Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 727 din 8 octombrie 2020  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 pct. 1 şi ale art. 483 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură civilă     Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 727 din 8 octombrie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 pct. 1 şi ale art. 483 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură civilă

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 120 din 4 februarie 2021

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioana Marilena │- │
│Chiorean │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 97 pct. 1 şi ale art. 483 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Banca Comercială Română - S.A. în Dosarul nr. 37.295/301/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 875D/2018.
    2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 939D/2018, având ca obiect aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate, ridicată de aceeaşi autoare în Dosarul nr. 1.845/219/2015 al aceleiaşi instanţe.
    4. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea cauzelor. Curtea, având în vedere identitatea de obiect al cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 939D/2018 la Dosarul nr. 875D/2018, care a fost primul înregistrat.
    6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:
    7. Prin Încheierea din 23 mai 2018, pronunţată în Dosarul nr. 37.295/301/2015 şi prin Încheierea din 24 mai 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.845/219/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 97 pct. 1 şi ale art. 483 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură civilă. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de recurenta-pârâtă Banca Comercială Română - S.A. În Dosarul nr. 875D/2018, excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în cadrul soluţionării recursului declarat împotriva unei decizii civile pronunţate de Tribunalul Bucureşti, prin care a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B.C.R. - S.A. şi a schimbat în parte sentinţa apelată, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, în sensul că a respins cererea având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unei clauze din convenţia de credit încheiată cu reclamanţii, menţinând restul dispoziţiilor primei instanţe. Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Bucureşti - Secţia a VI-a civilă şi a invocat excepţia de neconstituţionalitate. În Dosarul nr. 939D/2018, excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în cadrul soluţionării recursului declarat împotriva unei decizii civile pronunţate de Tribunalul Specializat Cluj, prin care a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă B.C.R. - S.A. împotriva unei sentinţe civile pronunţate de Judecătoria Dej prin care s-a constatat caracterul abuziv al unor clauze din contractul de credit încheiat cu reclamanţii.
    8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine că, în temeiul dispoziţiilor criticate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie declină către curţile de apel cauzele având ca obiect recursuri declarate împotriva deciziilor pronunţate în apel de tribunale, deşi prin considerentele Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017, Curtea Constituţională a reţinut că, „în vederea unificării jurisprudenţei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are numai rolul de a soluţiona recursuri în interesul legii, ci şi pe acela de a casa hotărârile instanţelor inferioare care nu sunt conforme cu regulile de drept aplicabile“. Or, dispoziţiile criticate elimină accesul la controlul de legalitate efectuat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cazul recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în apel de tribunale, încălcând astfel dispoziţiile art. 126 alin. (3) şi ale art. 16 alin. (1) din Constituţie.
    9. Cu privire la încălcarea art. 126 alin. (3) din Constituţie se arată că legiuitorul constituant a conferit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, asigurând prin aceasta garanţii pentru înfăptuirea unui proces echitabil. Aşadar, în situaţia în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în urma analizei oricărui motiv de recurs, determină că acesta este admisibil, va putea casa hotărârile instanţelor inferioare pronunţate cu încălcarea normelor legale, exercitându-şi astfel rolul de instanţă de casare şi realizându-şi obiectivul pentru care a fost înfiinţată - asigurarea unităţii de jurisprudenţă prin judecarea recursurilor. Art. 483 alin. (3) din Codul de procedură civilă este în acord cu textul constituţional şi consacră principiul plenitudinii de competenţă în recurs a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, interpretarea în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa de recurs de drept comun (cu excepţiile prevăzute de lege) a fost consfinţită inclusiv de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017. În schimb, dispoziţiile criticate potrivit cărora Înalta Curte judecă recursurile declarate exclusiv împotriva hotărârilor curţilor de apel contravin prevederilor constituţionale ale art. 126 alin. (3) din Constituţie, fiind în contradicţie şi cu doctrina de drept procesual civil.
    10. Referitor la încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1), autoarea excepţiei susţine că dispoziţiile care fac obiectul excepţiei de neconstituţionalitate statuează principiul ierarhiei jurisdicţionale în soluţionarea recursului, principiu neconsacrat la nivel constituţional şi impun o diferenţiere nejustificată între deciziile pronunţate în apel de către tribunal şi cele pronunţate în aceeaşi fază procesuală de către curţile de apel. Aşadar, legiuitorul clasifică hotărârile susceptibile de recurs în funcţie de gradul ierarhic al instanţelor, criteriu care nu are un fundament obiectiv şi raţional. Or, art. 16 din Constituţie consacră o protecţie egală a drepturilor şi intereselor cetăţenilor, indiferent de valoarea litigiului pentru soluţionarea căruia s-au adresat instanţelor judecătoreşti. Textele legale criticate produc o discriminare între persoanele care pot declara recurs împotriva hotărârilor pronunţate în apel de curţile de apel şi persoanele care declară calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în apel de tribunale.
    11. Mai mult, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa că există situaţii în care legiuitorul poate institui, în considerarea unor împrejurări deosebite, reguli speciale de procedură ori de exercitare a drepturilor procesuale, inclusiv în materia căilor de atac ordinare sau extraordinare, doar dacă acestea sunt subsumate principiului egalităţii. În concluzie, limitarea competenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, în funcţie de gradul instanţelor ale căror hotărâri se atacă ar crea artificial o diferenţiere între justiţiabili, aceştia având dreptul de a beneficia de o interpretare şi aplicare unitară a legii, în temeiul art. 126 din Constituţie.
    12. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă consideră că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată. În acest sens, arată că justiţiabilii beneficiază de dreptul la recurs atât împotriva hotărârilor pronunţate în apel de tribunale, cât şi împotriva hotărârilor pronunţate în apel de curţile de apel. De vreme ce aceeaşi cale extraordinară de atac este recunoscută în favoarea părţilor din procesul civil, rezultă că acestea pot obţine o verificare a legalităţii hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul instanţei care a pronunţat hotărârea recurată. Normele criticate sunt norme de competenţă care nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate, sens în care invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
    13. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai arată că, din considerentele Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017, nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către instanţa supremă. Conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs, indiferent de valoarea obiectului cererii, şi nu prin accesul la o anumită instanţă. Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 292 din 4 mai 2017). Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, o modificare legislativă prin care a fost ridicat pragul valoric pentru promovarea recursului în casaţie are un scop legitim, dacă acesta constă în evitarea aglomerării excesive a instanţei supreme cu cauze de mai mică importanţă, astfel încât nu este încălcat dreptul de acces la un tribunal în substanţa sa, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie, chiar atunci când recursul a fost respins ca inadmisibil, ca urmare a aplicării imediate a legii noi; dat fiind rolul specific pe care îl îndeplineşte instanţa supremă ca jurisdicţie de casaţie, un formalism sporit este compatibil cu procedura de soluţionare a unui asemenea recurs (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 19 decembrie 1997, pronunţată în Cauza Brualla Gomez de la Torre împotriva Spaniei, paragrafele 36-39 şi jurisprudenţa acolo citată). Aşadar, potrivit Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu se poate vorbi despre nerespectarea dreptului de acces la instanţă nici măcar în situaţia în care accesul la recurs este condiţionat de o anumită valoare a obiectului cererii, cu atât mai puţin în ipoteza în care accesul la recurs este deschis, indiferent de valoarea obiectului cererii, doar accesul la instanţa supremă, ca jurisdicţie de casaţie, depinzând de întrunirea unui prag valoric.
    14. În ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea în cauză a dispoziţiilor Codului de procedură civilă, din analiza dispoziţiilor art. 97 pct. 1 din Codul de procedură civilă, rezultă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin urmare, art. 97 pct. 1 din Codul de procedură civilă a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când o dispoziţie legală o consacră. Astfel formulată, norma în discuţie nu stabileşte plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa care a pronunţat hotărârea supusă recursului. O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 din Codul de procedură civilă - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din acelaşi cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi. Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă. În acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie „potrivit competenţei sale“. Însă, nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.
    15. Pe de altă parte, o asemenea competenţă nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel, ţinând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 din Codul de procedură civilă, curţile de apel judecă recursuri doar „în cazurile anume prevăzute de lege.“ Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanţă competentă pentru soluţionarea recursului, iar, în acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) din Codul de procedură civilă potrivit cărora „în cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii“. În absenţa unei norme privind competenţa de atribuţiune pentru soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză „în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare. Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 din Codul de procedură civilă. În acest context, sunt relevante şi prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din Codul de procedură civilă, conform cărora „în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată“. Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) Cod procedură civilă. Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre „situaţii asemănătoare“.
    16. În plus, din ansamblul prevederilor Codului de procedură civilă se poate deduce că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă, fără a se trece peste o instanţă de la un nivel intermediar, astfel cum tot Curtea Constituţională a României a statuat în considerentele Deciziei nr. 321 din 9 mai 2017, în care se arată la paragraful 22 că „obiectul recursului este acela al verificării aprecierii instanţei ierarhic inferioare cu privire la soluţia pe care aceasta a adoptat-o de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, motivată de neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate prevăzute în mod exclusiv la art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.“ Totodată, prin Decizia nr. 939 din 6 iulie 2010, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 4 pct. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865, care reglementează competenţa materială a instanţelor de judecată şi care au un conţinut identic cu prevederile art. 97 pct. 1 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, nu sunt neconstituţionale, motivat de faptul că delimitarea competenţei materiale între instanţe de grad diferit nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil sau egalităţii în faţa legii. Aceasta întrucât toţi cetăţenii aflaţi în situaţii similare beneficiază de aceleaşi etape ale procesului civil şi pot uza de aceleaşi mijloace probatorii şi acte de procedură care le asigură egalitatea armelor, în sensul consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
    17. Instanţa supremă mai reţine că, potrivit art. 497 teza întâi din Codul de procedură civilă, „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată“. Aceste dispoziţii legale trebuie citite în corelaţie cu cele ale art. 498 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care prevăd că „în cazul în care competenţa de soluţionare a recursului aparţine tribunalului sau curţii de apel şi s-a casat hotărârea atacată, rejudecarea procesului în fond se va face de către instanţa de recurs, fie la termenul la care a avut loc admiterea recursului, situaţie în care se pronunţă o singură hotărâre, fie la un alt termen stabilit în acest scop“. În acest context, sintagma „rejudecă procesul în fond“ din cuprinsul art. 498 alin. (1) nu poate fi citită decât acceptând ideea că şi tribunalele, respectiv, curţile de apel judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele inferioare ierarhic, în toate cazurile, iar nu doar în cazurile prevăzute de lege, astfel cum susţine autorul excepţiei. Aceasta pentru că în cvasitotalitatea situaţiilor care se încadrează în dispoziţiile art. 96 pct. 3 din Codul de procedură civilă, curţile de apel nu vor ajunge, prin casare, la o situaţie care să reprezinte o rejudecare a procesului pe fond. A accepta ideea contrară înseamnă a lipsi de efecte dispoziţiile art. 498 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ceea nu poate fi acceptat. În acest context, dispoziţiile art. 497 din Codul de procedură civilă care stabilesc soluţiile pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie le poate pronunţa în recurs se referă la trimiterea cauzei spre rejudecarea la curtea de apel, în acord cu dispoziţiile art. 97 pct. 1 din Codul de procedură civilă, iar analiza în antiteză a dispoziţiilor art. 497 şi art. 498 din Codul de procedură civilă rezolvă, practic, competenţa instanţelor din treaptă în treaptă. Faţă de prevederile art. 5 alin. (3) din Codul de procedură civilă, competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către tribunal revine instanţei ierarhic superioare, respectiv curţii de apel.
    18. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    19. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
    CURTEA,
    examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    20. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    21. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 97 pct. 1 („Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie“) şi ale art. 483 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură civilă, având următorul conţinut:
    - Art. 97 pct. 1:
    "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:
    1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;"

    – Art. 483 alin. (4) teza întâi: „În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată […]“.

    22. Ulterior sesizării Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 483 alin. (4) au fost modificate prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.074 din 18 decembrie 2018, cu următorul conţinut: „Recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.“ Întrucât în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate îşi produc efectele dispoziţiile art. 483 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură civilă, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, acestea constituie obiect al excepţiei de neconstituţionalitate.
    23. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi şi ale art. 126 alin. (3) potrivit căruia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, „potrivit competenţei sale“.
    24. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv“, cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă este neconstituţională. Astfel, a fost recunoscută calea de atac a recursului şi pentru hotărârile pronunţate în apel de tribunale în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv. La paragraful 29 al acestei decizii, Curtea a statuat următoarele: „prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil. Prin urmare, sintagma «precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv» cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 contravine, pe lângă dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie, şi celor ale art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală.“ Ţinând cont de dispoziţiile Codului de procedură civilă în vigoare la acea dată, Curtea a reţinut, la paragraful 26, că „în viziunea actualului Cod de procedură civilă, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu excepţiile prevăzute de lege, examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile“. De asemenea, Curtea a statuat că rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de casaţie, este acela de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, rol consacrat prin art. 126 alin. (3) din Constituţie. Aşadar, critica de neconstituţionalitate analizată de Curtea Constituţională a constat în inexistenţa accesului la recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.
    25. Ulterior publicării acestei decizii în Monitorul Oficial al României, la data de 20 iulie 2017, legiuitorul nu a intervenit imediat pentru a stabili instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor, în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv. Însă, prin Decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 965 din 14 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit următoarele: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 şi art. 483 din Codul de procedură civilă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curţilor de apel“.
    26. Totodată, prin Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative (devenită Legea nr. 310/2018), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragraful 68, Curtea a constatat că, „având în vedere faptul că cvasi-majoritatea cererilor evaluabile în bani vizează pretenţii sub 1.000.000 lei, pentru a nu afecta caracterul echitabil al procedurilor judiciare prin supraaglomerarea şi îngreunarea activităţii instanţei supreme cu judecarea unor astfel de cereri şi în lipsa altor mecanisme de surmontare a acestor dificultăţi, legiuitorul a optat pentru o partajare de competenţă între curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Însă, această soluţie legislativă, prevăzută de legea criticată, vizează numai soluţionarea recursurilor formulate în privinţa hotărârilor susceptibile a face obiectul acestora pronunţate ulterior intrării în vigoare a prezentei legi supuse controlului de constituţionalitate, atât în procesele începute anterior, cât şi ulterior intrării în vigoare a acesteia, urmând ca recursurile formulate în privinţa hotărârilor susceptibile a face obiectul acestora în urma Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 în procesele începute după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă să fie judecate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie“. Prin urmare, Curtea a constatat că „legiuitorul nu a fost consecvent scopului şi raţiunii de reglementare avute în vedere pentru realizarea acestei partajări de competenţe între instanţe judecătoreşti aflate pe diferite niveluri ierarhice, ignorând situaţia recursurilor formulate în privinţa hotărârilor susceptibile a face obiectul acestora în urma Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017“. În consecinţă, Curtea a reţinut că, „dacă legiuitorul a ales această soluţie legislativă în privinţa recursurilor formulate împotriva hotărârilor pronunţate după intrarea în vigoare a prezentei legi supuse controlului de constituţionalitate, este necesară, pentru aceleaşi raţiuni, o continuitate de opţiune a acestuia în sensul partajării competenţei de judecată şi în privinţa recursurilor formulate împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate după data de 20 iulie 2017. O asemenea partajare, printr-un act normativ, a competenţei de judecată a cererilor de recurs formulate nu încalcă art. 15 alin. (2) din Constituţie, reconfigurarea normelor de competenţă fiind o expresie a dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora «Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege»“. În prezent, prin Legea nr. 310/2018, dispoziţiile art. 483 alin. (3) din Codul de procedură civilă referitoare la scopul recursului au fost modificate în sensul că „Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile“, iar art. IV din Legea nr. 310/2018, prevede că „Recursurile declarate, potrivit legii, împotriva hotărârilor pronunţate în apel, începând cu data de 20 iulie 2017, de tribunale în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti, se judecă de curţile de apel, iar recursurile declarate, potrivit legii, împotriva hotărârilor pronunţate în apel, începând cu data de 20 iulie 2017, de curţile de apel în cererile evaluabile în bani în valoare de peste 200.000 lei, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti, se judecă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.“
    27. Având în vedere toate acestea, prevederile art. 97 pct. 1 şi ale art. 483 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură civilă care reglementează competenţa de soluţionare a recursului, nu contravin dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie, în conformitate cu care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.
    28. Cu privire la critica raportată la art. 16 din Constituţie, Curtea constată că şi aceasta este neîntemeiată. În jurisprudenţa sa (de exemplu, prin Decizia nr. 939 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 10 august 2010), Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 4 pct. 1 Cod procedură civilă de la 1865, care reglementează competenţa materială a instanţelor de judecată şi care au un conţinut identic cu prevederile art. 97 pct. 1 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, nu sunt neconstituţionale, motivat de faptul că delimitarea competenţei materiale între instanţe de grad diferit nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil sau egalităţii în faţa legii. Aceasta întrucât toţi cetăţenii aflaţi în situaţii similare beneficiază de aceleaşi etape ale procesului civil şi pot uza de aceleaşi mijloace probatorii şi acte de procedură care le asigură egalitatea armelor, în sensul consacrat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Banca Comercială Română - S.A. în dosarele nr. 37.295/301/2015 şi nr. 1.845/219/2015 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 97 pct. 1 şi ale art. 483 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 8 octombrie 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Ioana Marilena Chiorean


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016