Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 5/2014
Iulia Cristina Tarcea - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, preşedintele completului
Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile
Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile
Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios
administrativ şi fiscal
Corina Michaela Jîjîie - preşedintele Secţiei penale
Simona Lala Cristescu - judecător la Secţia I civilă
Lavinia Dascălu - judecător la Secţia I civilă -
judecător-raportor
Aurelia Rusu - judecător la Secţia I civilă
Beatrice Ioana Nestor - judecător la Secţia I civilă
Dragu Creţu - judecător la Secţia I civilă
Mihaela Tăbârcă - judecător la Secţia I civilă
Simona Gina Pietreanu - judecător la Secţia I civilă
Laura-Mihaela Ivanovici - judecător la Secţia I civilă
Romaniţa Ecaterina Vrînceanu - judecător la Secţia I civilă -
judecător-raportor
Mirela Vişan - judecător la Secţia I civilă
Raluca Moglan - judecător la Secţia I civilă
Elena Floarea - judecător la Secţia I civilă
Nicoleta Ţăndăreanu - judecător la Secţia I civilă -
judecător-raportor
Mihaela Paraschiv - judecător la Secţia I civilă
Tatiana Gabriela Năstase - judecător la Secţia a II-a civilă
Minodora Condoiu - judecător la Secţia a II-a civilă
Carmen Sîrbu - judecător la Secţia de contencios administrativ
şi fiscal
Zoiţa Milăşan - judecător la Secţia de contencios administrativ
şi fiscal
Ilie Iulian Dragomir - judecător la Secţia penală
Luciana Mera - judecător la Secţia penală
Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 5/2014 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27^2 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la posibilitatea instanţei de judecată învestite cu soluţionarea unei acţiuni în plata preţului de piaţă, întemeiată pe prevederile art. 50^1 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de a acorda reclamantului, în lipsa unui capăt de cerere distinct, preţul actualizat plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, în cazul în care constată ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE,deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: 1. Problema de drept ce a generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la posibilitatea instanţei de judecată învestite cu soluţionarea unei acţiuni în plata preţului de piaţă, întemeiată pe prevederile art. 50^1 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de a acorda reclamantului, în lipsa unui capăt de cerere distinct, preţul actualizat plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, în cazul în care constată ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Astfel, în urma verificării jurisprudenţei la nivelul întregii ţări, s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar la nivelul instanţelor în ceea ce priveşte soluţionarea cauzelor având ca obiect acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 50^1 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, acţiuni formulate de cumpărătorii de imobile în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cumpărători care au pierdut bunurile, fie ca urmare a admiterii acţiunilor în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, fie a acţiunilor în revendicare formulate de foştii proprietari ai acestor imobile, ca urmare a reţinerii relei-credinţe a chiriaşilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare. 2. Examenul jurisprudenţial 2.1. Într-o primă orientare jurisprudenţială, dându-se eficienţă principiului disponibilităţii, în aplicarea art. 129 alin. 6 din Codul de procedură civilă de la 1865, s-a apreciat că, în situaţia în care reclamantul nu se încadrează în ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 50^1 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care statuează cu privire la dreptul la restituirea preţului de piaţă, ci are dreptul la restituirea preţului actualizat, în condiţiile art. 50 alin. (2) din lege, însă prin acţiunea introductivă nu a formulat şi un astfel de capăt de cerere, temeiul juridic indicat fiind exclusiv art. 50^1 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se impune respingerea acţiunii. În susţinerea acestui punct de vedere s-a pornit de la împrejurarea că există două modalităţi în care se poate angaja răspunderea pentru evicţiune a statului în situaţia desfiinţării (în sensul lipsirii de eficacitate, pe calea acţiunii în nulitate sau a celei în revendicare) contractelor de vânzare-cumpărare ce cad sub incidenţa Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au temeiuri juridice distincte, conţinuturi diferite, momente diferite de la care începe să curgă termenul de prescripţie. Cea dintâi modalitate corespunde actualelor dispoziţii ale art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată (text de lege introdus în corpul Legii nr. 10/2001 prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, aprobată prin Legea nr. 48/2004). Cea de-a doua modalitate (introdusă prin Legea nr. 1/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989) corespunde actualului art. 50^1 din Legea nr. 10/2001, republicată. Observându-se cele două reglementări s-a susţinut că este, în mod evident, vorba despre conţinuturi diferite ale obligaţiei de răspundere pentru evicţiune, care presupun verificarea unor condiţii distincte pentru a se aprecia asupra temeiniciei pretenţiilor; că prescripţia extinctivă curge de la momente diferite - în cazul preţului plătit, la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 48/2004, cu modificările ulterioare, dacă evicţiunea s-a produs anterior adoptării actului normativ, sau data producerii evicţiunii, dacă aceasta a avut loc după adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 48/2004, cu modificările ulterioare, respectiv, în cazul preţului de piaţă, data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009; că obiectul acestor acţiuni este diferit, neaflându-se într-o relaţie de la parte la întreg (preţul actualizat neputând fi văzut ca inclus în preţul de piaţă, fiecare determinându-se în raport cu alte criterii) şi că, de asemenea, cauza juridică a acţiunilor este diferită, ea regăsindu-se într-o deţinere a bunului în lipsa unui temei legitim, în situaţia contractelor la care se referă art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv într-o deposedare ce are loc chiar în cazul deţinerii bunului cu titlu valabil, în situaţia contractelor la care se referă art. 50^1 din acelaşi act normativ. De aceea, s-a arătat că, pentru cazul când partea a pretins restituirea preţului de piaţă, instanţa nu ar putea, decât nesocotind principiul disponibilităţii şi obiectul învestirii sale, să acorde preţul actualizat, atunci când constată că nu sunt îndeplinite cerinţele pentru obligarea la valoarea de piaţă a imobilului, sub motiv că ar acorda mai puţin decât s-a cerut şi că ar fi vorba despre o admitere în parte a acţiunii. O atare soluţie ar fi de natură să surprindă pe cealaltă parte din proces, întrucât aceasta şi-a făcut apărări raportat la obiectul cererii şi la condiţiile admiterii acesteia, în funcţie de temeiul de drept invocat, fiind în imposibilitate de a face apărări cu privire la celelalte pretenţii (preţul actualizat) pe care instanţa le găseşte întemeiate (direct în considerente, fără a face obiectul unei dezbateri judiciare). Se poate ajunge, pe această cale, la eludarea normelor referitoare la prescripţie, care are momente de debut diferite, potrivit celor arătate, şi se deschide calea formulării cererilor de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 din Codul procedură civilă de la 1865, invocându-se că instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut. 2.2. Într-o a doua opinie, în aplicarea art. 84 din Codul de procedură civilă de la 1865 şi a principiului rolului activ al judecătorului, s-a apreciat că, în ipoteza în care reclamantul nu este îndreptăţit la restituirea preţului de piaţă, ci doar la restituirea preţului plătit actualizat, se impune admiterea în parte a pretenţiilor sale, făcându-se, din oficiu, de către instanţa de judecată aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, iar nu respingerea acţiunii, întrucât s-ar îngreuna situaţia părţii care nu ar mai putea solicita, ulterior, restituirea preţului actualizat, acţiunea fiind supusă unui termen de prescripţie instituit de actul normativ menţionat. Soluţia nu relevă o încălcare a principiului disponibilităţii (potrivit căruia reclamantul este cel care fixează limitele obiective ale judecării cauzei) întrucât, în această opinie, spre deosebire de precedenta, obiectul cererii - în înţelesul său de pretenţie concretă dedusă judecăţii - este văzut ca fiind reprezentat de acordarea de despăgubiri pentru pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului dobândit în baza Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, iar nu de însăşi restituirea preţului de piaţă al imobilului. Solicitarea de acordare a preţului de piaţă al imobilului, regăsită în cererea de chemare în judecată, reflectă opţiunea reclamantului pentru o anumită modalitate de dezdăunare, ca urmare a pierderii dreptului de proprietate, dintre cele prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, interesând, din punctul de vedere al obiectului cererii, valoarea acestuia, aşadar, întinderea despăgubirii cuvenite reclamantului. În aceste condiţii, dispoziţia instanţei de judecată de acordare doar a preţului actualizat, cu toate că reclamantul se consideră îndreptăţit la acordarea preţului de piaţă, nu echivalează cu depăşirea obiectului cererii deduse judecăţii (extra petita sau ultra petita), ci cu acordarea a mai puţin decât s-a cerut, respectiv despăgubiri într-un cuantum mai redus decât cel indicat drept valoare a obiectului cererii, ceea ce justifică admiterea în parte a pretenţiilor. Observând că dispoziţiile art. 50^1 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, transpun parţial dispoziţiile Codului civil de la 1864 relative la daunele-interese cuvenite cumpărătorului în caz de evicţiune rezultând din fapta unui terţ (preţul plătit şi sporul de valoare dobândit de imobil), s-a arătat că şi în cazul evicţiunilor supuse analizei trebuie considerat că preţul actualizat reprezintă o parte din preţul de piaţă, astfel că solicitarea de acordare a celui din urmă include şi pe aceea a restituirii preţului actualizat, nefiind necesară formularea unui capăt de cerere distinct. S-a argumentat că soluţia nu aduce atingere principiului disponibilităţii, întrucât instanţa nu este ţinută de temeiul juridic indicat în cererea de chemare în judecată, potrivit art. 84 din Codul de procedură civilă de la 1865, iar, în virtutea rolului activ consacrat de art. 129 alin. 4 din acelaşi cod, instanţa trebuie să aplice acel text de lege care corespunde situaţiei de fapt deduse judecăţii. Aşadar, chiar dacă reclamantul a indicat un alt text de lege, ca temei al pretenţiilor sale, prin aceasta nu este înlăturată aplicarea normelor legale incidente în cauză în raport cu situaţia de fapt şi pretenţia dedusă judecăţii, atât timp cât cazurile şi condiţiile dezdăunării sunt prevăzute de legiuitor, iar reclamantul nu poate primi mai mult decât este îndreptăţit potrivit legii. De asemenea, observându-se că destinatarilor prevederilor art. 50 alin. (2) şi 50^1 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, le este, în mod neechivoc, garantată obţinerea cel puţin a restituirii preţului actualizat, solicitare pe care o acoperă cererea în pretenţii dedusă judecăţii, s-a considerat în această opinie că dreptul de creanţă constând în preţul actualizat prevăzut de art. 50 alin. (2) din acelaşi act normativ constituie, până la recunoaşterea sa pe cale judecătorească împotriva statului, "o speranţă legitimă", în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (în continuare C.E.D.O.), care, fiind suficient de certă sub aspectul obţinerii sale, poate fi considerată "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare Convenţia). Potrivit jurisdicţiei europene, interesul patrimonial care aparţine categoriei juridice a dreptului de creanţă poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia normei europene numai în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale. Cum jurisprudenţa instanţelor române este constantă sub aspectul acordării dreptului la despăgubiri, în situaţia în care se constată incidenţa art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reclamantul dintr-o astfel de acţiune poate fi văzut ca titular al unei speranţe legitime, încât soluţia propusă, corespunzătoare celei de-a doua opinii, asigură un remediu efectiv pentru valorificarea unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Dimpotrivă, respingerea acţiunii l-ar plasa pe reclamant în afara termenului de prescripţie, ceea ce l-ar împiedica să formuleze o acţiune separată, pentru acordarea preţului actualizat al imobilului, fapt ce echivalează cu lipsa unui remediu efectiv pentru recuperarea creanţei împotriva statului. A nu accepta că reclamantul poate fi compensat cu valoarea preţului actualizat, numai pentru că a solicitat preţul de piaţă, înseamnă nu numai încălcarea unui drept recunoscut de legea naţională, dar şi încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Fără a contura o a treia opinie, alte instanţe, deşi au respins în totalitate cererea ori au menţinut dispoziţia cu acest obiect adoptată în fazele procesuale anterioare, au nuanţat motivarea soluţiei pronunţate în funcţie de rezultatul anumitor verificări efectuate din oficiu, fără a dezlega chestiunea limitelor obiective ale învestirii instanţei. Astfel, s-a luat act de manifestarea voinţei reclamantului, în sensul că nu doreşte restituirea preţului reactualizat ori s-a reţinut că preţul actualizat, la care reclamantul era îndreptăţit în raport cu situaţia de fapt, a fost deja plătit. 3. Opinia Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Titularul sesizării nu a exprimat un punct de vedere asupra problemei de drept rezolvate diferit de instanţe. 4. Opinia procurorului general Procurorul general a apreciat cea de-a doua orientare jurisprudenţială ca fiind în acord cu litera şi spiritul legii. Prin argumentele expuse s-au susţinut următoarele: Observând conţinutul reglementării regăsite în dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi 50^1 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a arătat că obiectul acţiunilor la care se referă aceste dispoziţii legale constă în obligarea pârâtului la plata unei sume de bani, iar nu în preţul de piaţă, respectiv preţul actualizat, elemente ce determină valoarea nominală a creanţei consfinţită de lege şi care interesează valoarea obiectului litigiului. De asemenea, cauza acestor cereri (causa debendi) nu este dată de însăşi cauza evicţiunii - anularea contractului de vânzare-cumpărare sau desfiinţarea acestuia în urma unei acţiuni în revendicare - ci, de desfiinţarea titlului cumpărătorului, împrejurare ce activează răspunderea statului. Aceste elemente, prin care se concretizează parţial acţiunea civilă şi dreptul la acţiune, nu mai pot fi modificate de instanţa de judecată, care este ţinută să se pronunţe in limine litis, în considerarea principiului disponibilităţii. În ceea ce priveşte temeiul de drept indicat de reclamanţii din cauzele analizate, reprezentat de dispoziţiile art. 50 alin. (2^1) şi 50^1 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, acesta nu leagă instanţa, care are dreptul şi obligaţia ca, pornind de la împrejurările de fapt ce constituie izvorul pretenţiei, să facă încadrarea juridică cu ajutorul obiectului şi motivelor prezentate de reclamant. Pornind de la aceste observaţii de principiu s-a apreciat că în cea de-a doua orientare jurisprudenţială nu se schimbă obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, instanţele care au pronunţat soluţii de admitere în parte a cererilor formulate şi de obligare a pârâtului la plata preţului actualizat soluţionând acţiunile în limitele obiectului dedus judecăţii, stabilind întinderea despăgubirilor cuvenite reclamanţilor prin raportare la situaţia de fapt ce rezulta din cuprinsul cererilor de chemare în judecată şi la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, incidente pentru ipoteza contractelor de vânzare încheiate cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Soluţiile ce corespund acestei opinii nu au fost pronunţate extra petita ori ultra petita întrucât schimbarea temeiului de drept al cererii de chemare în judecată nu determină o încălcare a principiului disponibilităţii. De asemenea s-a argumentat că soluţia jurisprudenţială ce corespunde celei de-a doua orientări este compatibilă exigenţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi art. 6 paragraful 1 din Convenţie, deoarece asigură un remediu efectiv pentru valorificarea unui "bun", în sensul acestei noţiuni autonome, conturat în jurisprudenţa instanţei europene. Fiindu-i garantată restituirea indiferent de circumstanţe, dreptul de creanţă constând în plata preţului actualizat al imobilului în baza art. 50 alin. (2) din lege constituie o speranţă legitimă până la recunoaşterea sa pe cale judecătorească împotriva pârâtului. Fiind vorba despre o creanţă suficient de certă sub aspectul existenţei, aceasta poate fi considerată "bun" susceptibil de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Or, trimiterea reclamanţilor la o nouă procedură judiciară al cărei rezultat este incert, prin pericolul împlinirii prescripţiei, pentru singurul motiv că au solicitat preţul de piaţă, poate conduce la transformarea dreptului consacrat de lege într-un nudum ius, lipsit de orice conţinut, şi este de natură să atingă efectivitatea dreptului de acces la justiţie. 5. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului Fiind vorba despre o problemă de drept a cărei controversă rezidă în modul de înţelegere şi aplicare diferită a unor principii şi norme de ordin procesual din dreptul intern, nu au fost identificate decizii ale celor două jurisdicţii de drept constituţional şi european care să fi dezlegat în mod direct chestiunea în analiză. 6. Raportul asupra recursului în interesul legii La dosar au fost depuse două rapoarte asupra recursului în interesul legii. Într-o opinie s-a apreciat că instanţa de judecată învestită cu soluţionarea unei acţiuni pentru plata preţului de piaţă, întemeiată pe art. 50^1 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu poate acorda reclamantului preţul actualizat plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, în cazul în care constată ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dacă prin acţiunea introductivă nu s-a formulat un capăt de cerere distinct în acest sens. În cea de-a doua opinie s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. (2) şi 50^1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea unei acţiuni în plata preţului de piaţă, întemeiată pe prevederile art. 50^1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, poate acorda părţii, chiar în lipsa unui capăt de cerere distinct, preţul actualizat plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, în cazul în care constată ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. 7. Înalta Curte Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, rapoartele întocmite de judecătorii-raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal sesizată, iar recursul în interesul legii este admisibil, fiind îndeplinite cumulativ cerinţele impuse de dispoziţiile art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, cu referire la autorul sesizării şi la existenţa unei jurisprudenţe neunitare relativ la problema de drept ce se cere a fi interpretată. Textele legale vizate: Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: Art. 50. [...] (2): Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru. (2^1) Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru. [...] Art. 50^1. - (1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare. [...] Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 250/2007, cu modificările şi completările ulterioare: 50.3. Restituirea preţului actualizat sau, după caz, a preţului de piaţă se face de către Ministerul Finanţelor Publice, prin direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti, în temeiul hotărârilor judecătoreşti, rămase definitive şi irevocabile, prin care s-a dispus restituirea preţului actualizat plătit de chiriaş, în cazul desfiinţării contractelor încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, sau, după caz, a preţului de piaţă al imobilelor, în cazul desfiinţării contractelor încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Codul de procedură civilă de la 1865: Art. 84. - Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită. [...] Art. 129. - (1) Părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin. 1, precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările. [...] (4) Cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare. (5) Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc. [...] (6) În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii. Dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, consacră dreptul chiriaşilor cumpărători, ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti, la restituirea preţului actualizat, în timp ce dispoziţiile art. 50^1 alin. (1) din acelaşi act normativ - introduse în corpul legii prin art. I pct. 18 din Legea nr. 1/2009 - consacră dreptul chiriaşilor cumpărători ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, de a obţine restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare. Din examinarea comparativă a modalităţilor în care se poate realiza acoperirea prejudiciului creat prin deposedarea de bun, în cele două cazuri rezultă cu evidenţă că este vorba de un conţinut diferit al obligaţiei de răspundere pentru evicţiune a statului, ce presupune verificarea unor condiţii specifice, pentru a se aprecia asupra temeiniciei pretenţiilor reclamantului. Pentru a se determina în ce măsură se poate vorbi despre încălcarea principiului disponibilităţii atunci când soluţionând o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 50^1 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa acordă reclamantului preţul actualizat plătit, întrucât a rezultat din probatorii că situaţia acestuia corespunde normei art. 50 alin. (2), iar nu celei a art. 50^1, este necesar a se determina, în lumina celor precizate anterior, obiectul cererilor de chemare în judecată şi cauza acestora, în vederea stabilirii limitelor obiective ale învestirii instanţelor. În ce priveşte obiectul, acesta constă în ceea ce părţile înţeleg să supună judecăţii, ceea ce ele pretind ca judecătorii să verifice, să aprecieze, să constate, să judece, acţiunea aducând în discuţie o problemă de fapt şi una de drept. Or, atunci când reclamantul arată expres (motivându-şi ca atare cererea) că solicită preţul de piaţă, doar prin ignorarea elementelor cererii se poate susţine că s-a solicitat o despăgubire în general, ca urmare a evicţiunii produse şi că particularizarea preţ actualizat/preţ de piaţă ar ţine doar de întinderea pretenţiilor, de valoarea obiectului cererii. În realitate sunt pretenţii distincte, cu reglementări şi premise juridice diferite. Preţul de piaţă nu include preţul actualizat doar pentru că valoarea nominală a unuia este mai mare decât valoarea nominală a celuilalt. Cele două valori se determină diferit: preţul de piaţă - în funcţie de valoarea sub care circulă imobilele pe piaţa liberă, iar preţul actualizat - prin luarea în considerare a indicilor de actualizare, ca urmare a devalorizării monetare. Preţul de piaţă nu este inclus nici în categoria daunelor-interese (adică a diferenţei dintre preţ şi sporul de valoare, în sensul art. 1341 din Codul civil de la 1864), pentru că preţul de piaţă nu se identifică cu sporul de valoare dobândit de imobil între data încheierii contractului şi cea a desfiinţării lui, spor de valoare ce decurge din îmbunătăţirile efectuate asupra imobilului, ceea ce îi creează un excedent, reprezentând în sine altceva decât valoarea de piaţă propriu-zisă, chiar dacă se reflectă în ea. În acelaşi timp, obiectul nu se determină în funcţie de probele administrate, pentru că aceasta ar însemna ca stabilirea obiectului să se facă după închiderea dezbaterilor şi abia în acel moment să se stabilească limitele învestirii instanţei, ceea ce este contrar prevederilor legale. Atunci când reclamantul pretinde acordarea preţului de piaţă, arătând în motivarea cererii sale că a încheiat contractul cu respectarea dispoziţiilor legale, iar din probe rezultă contrariul, instanţa nu poate, sub pretextul calificării juridice, să reţină că, de fapt, s-a solicitat restituirea preţului actualizat, pentru că la acesta este îndreptăţită partea. O asemenea interpretare ar însemna ca, în toate situaţiile, instanţa să acorde ceea ce consideră că i s-ar cuveni reclamantului, aşa cum rezultă din probele administrate. De exemplu, dacă s-a solicitat nulitatea unui contract, iar din probe rezultă că nu este vorba despre o cauză de nulitate, ci de una de neexecutare a acestuia, să pronunţe rezoluţiunea, nesocotind astfel limitele învestirii, doar sub pretextul că astfel dă satisfacţie pretenţiei părţii de a vedea lipsit de efecte contractul. În ceea ce priveşte cauza juridică a acţiunii (adică faptul juridic ce reprezintă fundamentul dreptului pretins), aceasta nu poate consta în evingere, la modul general, pentru că ar însemna ca judecătorul să judece cauza în abstract, fără particularizare la speţă. Or, judecătorul nu este interesat doar de producerea evicţiunii, ci de cauza acestei evicţiuni la cazul concret, iar fundamentul pretenţiei, aşa cum este el dat de motivele de fapt şi de drept ale cererii, îşi are izvorul în cauza evicţiunii, având în vedere că legea reglementează modalităţi diferite de asigurare a reparaţiei, în funcţie de felul producerii acesteia. Cauza juridică a celor două tipuri de acţiuni supuse analizei este diferită. În prima situaţie, izvorul pretenţiilor se află în deposedarea de un bun deţinut în temeiul unui contract încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, deci temeiul deţinerii bunului este unul nelegitim. În cea de-a doua situaţie, dimpotrivă, temeiul deţinerii bunului este unul legitim, întrucât reclamantul se prevalează de un titlu valabil, respectiv de un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Prin urmare, cauza juridică a acţiunii nu se regăseşte pur şi simplu în deposedare, indiferent de condiţiile în care aceasta s-a produs. Diferenţele de conţinut între cele două modalităţi în care se poate angaja răspunderea statului pentru evicţiune rezidă şi în diferenţele de regim juridic în ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune, care începe să curgă de la momente diferite, în funcţie de aplicabilitatea art. 50 alin. (2) sau art. 50^1 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Nu în ultimul rând, soluţia dată acestui tip de cereri trebuie să răspundă imperativului respectării principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil. Conţinutul acestui principiu se raportează atât la dreptul persoanei de a porni sau nu acţiunea civilă, cât şi la dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării. Astfel, limitele obiective ale acţiunii, respectiv pretenţia concretă dedusă judecăţii şi cauza juridică, precum şi limitele subiective ale acesteia, privitoare la părţile între care există raportul juridic litigios, sunt fixate de reclamant. Conform art. 129 alin. 6 din Codul de procedură civilă de la 1865, instanţa de judecată este ţinută de limitele învestirii sale, determinate prin cererea de chemare în judecată, judecătorul neputând hotărî decât asupra obiectului cererii deduse judecăţii. Rolul judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii, al disponibilităţii şi contradictorialităţii. Astfel, în situaţia în care reclamantul a pretins numai restituirea preţului de piaţă (fără a formula şi un capăt de cerere distinct având ca obiect restituirea preţului actualizat, plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare), instanţa ar putea acorda preţul actualizat, doar nesocotind principiul disponibilităţii şi obiectul învestirii sale. Spre deosebire de temeiul acţiunii, care nu leagă instanţa, îndreptăţită şi chiar obligată în exercitarea rolului activ şi pentru a ajuta efectiv părţile în ocrotirea intereselor lor legitime, să dea calificarea juridică exactă (alta decât cea dată de reclamant prin cererea sa de chemare în judecată), obiectul acţiunii nu poate fi schimbat şi nici depăşit. Numai în situaţia unei calificări juridice eronate a pretenţiilor, în aplicarea principiului iura novit curia, judecătorul ar urma să facă aplicarea corectă a normelor incidente şi s-ar putea pronunţa, astfel, asupra preţului actualizat, în loc de preţul de piaţă (evident, cu punerea în discuţie, în prealabil, a calificării juridice), dar nu sub motivul că preţul actualizat, fiind mai mic decât preţul de piaţă, se regăseşte oricum inclus în acesta din urmă. Pentru argumentele expuse nu se poate afirma că diferenţa între cele două modalităţi de dezdăunare rezidă doar în cuantumul pretenţiilor şi nu priveşte pretenţia în sine. În aceste condiţii acordarea preţului actualizat, deşi reclamantul a solicitat preţul de piaţă, echivalează cu depăşirea obiectului cererii deduse judecăţii şi, prin urmare, cu încălcarea principiului disponibilităţii. O asemenea soluţie este de natură să surprindă pe cealaltă parte din proces, care şi-a formulat apărările raportat la obiectul cererii, cu privire la valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare a cărui "desfiinţare" a condus la evicţiune. Într-adevăr, instanţa nu este ţinută de temeiul juridic din cererea de chemare în judecată, conform art. 84 din Codul de procedură civilă de la 1865, însă aceasta nu poate schimba calificarea dată de parte, fără ca în prealabil să o supună dezbaterii judiciare, oferindu-i posibilitatea pârâtului să formuleze apărări şi să invoce excepţii (de exemplu, excepţia prescripţiei extinctive). Pe de altă parte, atunci când ne aflăm în prezenţa unei operaţiuni propriu-zise de calificare şi încadrare corectă, din punct de vedere juridic, a pretenţiilor deduse judecăţii, permisă judecătorului în temeiul rolului activ, ea se poate realiza, în mod evident, numai în faţa primei instanţe, iar nu direct în apel sau în recurs, căi de atac în care trebuie păstrat cadrul judecăţii, în raport cu care se efectuează controlul judiciar. Adoptarea opiniei contrare ar putea conduce la eludarea nu numai a principiului disponibilităţii, ci şi a normelor referitoare la prescripţia extinctivă pentru că, dacă în raport cu pretenţia vizând preţul de piaţă este posibil ca termenul prescripţiei să nu fi fost împlinit, nu acelaşi lucru se poate spune, în toate cazurile, despre preţul actualizat. Faptul că în ambele modalităţi de dezdăunare, dreptul de creanţă are ca debitor Ministerul Finanţelor Publice şi că unicul criteriu folosit de legiuitor pentru determinarea întinderii despăgubirilor l-ar reprezenta respectarea sau nerespectarea, la încheierea contractului, a prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, nu justifică depăşirea limitelor învestirii, în sensul acordării preţului actualizat, atunci când se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru restituirea preţului de piaţă. În ceea ce priveşte protecţia datorată titularului dreptului de creanţă sub reglementarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, nu se poate susţine că în ipoteza analizată este garantată restituirea, cel puţin, a preţului actualizat. Pe de o parte, garantarea unui drept nu se poate face decât în condiţiile exercitării acestuia în termenii prevăzuţi de lege (nu şi atunci când nu a făcut obiectul învestirii instanţei, şi nici atunci când s-a tins la valorificarea lui în afara termenului de prescripţie). Pe de altă parte, fiind vorba de un interes patrimonial ataşat categoriei juridice a dreptului de creanţă, pentru a se bucura de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, trebuie să aibă o bază suficientă în dreptul intern, respectiv aceasta să fie consolidată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor. Or, dovada inexistenţei acestei jurisprudenţe unitare este tocmai declanşarea prezentului recurs în interesul legii. Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 517 alin. (1) cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. (2) şi 50^1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea unei cereri în plata preţului de piaţă, întemeiată pe prevederile art. 50^1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, poate acorda reclamantului preţul actualizat plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, în cazul în care constată ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, numai dacă s-a formulat un capăt de cerere distinct în acest sens. Obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 ianuarie 2015. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, IULIA CRISTINA TARCEA Magistrat-asistent, Adriana Stamatescu ---------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
