Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIE nr. 785 din 4 noiembrie 2020  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (1) şi (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996     Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIE nr. 785 din 4 noiembrie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (1) şi (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 312 din 29 martie 2021

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Fabian Niculae │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 51 alin. (1) şi (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996, excepţie ridicată de Societatea Logistic Remo Services - S.R.L. din Constanţa, judeţul Constanţa, în Dosarul nr. 921/2/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi de Societatea Selgros Cash & Carry Romania - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 3.230/2/2015/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal care formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 107D/2018 şi, respectiv, nr. 363D/2018.
    2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2020, în prezenţa reprezentanţilor Consiliului Concurenţei, doamnele Lavinia Moraru şi Cătălina Pântea, inspectori de concurenţă, şi a reprezentantului Societăţii Selgros Cash & Carry Romania - S.R.L. din Bucureşti, doamna avocat Sorina Olaru din Baroul Bucureşti şi cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a conexat dosarele menţionate şi, conform dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru data de 4 noiembrie 2020, când a pronunţat prezenta decizie.
                                        CURTEA,
        având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:
    3. Prin Sentinţa civilă nr. 2.983 din 21 iulie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 921/2/2017, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (1) şi (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996, excepţie ridicată de Societatea Logistic Remo Services - S.R.L. din Constanţa, judeţul Constanţa, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 107D/2018.
    4. Prin Încheierea din 26 ianuarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 3.230/2/2015/a1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996, excepţie ridicată de Societatea Selgros Cash & Carry Romania - S.R.L. din Bucureşti care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 363D/2018.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarele acesteia susţin că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât impun competenţa teritorială exclusivă a unei singure instanţe - anume cea a Curţii de Apel Bucureşti. Legiuitorul a prevăzut o derogare de la normele de drept comun prin instituirea unei competenţe teritoriale unice la nivel naţional, fără nicio motivare rezonabilă, punând părţile implicate la nivel naţional, indiferent de locul în care îşi au sediul/domiciliul, să se deplaseze la Bucureşti, majorând inutil costurile (sub toate formele sale - deplasare, cazare, masă etc.) pe care trebuie să le suporte pentru a avea efectiv acces la justiţie şi pentru a-şi putea apăra drepturile şi interesele fundamentale garantate de Constituţie.
    6. Competenţa teritorială unică la nivel naţional în privinţa soluţionării acţiunilor judiciare împotriva deciziilor de sancţionare contravenţională emise de Consiliul Concurenţei creează acestei instituţii publice un avantaj prin modul de alegere a instanţei competente teritorial de la sediul central al acesteia în raport cu restul ţării.
    7. De asemenea, autoarele excepţiei susţin că instituirea unei căi de atac drept modalitate de acces la justiţie implică în mod necesar şi asigurarea posibilităţii de a o utiliza în mod real, concret şi efectiv de către toţi cei care au un drept vătămat, un interes legitim, capacitate şi calitate procesuală. Or, condiţionarea admisibilităţii cererii de suspendare a deciziei de sancţionare contravenţională de plata unei cauţiuni încalcă principiul universalităţii cu privire la aplicarea legii contravenţionale mai favorabile, dar şi principiul libertăţii accesului la justiţie garantat de normele Legii fundamentale.
    8. Măsura obligativităţii achitării unei cauţiuni ca o condiţie sine qua non de admisibilitate a unei cereri de suspendare ce priveşte o sancţiune cu caracter contravenţional nu este proporţională cu scopul urmărit de legiuitor, avantajul public fiind nesemnificativ în raport cu gradul de afectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului, respectiv cele consacrate de art. 21 şi 24 din Constituţie.
    9. Deşi teoretic statul permite accesul la justiţie, prin instituirea unei cauţiuni valorice, independent de plata taxelor judiciare de timbru, se împiedică persoana interesată să se adreseze judecătorului. Or, cum drepturile fundamentale trebuie garantate într-o manieră concretă şi reală, iar nu iluzorie şi teoretică, imposibilitatea concretă de sesizare a unei instanţe de către persoana interesată constituie o încălcare a dreptului acesteia de acces la justiţie (a se vedea în acest sens Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 9 octombrie 1979, pronunţată în Cauza Airey împotriva Irlandei, paragraful 25).
    10. Această cheltuială determină o sarcină disproporţionată pentru cetăţeni, sarcină care, de altfel, se poate reflecta şi asupra bugetului de stat în urma unei eventuale admiteri a plângerii contravenţionale şi a restituirii sumelor de bani achitate cu dobânzi şi penalităţi, alături de plata unor cheltuieli de judecată. Or, de principiu, o asemenea sarcină financiară, fiind suportată de justiţiabil, creează un cadru juridic de natură a-l descuraja pe acesta să apeleze la serviciul justiţiei, lucru nepermis de rigorile constituţionale.
    11. Prin efectul dispoziţiilor legale criticate în materia contenciosului administrativ, se ajunge la situaţia în care părţile care sunt lipsite de calea de atac a apelului să fie obligate să formuleze recursul soluţionat în procedura de filtru la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un termen lung, tot aşa cum în materie contravenţională regula este că prin formularea plângerii la instanţă se suspendă executarea de drept, fără alte formalităţi. Măsura de instituire a plăţii unei cauţiuni conform Codului de procedură fiscală în etapa procesuală a suspendării actului de sancţionare contravenţională nu este proporţională cu scopul urmărit de legiuitor, avantajul public fiind nesemnificativ în raport cu gradul de afectare a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale individului, respectiv cele consacrate de art. 21 şi 24 din Constituţie.
    12. De asemenea, dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât în cazul contravenţiilor din domeniul concurenţei, suspendarea nu operează de drept, ci este lăsată la latitudinea instanţei, putând fi dispusă doar dacă persoana sancţionată dovedeşte îndeplinirea unor condiţii prealabile, respectiv plata unei cauţiuni. Astfel, art. 51 alin. (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996 creează un regim juridic diferit pentru persoanele care au săvârşit contravenţii în domeniul concurenţei faţă de cei care au săvârşit contravenţii în alte domenii de activitate, ceea ce este contrar principiului egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 din Constituţie.
    13. Astfel, spre exemplu, un contravenient persoană juridică sancţionat pentru o contravenţie, alta decât cea în materie concurenţială, poate face plângere la instanţa de judecată împotriva actului de constatare a contravenţiei şi prin plângerea făcută se suspendă executarea actului, în timp ce un contravenient persoană juridică sancţionat pentru o contravenţie în materie concurenţială poate face plângere la instanţa de judecată, dar această plângere nu suspendă de drept executarea actului.
    14. De asemenea, impunerea în sarcina persoanei acuzate de săvârşirea unei contravenţii a obligaţiei de a proba îndeplinirea anumitor condiţii pentru a putea obţine suspendarea executării sancţiunii echivalează, pe de o parte, cu afirmarea vinovăţiei sale mai înainte ca o instanţă de judecată să se fi pronunţat în acest sens şi, pe de altă parte, cu obligarea persoanei acuzate să îşi probeze nevinovăţia, ceea ce reprezintă o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie, consacrată de art. 23 alin. (11) din Constituţie.
    15. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    16. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
                                        CURTEA,
        examinând actele de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 51 alin. (1) şi (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 29 februarie 2016, care au următoarea formulare:
    "(1) Deciziile adoptate de Consiliul Concurenţei în aplicarea prevederilor art. 8,13,25 alin. (5) lit. c), art. 46 şi 47 vor fi motivate şi comunicate părţilor în termen de maximum 120 de zile de la deliberare. Deciziile Consiliului Concurenţei pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 30 de zile de la comunicare.
(2) Instanţa poate dispune, la cerere, suspendarea executării deciziei atacate. În cazul amenzilor, suspendarea se va dispune doar cu condiţia plăţii unei cauţiuni stabilite conform prevederilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, cu privire la creanţele bugetare.""

    20. În opinia autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 privind universalitatea drepturilor, ale art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în faţa legii, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 23 alin. (11) şi (12) privind prezumţia de nevinovăţie, ale art. 24 privind dreptul la apărare, ale art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică şi ale art. 126 alin. (6) privind înfăptuirea justiţiei. Se mai invocă şi art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate sunt norme de procedură şi stabilesc competenţa teritorială exclusivă a unei singure instanţe - anume cea a Curţii de Apel Bucureşti de a soluţiona plângerile contravenţionale în materia concurenţei. Art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege" şi art. 129, care prevede că "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii", atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenţei şi procedurii de judecată, inclusiv a condiţiilor de exercitare a căilor de atac. Prevederile legale criticate nu aduc atingere, ca reglementare de principiu, accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, atât timp cât instanţele judecătoreşti, în exercitarea rolului activ, respectă garanţiile unui proces echitabil şi prezumţia de nevinovăţie a contravenienţilor (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 733 din 20 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 230 din 26 martie 2019, paragraful 18).
    22. De altfel, prin Decizia nr. 833 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 15 martie 2016, paragrafele 24 şi 26, instanţa de contencios constituţional a reţinut că legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a tuturor celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege, nicio lege neputând exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale astfel instituite vreo categorie sau grup social. De asemenea, prin aceeaşi decizie, Curtea a constatat că, raportat la faptul că prevederile legale criticate stabileau competenţa teritorială exclusivă a Tribunalului Bucureşti, pe lângă dezideratul unei mai bune administrări a justiţiei, soluţia legislativă a avut ca scop şi realizarea obiectivului de asigurare a interpretării şi aplicării unitare a legii în materia restituirii, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, creând premisele unor practici judiciare constante prin reglementarea unui cadru normativ corespunzător.
    23. Mai mult decât atât, prin Decizia nr. 146 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 366 din 17 mai 2017, paragraful 22, referitor la invocarea faptului că, pentru reclamantul care are domiciliul în altă localitate, este îngrădit accesul la justiţie prin stabilirea competenţei speciale în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, Curtea a constatat că această critică este neîntemeiată, deoarece normele de procedură oferă garanţii pentru exercitarea accesului la justiţie prin instituirea, de exemplu, a posibilităţii depunerii cererii de chemare în judecată prin poştă, curier, fax sau prin poştă electronică, prin comunicarea către reclamant a întâmpinării, prin posibilitatea de a solicita judecarea cauzei în lipsă, prin posibilitatea de a solicita efectuarea sau expedierea prin poştă de copii de pe actele din dosar etc. Astfel, Curtea a constatat că instituirea competenţei materiale speciale în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, pentru soluţionarea acţiunilor împotriva ordinelor şi deciziilor emise de preşedintele Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei în exercitarea atribuţiilor sale, competenţă prevăzută de textul de lege criticat, nu poate fi considerată drept o negare a efectivităţii dreptului de acces la justiţie, ci aceasta constituie o expresie a obligativităţii exercitării drepturilor şi libertăţilor cu bună-credinţă, în limitele instituite de lege.
    24. Toate aceste argumente menţionate mai sus se aplică mutatis mutandis şi în cauza de faţă. Astfel, având în vedere că, în materia analizată, Consiliul Concurenţei este autoritate unică care emite decizii obligatorii, este justificată existenţa unei singure autorităţi de jurisdicţie, respectiv Curtea de Apel Bucureşti cu competenţă teritorială exclusivă şi care analizează aceste decizii. În plus, Consiliul Concurenţei aplică sancţiuni conform legii de organizare şi funcţionare doar persoanelor juridice, respectiv întreprinderi, asociaţii de întreprinderi, autorităţi şi instituţii ale administraţiei publice centrale sau locale, pentru acte şi fapte care restrâng, împiedică sau denaturează concurenţa.
    25. În ceea ce priveşte criticile referitoare la instituirea unei cauţiuni în cazul solicitării de suspendare a executării, Curtea reţine că legiuitorul a urmărit, pe de o parte, descurajarea cererilor nefundamentate sau exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale, iar, pe de altă parte, constituirea unei garanţii destinate acoperirii eventualelor pagube ce ar putea fi produse prin neexecutarea măsurilor dispuse de Consiliul Concurenţei, în condiţiile în care cererea celui ce plăteşte cauţiunea se respinge. Aşadar, aceste obiective urmărite prin adoptarea de către legiuitor a măsurii criticate se circumscriu unui scop legitim (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 865 din 17 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 27 mai 2020, paragraful 44).
    26. Curtea constată că accesul liber la justiţie nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiţii de formă şi de fond impuse de legiuitor, prin raportare la dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Aceste condiţionări nu pot fi acceptate dacă afectează dreptul fundamental în chiar substanţa sa. Prin urmare, limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite de legiuitor şi scopul urmărit de acesta (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 176 din 24 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 27 aprilie 2005). În consecinţă, în cazul de faţă, stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiţie, această încălcare presupunând accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, fiind, dimpotrivă, de competenţa exclusivă a legiuitorului să instituie regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie (a se vedea în acest sens Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, şi Decizia nr. 478 din 18 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 12 august 2015, paragraful 15).
    27. Curtea reţine că prevederile legale criticate cu privire la cauţiune nu încalcă dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât se aplică tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută de ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 1.034 din 9 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634 din 25 septembrie 2009). De asemenea, pentru aceleaşi raţiuni expuse mai sus, Curtea constată că nu este încălcat nici dreptul la apărare.
    28. Referitor la încălcarea prezumţiei de nevinovăţie prin impunerea plăţii unei cauţiuni cu ocazia formulării unei cereri de suspendare a executării, Curtea reţine că procedura suspendării executării nu pune în discuţie prezumţia de nevinovăţie. Prin reglementarea acestei proceduri, legiuitorul a dorit stabilirea unui raport de echilibru între interesele din cauză. Astfel, deşi regula generală este executarea, legiuitorul a prevăzut remediul suspendării executării, cu condiţia plăţii unei cauţiuni. Cu alte cuvinte, legiuitorul a pus în balanţă, pe de o parte, interesul general care primează şi, pe de altă parte, interesul individual care poate fi valorificat în anumite condiţii, respectiv plata unei cauţiuni.
    29. De altfel, în jurisprudenţa sa, atunci când a analizat chestiunea prezumţiei de nevinovăţie în legătură cu contestarea însuşi procesului-verbal de stabilire a unei contravenţii, mai exact cu privire la obligaţia contravenientului de a-şi dovedi nevinovăţia în legătură cu fapta reţinută în sarcina sa de către organul constatator, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 1.096 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 695 din 15 octombrie 2009. Cu acel prilej, Curtea a stabilit că procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei se bucură de prezumţia de legalitate, însă, atunci când este formulată o plângere împotriva acestuia, este contestată chiar prezumţia de care se bucură. În acest caz, instanţa judecătorească competentă va administra probele prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal. Cel care a formulat plângerea nu trebuie să îşi demonstreze propria nevinovăţie, revenind instanţei judecătoreşti obligaţia de a administra tot probatoriul necesar stabilirii şi aflării adevărului.
    30. În Decizia de inadmisibilitate din 28 iunie 2011, pronunţată în Cauza Ioan Pop împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a concluzionat că amenda aplicată în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 şi suspendarea dreptului de a conduce se includ în sfera acuzaţiilor în materie penală, calificare ce impune pentru instanţă obligaţia de a asigura în proces funcţionarea efectivă a tuturor garanţiilor impuse de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, îndeosebi a celor care privesc contradictorialitatea, nemijlocirea, dreptul de apărare, precum şi prezumţia de nevinovăţie care, fără a avea o valoare absolută, este în strânsă legătură cu prezumţia de legalitate şi temeinicie a procesului-verbal, dată de constatarea personală a faptei de către agentul constatator. Aşadar, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu înlătură prezumţia de legalitate a procesului-verbal din procedura contravenţională, reţinând în Hotărârea din 7 octombrie 1988, pronunţată în Cauza Salabiaku împotriva Franţei, că prezumţiile sunt permise de Convenţie, dar acestea nu trebuie să depăşească limite rezonabile, ţinând cont de gravitatea mizei şi prezervând dreptul la apărare. În acelaşi sens, prin Decizia de inadmisibilitate din 13 martie 2012, pronunţată în Cauza Haiducu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că prevederile art. 6 paragraful 2 din Convenţie nu se opun aplicării unui mecanism care ar instaura o prezumţie relativă de conformitate a procesului-verbal cu realitatea, prezumţie fără de care ar fi practic imposibilă sancţionarea încălcărilor legislaţiei în materia circulaţiei rutiere. Aşadar, procesul-verbal de contravenţie este un act administrativ, întocmit de un agent constatator ca reprezentant al autorităţii administrative învestit cu autoritate statală pentru constatarea şi sancţionarea unor fapte care contravin ordinii sociale după o procedură specială prevăzută de lege, astfel că se bucură de o prezumţie de autenticitate şi veridicitate, care este însă relativă şi poate fi răsturnată prin probe, de contravenient (Hotărârea din 4 octombrie 2007, pronunţată în Cauza Anghel împotriva României).
    31. În ceea ce priveşte critica potrivit căreia există o discriminare între persoanele juridice sancţionate în materia concurenţei faţă de cele sancţionate contravenţional în alte materii unde formularea unei contestaţii suspendă executarea actului administrativ, Curtea reţine că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acelui text cu dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Procedându-se altfel, s-ar ajunge inevitabil la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 711 din 5 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 150 din 25 februarie 2020, paragraful 23).
    32. Aşadar, având în vedere considerentele de mai sus şi care se aplică mutatis mutandis şi în cauza de faţă, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate nu încalcă prevederile art. 15, 21, art. 23 alin. (11), art. 24 şi ale art. 126 alin. (6) din Constituţie.
    33. În ceea ce priveşte prevederile art. 23 alin. (12) şi art. 52 din Constituţie, Curtea constată că acestea nu au incidenţă în cauză, întrucât dispoziţiile legale criticate nu vizează nici legalitatea incriminării şi nici dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.
    34. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
                                 CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
                                    În numele legii
                                        DECIDE:
        Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Logistic Remo Services - S.R.L. din Constanţa, judeţul Constanţa, în Dosarul nr. 921/2/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi de Societatea Selgros Cash & Carry Romania - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 3.230/2/2015/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi constată că prevederile art. 51 alin. (1) şi (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
        Definitivă şi general obligatorie.
        Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
        Pronunţată în şedinţa din data de 4 noiembrie 2020.


                                         PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                                             prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                                                  Magistrat-asistent,
                                                     Fabian Niculae

                                      ----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016