Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 17/2016
Ionuţ Mihai Matei - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie, preşedintele Completului
Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale
Lavinia Curelea - preşedintele delegat al Secţiei I civile
Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile
Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ
şi fiscal
Simona Elena Cîrnaru - judecător la Secţia penală
Ioana Bogdan - judecător la Secţia penală
Maricela Cobzariu - judecător la Secţia penală
Silvia Cerbu - judecător la Secţia penală
Horia Valentin Şelaru - judecător la Secţia penală
Angela Dragne - judecător la Secţia penală
Rodica Aida Popa - judecător la Secţia penală
Ioana Alina Ilie - judecător la Secţia penală
Geanina Cristina Arghir - judecător la Secţia penală
Ştefan Pistol - judecător la Secţia penală
Florentina Dragomir - judecător la Secţia penală
Francisca Maria Vasile - judecător la Secţia penală
Aurel Gheorghe Ilie - judecător la Secţia penală
Mariana Ghena - judecător la Secţia penală
Laura Mihaela Ivanovici - judecător la Secţia I civilă
Doina Popescu - judecător la Secţia I civilă
Mărioara Isailă - judecător la Secţia a II-a civilă
Ruxandra Monica Duţă - judecător la Secţia a II-a civilă
Emilia Claudia Vişoiu - judecător la Secţia de contencios administrativ
şi fiscal
Iuliana Rîciu - judecător la Secţia de contencios administrativ
şi fiscal
Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 17/2016 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 473 alin. 1 din Codul de procedură penală şi art. 27^2 alin. 1 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Şedinţa este prezidată de către vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Ionuţ Mihai Matei. La şedinţa de judecată participă doamna Irina Kuglay, procuror în cadrul Serviciului judiciar penal, Secţia judiciară din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. La şedinţa de judecată participă doamna Veronica Junger, magistrat-asistent în cadrul Completului pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, conform art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 12^1 din Legea nr. 506/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în materia obţinerii datelor prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului Reprezentantul procurorului general, doamna procuror Irina Kuglay, a învederat că, prin recursul în interesul legii promovat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a solicitat să se stabilească un mod unitar de interpretare şi aplicare unitară a dispoziţiilor art. 12^1 din Legea nr. 506/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în materia obţinerii datelor prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului. A precizat însă că această problemă de drept nu mai este de actualitate, deoarece în prezent art. 152 din Codul de procedură penală a fost modificat prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală. A susţinut, în esenţă, că art. 12^1 din Legea nr. 506/2004 era aplicabil prin coroborare cu dispoziţiile fostului text al art. 152 din Codul de procedură penală, însă după modificarea intervenită prin Legea nr. 75/2016, textul art. 152 din Codul de procedură penală statuează toate condiţiile necesare pentru autorizarea, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, a solicitărilor de date de trafic şi localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, fiind aplicabil în mod autonom. Ca atare, a considerat că, de lege lata, problema avută în vedere de recursul în interesul legii nu mai subzistă în prezent, ci este aplicabilă doar soluţiilor pronunţate cu privire la solicitările de date prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului formulate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 75/2016. Cu privire la situaţia solicitărilor de date formulate anterior modificării arătate a textului art. 152 din Codul de procedură penală a precizat că acestea se analizau prin raportare la legea specială, anume Legea nr. 82/2012 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului. A arătat că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 440/2014, instanţa de contencios constituţional a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor Legii nr. 82/2012 şi a respins, totodată, excepţia de neconstituţionalitate privind prevederile art. 152 din Codul de procedură penală, pe care le-a apreciat drept constituţionale. Deşi din considerentele cuprinse în paragraful nr. 80 din decizia menţionată reiese că textul art. 152 din Codul de procedură penală a rămas fără aplicabilitate practică, în condiţiile inexistenţei, la acel moment, a unei legi care să reglementeze procedura reţinerii şi stocării datelor, reprezentantul Ministerului Public a susţinut că aceste considerente nu au legătură cu dispozitivul deciziei şi nici nu îl explică, astfel că nu au aplicabilitate nici în cadrul prezentului recurs în interesul legii. De asemenea, prin raportare la normele Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, a susţinut că art. 152 din Codul de procedură penală nu poate fi caracterizat nici ca o normă de trimitere (deoarece lipsesc referirile la indicarea titlului, numărului şi a altor elemente de identificare ale unui alt act normativ), nici ca normă de referire (lipsind categoria juridică şi numărul actului normativ la care se face referire), ci doar indică un anume domeniu, care nu se identifică cu Legea nr. 82/2012. Ca atare, a considerat că, anterior modificării textului art. 152 din Codul de procedură penală prin Legea nr. 75/2016, soluţia corectă privind solicitările procurorilor de autorizare a transmiterii datelor stocate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului era cea de admitere a acestor solicitări, în baza art. 12^1 din Legea nr. 506/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 152 din Codul de procedură penală. Sub acest aspect a precizat că este de acord cu opinia judecătorului-raportor, exprimată în raportul depus la dosarul recursului în interesul legii. În prezent a considerat că asemenea solicitări pot fi autorizate exclusiv prin prisma textului art. 152 din Codul de procedură penală. La interpelarea preşedintelui Completului competent să soluţioneze recursul în interesul legii, cu privire la admisibilitatea recursului, în lumina situaţiei incidente după intrarea în vigoare a noului text al art. 152 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 75/2016, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că se poate discuta despre o inadmisibilitate a recursului, însă chestiunea analizată de recursul în interesul legii este una redundantă, deoarece instanţele nu se mai pot raporta în soluţionarea solicitărilor de date la dispoziţiile art. 12^1 din Legea nr. 506/2014, deoarece acest text doar particularizează condiţiile prevăzute de art. 152 din Codul de procedură penală, din perspectiva detentorului datelor solicitate. Cu aceste precizări, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat admiterea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 12^1 din Legea nr. 506/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în materia obţinerii datelor prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului. Preşedintele completului competent să judece recursul în interesul legii, constatând că nu sunt alte întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE,deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: 1. Problema de drept care a generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii promovat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 12^1 din Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, astfel cum a fost modificată, în materia obţinerii datelor prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului. 2. Examenul jurisprudenţial Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a învederat că, în urma verificării jurisprudenţei la nivel naţional cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 12^1 din Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, cu modificările şi completările ulterioare, s-au evidenţiat două orientări, conturând astfel caracterul neunitar al practicii judiciare sub acest aspect. 3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti 3.1. Într-o primă orientare a practicii, instanţele au admis solicitările procurorilor de autorizare a transmiterii datelor stocate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, formulate ulterior modificărilor legislative intervenite prin Legea nr. 235/2015, considerând incident art. 12^1 din Legea nr. 506/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 152 din Codul de procedură penală, în forma anterioară modificării intervenite prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă nr. 82/2014. S-a reţinut astfel că, prin hotărârea din 8 aprilie 2014, pronunţată în cauzele conexate C-293/12 şi C-594/12 ("Digital Rights Ireland Ltd. împotriva Minister for Communications, Marine and Natural Resources şi alţii" şi "Karntner Landesregierung, Seitlinger şi alţi"), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a declarat nevalidă Directiva 2006/24/CEa Parlamentului European şi a Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicaţii electronice accesibile publicului sau de reţele de comunicaţii publice şi de modificare a Directivei 2002/58/CE. Ca urmare a acestei hotărâri, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, a constatat neconstituţionalitatea legii interne prin care a fost transpusă directiva declarată nevalidă, respectiv a Legii nr. 82/2012 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice. Totodată, această decizie a precizat că, în condiţiile inexistenţei unei legi care să reglementeze procedura reţinerii şi stocării datelor, art. 152 din Codul de procedură penală rămâne fără aplicabilitate practică, textul urmând a deveni incident imediat ce este adoptată o nouă lege referitoare la reţinerea datelor, ce va înlocui actul normativ declarat neconstituţional. Ulterior, prin Legea nr. 235/2015, în vigoare începând cu data de 17 octombrie 2015, vidul legislativ creat prin Decizia nr. 440/2014 a Curţii Constituţionale a fost acoperit, accesul la date al autorităţilor fiind considerat posibil prin inserarea noului articol 12^1 în cuprinsul Legii nr. 506/2004. În consecinţă, s-a susţinut că, în această orientare, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 235/2015, instanţele au considerat incidente în materie dispoziţiile art. 12^1 din Legea nr. 506/2004 coroborate cu cele ale art. 152 din Codul de procedură penală - în forma anterioară modificării intervenite prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă nr. 82/2014, text care a redevenit aplicabil, cu consecinţa admiterii solicitărilor procurorilor de a fi autorizată transmiterea datelor stocate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului. S-a precizat că această orientare jurisprudenţială a fost identificată şi la nivelul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind exemplificată Încheierea nr. 63 din 18 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 16/2016. 3.2. Într-o a doua orientare a practicii, instanţele au respins solicitările procurorilor de autorizare a transmiterii datelor stocate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, pe considerentul că Legea nr. 506/2004 are o altă sferă de reglementare, iar inserarea art. 12^1 în cuprinsul acestui act normativ contravine atât celor statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 440/2014, cât şi aspectelor stabilite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin Hotărârea din 8 aprilie 2014. 4. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie În esenţă, s-a apreciat că, de la data de 4 septembrie 2014 (data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 440/2014 prin care instanţa de contencios constituţional a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 152 din Codul de procedură penală) şi până la adoptarea modificărilor legislative intervenite prin Legea nr. 235/2015 (17 octombrie 2015), în materia autorizării transmiterii datelor stocate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau de către furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului a existat un vid legislativ. Astfel, invalidarea Directivei 2006/24/CE prin hotărârea din 8 aprilie 2014 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi constatarea, prin Decizia nr. 440/2014, a neconstituţionalităţii legii interne de transpunere a directivei menţionate (Legea nr. 82/2012) au determinat inaplicabilitatea, cu caracter temporar, a art. 152 din Codul de procedură penală, text care urma să redevină aplicabil odată cu înlocuirea normelor interne declarate neconstituţionale. Prin Legea nr. 235/2015 - act normativ care a modificat şi a completat Legea nr. 506/2004, răspunzând deopotrivă şi criticilor formulate de Curtea Constituţională - nu s-a urmărit înlocuirea Legii nr. 82/2012, ci stabilirea unor garanţii şi condiţii de legalitate, prin instituirea obligaţiei de obţinere a aprobării judecătorului competent, anterior accesării, de către orice autorităţi şi instituţii publice, a respectivelor date. În aceste condiţii, după intrarea în vigoare a Legii nr. 235/2015, solicitările de autorizare prealabilă a transmiterii datelor de trafic, datelor de identificare a echipamentului şi a datelor de localizare erau admisibile, existând cadru legislativ care să le fundamenteze, reprezentat de art. 12^1 din Legea nr. 506/2004. S-a mai arătat că o corelare a textului art. 152 din Codul de procedură penală cu dispoziţiile art. 12^1 din Legea nr. 506/2004 a avut loc ulterior, prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, apreciindu-se însă că modificările legislative intervenite prin Legea nr. 75/2016 nu au rezolvat problema de drept analizată, astfel încât sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru unificarea practicii judiciare îndeplineşte condiţiile de pertinenţă, chiar dacă hotărârile ataşate acestuia sunt anterioare legii menţionate. În consecinţă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 235/2015, solicitările de autorizare prealabilă a transmiterii datelor de trafic, datelor de identificare a echipamentului şi a datelor de localizare sunt admisibile, existând cadru legislativ care să le fundamenteze, respectiv art. 12^1 din Legea nr. 506/2004. 5. Raportul asupra recursului în interesul legii Prin raportul întocmit în cauză, judecătorul-raportor a apreciat ca fiind admisibilă sesizarea referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 12^1 din Legea nr. 506/2004, astfel cum a fost modificată, atât sub aspectul titularului sesizării, cât şi sub aspectul soluţionării în mod diferit, prin hotărâri judecătoreşti definitive, a problemelor de drept care fac obiectul recursului în interesul legii. În esenţă, opinia judecătorului-raportor a fost în sensul că solicitarea datelor prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului poate fi autorizată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în condiţiile art. 152 din Codul de procedură penală coroborat cu art. 12^1 din Legea nr. 506/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Opinia exprimată s-a referit la datele de trafic şi datele de localizare, iar în ceea ce priveşte datele de identificare a echipamentului s-a considerat că acestea pot fi solicitate exclusiv în temeiul dispoziţiilor art. 12^1 din Legea nr. 506/2004, cu modificările şi completările ulterioare, obţinerea lor nefiind reglementată în Codul de procedură penală. 6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: 6.1. Dispoziţii legale relevante Art. 12^1 din Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice (introdus prin Legea nr. 235/2015) "Accesul la date al autorităţilor" "(1) La solicitarea instanţelor de judecată sau la solicitarea organelor de urmărire penală ori a organelor de stat cu atribuţii în domeniul apărării şi securităţii naţionale, cu autorizarea prealabilă a judecătorului stabilit potrivit legii, furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului şi furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice pun la dispoziţia acestora, de îndată, dar nu mai târziu de 48 de ore, datele de trafic, datele de identificare a echipamentului şi datele de localizare, în conformitate cu prevederile referitoare la protecţia datelor cu caracter personal. (2) Solicitările privind datele prevăzute la alin. (1), formulate de către organele de stat cu atribuţii în domeniul apărării şi securităţii naţionale, sunt supuse dispoziţiilor art. 14, 15 şi art. 17-23 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată. (3) Solicitările, respectiv răspunsurile, dacă sunt transmise în format electronic, se semnează cu semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat, eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat. Fiecare persoană care certifică datele sub semnătură electronică răspunde, potrivit legii, pentru integritatea şi securitatea acestor date. (4) Solicitările prevăzute la alin. (1) se procesează în condiţii de confidenţialitate. (5) Datele de trafic, datele de identificare a echipamentului şi datele de localizare solicitate conform alin. (1) nu fac obiectul ştergerii sau anonimizării de către furnizori, atunci când solicitarea formulată în temeiul alin. (1) este însoţită ori urmată de o notificare cu privire la necesitatea menţinerii lor, în scopul identificării şi conservării probelor sau indiciilor temeinice, în cadrul investigaţiilor pentru combaterea infracţiunilor ori în domeniul apărării şi securităţii naţionale, atât timp cât subzistă motivele care au stat la baza solicitării, dar nu mai mult de 5 ani de la data solicitării sau, după caz, până la pronunţarea unei hotărâri definitive a instanţei de judecată. (6) Instanţele de judecată, organele de urmărire penală sau organele de stat cu atribuţii în domeniul apărării şi securităţii naţionale notifică furnizorilor încetarea motivelor care au stat la baza solicitării ori, după caz, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive." Art. 152 din Codul de procedură penală (forma în vigoare anterior modificărilor introduse prin Legea nr. 75/2016) "(1) Organele de urmărire penală, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, pot solicita unui furnizor de reţele publice de comunicaţii electronice sau unui furnizor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului transmiterea datelor reţinute, în baza legii speciale privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, altele decât conţinutul comunicaţiilor, în cazul în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni şi există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe, pentru categoriile de infracţiuni prevăzute de legea privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului. (2) Judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă în termen de 48 de ore cu privire la solicitarea organelor de urmărire penală de transmitere a datelor, prin încheiere motivată, în camera de consiliu. (3) Furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului care colaborează cu organele de urmărire penală au obligaţia de a păstra secretul operaţiunii efectuate." Art. 152 din Codul de procedură penală (forma în vigoare în prezent, ulterior modificărilor survenite în baza Legii nr. 75/2016) "(1) Organele de urmărire penală, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, pot solicita date de trafic şi localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) sau a unei infracţiuni de concurenţă neloială, de evadare, de fals în înscrisuri, infracţiuni privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor explozive, a unei infracţiuni privind nerespectarea dispoziţiilor privind introducerea în ţară de deşeuri şi reziduuri, a unei infracţiuni privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc ori a unei infracţiuni privind regimul juridic al precursorilor de droguri, şi infracţiuni referitoare la operaţiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive asemănătoare celor determinate de substanţele şi produsele stupefiante sau psihotrope; b) există temeiuri justificate pentru a se crede că datele solicitate constituie probe; c) probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare; d) măsura este proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii. (2) Judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă în termen de 48 de ore cu privire la solicitarea organelor de urmărire penală de transmitere a datelor, prin încheiere motivată, în camera de consiliu. (3) Furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului care colaborează cu organele de urmărire penală au obligaţia de a păstra secretul operaţiunii efectuate." 6.2. Analiza condiţiilor de admisibilitate În virtutea rolului său constituţional conferit de art. 126 alin. (3) din legea fundamentală, instanţa supremă asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti prin cele două mecanisme instituite de Codul de procedură penală, respectiv recursul în interesul legii şi procedura pronunţării hotărârilor prealabile. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 471 şi 472 din Codul de procedură penală, aplicabile în materia recursului în interesul legii, rezultă că pentru a se apela la un asemenea mecanism de unificare a practicii judiciare trebuie îndeplinite mai multe condiţii de admisibilitate. Sub un prim aspect, promovarea recursului în interesul legii trebuie să se realizeze de către unul dintre titularii prevăzuţi în mod expres de art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, cerinţă ce este îndeplinită în cauză, având în vedere că instanţa supremă a fost sesizată de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Sub un al doilea aspect, cererea, aşa cum statuează art. 471 alin. (2) din Codul de procedură penală, trebuie să cuprindă anumite elemente de conţinut, respectiv enunţarea soluţiilor diferite date problemei de drept şi motivarea acestora, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, opiniile relevante din doctrină, precum şi soluţia ce se propune a fi pronunţată în recursul în interesul legii, aspecte care, formal, se regăsesc în cuprinsul prezentei sesizări. Din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 471 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală şi ale art. 472 din Codul de procedură penală rezultă că cerinţa esenţială pentru promovarea recursului în interesul legii o reprezintă însă existenţa unei probleme de drept ce a fost soluţionată în mod diferit de instanţele judecătoreşti, prin hotărâri definitive, condiţie ce trebuie dovedită prin anexarea respectivelor soluţii divergente la cererea formulată de titularul sesizării. Întrunirea acestei din urmă cerinţe are însă ca premisă caracterul "actual" al problemei de drept care face obiectul judecăţii, iar acest fapt presupune nu doar constatarea existenţei unei jurisprudenţe neunitare, ci şi raportarea acesteia la eventualele modificări legislative intervenite până la data soluţionării recursului în interesul legii. În măsura în care până la data soluţionării sesizării chestiunea de drept a fost tranşată legislativ, fie prin modificarea normei juridice care anterior a fost interpretată şi aplicată diferit, fie prin adoptarea altor dispoziţii legale care lămuresc problema de drept în discuţie, dispare însăşi premisa recursului în interesul legii, care în esenţă vizează existenţa unei reglementări îndoielnice, lacunare ori neclare, necesar a fi lămurită sub aspectul interpretării, pentru înlăturarea unei aplicări neunitare a acesteia. Or, în raport cu datele concrete ale cauzei, Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că în ce priveşte sesizarea ce face obiectul prezentei cereri condiţia anterior menţionată nu este îndeplinită. Astfel, chestiunea de drept pusă în discuţie vizează admisibilitatea cererilor privind autorizarea transmiterii datelor stocate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, formulate de procurori în temeiul art. 12^1 din Legea nr. 506/2004, după intrarea în vigoare a Legii nr. 235/2015. Deşi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dovedit, într-adevăr, existenţa unei practici judiciare neunitare cu privire la problema de drept ce face obiectul cererii, soluţiile divergente anexate cererii de recurs în interesul legii privesc exclusiv solicitările de date prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului ce au fost formulate după intrarea în vigoare a dispoziţiilor art. 12^1 din Legea nr. 506/2004, însă anterior modificării art. 152 din Codul de procedură penală prin Legea nr. 75/2016. Or, în forma actuală dispoziţiile art. 152 alin. (1) din Codul de procedură penală statuează explicit că "organele de urmărire penală, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, pot solicita date de trafic şi localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: (...)." În consecinţă, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 75/2016, art. 152 din Codul de procedură penală a devenit temei legal unic şi direct pentru autorizarea solicitării datelor de trafic şi localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, în condiţiile în care din conţinutul alin. (1) al acestui articol a fost eliminată referirea la "legea specială" în baza căreia se realiza, în precedent, reţinerea acestor date. Având în vedere că la data sesizării (10 iunie 2016) era deja în vigoare Legea nr. 75/2016, chestiunea de drept supusă analizei nu mai era de actualitate, cu atât mai mult cu cât potrivit art. 474 alin. 4 din Codul de procedură penală dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin decizia în interesul legii este obligatorie pentru instanţe numai pentru viitor, începând cu data publicării ei în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pentru argumentele expuse se constată că în cauză nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate reglementate de norma procesual penală în materia recursului în interesul legii, sens în care, în temeiul art. 473 şi 474 din Codul de procedură penală, raportat la dispoziţiile art. 471 alin. (3) din Codul de procedură penală, Completul competent să judece recursul în interesul legii va respinge, ca inadmisibilă, sesizarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, În numele legii, DECIDE: Respinge, ca inadmisibil, recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 12^1 din Legea nr. 506/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în materia obţinerii datelor prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală. Pronunţată, în şedinţă publică astăzi, 26 septembrie 2016. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE IONUŢ MIHAI MATEI Magistrat-asistent, Veronica Junger ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
