Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 792 din 4 noiembrie 2020  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală referitoare la infracţiunea de spălare a banilor şi ale art. 9 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale    Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 792 din 4 noiembrie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală referitoare la infracţiunea de spălare a banilor şi ale art. 9 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 70 din 22 ianuarie 2021

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului şi ale art. 9 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, excepţie ridicată de Aurel Buga în Dosarul nr. 3.989/110/2014/a6 al Curţii de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 577 D/2018.
    2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 3 noiembrie 2020, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana Cristina Bunea, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea Constituţională, în temeiul art. 50 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 4 noiembrie 2020, dată la care a pronunţat prezenta excepţie.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    3. Prin Încheierea din 4 aprilie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 3.989/110/2014/a6, Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 29 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului şi ale art. 9 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, excepţie ridicată de Aurel Buga, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unor cereri de apel, autorul excepţiei fiind condamnat pentru săvârşirea mai multor infracţiuni, printre care şi a infracţiunilor de spălare a banilor, prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 656/2002 şi de evaziune fiscală, prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005.
    4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se arată că prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate, pentru următoarele motive: există o suprapunere a textului criticat cu anumite ipoteze care intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 270 din Codul penal, care incriminează infracţiunea de tăinuire; interpretarea gramaticală a textului criticat duce la angajarea răspunderii penale în situaţii imposibil a fi fost avute în vedere de legiuitor cu ocazia reglementării lui, cum este cea în care autorul faptei de spălare a banilor este şi autorul infracţiunii predicat; incertitudinea ce rezidă din Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 16 din 8 iunie 2016 în ceea ce priveşte expresia „este suficient de bine individualizată“. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi la cea a instanţelor franceze, referitoare la importanţa asigurării de către legiuitor a standardului lex certa ce rezultă din principiul legalităţii legii, respectiv la hotărârile din 25 mai 1993, 15 noiembrie 1996 şi 24 februarie 1998, pronunţate în cauzele Kokkinakis împotriva Greciei, Cantoni împotriva Franţei, Larissis şi alţii împotriva Greciei, şi la Decizia din 20 noiembrie 1992 a Curţii de Casaţie din Franţa. Se susţine că aspectul preluării definiţiei legale a spălării banilor din conţinutul unei directive nu înlătură caracterul neconstituţional al prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 şi că există state care, pentru a evita lipsa de claritate, cu ocazia transpunerii directivei ce reglementează spălarea banilor, au reglementat în legislaţia internă alte definiţii ale infracţiunii de spălare a banilor decât cea prevăzută de actul european anterior menţionat. Se arată că, în privinţa anumitor ipoteze reglementate, textul directivei se suprapune cu dispoziţiile art. 270 din Codul penal, aşa încât prevederile art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 sunt similare cu cele anterior menţionate, ce reglementează infracţiunea de tăinuire, care constă în primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun de către o persoană care fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaşte natura acesteia. Se susţine că nicio persoană cu studii juridice nu poate determina care este diferenţa dintre cele două infracţiuni anterior referite, mai ales în situaţia în care este vorba despre dobândirea unui bun sau deţinerea sa, iar diferenţa dintre pedepsele prevăzute pentru aceste infracţiuni este foarte mare (închisoarea cu o limită specială maximă de 5 ani, alternativ cu amendă, în cazul infracţiunii de tăinuire, şi închisoarea de până la 12 ani, pentru infracţiunea de spălare a banilor, tăinuirea excluzând, totodată, răspunderea penală a unui membru de familie). Se face trimitere la Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, potrivit căreia autorul infracţiunii predicat răspunde şi pentru infracţiunea de spălare a banilor. Sunt invocate următoarele două exemple: o persoană care comite un furt şi îşi cumpără o pâine cu banii furaţi săvârşeşte infracţiunea de spălare a banilor, atât în forma prevăzută la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, cât şi în cea prevăzută la alin. (1) lit. c) al aceluiaşi articol; o persoană care săvârşeşte o infracţiune de evaziune fiscală neînregistrând în contabilitate o anumită sumă de bani comite şi infracţiunea de spălare a banilor, indiferent ce face cu aceştia din urmă. Se susţine că pot fi date numeroase astfel de exemple, în care infracţiunea de spălare a banilor dublează răspunderea penală pentru alte infracţiuni. Se arată, prin urmare, că modalitatea de reglementare a infracţiunii de spălare a banilor nu oferă posibilitatea delimitării acesteia de infracţiunea predicat şi că, deşi prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că infracţiunea de spălare a banilor trebuie să aibă o individualitate proprie faţă de fapta predicat, această precizare este insuficientă pentru delimitarea comportamentelor infracţionale.
    5. În fine, se arată că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 656/2002 restrâng sfera persoanelor fizice şi juridice care pot fi subiect activ al infracţiunii de spălare a banilor la cele enumerate limitativ în cuprinsul său, categorii din care nu face parte autorul excepţiei.
    6. Cu privire la art. 9 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 241/2005, se arată că modalitatea de reglementare a pedepsei principale în cazul formelor agravate ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzute prin textele criticate, contravine dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate de autorul excepţiei. Se susţine că, potrivit doctrinei, prevederile art. 23 alin. (12) coroborate cu cele ale art. 53 alin. (2) din Constituţie şi ale art. 7 din Convenţie reglementează două principii directoare la dreptului penal: principiul legalităţii pedepsei şi principiul individualizării sancţiunilor de drept penal. Se arată că, potrivit acestora, sancţiunile de drept penal trebuie să fie astfel reglementate încât să reflecte periculozitatea faptei şi a făptuitorului şi să asigure realizarea scopului pedepsei penale; cu alte cuvinte, consecinţele angajării răspunderii penale trebuie să fie proporţionale cu situaţiile care au determinat tragerea la răspundere penală. Se arată că principiile constituţionale ale legalităţii şi proporţionalităţii pedepsei penale se impun, în primul rând, legiuitorului. În acest context, se arată că tratamentul sancţionator al formelor agravate ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzute la art. 9 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 241/2005, a fost modificat prin Legea nr. 50/2013 privind modificarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în a cărei expunere de motive s-a prevăzut necesitatea „creşterii semnificative a pedepselor cu închisoarea pentru infracţiunile de evaziune fiscală în vederea asigurării eficienţei şi rolului preventiv-educativ al normelor de incriminare“. Se susţine că expunerea de motive anterior menţionată nu conţine motivarea, studiul de impact şi nu face referire la punctul de vedere negativ depus de Guvern cu privire la proiectul Legii nr. 50/2013. Se susţine că, potrivit doctrinei, „noua logică a pedepselor“ nu are în vedere majorarea dusă la absurd a limitelor pedepselor, care nesocoteşte ierarhia valorilor sociale într-o societate democratică, ci, mai degrabă, necesitatea reaşezării în limite normate a tratamentului sancţionator al pedepselor. Având în vedere considerentele mai sus arătate, se susţine că limitele speciale actuale ale pedepselor prevăzute pentru formele agravate ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzute la art. 9 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 241/2005, sunt vădit neconstituţionale, contravenind prevederilor art. 23 alin. (12) coroborate cu cele ale art. 53 alin. (2) din Constituţie, precum şi dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1). Se susţine că regimul sancţionator criticat frizează absurdul, că este nepermis ca în cazul unor infracţiuni contra patrimoniului, a infracţiunilor de serviciu sau a infracţiunilor de corupţie să fie prevăzute limite speciale care să permită pronunţarea unor pedepse cu închisoarea de 9-15 ani şi că există numeroase infracţiuni de o gravitate mai mare decât cele de evaziune fiscală prevăzute la art. 9 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 241/2005 pentru care au fost reglementate pedepse mult mai mici. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv la deciziile nr. 3 din 15 ianuarie 2014, nr. 270 din 23 aprilie 2015, nr. 603 din 6 octombrie 2015, nr. 18 din 17 ianuarie 2017 şi nr. 368 din 30 mai 2017. Se susţine, totodată, că tratamentul sancţionator al infracţiunilor reglementate la art. 9 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 241/2005 nu este în acord cu cerinţele impuse de legislaţia europeană în domeniul prevenirii şi combaterii evaziunii fiscale, care prevăd un maxim al pedepsei închisorii pentru infracţiunile de evaziune fiscală de cel puţin 4 ani.
    7. Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Referitor la prevederile art. 29 din Legea nr. 656/2002, se susţine că infracţiunile de spălare a banilor reglementate prin dispoziţiile legale anterior menţionate sunt suficient de bine definite, pentru ca un profesionist sau o parte a procesului penal care apelează la serviciile unui profesionist să-şi poată adapta comportamentul în aşa fel încât să nu săvârşească astfel de infracţiuni. Se arată că un anumit grad de abstractizare este inerent activităţii de legiferare, chiar şi atunci când sunt reglementate infracţiuni şi că revine organelor judiciare sarcina interpretării şi aplicării legii, pentru a stabili dacă anumite fapte se încadrează în condiţiile incriminării. Cu privire la art. 9 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 241/2005, se susţine că politica penală şi reglementarea pedepselor penale, în scopul prevenirii şi combaterii infracţiunilor de evaziune fiscală sunt atributul exclusiv al legiuitorului. Se arată, însă, că această competenţă exclusivă nu este absolută, în sensul de a exclude de la controlul de constituţionalitate măsurile adoptate.
    8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, prevederile art. 29 din Legea nr. 656/2002 şi ale art. 9 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 241/2005. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorul critică, în realitate, dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 12 octombrie 2012 şi ale art. 9 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, care au următorul cuprins:
    - Art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002:
    "Constituie infracţiunea de spălare a banilor şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani:
    a) schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârşirea de infracţiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori în scopul de a ajuta persoana care a săvârşit infracţiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei;
    b) ascunderea ori disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni;
    c) dobândirea, deţinerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni."

    – Art. 9 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 241/2005:
    "(2) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 5 ani.
(3) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 7 ani."


    12. Ulterior invocării prezentei excepţii de neconstituţionalitate, Legea nr. 656/2002 a fost abrogată prin Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 589 din 18 iulie 2019. Cu privire la o astfel de ipoteză, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, prin care a constatat că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. Pentru aceste motive, Curtea constată că se impune ca instanţa de contencios constituţional să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, în forma lor în vigoare la data sesizării Curţii Constituţionale.
    13. Anterior sesizării Curţii Constituţionale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 au făcut obiectul Deciziei nr. 16 din 8 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală privind pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la infracţiunea de spălare a banilor, respectiv dacă acţiunile enumerate în cuprinsul art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 656/2002, republicată (schimbarea sau transferul, ascunderea ori disimularea şi dobândirea, deţinerea sau folosirea) reprezintă modalităţi normative distincte de săvârşire a infracţiunii de spălare a banilor sau reprezintă variante alternative ale elementului material al laturii obiective a infracţiunii de spălare a banilor. Prin decizia anterior menţionată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 654 din 25 august 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, printre altele, că subiectul activ al infracţiunii de spălare a banilor poate fi şi subiect activ al infracţiunii din care provin bunurile. Aşa fiind, la data sesizării Curţii Constituţionale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate, prevederile art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 656/2002 erau aplicabile în interpretarea dată acestora prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016 anterior menţionată.
    14. Având în vedere aceste considerente, Curtea reţine ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală privind pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la infracţiunea de spălare a banilor (a se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 418 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 19 iulie 2018, paragrafele 11-12) şi ale art. 9 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.
    15. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în drepturi, ale art. 23 alin. (12) cu privire la legalitatea pedepsei, ale art. 53 alin. (2) referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi prevederilor art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la legalitatea incriminării şi a pedepsei.
    16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, prevederile art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală referitoare la infracţiunea de spălare a banilor au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 545 din 26 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 10 februarie 2020 şi Decizia nr. 116 din 10 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 564 din 29 iunie 2020.
    17. Prin Decizia nr. 116 din 10 martie 2020, Curtea a respins, ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală referitoare la infracţiunea de spălare a banilor, raportat la art. 10 din aceeaşi lege.
    18. Prin decizia mai sus menţionată, paragrafele 21-39, Curtea a reţinut că, prin Decizia nr. 418 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 19 iulie 2018, a constatat că dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în ceea ce priveşte subiectul activ al infracţiunii (pct. 2 din dispozitiv), sunt neconstituţionale. S-a reţinut, totodată, că, în soluţia pronunţată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, atunci când a stabilit că subiectul activ al infracţiunii de spălare a banilor poate fi şi subiect activ al infracţiunii din care provin bunurile, nu a distins între modalităţile normative alternative ale infracţiunii de spălare a banilor, prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi, respectiv, c) din Legea nr. 656/2002. Însă, instanţa de contencios constituţional, în cuprinsul Deciziei nr. 418 din 19 iunie 2018, paragraful 14, a făcut o distincţie referitoare la varianta normativă reglementată la art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, arătând că, în ipoteza săvârşirii faptelor de spălare a banilor şi a infracţiunii din care aceştia provin de către acelaşi subiect activ, organele judiciare sunt chemate să aprecieze, în fiecare situaţie în parte, dacă infracţiunea de spălare a banilor este suficient de bine individualizată faţă de infracţiunea predicat şi dacă se impune reţinerea unui concurs de infracţiuni sau a unei infracţiuni unice.
    19. Prin aceeaşi decizie, Decizia nr. 116 din 10 martie 2020, analizând dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, Curtea a reţinut că varianta normativă prevăzută la alin. (1) lit. a) constă în fapte de schimbare sau transfer de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori în scopul ajutării persoanei care a săvârşit infracţiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei; varianta normativă reglementată la alin. (1) lit. b) constă în ascunderea ori disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni; iar varianta infracţională prevăzută la alin. (1) lit. c) din aceeaşi lege constă în dobândirea, depunerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni. Curtea a stabilit că primele două modalităţi normative, reglementate la art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, corespund scopului reglementării infracţiunilor de spălare a banilor, acela de combatere a acţiunilor de ascundere şi disimulare a provenienţei unor bunuri rezultate din săvârşirea de infracţiuni, în timp ce modalitatea normativă prevăzută la art. 29 lit. c) din Legea nr. 656/2002, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, este neconstituţională în ceea ce priveşte subiectul activ al infracţiunii.
    20. Cu referire la prevederile art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, Curtea a constatat, astfel cum s-a reţinut atât în Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi în Decizia Curţii Constituţionale nr. 418 din 19 iunie 2018, paragraful 21, că acestea reglementează o modalitate faptică de săvârşire a infracţiunii de spălare a banilor, modalitate ce nu poate fi comisă de autorul infracţiunii din care provin bunurile, deoarece acesta nu se poate autofavoriza. Prin urmare, modalitatea normativă prevăzută la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, prin felul în care este reglementată, exclude, de plano, incriminarea „autospălării“, motiv pentru care nu încalcă principiul ne bis in idem.
    21. De asemenea, prin aceeaşi decizie, Curtea a mai reţinut că dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 sunt clare, precise şi previzibile sub aspectul acţiunilor care constituie elementul material al infracţiunii de spălare a banilor, potrivit acestora elementul material al infracţiunii antereferite constând în schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni. Aşa fiind, Curtea a constatat că prevederile art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 23 alin. (12) din Constituţie şi cu cele ale art. 7 din Convenţie.
    22. Referitor la dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, Curtea a constatat că acestea reglementează o modalitate de săvârşire a infracţiunii de spălare a banilor, al cărei element material constă în fapte de ascundere sau disimulare care, prin natura lor, nu pot fi decât subsecvente dobândirii bunurilor provenite din săvârşirea de infracţiuni şi, totodată, diferite de acţiunile sau inacţiunile care formează elementul material al infracţiunii predicat. Prin urmare, tragerea la răspundere penală a aceleiaşi persoane pentru comiterea infracţiunii predicat, dar şi pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, în modalitatea prevăzută la art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, nu presupune o încălcare a principiului ne bis in idem, neimplicând judecarea şi pedepsirea subiectului activ al infracţiunii de spălare a banilor de două ori pentru aceeaşi faptă, ci, dimpotrivă, sancţionarea acestuia pentru fapte diferite, săvârşite la un anumit interval de timp, fapte care constituie elementul material al infracţiunii predicat şi, respectiv, al celei de spălare a banilor.
    23. Având în vedere considerentele mai sus invocate, Curtea a constatat că interpretarea dată prevederilor art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a hotărât, printre altele, că subiectul activ al infracţiunii de spălare a banilor poate fi şi subiect activ al infracţiunii din care provin bunurile, este în acord cu dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie şi cu cele ale art. 7 din Convenţie.
    24. Mai mult, Curtea a reţinut că noţiunile de „ascundere“ şi „disimulare“ folosite în cuprinsul textului criticat, precum şi sintagma care arată obiectul faptelor de ascundere sau disimulare, respectiv adevărata natură „a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora“, sunt clare, precise şi previzibile, norma de incriminare analizată fiind în acord cu exigenţele ce rezultă din prevederile constituţionale şi convenţionale referitoare la calitatea legii şi la principiul legalităţii incriminării. În acelaşi sens, Curtea a reţinut că, prin Decizia nr. 215 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 3 iunie 2016, paragraful 20, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, constatând că textele criticate stabilesc criterii obiective de apreciere a caracterului penal al operaţiunilor săvârşite în legătură cu bunul sau sumele rezultate dintr-o anumită infracţiune.
    25. În ceea ce priveşte potenţialul paralelism între infracţiunea de tăinuire, prevăzută la art. 270 din Codul penal, şi cea de spălare a banilor, reglementată la art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, prin Decizia nr. 418 din 19 iunie 2018, paragraful 14, Curtea a reţinut că împrejurarea că infracţiunea criticată ar fi uşor confundată cu cea de tăinuire, reglementată de art. 270 din Codul penal, nu conferă caracter neconstituţional primei, deoarece interpretarea şi aplicarea în concret a normelor legale reprezintă atributul exclusiv al instanţelor de judecată, cu atât mai mult cu cât diferenţa esenţială dintre spălarea de bani şi tăinuire este că, la dobândirea unui bun în cazul infracţiunii de spălare a banilor, fondurile provin din operaţiuni ilicite, ce au ca scop ascunderea banilor negri, pe când la tăinuire dobândirea bunurilor se face numai cu bani albi. De asemenea, prin Decizia nr. 545 din 26 septembrie 2019, paragraful 32, Curtea a constatat că infracţiunea de tăinuire, fiind inclusă în titlul IV al părţii speciale a Codului penal - Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, reprezintă o incriminare cu caracter general, prin raportare la aceasta, dispoziţiile legale criticate constituind norme juridice speciale de incriminare a unor infracţiuni cu un obiect juridic bine determinat, acela al protecţiei valorilor sociale din domeniul circulaţiei legale a banilor şi al prevenirii şi combaterii finanţării terorismului. Aşa fiind, încadrarea faptelor, potrivit art. 270 din Codul penal sau conform art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, va fi făcută de instanţele judecătoreşti, în fiecare caz în parte, în funcţie de specificul lor, aceasta reprezentând o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, ce excedează competenţei instanţei de contencios constituţional, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată.
    26. Referitor la critica privind dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 656/2002, Curtea a reţinut că, la o primă analiză a textului criticat, din interpretarea sa gramaticală strict izolată, ar rezulta că întregul act normativ se aplică doar persoanelor fizice şi juridice enumerate la art. 10 din cuprinsul său şi, prin urmare, că doar acestea din urmă pot avea calitatea de subiect activ al infracţiunilor reglementate la art. 29 din Legea nr. 656/2002.
    27. Interpretând însă sistematic dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 656/2002, în contextul capitolelor I, II şi III din legea analizată, Curtea a constatat că toate trimiterile exprese la persoanele prevăzute la art. 10 din aceeaşi lege au în vedere activitatea de prevenire şi combatere a spălării banilor şi a finanţării terorismului, respectiv identificarea clienţilor şi prelucrarea informaţiilor referitoare la tranzacţiile efectuate de aceştia, precum şi activitatea Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor. Astfel, cu titlu exemplificativ, art. 2 defineşte la lit. d) noţiunea de „tranzacţie suspectă“, prin referire la activităţile clientului uneia dintre persoanele prevăzute la art. 10 din Legea nr. 656/2002, iar la lit. h), noţiunea de „relaţie de afaceri“, prin referire la activităţile profesionale ale persoanelor prevăzute la acelaşi art. 10; art. 3 alin. (6) din Legea nr. 656/2002 arată condiţiile în care instituţiile şi persoanele prevăzute la art. 10 din lege nu mai consideră o persoană ca fiind „expusă politic“; art. 5 din Legea nr. 656/2002 prevede la alin. (1) în sarcina persoanelor fizice şi juridice enumerate în cuprinsul textului criticat, obligaţia de a informa persoana desemnată conform art. 20 alin. (1) din aceeaşi lege, iar la alin. (5) şi (6) se prevede obligaţia Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor de a comunica persoanelor prevăzute la art. 10, în termen de 24 de ore, decizia de suspendare a efectuării unei anumite operaţiuni ori, după caz, măsura prelungirii acesteia, dispusă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi, respectiv, dreptul persoanelor enumerate în cuprinsul textului criticat de a efectua operaţiunea în cauză, în situaţia în care autoritatea administrativă anterior menţionată nu face această comunicare; alin. (7) al art. 5 din Legea nr. 656/2002 prevede obligaţia persoanelor, prevăzute la art. 10 din aceeaşi lege, de a raporta Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor, în cel mult 10 zile lucrătoare, efectuarea operaţiunilor cu sume în numerar, în lei sau în valută, a căror limită minimă reprezintă echivalentul în lei a 15.000 euro, indiferent dacă tranzacţia se realizează prin una sau mai multe operaţiuni ce pot avea o legătură între ele; alin. (9) al art. 5 din Legea nr. 656/2002 prevede că persoanele prevăzute la art. 10 lit. e) şi f) din lege nu au obligaţia de a raporta către Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor informaţiile pe care le primesc sau pe care le obţin de la unul dintre clienţii lor în cursul determinării situaţiei juridice a acestuia ori al apărării sau reprezentării acestuia în cadrul unor proceduri judiciare ori în legătură cu acestea, inclusiv al acordării de consultanţă cu privire la declanşarea unor proceduri judiciare, potrivit legii, indiferent dacă aceste informaţii au fost primite sau obţinute înainte, în timpul ori după încheierea procedurilor; art. 6 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 prevede faptul că persoanele prevăzute la art. 10 din aceeaşi lege, care au cunoştinţă că o operaţiune ce urmează să fie efectuată are ca scop spălarea banilor, pot să efectueze operaţiunea fără informarea prealabilă a Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor, dacă tranzacţia se impune a fi efectuată imediat sau dacă neefectuarea ei ar zădărnici eforturile de urmărire a beneficiarilor tranzacţiei suspecte.
    28. Analizând dispoziţiile legale din cuprinsul capitolelor I-III din Legea nr. 656/2002, Curtea a constatat că scopul enumerării exprese în cuprinsul legii criticate a persoanelor fizice şi juridice prevăzute la art. 10 din acelaşi act normativ a fost acela de a stabili în sarcina acestora obligaţii, bine definite, referitoare la activitatea de prevenire şi combatere a spălării banilor, precum şi un anumit regim juridic al desfăşurării activităţilor acestora, prin raportare la activitatea Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor, care presupune realizarea de informări permanente, cu privire la operaţiunile de natură financiară efectuate, în condiţiile reglementate prin legea analizată.
    29. Prin urmare, cu toate că partea dispozitivă a art. 10 din Legea nr. 656/2002 este formulată de o manieră foarte generală, care, la o primă analiză ar putea conduce la concluzia că, sub incidenţa dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 656/2002, ce reglementează infracţiunile de spălare a banilor, intră doar subiectele de drept prevăzute la art. 10 din acelaşi act normativ, Curtea a reţinut că intenţia legiuitorului a fost aceea de a enumera, la art. 10 din legea criticată persoanele fizice şi juridice cărora le sunt aplicabile obligaţiile ce rezultă din măsurile administrative prevăzute la capitolele II şi III ale Legii nr. 656/2002.
    30. De asemenea, Curtea a constatat că Legea nr. 656/2002 a fost abrogată prin Legea nr. 129/2019 şi cu prilejul acestei operaţiuni legislative, enumerarea prevăzută la art. 10 din Legea nr. 656/2002 a fost preluată, cu câteva modificări, la art. 5 din Legea nr. 129/2019, care, în partea dispozitivă, califică, în mod expres, aceste persoane astfel reglementate ca fiind entităţi raportoare.
    31. Interpretând teleologic prevederile art. 10 din Legea nr. 656/2002, prin raportare la argumentele mai sus arătate, Curtea a reţinut că intenţia legiuitorului a fost aceea de a desemna, în cuprinsul textului criticat, persoanele fizice şi juridice care au obligaţia de a raporta Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor tranzacţiile efectuate sau tranzacţii care au legătură cu activităţile pe care le desfăşoară şi care ar putea ridica suspiciuni referitoare la comiterea unor activităţi de spălare a banilor sau de finanţare a terorismului, fără ca prin dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 656/2002 să fie restrânsă sfera subiecţilor activi ai infracţiunilor de spălare a banilor.
    32. Această manieră de reglementare nu este însă de natură a încălca standardele de calitate a legii, prevăzute la art. 1 alin. (5) din Constituţie şi principiul legalităţii incriminării, prevăzut la art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală şi la art. 7 din Convenţie, întrucât dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate impun posibilitatea înţelegerii de către destinatarii legii a conţinutului acesteia, la nevoie, cu ajutorul unui specialist. În acest sens, atât Curtea Constituţională, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului au statuat că principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. S-a arătat că este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). S-a reţinut, totodată, că, având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută şi că una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, s-a statuat că numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică, şi că oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. S-a reţinut, de asemenea, că, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, s-a arătat că art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului).
    33. Or, având în vedere exigenţele mai sus analizate, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, raportate la cele ale art. 10 din aceeaşi lege, sunt clare, precise şi previzibile, destinatarii normelor de incriminare prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 având posibilitatea să determine conţinutul juridic şi sfera acestora de aplicare, la nevoie cu ajutorul consultanţei juridice.
    34. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin textele criticate, a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţie, Curtea a reţinut că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât prevederile legale supuse controlului de constituţionalitate constituie norme de drept penal substanţial, iar standardele dreptului la un proces echitabil se asigură prin dispoziţiile dreptului procesual penal.
    35. Prevederile art. 9 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la critici similare, Curtea Constituţională pronunţând Decizia nr. 159 din 26 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 20 iulie 2020, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.
    36. Prin decizia anterior referită, paragrafele 36-44, Curtea a reţinut că, în jurisprudenţa sa, a statuat că Parlamentul este liber să decidă cu privire la politica penală a statului, în virtutea prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, în calitate de unică autoritate legiuitoare a ţării. Totodată, Curtea a reţinut că nu are competenţa de a se implica în domeniul legiferării şi al politicii penale a statului, orice atitudine contrară constituind o imixtiune în competenţa acestei autorităţi constituţionale (a se vedea Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 932 din 21 decembrie 2014). Astfel, Curtea a recunoscut că în acest domeniu legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, având în vedere că acesta se află într-o poziţie care îi permite să aprecieze, în funcţie de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale. Cu toate acestea, Curtea a reţinut că, deşi, în principiu, Parlamentul se bucură de o competenţă exclusivă în reglementarea măsurilor ce ţin de politica penală a statului, această competenţă nu este absolută în sensul excluderii exercitării controlului de constituţionalitate asupra măsurilor adoptate. Astfel, Curtea a constatat că incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale. În acest sens, Curtea a statuat că legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcţie de valoarea socială ocrotită, Curtea putând cenzura opţiunea legiuitorului numai dacă aceasta contravine principiilor şi exigenţelor constituţionale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 824 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 17 februarie 2016). De asemenea, Curtea a constatat că, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, respectarea Constituţiei este obligatorie, aşadar, Parlamentul nu îşi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale, decât cu respectarea normelor şi a principiilor consacrate prin Constituţie (Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014).
    37. Curtea a reţinut, în acord cu jurisprudenţa sa constantă, că stabilirea limitelor de pedeapsă intră în atribuţiile organului legiuitor, reprezentând opţiunea acestuia, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, care apreciază, în concret, în funcţie de o serie de criterii printre care şi frecvenţa fenomenului infracţional (Decizia nr. 828 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 124 din 17 februarie 2016, paragraful 21).
    38. De asemenea, Curtea a constatat că nu poate sancţiona o eventuală lipsă de corelare între tratamentul sancţionator al infracţiunilor prevăzute la art. 9 din Legea nr. 541/2005 şi optica legiuitorului reflectată în ansamblul tratamentului sancţionator reglementat de Codul penal şi de Legea nr. 187/2012. Astfel, menţinerea limitelor de pedeapsă în cazul infracţiunii de evaziune fiscală, în forma agravată, şi după intrarea în vigoare a noului Cod penal reprezintă opţiunea legiuitorului, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. Prin adoptarea şi menţinerea acestor norme în fondul activ, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere, prevederile de lege criticate având natura unei norme de incriminare speciale care creează un regim sancţionator specific.
    39. Curtea a observat că în ipoteza infracţiunii de evaziune fiscală, în forma agravată, legiuitorul a apreciat că este necesară o sancţionare fermă a acesteia, având în vedere actualitatea aspectelor reţinute în expunerea de motive la Legea nr. 50/2013, respectiv evaluarea de către Institutul Naţional de Statistică a economiei subterane la 20% din Produsul Intern Brut.
    40. În ceea ce priveşte susţinerea încălcării dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, în sensul că există numeroase infracţiuni de gravitate indiscutabil mai mare pentru care legea prevede pedepse mai blânde (de exemplu, violul sau violul în formă agravată), Curtea a apreciat că nici aceasta nu poate fi reţinută. Astfel, Constituţia nu stabileşte mijloacele juridice prin care trebuie realizată ocrotirea valorilor sociale, acestea fiind lăsate la aprecierea legiuitorului, având în vedere că politica penală a statului poate avea diverse imperative şi priorităţi în diferite perioade de timp, determinate de frecvenţa, gravitatea şi consecinţele faptelor antisociale. În raport cu acestea, legiuitorul alege mijloacele juridice prin care urmăreşte protecţia diferitelor categorii de relaţii sociale, ceea ce înseamnă că, în funcţie de gradul de pericol social, poate considera că anumite fapte trebuie incriminate şi combătute prin aplicarea de sancţiuni de drept penal, iar altele nu, fără a se aduce însă vreo atingere principiului egalităţii în drepturi consacrat de art. 16 din Constituţie (în acest sens, Decizia nr. 783 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 24 aprilie 2017).
    41. Pe de altă parte, Curtea a reţinut că legiuitorul nu are competenţa constituţională ca, în temeiul art. 61 alin. (1) şi al art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, să reglementeze infracţiuni într-o manieră care să consacre o disproporţie vădită între importanţa valorii sociale care trebuie ocrotită şi cea care trebuie limitată, întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la nesocotirea acesteia din urmă. Curtea a statuat că în condiţiile în care în cauză valoarea socială ocrotită este una care vizează în mod explicit mediul privat, statul nu are interesul de a incrimina anumite fapte, întrucât valoarea ce se încearcă a fi ocrotită în acest caz nu are caracter public (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015). Or, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală, valoarea socială ocrotită este reprezentată de bugetul statului, reflectat la nivelul veniturilor în taxe şi impozite, având deci caracter public.
    42. În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia modificarea tratamentului sancţionator pentru formele calificate ale infracţiunii de evaziune fiscală a fost realizată în absenţa unei motivări şi a unui studiu de impact şi în ciuda punctului de vedere negativ depus de Guvern, Curtea a observat că nici aceasta nu poate fi reţinută. Astfel, potrivit art. 30 alin. (1) lit. a) şi d) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, „proiectele de acte normative trebuie însoţite de următoarele documente de motivare: a) expuneri de motive - în cazul proiectelor de legi şi al propunerilor legislative; [...] d) studii de impact - în cazul proiectelor de legi de importanţă şi complexitate deosebită şi al proiectelor de legi de aprobare a ordonanţelor emise de Guvern în temeiul unei legi de abilitare şi supuse aprobării Parlamentului“.
    43. Totodată, Curtea a observat că, potrivit art. 74 din Constituţie, iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. În acest context, Curtea a reţinut că, potrivit fişei legislative, Legea nr. 50/2013 a fost iniţiată de patru senatori, sub forma unei propuneri legislative, potrivit prevederilor constituţionale incidente.
    44. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina modificarea jurisprudenţei mai sus invocate, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei invocate sunt valabile şi în prezenta cauză.
    45. În ceea ce priveşte prevederile art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală referitoare la infracţiunea de spălare a banilor, prin Decizia nr. 418 din 19 iunie 2018, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile legale anterior menţionate, în ceea ce priveşte subiectul activ al infracţiunii (pct. 2 din dispozitiv), sunt neconstituţionale.
    46. Având în vedere prevederile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, conform cărora „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“, precum şi data încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală referitoare la infracţiunea de spălare a banilor urmează a fi respinsă ca devenită inadmisibilă.
    47. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală referitoare la infracţiunea de spălare a banilor, excepţie ridicată de Aurel Buga în Dosarul nr. 3.989/110/2014/a6 al Curţii de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
    2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Aurel Buga în Dosarul nr. 3.989/110/2014/a6 al Curţii de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală referitoare la infracţiunea de spălare a banilor şi ale art. 9 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 4 noiembrie 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Cristina Teodora Pop


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016