Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 747 din 20 octombrie 2020  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi ale art. 172 alin. (12) din Codul de procedură penală     Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 747 din 20 octombrie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi ale art. 172 alin. (12) din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 58 din 19 ianuarie 2021

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Răzvan Horaţiu Radu.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi ale art. 172 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Societatea Zilanrom Trading - S.R.L. din Afumaţi şi Ozturk Saim în Dosarul nr. 61/116/2016 al Tribunalului Călăraşi - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 454D/2018.
    2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei Ozturk Saim, asistat de domnul avocat Marius Murea din cadrul Baroului Bucureşti. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra faptului că, în dosarul strigat, este prezent domnul interpret de limbă turcă Gengizler Ceyhun.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul domnului avocat Marius Murea, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate. Se arată că raportul de constatare la care face referire textul criticat este întocmit de un expert care nu prezintă garanţiile de independenţă, întrucât are o dublă subordonare, pe de o parte, faţă de Ministerul Justiţiei, care stabileşte obiectivele expertizei, iar, pe de altă parte, faţă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, instituţie care îl salarizează. Se susţine că persoana acuzată de săvârşirea unei infracţiuni de evaziune fiscală nu are posibilitatea de a contesta concluziile raportului de constatare, prevăzut la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, sau de a propune obiective ale acestui raport, astfel că, la momentul procesual la care, în calitate de inculpat, aceasta poate beneficia de o reducere a pedepsei, respectiv până la primul termen de judecată, nu este stabilit clar un prejudiciu cert. Se arată că, potrivit art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, achitarea unui prejudiciu nedatorat nu este echitabilă. Se susţine încălcarea prin textul criticat a prevederilor constituţionale ale art. 16 şi 24 din Constituţie.
    4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate. Se susţine că legiuitorul a prevăzut, prin dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, o condiţie pentru reducerea pedepsei referitoare la plata prejudiciilor cauzate prin săvârşirea infracţiunii până la primul termen de judecată, dar că această condiţie nu creează discriminare între justiţiabili, întrucât persoana care beneficiază de cauza de reducere a pedepsei se supune rigorii anterior menţionate, a achitării prejudiciului, aspect care constituie o diferenţă obiectivă şi rezonabilă. Se arată că dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 nu afectează nici dreptul la apărare, întrucât inculpatul aflat în ipoteza prevăzută prin textul criticat poate beneficia de servicii de apărare, având asigurate toate garanţiile specifice acestui drept fundamental. În subsidiar, se apreciază că autorul critică, mai degrabă, modalitatea de aplicare a prevederilor legale criticate, aspect ce nu reprezintă o problemă de constituţionalitate.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    5. Prin Încheierea din 7 martie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 61/116/2016, Tribunalul Călăraşi - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi ale art. 172 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Societatea Zilanrom Trading - S.R.L. din Afumaţi şi Ozturk Saim într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorilor excepţiei pentru săvârşirea unor infracţiuni de evaziune fiscală.
    6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că infracţiunea de evaziune fiscală este o infracţiune de prejudiciu, iar întinderea acestuia din urmă este esenţial a fi stabilită, de vreme ce legiuitorul a prevăzut la art. 9 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 241/2005 două variante agravate ale infracţiunii analizate, al căror tratament sancţionator diferă în funcţie de valoarea prejudiciului produs. Se susţine că între prejudiciul stabilit în cursul urmăririi penale şi cel stabilit prin soluţionarea laturii civile a cauzei există o corelaţie de tipul parte-întreg, motiv pentru care, în jurisprudenţă, s-a stabilit că disjungerea acţiunii civile în cazul infracţiunii de evaziune fiscală nu poate conduce la soluţionarea corectă a acţiunii penale, întrucât, la rezolvarea acţiunii penale, pentru stabilirea gradului de pericol social concret al faptei şi, în consecinţă, pentru individualizarea pedepsei, prezintă importanţă existenţa şi întinderea prejudiciului. Se arată că prejudiciul astfel determinat este susceptibil să genereze o suită de consecinţe ale răspunderii penale, cele mai importante fiind stabilirea încadrării juridice, stabilirea întinderii măsurilor asigurătorii şi individualizarea pedepsei. Pentru acest motiv, se arată că efectuarea unei expertize în vederea stabilirii întinderii prejudiciului este absolut necesară pentru o corectă soluţionare a cauzei, nefiind suficientă întocmirea unui raport de constatare tehnico-ştiinţifică de către inspectorii antifraudă, potrivit practicii judiciare actuale. Se arată că, în prezenta cauză, a fost elaborat un raport de constatare tehnico-ştiinţifică, dar că a fost respinsă cererea de efectuare a unei expertize financiar-contabile, aspect care, conform art. 172 din Codul de procedură penală, ar trebui să determine nulitatea raportului de constatare tehnico-ştiinţifică şi a ordonanţei prin care s-a dispus efectuarea acesteia de către funcţionarii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. Se susţine că, pentru stabilirea unui prejudiciu cert, se impune efectuarea unei expertize financiar-contabile, cel mai târziu, în cursul judecăţii. Se arată însă că o astfel de expertiză poate fi dispusă după primul termen de judecată, când va fi prea târziu pentru ca autorii excepţiei, în cazul unei presupuse condamnări, să poată beneficia de reducerea pedepsei, conform textului criticat. Se arată că din interpretarea prevederilor art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative nu reiese că angajaţii Direcţiei de combatere a fraudelor au dreptul să efectueze constatări tehnico-ştiinţifice. În aceste condiţii, se susţine că prevederile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât, pentru a beneficia de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă prevăzute la art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, inculpatul trebuie să acopere integral pretenţiile părţii civile în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii, până la primul termen de judecată. Iar, conform doctrinei, acordarea unui nou termen de judecată, peste primul termen fixat în cauză, pentru a se face dovada plăţii prejudiciului este nelegală. Aşa fiind, se susţine că orice termen la care procedura de citare este legal îndeplinită constituie un al doilea termen de judecată, iar momentul procesual până la care trebuie achitat prejudiciul este depăşit. Mai mult, se arată că, potrivit aceleiaşi doctrine, acordarea unui nou termen pentru plata integrală a prejudiciului, în condiţiile în care o parte a prejudiciului a fost plătită anterior, ar echivala cu plata acestuia în rate, aspect care nu este prevăzut de art. 10 din Legea nr. 241/2005. Se susţine, de asemenea, că, potrivit art. 172 alin. (12) din Codul de procedură penală, inculpatul poate solicita efectuarea unei expertize, dar că aceste cereri, de obicei, sunt respinse de către instanţele de judecată. Se arată că, în aceste condiţii, inculpaţii nu pot beneficia de stabilirea unui prejudiciu cert, până la primul termen de judecată, acesta fiind stabilit exclusiv pe baza raportului de constatare, şi nu ca urmare a efectuării unei expertize de specialitate. Se susţine că prin raportul de constatare, de cele mai multe ori, valoarea prejudiciului este greşit stabilită, la un cuantum mai mare, care, apoi, este diminuat în urma efectuării expertizei. Or, se susţine că, potrivit art. 16 din Constituţie, orice inculpat are dreptul să fie acuzat ca urmare a stabilirii valorii reale a prejudiciului produs prin comiterea unei infracţiuni. Se susţine, totodată, că dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 încalcă dreptul la apărare, prin faptul că obligă inculpatul să recunoască întinderea unui prejudiciu calculată exclusiv pe baza unui raport de constatare, pentru a beneficia de cauza de reducere a pedepsei. Pentru aceste motive, se susţine că este necesar ca inculpatului să i se acorde posibilitatea de a achita prejudiciul produs prin infracţiunea de evaziune fiscală şi ulterior primului termen de judecată, până la începerea dezbaterilor, sau chiar şi în apel, până la rămânerea în pronunţare a instanţei de judecată. Se susţine că o astfel de soluţie legislativă ar fi în acord cu scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea art. 10 din Legea nr. 241/2005, acela de recuperare integrală a prejudiciului produs prin comiterea infracţiunilor prevăzute la art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005. Se arată că, deşi recuperarea integrală a prejudiciului constituie o circumstanţă atenuantă judiciară, conform art. 75 alin. (2) din Codul penal, reţinerea acesteia este facultativă şi nu înlătură viciul de neconstituţionalitate anterior precizat. Se mai susţine că există o diferenţă esenţială şi între recunoaşterea valorii prejudiciului, conform art. 10 din Legea nr. 241/2005, şi recunoaşterea învinuirii, potrivit art. 375 din Codul de procedură penală. Se arată că, prin această din urmă procedură, inculpatul recunoaşte faptele reţinute în sarcina sa şi solicită ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi şi de persoana vătămată, în timp ce, conform textului criticat, inculpatul este obligat să recunoască valoarea unui prejudiciu. Se susţine că este profund inechitabil ca inculpatul să fie obligat să recunoască şi să achite un prejudiciu fictiv doar pentru a beneficia de dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 şi, de asemenea, că este inechitabil ca acesta să fie obligat ca, până la primul termen de judecată, să achite o sumă de bani mult mai mare, la concurenţa valorii cu prejudiciul ce va fi stabilit printr-o expertiză efectuată în cursul judecăţii.
    7. Tribunalul Călăraşi - Secţia penală opinează că temeinicia criticilor de neconstituţionalitate va fi analizată de către Curtea Constituţională, în condiţiile în care primul termen de judecată la instanţă poate fi apreciat incorect ca termen de decădere, atunci când, în opinia inculpaţilor, prejudiciul nu este stabilit corect, iar efectuarea unei expertize se impune cu necesitate la instanţă cu depăşirea temporală a sintagmei „primul termen de judecată“.
    8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile reprezentantului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi ale art. 172 alin. (1) din Codul de procedură penală. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorii critică, în realitate, prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, şi ale art. 172 alin. (12) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:
    - Art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005: „În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate.“;
    – Art. 172 alin. (12) din Codul de procedură penală: „După finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate, se poate dispune efectuarea unei expertize.“.

    12. Se susţine că textele legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 cu privire la egalitatea în faţa legii şi ale art. 24 referitor la dreptul la apărare.
    13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, ocazii cu care au fost pronunţate Decizia nr. 1.053 din 9 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 14 noiembrie 2008, Decizia nr. 1.594 din 26 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 15 ianuarie 2010, Decizia nr. 1.564 din 7 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 2 februarie 2011, Decizia nr. 318 din 18 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 9 mai 2006, Decizia nr. 647 din 19 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 18 iulie 2012, Decizia nr. 802 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 1 august 2008, Decizia nr. 638 din 28 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 23 august 2007, şi Decizia nr. 179 din 28 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 20 mai 2019.
    14. Prin jurisprudenţa mai sus menţionată, spre exemplu, prin Decizia nr. 179 din 28 martie 2019, paragrafele 31-38, Curtea a reţinut că dispoziţiile legale criticate reglementează cu privire la introducerea unei cauze de reducere a pedepsei, urmărindu-se facilitarea recuperării la bugetul statului a creanţelor rezultate prin săvârşirea faptelor de evaziune fiscală şi, corelativ, atenuarea regimului sancţionator pentru persoanele care contribuie la recuperarea lor. S-a arătat că dreptul la reducerea limitelor de pedeapsă prevăzut de textul legal criticat nu este un drept fundamental şi, în temeiul art. 73 alin. (3) lit. h) din Legea fundamentală, legiuitorul este liber să stabilească un regim sancţionator în vederea recuperării prejudiciului cauzat prin faptele incriminate ca infracţiuni. S-a reţinut, totodată, că tocmai în aplicarea acestui text constituţional legiuitorul a reglementat, în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, o cauză de reducere a pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită, în situaţia în care în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile. Curtea a constatat că aceasta constituie o măsură de politică penală determinată de specificul infracţiunilor de evaziune fiscală, respectiv de necesitatea recuperării, cu celeritate, a sumelor datorate bugetului general consolidat, şi nu este de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil.
    15. Faptul că de reducerea limitelor pedepsei prevăzute de lege beneficiază numai inculpatul care acoperă integral prejudiciul cauzat în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, nu are semnificaţia îngrădirii accesului liber la justiţie. S-a arătat că cel în cauză are posibilitatea de a se adresa instanţelor judecătoreşti, în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime au fost încălcate, şi de a beneficia de toate garanţiile procesuale prevăzute de lege, inclusiv în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, având, în concordanţă cu imperativele dreptului la un proces echitabil, deplina libertate să demonstreze în faţa instanţei de judecată - singura care în temeiul competenţei sale constituţionale, astfel cum este consfinţită aceasta de prevederile art. 126 din Legea fundamentală, poate decide pe baza probelor administrate şi asupra laturii civile - existenţa, inexistenţa, respectiv întinderea prejudiciului.
    16. Prin urmare, Curtea a reţinut că nu poate fi primită critica potrivit căreia partea civilă, respectiv statul român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, are un drept absolut în stabilirea în mod unilateral a pretenţiilor într-un proces ce are ca obiect săvârşirea unei infracţiuni de evaziune fiscală, întrucât, dimpotrivă, instanţele de judecată pot cenzura deciziile organelor de urmărire penală în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, neputând fi posibilă stabilirea/crearea unor plăţi nedatorate către bugetul de stat.
    17. Totodată, Curtea a arătat că principiul egalităţii în drepturi nu implică tratarea juridică uniformă a tuturor infracţiunilor, iar reglementarea unui regim sancţionator în funcţie de acoperirea prejudiciului cauzat prin infracţiunea săvârşită este expresia firească a principiului constituţional menţionat, care impune ca la aceleaşi situaţii juridice să se aplice acelaşi regim, iar la situaţii juridice diferite tratamentul juridic să fie diferenţiat. Astfel, este respectat principiul egalităţii în drepturi statuat prin art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece cauzele de reducere a pedepsei prevăzute de lege pentru faptele săvârşite se aplică fără nicio discriminare autorilor infracţiunii de evaziune fiscală care au acoperit prejudiciul în condiţiile reglementate de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.
    18. De altfel, Curtea a reţinut că, în orice proces penal, persoana vătămată hotărăşte cu privire la cadrul procesual de realizare a pretenţiilor sale, fie sesizând instanţa civilă, fie alăturând acţiunea civilă acţiunii penale, în această din urmă ipoteză tot ea fiind în măsură să aleagă momentul exercitării dreptului de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare, cu respectarea însă a termenului-limită prevăzut de art. 20 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, respectiv „până la începerea cercetării judecătoreşti“, care este legată de momentul administrării efective a probelor în faţa instanţei de fond.
    19. Aşadar, Curtea a constatat că nici procurorul şi nici instanţa nu pot limita disponibilitatea acţiunii civile şi nu se pot subroga în drepturile persoanei vătămate, dar, potrivit art. 20 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală, au obligaţia să informeze persoana vătămată că se poate constitui parte civilă în procesul penal, în condiţiile art. 111 din Codul de procedură penală - la începutul primei audieri, când persoanei vătămate i se aduc la cunoştinţă drepturile şi obligaţiile sale -, în condiţiile art. 353 din Codul de procedură penală - prin citarea persoanei vătămate pentru primul termen de judecată, cu menţiunea că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti - şi în cele ale art. 374 alin. (3) din Codul de procedură penală - care dispune că, la primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată, preşedintele pune în vedere persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti.
    20. Prin urmare, Curtea a reţinut că formularea cererii de constituire ca parte civilă declanşează acţiunea civilă, în acelaşi timp luând naştere şi contraacţiunea (de apărare) celui sau celor împotriva cărora este îndreptată acţiunea civilă, subiect pasiv al acţiunii civile putând fi inculpatul sau partea responsabilă civilmente (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 472 din 22 iunie 2017, paragrafele 16-18).
    21. Astfel, Curtea a constatat că, dată fiind natura infracţiunilor prevăzute de art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, la care face trimitere art. 10 din aceeaşi lege, în aceste cauze parte civilă este întotdeauna statul român, iar, dacă partea civilă măreşte sau micşorează întinderea pretenţiilor şi ulterior primului termen de judecată, până la terminarea cercetării judecătoreşti în primă instanţă, aceasta nu înseamnă că textul legal criticat este lipsit de eficacitate, deoarece o eventuală mărire a acestor pretenţii trebuie, pe de o parte, dovedită şi, pe de altă parte, posibilitatea instanţei de a face aplicarea art. 10 alin. (1) este condiţionată numai de acoperirea pretenţiilor părţii civile astfel cum au fost ele exprimate şi stabilite până la primul termen de judecată.
    22. De asemenea, prin Decizia nr. 802 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 1 august 2008, şi Decizia nr. 750 din 21 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 3 februarie 2020, paragraful 14, Curtea, respingând ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, a statuat că principiul egalităţii în drepturi nu implică tratarea juridică uniformă a tuturor infracţiunilor, iar reglementarea unui regim sancţionator în funcţie de acoperirea prejudiciului cauzat prin infracţiunea săvârşită este expresia firească a principiului constituţional menţionat, care impune ca la aceleaşi situaţii juridice să se aplice acelaşi regim, iar la situaţii juridice diferite tratamentul juridic să fie diferenţiat. Din această perspectivă, nu este nicio diferenţă de tratament între persoana care a beneficiat în cursul urmăririi penale de efectuarea unei expertize şi inculpatul căruia i s-a respins solicitarea de efectuare a unei expertize, întrucât pot beneficia, cu respectarea aceloraşi condiţii impuse de lege, de reducerea limitelor de pedeapsă.
    23. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 172 alin. (12) din Codul de procedură penală, acestea au făcut obiectul unor critici de neconstituţionalitate similare, Curtea Constituţională pronunţând, în acest sens, Decizia nr. 461 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 900 din 5 octombrie 2020, paragrafele 12-28, prin care a reţinut că legea procesual penală în vigoare, în varianta iniţială, reglementa exclusiv cu privire la dispunerea efectuării expertizei în cadrul procesului penal, efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice fiind introdusă ulterior prin titlul III art. 102 pct. 116 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale. Referitor la acestea, Curtea a reţinut că regula este că atunci când organele judiciare, în cursul urmăririi penale, au nevoie de opinia unui expert pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză se dispune efectuarea unei expertize, iar nu a unei constatări. Astfel, dispunerea efectuării constatării va fi întotdeauna excepţia, aceasta putând fi realizată doar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală (Decizia nr. 87 din 13 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 498 din 19 iunie 2019, paragrafele 17-19).
    24. Totodată, Curtea a reţinut că procedeul probatoriu numit „constatare“ presupune examinarea unor situaţii de fapt, mijloace de probă sau persoane de către specialişti, medici legişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul organului de urmărire penală ori în cadrul altor organe, când există pericol de dispariţie a mijloacelor de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Aşadar, ceea ce este specific în cazul constatării, ca mijloc de probă, este urgenţa, consemnarea anumitor elemente care constituie probe în procesul penal înainte ca acestea să dispară sau să fie distruse sub acţiunea timpului sau prin acţiunea persoanelor implicate.
    25. De asemenea, Curtea a reţinut că, potrivit art. 3 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor efectuează, din dispoziţia procurorului, constatări tehnico-ştiinţifice, care constituie mijloace de probă, în condiţiile legii, investigaţii financiare în vederea indisponibilizării de bunuri, orice alte verificări în materie fiscală dispuse de procuror. Totodată, potrivit art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ, inspectorii antifraudă detaşaţi în cadrul parchetelor îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea exclusivă a conducătorului parchetului în cadrul căruia funcţionează.
    26. În aceste condiţii, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 172 din Codul de procedură penală prevăd că, în anumite cazuri, organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Rapoartele de constatare întocmite de aceşti specialişti constituie, potrivit art. 97 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, un mijloc de probă.
    27. Curtea a reţinut că deşi norma procesual penală nu defineşte sintagma „specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare“, prin actele normative edictate, conform atribuţiilor sale constituţionale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea (de exemplu, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Departamentul Naţional Anticorupţie), legiuitorul a stabilit domeniile de competenţă ale specialiştilor ce urmează să îşi desfăşoare activitatea în cadrul organelor judiciare, condiţiile de numire a acestora şi statutul lor. Constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către aceşti specialişti constituie mijloc de probă, în sensul dispoziţiilor art. 172 şi următoarele din Codul de procedură penală, iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părţile interesate atât în cadrul procedurii în camera preliminară, prin invocarea de excepţii referitoare la legalitatea şi temeinicia actelor de urmărire penală, cât şi în etapa judecăţii, conform dispoziţiilor procesual penale referitoare la administrarea probelor (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, precitată, paragrafele 25 şi 26).
    28. Cât priveşte dispoziţiile art. 172 alin. (12) din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut că textul de lege criticat, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, dispune cu privire la posibilitatea efectuării unei expertize, atunci când concluziile raportului de constatare sunt contestate. În redactarea anterioară modificării prin ordonanţa mai sus menţionată, efectuarea unei expertize era obligatorie dacă părţile contestau concluziile raportului de constatare.
    29. Curtea a observat că dispoziţiile art. 172 alin. (12) din Codul de procedură penală nu refuză dreptul suspectului/ inculpatului sau al oricărei alte persoane interesate de a contesta concluziile raportului de constatare, ci conferă organului judiciar competenţa de a aprecia asupra utilităţii efectuării unei expertize. Împrejurarea că, subsecvent constatării, efectuarea unei expertize este condiţionată de aprecierea necesităţii sale, indiferent dacă această necesitate este impusă de existenţa unei nelămuriri a organului judiciar ori de aspectele învederate de către părţi în momentul contestării raportului de constatare, nu este de natură a aduce atingere dreptului la apărare al părţilor, care au posibilitatea de a formula cereri în faţa organului de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti, de a solicita administrarea oricăror probe în apărarea lor, inclusiv de a solicita efectuarea unei expertize şi de a exercita căile de atac prevăzute de lege.
    30. De asemenea, Curtea a constatat că nu poate fi primită critica potrivit căreia organele judiciare se pronunţă în mod discreţionar asupra necesităţii administrării unei expertize în cauză, cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu prevederile art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală, dispunerea condamnării se poate realiza doar atunci când acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest fapt conferă procedurii caracter echitabil, deoarece - pe lângă faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului/inculpatului - principiul liberei aprecieri a probelor nu este unul absolut, fiind limitat de existenţa unor mijloace compensatorii care să asigure existenţa unui echilibru suficient între acuzare şi apărare. În acest sens, instanţa de contencios constituţional a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 2 iunie 2005, pronunţată în Cauza Cottin împotriva Belgiei (paragraful 29), Hotărârea din 12 iulie 1988, pronunţată în Cauza Schenk împotriva Elveţiei, paragraful 46, şi Hotărârea din 19 iulie 1995, pronunţată în Cauza Kerojarvi împotriva Finlandei, paragraful 42.
    31. Or, Curtea a reţinut că, în faza de urmărire penală, suspectul/inculpatul are, între altele, dreptul de a consulta dosarul, dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei; persoana vătămată şi partea civilă au dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, precum şi dreptul de a adresa întrebări experţilor, iar partea responsabilă civilmente îşi exercită drepturile în limitele şi în scopul soluţionării acţiunii civile (art. 81 şi următoarele din Codul de procedură penală). Curtea a reţinut că, tot astfel, în cursul procedurii de cameră preliminară, părţile interesate pot formula cereri şi excepţii privitoare la verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Mai mult, Curtea a constatat că, în acord cu prevederile art. 374 alin. (5), (6) şi (9) din Codul de procedură penală, în faza de judecată, preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe, iar în cazul în care se propun probe trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe locul unde se află aceste mijloace, respectiv, în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. Aceasta întrucât, potrivit art. 100 alin. (2) din acelaşi cod, „în cursul judecăţii, instanţa administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale“, sens în care, în procesul de evaluare a probelor, condamnarea se poate dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă [art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală]. Totodată, procurorul, persoana vătămată şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti, iar, după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, se procedează la administrarea probelor încuviinţate [art. 374 alin. (9) şi art. 376 alin. (3) din Codul de procedură penală].
    32. Aşa fiind, Curtea a reţinut, prin decizia mai sus citată, că dispoziţiile de lege criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil consacrat de prevederile art. 6 din Convenţie, deoarece partea interesată beneficiază de garanţiile dreptului la un proces echitabil, sens în care eventualele dificultăţi cauzate apărării prin limitarea drepturilor sunt suficient contrabalansate de procedurile urmate de autorităţile judiciare, putând susţine în faţa instanţei de judecată toate apărările necesare în condiţii de contradictorialitate cu acuzarea.
    33. În concluzie, Curtea a constatat că împrejurarea că nu este obligatorie efectuarea unei expertize - în cazul în care concluziile raportului de constatare sunt contestate - are ca scop asigurarea dreptului la un proces echitabil prin soluţionarea cu celeritate a cauzei, întrucât, în caz contrar, s-ar permite prelungirea nejustificată a rezolvării cauzei printr-o simplă contestare a raportului, cu toate că dispunerea unei expertize nu este utilă soluţionării speţei, fiind lămurite toate aspectele cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului/inculpatului.
    34. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
    35. Distinct de cele reţinute prin jurisprudenţa invocată şi având în vedere considerentele deciziilor citate, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate nu obligă inculpatul la plata unor sume de bani fictive sau mult mai mari decât prejudiciul provocat prin comiterea infracţiunii de evaziune fiscală în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, astfel cum susţin autorii prezentei excepţii de neconstituţionalitate, câtă vreme valoarea acestor pretenţii este stabilită în cursul urmăririi penale pe baza mijloacelor de probă administrate, etapă procesuală în care inculpatul dispune de toate mijloacele procesuale necesare apărării drepturilor şi intereselor sale procesuale.
    36. De asemenea, Curtea constată că susţinerea conform căreia plata integrală a pretenţiilor părţii civile anterior primului termen de judecată ar putea determina condamnarea inculpatului pentru un prejudiciu mai mare decât cel produs nu poate fi reţinută, întrucât, astfel cum s-a constatat prin deciziile invocate, în etapa judecăţii, inculpatul are posibilitatea de a demonstra, prin formularea de cereri, invocarea de excepţii şi administrarea de probe că valoarea prejudiciului cauzat prin faptele prevăzute de legea penală pe care le-a săvârşit este alta decât cea stabilită în etapa urmăririi penale.
    37. Curtea constată, totodată, că plata integrală a sumei reprezentând pretenţiile părţii civile înaintea primului termen de judecată nu semnifică recunoaşterea de către inculpat a învinuirii, potrivit art. 375 din Codul de procedură penală, aceasta fiind o procedură diferită de soluţionare a cauzei, ce nu are legătură cu regimul sancţionator reglementat de legiuitor pentru anumite categorii de infracţiuni, respectiv pentru infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005.
    38. Având în vedere toate aceste considerente, Curtea reţine că prevederile legale criticate nu încalcă dreptul la apărare, întrucât, în ipoteza în care optează pentru plata integrală a pretenţiilor părţii civile în cursul urmăririi penale ori al judecăţii, până la primul termen de judecată, pentru a beneficia de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită, inculpatul are posibilitatea de a se apăra, singur sau prin angajarea unui avocat, fiindu-i asigurate toate garanţiile specifice dreptului fundamental prevăzut la art. 24 din Constituţie.
    39. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Zilanrom Trading - S.R.L. din Afumaţi şi Ozturk Saim în Dosarul nr. 61/116/2016 al Tribunalului Călăraşi - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi ale art. 172 alin. (12) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Tribunalului Călăraşi - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 20 octombrie 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Cristina Teodora Pop


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016