, cu modificările şi completările ulterioare, din instituţii finanţate integral din venituri proprii în instituţii finanţate integral sau parţial de la bugetul de stat se realizează potrivit prevederilor contractelor colective de muncă legal încheiate, până la împlinirea termenului pentru care au fost încheiate, în limita cheltuielilor de personal aprobate.
    (3) După expirarea perioadei de valabilitate a contractelor colective de muncă legal încheiate, salarizarea personalului prevăzut la alin. (2) se realizează în funcţie de modul de organizare şi finanţare al autorităţilor şi instituţiilor publice vizate, potrivit prevederilor prezentei legi.
    Dispoziţiile art. 1 alin. (2) din aceeaşi lege arată că "Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege."
    Faţă de aceste prevederi legale, la termenul din 29 februarie 2016, s-a pus în discuţia părţilor dacă prevederile art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011, republicată, se interpretează în sensul că este exclusă răspunderea civilă patrimonială, fondată pe art. 256 alin. (2) din Codul muncii, a salariatului din sectorul bugetar care a primit drepturi necuvenite potrivit legii de salarizare, dar care se regăsesc inserate în contracte colective de muncă încheiate cu nerespectarea legii de salarizare.
    Problema ridicată în acest caz este nouă, ea nefiind obiect al vreunui recurs în interesul legii, după cum nici nu a mai făcut obiect al unei dezlegări dispuse potrivit art. 520 şi următoarele din Codul de procedură civilă.
    Aceasta are relevanţă în cauză câtă vreme se solicită interpretarea art. 256 din Codul muncii în sensul obligării salariatului din sectorul bugetar să restituie toate sumele încasate în temeiul unui contract colectiv de muncă încheiat cu nerespectarea legislaţiei salarizării, cu toate că există o normă ce pare a exclude, într-o atare ipoteză, răspunderea patrimonială de drept comun a angajatului.
    VI. Punctele de vedere ale completelor de judecată cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept
    17. Opinia instanţelor de sesizare în dosarele nr. 4.024/118/2015 şi 3.927/118/2015, înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 1.151/1/2016 şi 1.152/1/2016
    1. Cu privire la problema efectelor contractului colectiv de muncă şi a efectelor deciziei Curţii de Conturi
    Contractul colectiv de muncă constituie legea părţilor potrivit art. 229 alin. (4) din Codul muncii, iar executarea acestuia este obligatorie pentru părţi potrivit art. 148 din Legea nr. 62/2011.
    Singura situaţie în care acesta este lipsit de efecte este încetarea acestuia în cazurile prevăzute de art. 151 din Legea nr. 62/2011 şi constatarea nulităţii sale în întregime sau a unora dintre clauzele lui, în condiţiile art. 142 din Legea nr. 62/2011. Neîndeplinirea condiţiei ca anumite clauze din contractul colectiv de muncă sau acesta în întregime să fie încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale pentru a produce efecte, la care se referă art. 229 alin. (4) din Codul muncii, poate fi constatată numai de către instanţă, în cazul în care se invocă nulitatea clauzelor contractuale respective.
    Împrejurarea că, în urma unui control al Curţii de Conturi, sa stabilit că drepturile negociate prin contractul colectiv de muncă în favoarea angajaţilor ar fi acordate nelegal nu poate lipsi de efecte contractul colectiv de muncă, întrucât actele Curţii de Conturi nu se pot opune instanţei cu forţă obligatorie, neavând caracterul unor hotărâri judecătoreşti care să se bucure de puterea lucrului judecat. Curtea de Conturi nu are dreptul să analizeze legalitatea unui contract colectiv de muncă şi să constate ea însăşi, în lipsa unei proceduri desfăşurate în faţa unei instanţe judecătoreşti, care să prezinte garanţii de independenţă şi imparţialitate, nelegalitatea contractului colectiv de muncă. Un astfel de control de legalitate ar echivala cu verificarea existenţei unor cauze de nulitate în sensul art. 138 alin. (4) şi art. 142 din Legea nr. 62/2011, iar lipsirea de efecte a contractului colectiv de muncă ar constitui o veritabilă măsură de anulare a acestuia, ceea ce excedează competenţei Curţii de Conturi şi intră în competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti.
    Pe de altă parte, potrivit art. 278 alin. (1) din Codul muncii, prevederile art. 1.247 alin. (3) din Codul civil pot fi aplicabile numai în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de Codul muncii. Ca urmare, aceste prevederi, care impun în manieră generală obligaţia instanţei de a invoca din oficiu nulitatea absolută, pot fi aplicate în limitele stabilite de art. 268 alin. (1) lit. d ) din Codul muncii, respectiv numai dacă contractul colectiv de muncă mai este aplicabil.
    Pe de altă parte, prevederile art. 142 alin. (3) din Legea nr. 62/2011 stabileşte că nulitatea se poate constata la cererea părţii interesate, punând în discuţie posibilitatea instanţei de a invoca din oficiu nulitatea prevederilor din contractul colectiv de muncă.
    În sfârşit, chiar dacă se apreciază că decizia emisă de Curtea de Conturi în exercitarea atribuţiilor sale legale de control ar lipsi de efecte anumite clauze din contractul colectiv de muncă, trebuie avut în vedere că instituţia reclamantă este o instituţie finanţată integral din venituri proprii, conform Hotărârii Guvernului nr. 449/2003.
    Or, în legătură cu aceste instituţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, a stabilit, prin Decizia nr. 2 din 15 februarie 2016, că, în interpretarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată de Legea nr. 182/2012, cu modificările ulterioare, salariile personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor şi a celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, precum şi din cele aflate în coordonarea prim-ministrului şi cele aflate sub controlul Parlamentului se stabilesc potrivit anexei nr. VIII la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, de la data expirării perioadei de valabilitate prevăzută în contractul colectiv de muncă aflat în derulare la momentul intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată de Legea nr. 182/2012, cu modificările ulterioare.
    Soluţia este incidentă şi în cazul contractelor colective de muncă aplicabile în anul 2014, care au expirat la sfârşitul acelui an, raportat la prevederile art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 şi art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului bugetar în anul 2014, respectiv anul 2015, în sensul că prevederile cuprinse în Legea-cadru nr. 284/2010 devin aplicabile după expirarea perioadei de valabilitate prevăzute în contractul colectiv de muncă aflat în derulare la momentul intrării în vigoare a acestor ordonanţe de urgenţă.
    Pe cale de consecinţă, în perioada de valabilitate a contractului colectiv de muncă încheiat în cadrul instituţiei cu finanţare integrală din venituri proprii nu erau aplicabile prevederile Legii-cadru nr. 284/2010 astfel încât nu se poate considera că prevederile din contractul colectiv de muncă contravin dispoziţiilor din Legea-cadru nr. 284/2010, de vreme ce acestea nu erau aplicabile instituţiei reclamante.
    2. Cu privire la problema răspunderii patrimoniale a angajaţilor
    Pe de o parte, răspunderea patrimonială a angajaţilor în temeiul art. 254 din Codul muncii este condiţionată de culpa acestora în producerea prejudiciului.
    Or, în mod expres, art. 138 alin. 5 din Legea nr. 62/2011 stabileşte că răspunderea pentru încheierea contractelor colective cu încălcarea prevederilor alin. 1-3 din acelaşi articol revine angajatorului, iar nu angajaţilor.
    Curtea de Conturi nu a impus reclamantei să recupereze prejudiciul de la angajaţii care au beneficiat de anumite drepturi potrivit prevederilor din contractul colectiv de muncă, ci doar o obligaţie generală de recuperare a acestui prejudiciu.
    Pe de altă parte, răspunderea patrimonială întemeiată pe prevederile art. 256 din Codul muncii este condiţionată de caracterul necuvenit al unor sume încasate de angajaţi de la angajator.
    Acordarea sumelor respective s-a făcut în executarea unor obligaţii asumate de angajator prin contractul colectiv de muncă, în cadrul negocierii colective definite de art. 1 lit. b) din Legea nr. 62/2011, prin care s-au reglementat relaţiile de muncă dintre angajator şi angajaţi, drepturile prevăzute fiind considerate o contraprestaţie a muncii.
    Art. 57 alin. (2) din Codul muncii stabileşte că eventuala constatare a nulităţii contractului individual de muncă produce efecte numai pentru viitor.
    Această soluţie este justificată de împrejurarea că părţile nu mai pot fi repuse în situaţia anterioară, munca prestată de angajat în considerarea clauzelor din contractul individual de muncă neputând fi "restituită" de angajator decât cel mult prin plata unei despăgubiri care oricum ar trebui să fie egală cu drepturile salariale deja încasate.
    Deşi, în privinţa contractului colectiv de muncă, nu există o prevedere similară, argumentele pentru a reţine aceeaşi soluţie sunt identice cel puţin în privinţa clauzelor care stabilesc aspecte referitoare la salarizare sau alte drepturi cuvenite angajaţilor pentru prestarea muncii.
    Astfel, în contractul colectiv de muncă se stabileşte şi contraprestaţia datorată de angajator pentru munca angajaţilor care include, pe lângă salarii, în legătură cu care contractul colectiv de muncă stabileşte criterii generale de determinare, şi anumite drepturi în natură sau în bani, conform art. 229 alin. (1) din Codul muncii. Toate aceste drepturi ale salariaţilor constituie contraprestaţia angajatorului pentru munca angajaţilor, contraprestaţie pe care angajaţii o au în vedere pentru stabilirea sau continuarea raporturilor de muncă şi pentru prestarea activităţii.
    Lipsirea de efecte pentru trecut a clauzelor din contractul colectiv de muncă care prevăd drepturi pentru salariaţi ar însemna lipsirea de cauză a unei părţi din obligaţiile angajaţilor, concretizate în prestaţii care ar trebui astfel restituite de angajator, ceea ce evident este imposibil.
    Ca urmare, aceste sume nu pot fi considerate necuvenite.
    18. Opinia instanţei de sesizare în Dosarul nr. 2.060/118/2015, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 1.247/1/2016
    S-a apreciat că instanţa poate invoca din oficiu nulitatea absolută a unei clauze a contractului colectiv de muncă convenită cu nerespectarea art. 138 alin. (3) din Legea nr. 62/2011, întrucât art. 142 alin. (2) prevede posibilitatea constatării nulităţii la cererea părţilor interesate, dar nu exclude aplicarea principiului prevăzut de art. 1.247 alin. (3) din Codul civil.
    Totodată, instanţa de sesizare apreciază că art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011 nu presupune obligarea angajatorului la executarea unei clauze nelegale a contractului colectiv de muncă, întrucât această interpretare este contrară obiectivului urmărit de legiuitor, respectiv protejarea bugetelor publice prin lipsirea de efecte a clauzelor contractuale încheiate cu nerespectarea legii.
    Răspunderea prevăzută de art. 138 alin. (5) nu presupune executarea clauzei nelegale, pe care legiuitorul s-a preocupat să o sancţioneze cu nulitatea, ci este o răspundere de ordin administrativ sau penal. Totodată, poate fi şi o răspundere civilă în raport cu statul, care presupune şi răspunderea prepuşilor pentru fapta instituţiei, în calitate de comitent, de asumare a unor obligaţii situate dincolo de limitele legii.
    În sprijinul acestei soluţii sunt şi prevederile legilor nr. 84/2012 şi nr. 124/2014, privind exonerarea personalului din sectorul bugetar de plata sumelor pe care "trebuie să le restituie ca urmare a deciziilor de impunere emise de angajatori drept consecinţă a constatării de către Curtea de Conturi a unor prejudicii", respectiv pe care "trebuie să le restituie drept consecinţă a constatării de către Curtea de Conturi sau alte instituţii cu atribuţii de control a unor prejudicii" - art. 2 alin. 1 din fiecare dintre cele două acte normative.
    Referirea legiuitorului la obligaţia de restituire, Legea nr. 84/2012 prevăzând expres că exonerarea priveşte inclusiv sume încasate în baza contractelor colective de muncă, apare ca incompatibilă cu generarea de noi prejudicii prin continuarea executării clauzelor care le produc.
    19. Opinia instanţei de sesizare în Dosarul nr. 3.799/118/2015 înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu nr. 1.642/1/2016
    Prevederile referitoare la încheierea contractelor colective de muncă în sectorul bugetar au incidenţă în cauză, câtă vreme angajatorul, supus legislaţiei vizând responsabilitatea instituţiilor publice implicate în procesul bugetar, nu se află în poziţia similară celui din domeniul privat, care se bucură de libertate în gestionarea resurselor financiare, în raport cu indicatorii economici anuali, cu profitul/pierderile înregistrate, cu investiţiile preconizate sau cu posibilităţile reale de creştere a salariilor în unitate.
    Legislaţia muncii nu face abstracţie de această situaţie, a coexistenţei sectorului public cu cel privat, recunoscând dreptul partenerilor sociali la dialog şi la negocieri colective, reglementând condiţiile în care părţile pot să îşi valorifice drepturile decurgând din raporturile de muncă şi, deopotrivă, sancţiunile aplicabile procedurilor nelegale sau ilegitime demarate de oricare dintre părţi (patronat ori sindicat); în egală măsură însă legiuitorul a cuprins prevederi distincte pentru sectorul bugetar, atât în ce priveşte modalitatea în care părţile pot încheia contracte/acorduri colective, cât şi drepturile asupra cărora se poate negocia.
    Una din aceste prevederi incidente doar în cazul sectorului bugetar este cea a art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011, republicată, care prevede că răspunderea pentru încheierea contractelor colective de muncă din sectorul bugetar cu nerespectarea prevederilor alin. (1)-(3) revine angajatorului.
    Legea nu defineşte la care anume tip de răspundere se face trimitere prin dispoziţiile sus-citate, ceea ce prezumă că interpretarea nu poate fi una restrictivă faţă de argumentul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, angajarea răspunderii angajatorului urmând să opereze aşadar pe multiple planuri: contravenţională, penală, patrimonială.
    În speţă, aceasta s-ar traduce prin angajarea exclusivă a răspunderii angajatorului din sectorul bugetar (prin organele sale de conducere), inclusiv în relaţia cu bugetul de stat, pentru sumele acordate nelegal salariaţilor, adică şi pentru cele neprevăzute de legislaţia în vigoare pentru această categorie de personal, chiar dacă ele au fost menţionate în contractele colective de muncă.
    S-a exprimat în acest mod responsabilitatea integrală a angajatorului, a cărui activitate presupune gestionarea fondurilor publice (în cadrul cărora intră şi veniturile proprii ale instituţiilor publice), pentru utilizarea lor, precum şi interdicţia impusă prin lege acestuia de a achiesa la drepturi pretinse de sindicate/reprezentanţii salariaţilor, care nu îşi găsesc reflectarea prin legea de salarizare bugetară.
    Se poate opina, astfel, că prevederile generale ale art. 256 din Codul muncii - care stabilesc ca principiu răspunderea oricărui salariat (din sectorul public sau privat) de a restitui ceea ce i s-a plătit nedatorat, ca formă a răspunderii civile patrimoniale - cunosc prin prevederile art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011 o excepţie de la regulă, atunci când ceea ce se pretinde în restituire salariatului bugetar decurge dintr-un contract colectiv de muncă ale cărui clauze se referă la drepturi în bani şi în natură, altele decât cele prevăzute de legislaţia în vigoare pentru categoria respectivă de personal.
    VII. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept
    20. În dosarele nr. 4.024/118/2015 şi nr. 3.927/118/2015, înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu nr. 1.151/1/2016 şi nr. 1.152/1/2016, punctul de vedere exprimat de angajator este următorul:
    Actul de control al Curţii de Conturi prin care se stabileşte că anumite drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă au fost acordate nelegal nu poate lipsi de efecte juridice contractul colectiv de muncă prin care au fost stabilite drepturile, dacă instanţa de judecată nu a constatat nulitatea clauzei contractuale.
    Chiar dacă prin decizia Curţii de Conturi (necontestată) s-a stabilit existenţa acordării unor drepturi neprevăzute în legea unică de salarizare, în temeiul art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 acest act nu lipseşte de efecte juridice contractul colectiv de muncă, astfel încât acesta va continua să existe până la constatarea nulităţii clauzei inserate în art. 74.
    În situaţia în care constatările Curţii de Conturi vizează un prejudiciu rezultat din aplicarea unui contract colectiv de muncă, pentru punerea în executare a măsurii de recuperare a prejudiciului, angajatorul este obligat ca, în prealabil sau concomitent cu solicitarea de restituire a sumelor acordate necuvenit, să solicite şi constatarea nulităţii absolute a clauzei inserate în contractul colectiv de muncă cu încălcarea legii.
    În situaţia neparcurgerii procedurii obligatorii de constatare a nulităţii absolute rămân incidente prevederile art. 132 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 229 alin. (4) din Codul muncii, şi art. 148 din Legea nr. 62/2011, din a căror interpretare rezultă că orice contract colectiv de muncă aflat în executare este valabil încheiat, având forţă obligatorie pentru părţi, atât timp cât instanţa de judecată nu a constatat intervenită nulitatea absolută a clauzei contractuale despre care se pretinde că ar fi nelegală.
    În ceea ce priveşte obligativitatea apelantei-reclamante de a pune în executare decizia Curţii de Conturi şi răspunderea acesteia în raport cu dispoziţiile art. 64 din Legea nr. 94/1992, acest text de lege prevede că neîndeplinirea obligaţiei de stabilire a întinderii prejudiciului şi de dispunere a măsurilor pentru recuperarea acestuia, prevăzută de art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, în sarcina conducerii entităţii auditate, constituie infracţiune.
    Prin urmare, obligaţia de a respecta decizia Curţii de Conturi se limitează în cauza dedusă judecaţii doar la îndatorirea conducerii instituţiei de a determina întinderea exactă a prejudiciului şi de a efectua demersurile juridice necesare în vederea recuperării prejudiciilor, întrucât posibilitatea recuperării sau nu a pagubei urmează a se stabili de instanţă în urma soluţionării prezentei cauze.
    Angajatorul nu poate opune salariatului obligaţia de restituire prevăzută de art. 256 din Codul muncii, în condiţiile în care răspunderea, sub orice formă, pentru sumele acordate în baza unui contract colectiv de muncă, încheiat cu nerespectarea prevederilor alin. (1)-(3) din art. 138 din Legea nr. 62/2011, revine angajatorului.
    Salariaţii pârâţi au exprimat acelaşi punct de vedere, concluzionând că, în măsura în care se constată îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, interpretarea normelor de drept analizate urmează a se face în sensul că decizia Curţii de Conturi, prin care se stabileşte că anumite drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă, cum ar fi cele din cauză, au fost acordate nelegal raportat la prevederile legale, nu poate lipsi de efecte clauzele din contractul colectiv de muncă, prin care ele s-au stabilit, atât timp cât, în temeiul art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, instanţa de judecată nu a constatat nulitatea absolută a acesteia.
    21. În Dosarul nr. 2.060/118/2015, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu nr. 1.247/1/2016, părţile au susţinut că instanţa nu poate invoca din oficiu nulitatea absolută a contractului colectiv de muncă, care poate fi invocată doar de părţi, potrivit art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, faţă de care cadrul legislativ care reglementează contractul colectiv de muncă nu prevede o situaţie de excepţie.
    Răspunderea angajatorului, potrivit art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011, pentru încheierea unui contract colectiv de muncă cu nerespectarea art. 138 alin. (1)-(3), reprezintă în fapt sancţionarea faptei culpabile a acestuia de a accepta includerea unor drepturi nelegale, deşi cunoştea sau trebuia să cunoască interdicţia instituită prin acest text de lege.
    22. În Dosarul nr. 3.799/118/2015, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu nr. 1.642/1/2016, asupra problemei de interpretare a normei incidente, ambele părţi au arătat că interpretarea normei este necesară câtă vreme teza răspunderii civile patrimoniale a salariatului pârât este dată de art. 256 din Codul muncii.
    Angajatorul a susţinut însă că această ipoteză ar fi justificată dacă s-ar constata nulitatea absolută a contractului colectiv de muncă şi că sesizarea anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, realizată în dosarele nr. 3.927/118/2015 şi nr. 4.024/118/2015 ale Curţii de Apel Constanţa, atinge şi această problemă.
    Sindicatul pârât a susţinut că dispoziţiile art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011 reflectă sancţionarea legislativă a faptei culpabile a angajatorului de a accepta, încă din etapa negocierii, includerea unor drepturi suplimentare, deşi cunoştea sau trebuia să cunoască limitele legale în privinţa salarizării din sectorul bugetar.
    Cu toate că încheierea contractului colectiv de muncă s-a realizat prin acordul de voinţă al ambilor parteneri sociali, în cazul angajatorului din sectorul bugetar, regula este aceea a răspunderii sale exclusive dacă nu a blocat încheierea unui asemenea contract care contravine legii.
    Intimata pârâtă a mai susţinut că problema de drept s-ar naşte dacă, prin decizia sa, Curtea de Conturi declară caracterul ilegal al contractului colectiv de muncă, instanţa fiind chemată să stabilească în acest caz cui îi revine răspunderea pentru sumele acordate salariaţilor bugetari.
    VIII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie şi punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    23. Dosarul nr. 1.151/1/2016
    1. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 520/C2/1.019/III-5/2016 din 14 aprilie 2016, a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problemele de drept care formează obiectul sesizărilor formulate de Curtea de Apel Constanţa - Secţia civilă.
    2. Opiniile diferite ale instanţelor, exprimate în jurisprudenţa şi în punctele de vedere ataşate, au fost următoarele:
    - decizia legală a Curţii de Conturi, emisă în exercitarea atribuţiilor sale, prin care se stabileşte că anumite drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă au fost acordate nelegal, raportat la prevederile legale privind salarizarea în instituţiile publice, poate lipsi de efecte clauzele contractului colectiv/acordului colectiv de muncă prin care au fost stabilite, fără a fi necesară constatarea nulităţii acestor clauze, şi îndreptăţeşte recuperarea sumelor astfel acordate de la angajatul care a beneficiat de acestea;
    - constatările Curţii de Conturi nu produc efecte cu privire la clauzele contractului colectiv de muncă. Atât timp cât clauzele contractului colectiv de muncă nu au fost anulate în perioada de valabilitate a contractului, drepturile primite în baza acestuia nu pot constitui drepturi necuvenite ori primite fără o justă cauză. Ineficacitatea sau nulitatea unor clauze ale unui contract colectiv de muncă nu poate să fie considerată ca fiind intervenită decât prin intermediul unei hotărâri judecătoreşti.
    24. Dosarul nr. 1.247/1/2016
    1. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 604/C2/1.101/III-5/2016 din 14 aprilie 2016, a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problemele de drept care formează obiectul sesizărilor formulate de Curtea de Apel Constanţa - Secţia civilă.
    2. Opiniile diferite ale instanţelor, exprimate în jurisprudenţa şi în punctele de vedere ataşate, au fost următoarele:
    - instanţa nu poate invoca din oficiu nulitatea unei clauze contractuale încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor art. 138 alin. (3) din Legea nr. 62/2011, întrucât ar încălca principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, aceasta cu atât mai mult cu cât poate fi invocată numai în intervalul de timp în care actul este în vigoare;
    - instanţa poate invoca din oficiu nulitatea absolută a unei clauze a contractului colectiv de muncă stabilită cu nerespectarea art. 138 alin. (3) din Legea nr. 61/2011, întrucât art. 142 alin. (2) prevede posibilitatea constatării nulităţii la cererea părţilor interesate, dar nu exclude aplicarea principiului prevăzut de art. 1.247 alin. (3) din Codul civil, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 278 alin. (1) din Codul muncii, dispoziţiile acestui cod se întregesc cu dispoziţiile legale civile. Nulitatea poate fi invocată pe cale de excepţie, ca mijloc de apărare de fond, iar instanţa de judecată este obligată să pună în discuţia părţilor respectiva excepţie.
    Referitor la problema interpretării art. 138 alin. (5) din Codul muncii, se apreciază că, efectuând, pe cale incidentală, o analiză de legalitate a contractului colectiv de muncă în cadrul unui litigiu în care se invocă incidenţa clauzelor respectivului contract, instanţa poate refuza aplicarea unei clauze, dacă aceasta încalcă prevederile art. 138 din Legea nr. 62/2011, republicată. Angajatorul nu poate fi obligat la executarea unei clauze contractuale care contravine dispoziţiilor imperative ale art. 138 din aceeaşi lege şi pe care legiuitorul s-a preocupat să o sancţioneze cu nulitatea, întrucât această interpretare este contrară obiectivului urmărit de legiuitor, respectiv protejarea bugetelor publice prin lipsirea de efecte a clauzelor contractuale încheiate cu nerespectarea legii. Cum numai contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor şi au forţă legală, instanţa de judecată nu poate aplica dispoziţii din contractele colective de muncă contrare unor norme legale imperative. Altfel, s-ar ajunge ca instanţa să încalce principiul separaţiei puterilor în stat şi principiul supremaţiei legii. Răspunderea angajatorului instituită de art. 138 alin. (5) din lege este o răspundere de ordin administrativ sau penal.
    IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale
    25. La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost identificată jurisprudenţa relevantă asupra problemei de drept în cauză.
    26. Prin Decizia nr. 574 din 4 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 26 mai 2011, Curtea Constituţională a respins obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii dialogului social în ansamblul său, precum şi, în special, ale art. 3 alin. (1) şi (2), art. 4, art. 41 alin. (1), titlul IV privind Consiliul Naţional Tripartit pentru Dialog Social, titlul V privind Consiliul Economic şi Social, art. 138 alin. (3), art. 183 alin. (1) şi (2), art. 186 alin. (1), art. 202, art. 205, art. 209 şi art. 224 lit. a) din lege, iar, prin Decizia nr. 637 din 17 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 21 iulie 2011, s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 132 alin. (3) din Legea dialogului social nr. 62/2011.
    27. Curtea Constituţională, prin deciziile nr. 58 din 16 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 117 din 16 februarie 2007, nr. 608 din 19 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 22 august 2007, nr. 95 din 5 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 28 februarie 2008, nr. 1.453 din 5 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 19 noiembrie 2009, nr. 1.247 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 847 din 17 decembrie 2010, nr. 649 din 17 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 2 august 2011, şi nr. 798 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44 din 20 ianuarie 2016, a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 268 din Codul muncii, republicat.
    X. Opinia doctrinei
    28. Doamna profesor universitar doctor Magda Volonciu, prin punctul de vedere depus, a apreciat că o clauză a unui contract colectiv de muncă este producătoare de efecte juridice până la desfiinţarea sa prin constatarea de către instanţa judecătorească a nulităţii acelei clauze.
    29. Domnul profesor universitar doctor Alexandru Athanasiu şi doamna asistent universitar Ana-Maria Vlăsceanu, prin opinia comunicată, au concluzionat că salariaţii nu pot fi obligaţi la plata sumelor stabilite prin contractul colectiv de muncă, responsabilitatea pentru acoperirea prejudiciului aparţinând exclusiv persoanelor din conducerea angajatorului care au negociat contractul colectiv de muncă.
    XI. Raportul asupra chestiunilor de drept
    30. Prin raportul întocmit, referitor la admisibilitatea sesizărilor, s-a apreciat că acestea îndeplinesc condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, iar, pe fondul cauzei, s-a concluzionat că o decizie a Curţii de Conturi, emisă în exercitarea atribuţiilor sale de control, prin care s-a stabilit că anumite drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unei instituţii publice finanţate integral din venituri proprii au fost acordate nelegal, raportat la prevederile legale privind salarizarea în instituţiile publice, nu lipseşte de efecte clauzele contractului colectiv de muncă prin care acele drepturi au fost stabilite, a căror nulitate nu a fost constatată de către instanţele judecătoreşti, în condiţiile legii; nulitatea unei clauze a contractului colectiv de muncă negociate cu nerespectarea art. 138 alin. (1)-(3) din Legea nr. 62/2010 poate fi cerută de către părţile interesate fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie, respectiv, şi de către instanţă din oficiu, pe durata de valabilitate a contractului colectiv de muncă; angajatorul poate fi obligat la executarea unor clauze cuprinse în contractele colective de muncă şi negociate cu încălcarea dispoziţiilor art. 138 alin. (1)-(3) din Legea nr. 62/2010, în situaţia în care, prin hotărâre judecătorească, nu s-a constatat nulitatea acestora.
    XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    31. Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ; în doctrină ele au fost identificate după cum urmează:
    1. existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;
    2. instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă;
    3. cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;
    4. soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;
    5. chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;
    6. chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
    32. Procedând la analiza asupra admisibilităţii sesizării se constată că primele trei condiţii sunt îndeplinite, întrucât Curtea de Apel Constanţa este legal învestită cu soluţionarea apelurilor în două cauze ce au ca obiect obligarea salariatului la restituirea sumei acordate cu titlu de decont cheltuieli de transport la şi de la locul de muncă, ca sumă încasată necuvenit în temeiul art. 256 alin. (1) din Codul muncii, republicat, într-o cauză ce are ca obiect anularea deciziei angajatorului şi obligarea acestuia la executarea obligaţiilor asumate prin art. 74 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pentru anul 2015, în sensul plăţii ajutoarelor la care salariaţii sunt îndreptăţiţi pentru situaţiile apărute de la data înregistrării contractului de muncă până la pronunţarea hotărârii şi, în continuare, pe toată perioada de valabilitate a contractului, şi într-o cauză ce are ca obiect obligarea salariatului la restituirea unei sume cu titlu de plată nedatorată, constând în decontarea prestaţiilor de odihnă şi tratament pe care pârâtul a încasat-o în anul 2014.
    33. Totodată, litigiile au natura unor conflicte de muncă, ceea ce conferă competenţă exclusivă, în primă instanţă, tribunalului, conform art. 208 din Legea nr. 62/2011, hotărârile pronunţate de tribunal fiind supuse numai apelului, conform art. 214 din Legea nr. 62/2011.
    34. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de patru complete din cadrul Curţii de Apel Constanţa, învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 208 raportat la art. 214 din Legea nr. 62/2011, art. 96 pct. 2 şi art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
    35. De asemenea este îndeplinită şi cerinţa noutăţii chestiunii de drept supuse interpretării care, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, reprezintă o condiţie distinctă de admisibilitate.
    Astfel, în doctrină, s-a exprimat opinia potrivit căreia sesizarea instanţei supreme ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost analizată - în interpretarea unui act normativ mai vechi - ori decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent sau relativ recent prin raportare la momentul sesizării. De asemenea, problema de drept poate fi considerată nouă prin faptul că nu a mai fost dedusă judecăţii anterior.
    Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată.
    Examenul jurisprudenţial efectuat a relevat că nu s-a cristalizat o jurisprudenţă unitară şi constantă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situaţie care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariţiei unei practici neunitare, iar analiza deciziilor pronunţate oferă indicii referitoare la posibilitatea apariţiei unei practici neunitare din această perspectivă.
    Aşa fiind, condiţia noutăţii se verifică, devenind actuală cerinţa interpretării şi aplicării normei de drept respective.
    36. Textul art. 519 din Codul de procedură civilă mai prevede condiţia ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra problemei de drept ce face obiectul sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile sau ca această problemă să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
    Spre deosebire de legislaţia procesual penală, textul art. 519 din Codul de procedură civilă nu prevede în mod expres modalitatea prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să fi statuat asupra chestiunii de drept, respectiv norma legală, nu arată dacă are în vedere numai acele decizii obligatorii erga omnes sau şi cele de speţă, pronunţate în recurs.
    În doctrină s-a apreciat că această condiţie este îndeplinită numai în situaţia în care, în privinţa chestiunii de drept, instanţa supremă nu a mai statuat printr-un recurs în interesul legii sau un recurs în casaţie.
    În legătură cu chestiunea de drept adusă în dezbatere se reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a dezlegat în mod generic, cu efecte erga omnes, problema care constituie obiect al sesizării.
    37. Prin urmare, se constată că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate privind declanşarea procedurii hotărârii prealabile.
    38. Pe fondul cauzei se constată că, prin încheierile de sesizare, s-a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie interpretarea dispoziţiilor legale anterior menţionate aplicabile unei situaţii de fapt, necontestate, în care angajatorul, instituţie publică finanţată din fonduri proprii, care, potrivit legislaţiei fiscale, sunt considerate fonduri publice, s-a obligat prin contractul colectiv de muncă să acorde anumite categorii de drepturi băneşti, interzise de legile anuale de salarizare. În urma controlului efectuat de Curtea de Conturi s-a constatat că plăţile au fost făcute cu încălcarea dispoziţiilor legale, Curtea de Conturi solicitând angajatorului să ia măsuri pentru recuperarea lor. Angajatorul a chemat în judecată salariaţii pentru recuperarea sumelor plătite acestora, cu menţiunea că, la data litigiului, contractul colectiv de muncă expirase.
    39. În primul rând este de reţinut că sumele achitate salariaţilor de către angajator şi a căror restituire s-a solicitat prin acţiunile promovate în justiţie sau a căror plată s-a solicitat prin cererile ce fac obiectul dosarelor în care s-au invocat chestiunile de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reprezintă sume care nu sunt incluse în drepturile salariale, ci intră în categoria cheltuielilor sociale deductibile limitat (decontare transport, bilete de odihnă şi tratament), fiind prevăzute în contractele colective de muncă pentru anii 2014-2015, la art. 74 lit. h), potrivit căruia "în afara ajutoarelor prevăzute de lege la care au dreptul, în limita posibilităţilor financiare, din fondul de cheltuieli sociale, salariaţii vor beneficia de următoarele sume care nu sunt incluse în drepturile salariale". Prin urmare, ele nu reprezintă contraprestaţia propriuzisă a muncii depuse, ci bonificaţii neasimilate veniturilor din salariu, acordate, de regulă, în scopul eficientizării muncii salariaţilor şi fidelizării acestora.
    40. Stabilirea salariilor şi a altor drepturi în bani sau în natură pentru personalul din instituţiile publice finanţate integral din fonduri proprii pentru anii 2014 şi 2015 se face potrivit art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată prin Legea nr. 28/2014, respectiv conform art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, dispoziţii legale cu conţinut identic, doar că se referă la ani diferiţi, şi care prevăd că, prin excepţie de la prevederile art. 1 şi 2, respectiv prin excepţie de la prevederile art. 1, pentru personalul din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor şi a celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, precum şi din cele aflate în coordonarea prim-ministrului şi cele aflate sub controlul Parlamentului, ale cărui contracte colective de muncă îşi încetează valabilitatea în anul 2014, respectiv 2015, salariile se stabilesc potrivit anexei nr. VIII la Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, respectiv potrivit art. 1 alin. (2), care prevede că, "începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege", şi art. 37 alin. (1) din acelaşi act normativ, care prevede că "prin contractele colective de muncă sau acordurile colective de muncă şi contractele individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi în bani sau în natură care excedează prevederilor prezentei legi".
    41. Având în vedere că salarizarea personalului angajat în instituţii publice care se finanţează integral din venituri proprii, precum şi acordarea altor drepturi se realizează, pentru anii 2014-2015, în baza Legii-cadru nr. 284/2010 şi a legilor anuale de salarizare menţionate anterior, potrivit art. 132 alin. (1) din Legea nr. 62/2011, prin contractele colective de muncă pentru anii respectivi, se puteau stabili drepturi şi obligaţii numai în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege, iar, potrivit art. 138 alin. (1) din acelaşi act normativ, nu se puteau negocia şi include în contractele colective de muncă clauze referitoare la drepturi în bani sau în natură, altele decât cele prevăzute de legislaţia în vigoare pentru categoria respectivă de personal. Cum drepturile pretinse sunt drepturi pecuniare, condiţiile acordării lor nu puteau fi negociate decât dacă dreptul respectiv era recunoscut prin legile de salarizare.
    42. În speţă, angajatorul, care este o instituţie publică finanţată integral din venituri proprii şi al cărui buget este constituit din fonduri publice, potrivit art. 2 lit. l) din Legea nr. 94/1992, este supus controlului Curţii de Conturi, care se exercită în ceea ce priveşte modul de formare, administrare şi întrebuinţare a resurselor financiare, potrivit art. 1, art. 21 şi art. 26 lit. h) din Legea nr. 94/1992.
    43. În acest context se ridică, prin sesizare, problema dacă decizia Curţii de Conturi, emisă în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege şi care se bucură de prezumţia de adevăr fie prin necontestare, fie prin menţinerea sa în urma controlului de legalitate efectuat de instanţa de contencios administrativ, înlătură, prin ea însăşi, de la aplicare o clauză a contractului colectiv de muncă prin care se acordă drepturile băneşti constatate de Curtea de Conturi ca încălcând dispoziţiile legilor de salarizare sau lipsa de eficacitate a acestei clauze trebuie constatată de instanţa de judecată.
    44. În acest ultim caz se pune problema regimului juridic aplicabil sancţiunii civile a nulităţii (respectiv cine o poate invoca, în ce moment şi prin ce mijloc procesual).
    45. Este de precizat că angajatorul din prezenta cauză este supus legilor de salarizare bugetară, nefiind incidentă, în situaţia sa, Decizia nr. 2 din 15 februarie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Dosarul nr. 4.112/1/2015, care se referă strict la situaţia tranzitorie a angajatorului, inclus în legea-cadru de salarizare, căruia i se modifică regimul de finanţare [art. 37 alin. (2) din Legea-cadru nr. 284/2010], situaţie în care încadrarea în anexa corespunzătoare a legii operează după expirarea contractului colectiv de muncă. Pentru celelalte cazuri, în care personalul instituţiei publice finanţate din fonduri proprii era salarizat în baza legii-cadru la momentul negocierii contractului colectiv de muncă, negociere în care trebuie să ţină seama de legea-cadru de salarizare şi de legea anuală în vigoare în anul respectiv, este exclusă interpretarea conform căreia contractul colectiv de muncă este valabil peste legea-cadru de salarizare.
    46. Înalta Curte consideră ca fiind corectă opinia conform căreia o decizie a Curţii de Conturi nu poate să înlăture eo ipso de la aplicare o clauză a contractului colectiv de muncă. Aceasta întrucât o astfel de decizie, cu caracter administrativ, nu este opozabilă decât angajatorului, în sarcina căruia impune obligaţii de recuperare a prejudiciului, nu şi salariatului.
    Pentru a se putea repercuta asupra raportului juridic de muncă al salariatului bugetar, din perspectiva drepturilor băneşti încasate cu încălcarea legii, trebuie iniţiat un mecanism procesual care să îi fie opozabil acestuia şi în care salariatul să aibă posibilitatea de a se prevala, în justificarea drepturilor încasate, de existenţa clauzei din contractul colectiv de muncă (fie pentru a pretinde plata dreptului acordat prin respectiva clauză, fie, odată plătit, pentru a se opune unei cereri de restituire). Verificarea conformităţii respectivei clauze contractuale cu normele imperative ale legii urmează a ţine cont de reglementările speciale derogatorii în materia nulităţii, vizând condiţiile în care instanţa poate constata nulitatea absolută a unei clauze din contractul colectiv de muncă, care acordă salariatului din sectorul bugetar drepturi neprevăzute în legea de salarizare.
    Prin urmare, o decizie a Curţii de Conturi, emisă în exercitarea atribuţiilor sale de control, prin care s-a stabilit că anumite drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unei instituţii publice finanţate integral din venituri proprii au fost acordate nelegal, raportat la prevederile legale privind salarizarea în instituţiile publice, nu lipseşte prin simpla sa existenţă, de efecte, clauzele contractului colectiv de muncă prin care acele drepturi au fost stabilite, dacă o instanţă de judecată nu a constatat, în condiţiile legii, nulitatea acestora.
    47. În ceea ce priveşte regimul nulităţii unei clauze nelegale din contractul colectiv de muncă se constată că art. 132 din Legea nr. 62/2011 instituie, în alineatul (1), o reglementare-cadru, de principiu, cu aplicabilitate generală, în privinţa marjei de negociere a contractelor colective de muncă, ce trebuie să se încadreze "în limitele şi condiţiile prevăzute de lege". Alin. (2)-(4) se referă la caracterul minimal al dispoziţiilor cu forţă juridică superioară de la care se poate deroga în favoarea salariaţilor.
    Potrivit art. 142 din Legea nr. 62/2011, clauzele din contractul colectiv de muncă negociate (s.n. în favoarea sau în defavoarea salariaţilor) cu încălcarea art. 132 sunt lovite de nulitate, sancţiune ce se aplică de către instanţă, la cererea părţii interesate, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.
    Art. 138 din Legea nr. 62/2011 se referă la situaţia specială a contractelor colective încheiate în sectorul bugetar, instituind anumite condiţii (alin. 1-3), a căror încălcare este sancţionată cu nulitatea absolută a respectivei clauze [alin. (4)]. Conform art. 138 alin. (5) din acelaşi act normativ, răspunderea pentru încheierea, în aceste condiţii, a contractului colectiv de muncă revine angajatorului.
    Aceste texte din Legea dialogului social se coroborează cu dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, republicat, potrivit cărora, în cazul în care se solicită constatarea nulităţii unor clauze ale contractului colectiv de muncă, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate pe toată durata existenţei contractului.
    48. Este corectă acea interpretare dată de doctrină şi jurisprudenţă conform căreia, în condiţiile în care regimul nulităţii nu este foarte clar stabilit în dreptul muncii, nulităţile absolute şi relative nefiind reglementate distinct, pentru a distinge între aceste nulităţi se impune a institui criteriul naturii interesului ocrotit. În caz contrar, o posibilă situaţie de încălcare flagrantă a unei norme imperative ar rămâne nesancţionată întrucât părţile care au negociat-o nu sunt interesate să îşi corecteze propria conduită culpabilă.
    În acest sens se poate aprecia că orice clauză ce nu ocroteşte un interes particular şi încalcă un interes public poate fi analizată, din oficiu, în privinţa legalităţii, atunci când o instanţă este învestită cu cereri ce pun în discuţie efectele produse de această clauză.
    49. Având în vedere că dispoziţiile art. 132 alin. (2)-(4) din Legea nr. 162/2011 prevăd drepturi în favoarea salariaţilor, ele ocrotesc un interes privat, astfel că sancţiunea pentru nerespectarea acestora este o nulitate relativă. Spre deosebire de această situaţie, sancţiunea edictată în cazul nerespectării interdicţiei de a negocia drepturi neprevăzute de legea bugetului de stat [art. 138 alin. (1)-(3)], care ocroteşte un interes public, se impune a fi calificată ca o nulitate absolută. O astfel de interpretare se justifică şi prin faptul că legiuitorul a inserat expres referirea la sancţiunea nulităţii absolute chiar în conţinutul art. 138 şi nu s-a limitat la menţiunea din art. 142 care reglementează, cu caracter de principiu, nulitatea clauzelor negociate cu încălcarea art. 132.
    50. Prin urmare, în conformitate cu dispoziţiile art. 278 alin. (1) din Codul muncii, într-o astfel de situaţie, dispoziţiile art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 pot fi completate cu cele ale art. 1247 alin. (3) din Codul civil, ce reprezintă dreptul comun în materia nulităţii, astfel că, atunci când este vorba de un interes general ocrotit, cum este reglementarea bugetului de stat, instanţa, din oficiu, poate invoca nulitatea absolută a clauzei, pe durata de existenţă a respectivei clauze.
    51. O interpretare în sens contrar ar permite validarea şi chiar punerea în executare a unei dispoziţii, negociată de partenerii sociali, cu încălcarea disciplinei bugetare.
    52. Controlul legalităţii unei astfel de clauze este posibil atât în litigiile în care se solicită pe cale principală aplicarea unei astfel de sancţiuni (prin acţiunea sau cererea reconvenţională a angajatorului), dar şi pe cale de excepţie, în litigiile în care se solicită valorificarea clauzei sau, dimpotrivă, se contestă efectele juridice ale acesteia. Sintagma "a constata nulitatea pe cale de excepţie" presupune ca instanţa, pe cale incidentală, să nu recunoască efectele juridice produse de o clauză nelegală, excepţia la care textul de lege face referire nefiind o excepţie de drept procesual, ci un mijloc de apărare a intereselor generale care permite analiza conformităţii cu legea a clauzei respective.
    53. Acest raţionament nu contravine dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, republicat, întrucât instanţa are posibilitatea de a invoca nulitatea pe cale de excepţie într-un litigiu în care se analizează eficacitatea juridică a respectivei clauze din contractul colectiv de muncă pe toată durata sa de existenţă, în condiţiile în care efectele acesteia se produc şi după expirarea termenului convenit de părţi pentru punerea în executare a contractului. Existenţa unei clauze ce instituie o situaţie juridică de care beneficiarul se poate prevala nu se limitează la termenul pentru care a fost încheiat contractul, ci reprezintă perioada în care părţile pot invoca efectele juridice generate de executarea sau neexecutarea clauzei. O interpretare restrictivă a acestor dispoziţii ar permite valorificarea unei clauze contractuale, fără posibilitatea de cenzurare a legalităţii sale.
    54. Ca atare, într-un dosar în care se solicită restituirea plăţilor efectuate în temeiul acestei clauze, instanţa poate pune în discuţie şi analiza, printr-un act de judecată propriu, legalitatea clauzei, fără a fi ţinută de constatările Curţii de Conturi, instituţie care, astfel cum s-a precizat anterior, se află într-un raport juridic de drept fiscal cu angajatorul, raport în baza căruia acesta a fost obligat a acţiona în vederea recuperării pagubei. Decizia Curţii de Conturi, ce instituie o prezumţie relativă privind situaţia juridică constatată, poate constitui un mijloc de probă în procesul de stabilire a legalităţii acelei clauze.
    55. În cazul în care consideră că respectiva clauză încalcă dispoziţiile imperative ale legilor de salarizare în vigoare la încheierea contractului colectiv de muncă [în aplicarea dispoziţiilor art. 132 alin. (1) din Legea nr. 62/2011 coroborate cu prevederile art. 138 alin. (1)-(4) din acelaşi act normativ] instanţa va lipsi clauza de efecte juridice, exonerând pe angajator de obligaţia de a executa o astfel de clauză nelegală.
    O interpretare contrară care ar pune acţiunea în nulitate doar la dispoziţia partenerilor de dialog social ar crea posibilitatea ca o clauză vădit nelegală să îşi producă efecte juridice între părţile contractante (chiar cu concursul forţei coercitive a autorităţii judiciare, în cazul în care creditorul obligaţiei invocă răspunderea contractuală pentru neexecutare), acestea nefiind interesate a o desfiinţa în perioada în care aceasta îşi produce efectele.
    56. Pe de altă parte, se reţine că art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011, potrivit căruia răspunderea pentru încheierea, în aceste condiţii, a contractului colectiv de muncă revine angajatorului, nu distinge între tipurile de răspundere de care angajatorul poate fi ţinut, respectiv penală, contravenţională sau civilă, în daune. Instituirea unei astfel de răspunderi exclusiv în sarcina angajatorului nu este de natură a-l scuti pe salariat de obligaţia de a restitui o sumă încasată necuvenit rezultată din desfiinţarea cu efect retroactiv a clauzei nelegale, în condiţiile în care dispoziţiile art. 57 alin. (2) din Codul muncii ("Constatarea nulităţii contractului individual de muncă produce efecte pentru viitor."), ce consfinţesc o excepţie de la regimul nulităţii de strictă interpretare, nu pot fi aplicate, prin analogie, contractului colectiv de muncă.
    57. Chiar dacă, conform art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011, în sarcina salariatului nu poate fi reţinută niciun fel de răspundere bazată pe culpă, textul de lege menţionat nu exclude posibilitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 256 din Codul muncii într-un litigiu iniţiat de angajatorul care tinde să îşi îndeplinească obligaţia izvorâtă din raportul juridic de drept fiscal ce antrenează răspunderea sa faţă de stat, de a recupera suma plătită nedatorat (în baza unei clauze nule) şi care se întemeiază, în raportul cu salariatul, pe o instituţie juridică distinctă de cea a răspunderii patrimoniale, care nu presupune culpa, ci doar o îmbogăţire fără justă cauză a patrimoniului acestuia.
    58. Deşi este reglementată în Legea nr. 53/2003 - Codul muncii la cap. III - Răspunderea patrimonială, din titlul XI - Răspunderea juridică, instituţia restituirii sumelor nedatorate achitate salariaţilor nu se confundă cu răspunderea patrimonială, această interpretare dată textului de lege fiind confirmată prin Decizia nr. 274/2011 a Curţii Constituţionale în considerentele căreia se reţine că "textul de lege criticat (s.n. art. 256 din Codul muncii actual) nu dă o definiţie exactă a noţiunii de "sumă nedatorată" şi nici nu detaliază condiţiile în care se naşte obligaţia de restituire. El vine să acopere însă, prin excluderea tuturor celorlalte situaţii prevăzute de lege care antrenează răspunderea patrimonială a salariatului, cazurile când, fără a fi reţinută vinovăţia acestuia, este obligat la restituirea unor sume încasate de la angajator, întrucât acestea nu i se cuveneau, neexistând o justă cauză."
    59. Aceasta înseamnă că unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 256 din Codul muncii, ce nu reprezintă o acţiune în răspundere patrimonială bazată pe culpa salariatului, ci o acţiune derivând din îmbogăţirea fără justă cauză a patrimoniului acestuia, nu i se poate opune textul de lege prevăzut de art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011. Această interpretare este conformă cu intenţia legiuitorului care, admiţând că, într-o astfel de situaţie, există o obligaţie de restituire în sarcina salariaţilor, prin adoptarea Legii nr. 124/2014 a exonerat personalul bugetar de obligaţia de restituire a veniturilor de natură salarială, ce au fost constatate de Curtea de Conturi ca fiind încasate nelegal.
    60. În consecinţă, decizia Curţii de Conturi, emisă în exercitarea atribuţiilor sale de control, prin care se stabileşte că anumite drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unei instituţii publice finanţate integral din venituri proprii (cum ar fi decontarea cheltuielilor efectuate pentru prestaţii de odihnă şi tratament vizate în cauză) au fost acordate nelegal raportat la prevederile legale privind salarizarea în instituţiile publice, nu lipseşte de efecte clauzele contractului colectiv de muncă prin care acele drepturi au fost stabilite, dacă nulitatea nu a fost constatată, în condiţiile art. 142 alin. (2) pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie, într-un litigiu în care se analizează efectele acestor clauze, de către instanţele judecătoreşti, în condiţiile legii, fără ca art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011 să poată înlătura dispoziţiile art. 256 din Codul muncii de la aplicare.
    61. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,

                ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                          În numele legii
                             DECIDE:

    Admite sesizările conexe formulate de Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă, în dosarele nr. 4.024/118/2015, nr. 3.927/118/2015, nr. 2.060/118/2015 şi nr. 3.799/118/2015 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că:
    În interpretarea prevederilor art. 1, art. 21 şi art. 26 lit. h) raportat la prevederile art. 64 din Legea nr. 94/1992, a prevederilor art. 132, art. 138 alin. (5) art. 142, art. 148, art. 151 şi art. 152 din Legea nr. 62/2011 şi a prevederilor art. 229 alin. (4), art. 254 şi art. 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, republicat, o decizie a Curţii de Conturi, emisă în exercitarea atribuţiilor sale de control, prin care s-a stabilit că anumite drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unei instituţii publice finanţate integral din venituri proprii au fost acordate nelegal, raportat la prevederile legale privind salarizarea în instituţiile publice, nu lipseşte de efecte clauzele contractului colectiv de muncă prin care acele drepturi au fost stabilite, a căror nulitate nu a fost constatată de către instanţele judecătoreşti, în condiţiile legii.
    În interpretarea prevederilor art. 138 alin. (3)-(5) şi art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, nulitatea unei clauze a contractului colectiv de muncă negociate cu nerespectarea art. 138 alin. (1)-(3) din Legea nr. 62/2011 poate fi cerută de către părţile interesate, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie, respectiv poate fi invocată de către instanţă, din oficiu, pe durata existenţei contractului colectiv de muncă.
    Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 iunie 2016.


                        VICEPREŞEDINTELE
            ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                     IULIA CRISTINA TARCEA

                       Magistrat-asistent,
                        Ileana Peligrad

                              ----

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii,  DECIZIE nr. 17 din 13 iunie 2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016