Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 712 din 5 noiembrie 2019  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) şi ale art. 292 alin. (1) şi (2) din Codul penal     Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 712 din 5 noiembrie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) şi ale art. 292 alin. (1) şi (2) din Codul penal

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 52 din 27 ianuarie 2020

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 292 alin. (1) şi (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Nelu Niculescu şi Sevastiţa Maria Niculescu în Dosarul nr. 1.532/3/2016 (disjuns din Dosarul nr. 18.565/3/2015) al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.517D/2017.
    2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 292 alin. (1) din Codul penal. Reţine că sintagma criticată de autor, „lasă să se creadă că are influenţă“, este comună şi infracţiunii de trafic de influenţă şi a mai fost examinată de Curte, din perspectiva unor critici similare, statuându-se că, întrucât nu sunt deosebiri între Codul penal anterior şi noul Cod penal în reglementarea acestei infracţiuni, aceasta are o consacrare doctrinară şi jurisprudenţială care permite destinatarului normei să-şi regleze conduita pentru a nu intra sub incidenţa legii penale. Apreciază că, în cauză, sunt incidente şi considerentele paragrafului 21 al Deciziei Curţii nr. 134 din 9 martie 2017. Cât priveşte critica autorilor excepţiei referitoare la existenţa unei discriminări pozitive, raportat la dispoziţiile art. 292 alin. (2) din Codul penal, consideră că şi aceasta este neîntemeiată. Reţine că, în cauză, autorii excepţiei au cunoscut existenţa cauzei de nepedepsire însă au invocat motive de natură religioasă pentru a justifica faptul că nu au putut face denunţul, iar organul judiciar se sesizase deja din oficiu la momentul încunoştinţării sale de către aceştia.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    4. Prin Încheierea din 19 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.532/3/2016 (disjuns din Dosarul nr. 18.565/3/2015), Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 292 alin. (1) şi (2) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Nelu Niculescu şi Sevastiţa Maria Niculescu în soluţionarea cauzei penale privindu-i pe autorii excepţiei, trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că sintagma „lasă să se creadă că are influenţă“ nu are o definiţie legală, în consecinţă fiind lipsită de claritate, conducând la aprecieri arbitrare ce contravin dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 1 alin. (5) din Constituţie. Cât priveşte dispoziţiile art. 292 alin. (1) din Codul penal, susţin că acestea au caracter inechitabil, în sensul unei discriminări pozitive, şi sunt de natură a institui un tratament preferenţial pentru persoane care se află în aceeaşi situaţie. Susţin, de asemenea, că, prin prevederile criticate, în ipoteza persoanelor aflate în aceeaşi situaţie, unele sunt exonerate de răspundere şi devin părţi vătămate, iar cele care - motivat de necunoaşterea subtilităţilor procedurale ori din cauza unor precepte religioase - nu recurg la denunţ devin inculpaţi, contrar dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, ale art. 6 şi ale art. 17 din Convenţie şi art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
    6. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală opinează, referitor la excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 291 alin. (1) din Codul penal, că aceasta este neîntemeiată şi invocă, în acest sens, Decizia Curţii nr. 489 din 30 iunie 2016. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 292 alin. (1) şi (2) din Codul penal, nu a formulat opinia sa în considerentele încheierii de sesizare.
    7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
    8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată. În acest sens, reţine că textul de lege are în vedere, aşa cum reiese cu claritate din formularea sa, fapta unei persoane de a da, a oferi sau a promite bani sau alte foloase, unei alte persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că poate exercita o influenţă reală sau imaginară asupra unui funcţionar public, în vederea influenţării îndeplinirii atribuţiilor de serviciu ale acestuia. Apreciază că dispoziţiile criticate sunt formulate fluent, clar şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce şi reglementează cu claritate conduita de urmat pentru destinatarul normei penale. În ceea ce priveşte raportarea la art. 16 din Constituţie, apreciază că motivele de neconstituţionalitate sunt neîntemeiate. Face referire la jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale potrivit căreia egalitatea în faţa legii înseamnă aplicarea aceluiaşi regim juridic pentru persoanele aflate în situaţii similare, iar nu un regim juridic uniform pentru persoane aflate în situaţii diferite.
    9. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 292 alin. (1) şi (2) din Codul penal sunt constituţionale, în condiţiile în care textul legal criticat este suficient de precis şi clar, iar elementele infracţiunii nu necesită alte intervenţii din partea legiuitorului, fiind îndeplinite cerinţele calitative ale legii, inclusiv previzibilitatea. Consideră că dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţie nu au incidenţă în cauză, prevederile legale criticate fiind de drept material, iar nu de drept procedural. Referitor la pretinsa încălcare, prin dispoziţiile de lege criticate, a prevederilor art. 53 din Legea fundamentală, apreciază că aceasta nu poate fi reţinută, prevederile constituţionale invocate fiind aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, restrângere care nu s-a constatat.
    10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit încheierii de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 292 alin. (1) şi (2) din Codul penal. Prin notele scrise autorii excepţiei critică dispoziţiile art. 291 alin. (1) şi ale art. 292 alin. (1) şi (2) din Codul penal.
    13. Din perspectiva stabilirii obiectului excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că, prin deciziile nr. 1.227 din 20 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012, şi nr. 122 din 6 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 27 mai 2014, a reţinut că, deşi excepţia de neconstituţionalitate prezintă particularităţi semnificative, ea se încadrează în categoria excepţiilor procesuale şi reprezintă, deci, un mijloc procedural prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa, din oficiu, invocă, în cadrul procesului şi fără a pune în discuţie fondul dreptului, neconformitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă cu Legea fundamentală. Sesizarea Curţii este subsecventă efectuării controlului privind îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei realizat de către instanţa judecătorească sau de arbitraj comercial, care are rolul de prim filtru în cadrul etapei judecătoreşti a procedurii soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate. Astfel, întrucât excepţia de neconstituţionalitate reprezintă un incident procedural prin intermediul căruia autorul solicită instanţei judecătoreşti sesizarea Curţii Constituţionale în vederea efectuării controlului de constituţionalitate, instanţa, exercitându-şi competenţa prevăzută de lege, trebuie să constate admisibilitatea sau inadmisibilitatea excepţiei, în cadrul considerentelor hotărârii, şi să dispună sesizarea Curţii, respectiv respingerea cererii de sesizare a Curţii, prin dispozitivul aceleiaşi hotărâri.
    14. În prezenta cauză, ca urmare a ridicării excepţiei de neconstituţionalitate, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a reţinut, în considerentele Încheierii din 19 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.532/3/2016, cât priveşte dispoziţiile art. 291 alin. (1) din Codul penal, criticate, faptul că instanţa de control constituţional a examinat dispoziţiile precitate prin Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016, aşa încât, „faţă de argumentele aduse de Curtea Constituţională, prezentate in extenso, pe care instanţa şi le însuşeşte în integralitate“, a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din Codul penal, cu referire la sintagma „sau lasă să se creadă că are influenţă“, este neîntemeiată, iar, prin dispozitivul încheierii, a sesizat Curtea doar cu prevederile art. 292 alin. (1) şi (2) din Codul penal. În concret, prin Încheierea din 19 mai 2016, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a admis în parte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată de autori, şi a sesizat instanţa de control constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 292 alin. (1) şi (2) din Codul penal.
    15. Curtea reţine că, deşi în considerentele actului de sesizare instanţa de judecată şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate vizând dispoziţiile art. 291 alin. (1) din Codul penal, apreciind că este neîntemeiată, aceasta nu a analizat îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei având un atare obiect. Din această perspectivă, Curtea constată că omisiunea instanţei judecătoreşti de a analiza întrunirea condiţiilor de admisibilitate referitoare la excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 291 alin. (1) din Codul penal şi de a se pronunţa cu privire la sesizarea Curţii sau la respingerea cererii de sesizare referitor la dispoziţiile precitate nu poate avea drept consecinţă înlăturarea controlului realizat de Curtea Constituţională. A admite o soluţie contrară echivalează cu atribuirea unor efecte „extra legem“ şi chiar „contra legem“ omisiunii sau refuzului instanţei judecătoreşti de a se pronunţa cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale având ca obiect soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate. Într-o atare ipoteză, conduita instanţei judecătoreşti s-ar constitui într-o modalitate de paralizare a exercitării dreptului conferit de Constituţie autorilor excepţiei de a o invoca şi, în mod corelativ, de a primi soluţia rezultată din controlul legii efectuat de către instanţa de contencios constituţional.
    16. Aşa fiind, Curtea reţine că, în cazul în care instanţa de judecată sesizează instanţa de control constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate a anumitor dispoziţii din legi sau ordonanţe fără a se pronunţa asupra altora, criticate în cadrul aceleiaşi excepţii de neconstituţionalitate, se va examina excepţia de neconstituţionalitate astfel cum aceasta a fost ridicată de autorul său, cu atât mai mult cu cât Curtea constată că, în cauză, autorii excepţiei nu au, potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, posibilitatea atacării soluţiei instanţei cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare, întrucât soluţia instanţei de judecată este de „admitere în parte“ a excepţiei, iar nu o soluţie de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate.
    17. În aceste condiţii, Curtea constată că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 291 alin. (1) şi art. 292 alin. (1) şi (2) din Codul penal, având următorul cuprins:
    - Art. 291 alin. (1) din Codul penal: „Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.“;
    – Art. 292 alin. (1) şi (2) din Codul penal: „(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, pentru sine sau pentru altul, direct ori indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public, pentru a-l determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. (2) Făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta. [...]“

    18. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor penale criticate, autorii excepţiei invocă încălcarea atât a prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 16 alin. (1) şi (2) referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 20 alin. (1) privind tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (2), potrivit cărora nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului de acces la justiţie, şi ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, cât şi a dispoziţiilor art. 6 - Dreptul la un proces echitabil, art. 7 - Nicio pedeapsă fără lege, art. 17 - Interzicerea abuzului de drept, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 7 şi art. 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
    19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 291 alin. (1) din Codul penal au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, fiind examinate critici similare celor formulate în prezenta cauză cu referire la sintagma „lasă să se creadă că are influenţă“, prin Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016, excepţia de neconstituţionalitate fiind respinsă ca neîntemeiată. În considerentele deciziei precitate, Curtea a reţinut că pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă se cer a fi îndeplinite mai multe cerinţe esenţiale, printre care şi aceea ca subiectul activ „să aibă influenţă“ ori „să lase să se creadă că are influenţă“ asupra funcţionarului public sau persoanei prevăzute de lege. În acest sens, Curtea a observat că, în mod constant, doctrina a reţinut că prin expresia „are influenţă“ se înţelege că acea persoană se bucură în mod real de încrederea funcţionarului sau a altui salariat ori că bunele relaţii personale cu acesta corespund realităţii, aşadar, acea persoană este în asemenea relaţii cu funcţionarul încât să îl poată determina să adopte o anumită conduită, atitudine, acţiune. Prin expresia „lasă să se creadă că are influenţă“ asupra unui funcţionar sau a altui salariat, literatura de specialitate înţelege că o persoană se laudă că are trecere pe lângă un funcţionar sau alt salariat (afirmând, de pildă, că datorită încrederii de care se bucură sau datorită rudeniei sau relaţiilor personale pe care le are cu acel funcţionar sau salariat poate determina o anumită atitudine a acestuia ori poate obţine o anumită rezolvare) ori se prevalează, pretinde, afirmă, contrar realităţii, că este în relaţii bune cu funcţionarul ori alt salariat, se bucură de aprecierea şi încrederea acestuia, aşa încât poate rezolva problema de care este interesat cumpărătorul de influenţă. Se consideră că cerinţa este îndeplinită şi atunci când o persoană, fără a se lăuda că are trecere asupra unui funcţionar, nu dezminte afirmaţiile altora cu privire la existenţa acesteia. De asemenea, în practica judiciară s-a reţinut că nu are relevanţă dacă făptuitorul a precizat ori nu numele funcţionarului public asupra căruia are influenţă, suficient fiind să îl fi determinat numai prin calitatea acestuia. Curtea a observat, totodată, că, potrivit unei jurisprudenţe constante, pentru reţinerea infracţiunii de trafic de influenţă nu este necesar ca inculpatul să indice în mod nominal funcţionarul public pe lângă care pretinde că ar avea trecere, dacă din conţinutul celor afirmate de el se desprinde competenţa acestui funcţionar de a dispune în legătură cu actul referitor la care se trafică influenţa, întrucât ceea ce este important este ca influenţa presupusă a inculpatului să fi constituit pentru persoana interesată motivul tranzacţiei. Cu alte cuvinte, pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă, este necesar să fie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, printre care şi aceea ca influenţa pe care o are sau lasă să se creadă că o are făptuitorul să privească un funcţionar sau alt salariat care are atribuţii în îndeplinirea actului pentru care făptuitorul a primit sau a pretins bani ori alte foloase. Nu are relevanţă dacă făptuitorul, atribuind un nume acelui funcţionar sau salariat, a folosit un nume real sau fictiv. Prin urmare, esenţial este ca influenţa făptuitorului să fi constituit pentru persoana interesată motivul determinant al tranzacţiei.
    20. Curtea a reţinut, de asemenea, că, în ipoteza în care făptuitorul lasă să se creadă că are influenţă, deşi nu are, este vorba şi de inducerea în eroare, de o înşelăciune pe care traficul de influenţă o absoarbe în conţinutul său. Potrivit practicii judiciare, prevalarea de o influenţă inexistentă în realitate asupra unui funcţionar sau pretinderea sau primirea de bani urmată de neexercitarea ulterioară a influenţei pentru îndeplinirea actului, deşi constituie o prezentare ca adevărată a unei fapte mincinoase, realizează acţiunii de trafic de influenţă, aceasta având un alt obiect juridic (relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a raporturilor de serviciu) faţă de infracţiunea de înşelăciune (relaţiile sociale referitoare la patrimoniu), infracţiunea de trafic de influenţă existând independent de producerea unei pagube materiale, aşa cum este cazul infracţiunii de înşelăciune. De asemenea, pe cale jurisprudenţială, s-a reţinut însă că, dacă actul a fost îndeplinit fără să se fi făcut vreo intervenţie şi totuşi se pretind bani sau alte foloase, fapta constituie înşelăciune. S-a mai statuat că nu există trafic de influenţă dacă inculpatul nu s-a prevalat de vreo influenţă pe lângă vreun funcţionar, ci a luat suma de bani pentru serviciile pe care el personal putea să le facă celor care au dat banii, existând în acest caz infracţiunea de luare de mită. Totodată, potrivit practicii judiciare şi doctrinei - dezvoltate în legătură cu normele penale de incriminare a infracţiunii de trafic de influenţă cuprinse în Codul penal din 1969 -, autorul faptei de trafic de influenţă pretinde, primeşte sau acceptă foloasele, deoarece afirmă sau lasă să se creadă că are influenţă pe lângă un funcţionar public sau alte persoane prevăzute de lege. Influenţa poate fi reală sau imaginară, fiind suficient ca din atitudinea făptuitorului să rezulte nemijlocit sau indirect - când „lasă să se creadă“ - că are influenţă asupra funcţionarului respectiv.
    21. Aşa încât, Curtea a constatat că, în condiţiile în care cele două noţiuni utilizate în cuprinsul art. 291 din Codul penal - „persoană care are influenţă“/„persoană care lasă să se creadă că are influenţă“ - se regăseau şi în norma penală anterioară (respectiv art. 257 din Codul penal din 1969), dat fiind conţinutul normativ identic al acestora, dezvoltările teoretice şi jurisprudenţa în materia infracţiunii de trafic de influenţă, cu referire la noţiunile precitate, îşi păstrează valabilitatea şi sub noul Cod penal.
    22. Cu referire la susţinerea autorilor potrivit căreia este necesară definirea celor două noţiuni, respectiv stabilirea de către legiuitor a criteriilor în temeiul cărora ar trebui analizată atitudinea subiectului activ al infracţiunii de trafic de influenţă, Curtea a reţinut că, potrivit Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în cadrul soluţiilor legislative adoptate trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor şi noţiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înţeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înţelegerea lor corectă şi a se evita interpretările greşite (art. 25), iar, „dacă o noţiune sau un termen nu este consacrat“ sau poate avea înţelesuri diferite, semnificaţia acestuia în context se stabileşte prin actul normativ ce îl instituie, în cadrul dispoziţiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv şi devine obligatorie pentru actele normative din aceeaşi materie [art. 37 alin. (2)]. Curtea a reţinut, de asemenea, că stilul actelor normative trebuie să se caracterizeze prin claritate, precizie, prin concizie - fără ca legea să fie însă sumară şi lacunară - prin aplicarea unor principii stabile, predictibile şi accesibile, să fie inteligibil pentru categorii largi şi diverse de destinatari, având în vedere caracterul general şi obligatoriu al normei juridice. Totodată, utilizarea constantă şi uniformă a aceloraşi termeni în redactarea actelor normative este o garanţie pentru realizarea coerenţei legislaţiei naţionale, în aceste condiţii nemaifiind necesară determinarea conceptuală şi definirea acestor termeni, aşadar, interpretarea oficială, autentică, contextuală a noţiunilor cu conţinut normativ identic reglementării anterioare. Mai mult, Curtea a reţinut că dreptul, ca operă a legiuitorului, nu poate fi exhaustiv, iar dacă este lacunar, neclar, sistemul de drept recunoaşte judecătorului competenţa de a tranşa ceea ce a scăpat atenţiei legiuitorului, printr-o interpretare judiciară, cauzală a normei. Sensul legii nu este dat pentru totdeauna în momentul creării ei, ci trebuie să se admită că adaptarea conţinutului legii se face pe cale de interpretare - ca etapă a aplicării normei juridice la cazul concret -, în materie penală, cu respectarea principiului potrivit căruia legea penală este de strictă interpretare. Curtea a reţinut astfel că interpretarea autentică, legală poate constitui o premisă a bunei aplicări a normei juridice, prin faptul că dă o explicaţie corectă înţelesului, scopului şi finalităţii acesteia, însă legiuitorul nu poate şi nu trebuie să prevadă totul. În concret, orice normă juridică, ce urmează a fi aplicată pentru rezolvarea unui caz concret, urmează a fi interpretată de instanţele judecătoreşti (interpretare judiciară, cazuală) pentru a emite un act de aplicare legal.
    23. Aşa încât, având în vedere cele reţinute, faptul că în noul Cod penal legiuitorul utilizează noţiuni identice în incriminarea faptei de trafic de influenţă - „persoană care are influenţă“, respectiv „persoană care lasă să se creadă că are influenţă“ - care, în acest mod, au devenit expresii consacrate, ţinând cont de jurisprudenţa şi doctrina dezvoltate până la data intrării în vigoare a noului Cod penal şi luând în considerare faptul că, în mod firesc, jurisprudenţa care vine în continuarea celei existente va avea drept reper cele statuate anterior, Curtea a constatat că dispoziţiile de lege criticate nu au o formulare ambiguă, neclară şi imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de o pregătire juridică temeinică, aşa cum susţin autorii excepţiei, astfel că nu încalcă cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii impuse de art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 1 alin. (5) din Constituţie şi nu conduc la o aplicare extensivă, prin analogie, a legii penale.
    24. De altfel, Curtea a reţinut un argument în plus în susţinerea celor statuate anterior, respectiv faptul că, în actuala reglementare a infracţiunii de trafic de influenţă, legiuitorul a adăugat o nouă condiţie de tipicitate (nouă cerinţă esenţială) necesară pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii, respectiv aceea ca făptuitorul să promită cumpărătorului de influenţă că îl va determina pe funcţionarul public sau o altă persoană dintre cele menţionate de lege să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. Curtea a constatat că formularea normei penale criticate - „pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta ...“ - este redactată clar, pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă, deci pentru existenţa infracţiunii, fiind necesară îndeplinirea cerinţei existenţei influenţei reale sau imaginare (conjuncţia „sau“, cu funcţie disjunctivă, având înţelesul curent din limba română - ori/fie, în concret legând noţiuni care se exclud ca alternative), împreună cu/alături de cerinţa ca făptuitorul să promită că îl va determina pe funcţionarul public sau o altă persoană dintre cele menţionate de lege să adopte conduita dorită de cumpărătorul de influenţă (conjuncţia copulativă „şi“ având funcţia de a lega două cerinţe esenţiale, de a indica o completare, un adaos, o precizare nouă în incriminarea faptei de trafic de influenţă). Or, Curtea a constatat că realizarea acestei din urmă condiţii (de a promite influenţa asupra funcţionarului) presupune asumarea din partea făptuitorului a obligaţiei, a angajamentului de a-l determina pe funcţionar să adopte conduita ce formează obiectul traficării de influenţă.
    25. În concluzie, Curtea a constatat că există suficiente repere doctrinare şi jurisprudenţiale pentru a se putea susţine că norma penală criticată, din această perspectivă, este clară şi previzibilă. Pentru considerentele dezvoltate în precedent, Curtea nu a reţinut nici susţinerile autorilor referitoare la încălcarea, prin norma penală criticată, a egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Totodată, Curtea a constatat că prevederile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare şi prezumţia de nevinovăţie nu sunt aplicabile în cauza de faţă, toate acestea fiind, în esenţă, drepturi procedurale, în vreme ce obiect al prezentei excepţii de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţii de drept penal substanţial.
    26. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale, atât considerentele, cât şi soluţia deciziei invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
    27. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 292 alin. (1) şi (2) din Codul penal, Curtea reţine că normele penale ale alin. (1) al articolului menţionat instituie tragerea la răspundere penală a oricărei persoane cumpărătoare de influenţă. Infracţiunea de cumpărare de influenţă nu a fost reglementată anterior în Codul penal din 1969, ci în art. 6^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, introdus în această lege prin art. I pct. 3 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, potrivit căruia „Promisiunea, oferirea sau darea de bani, de daruri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani“. Aşadar, prin art. 6^1 din Legea nr. 78/2000 era incriminată fapta de cumpărare de influenţă, în timp ce prevederile din Codul penal din 1969 nu o cuprindeau în sfera lor de reglementare, sancţionându-l doar pe traficantul de influenţă. În acelaşi timp, în Legea nr. 78/2000 era reglementată la art. 6^1 alin. (2) denunţarea ca o cauză specială de nepedepsire. Astfel, alin. (2) al art. 6^1 stabilea, la fel ca dispoziţiile art. 292 alin. (2) din Codul penal în vigoare, că „Făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă“.
    28. Cu privire la aceste din urmă dispoziţii, Curtea, examinând critici similare celor formulate în prezenta cauză, a pronunţat Decizia nr. 140 din 21 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 13 martie 2008, prin care a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6^1 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, reţinând că „Parlamentului, în calitatea sa de unică autoritate legiuitoare a ţării conform art. 61 alin. (1) din Constituţie, îi revine îndatorirea de a stabili ce fapte constituie infracţiuni şi care este regimul sancţionator al acestora, precum şi care sunt cauzele de nepedepsire. Prin art. 6^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 se încriminează fapta celui care promite, oferă ori dă bani, daruri sau alte foloase, direct ori indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu. Prin incriminarea acestei fapte se realizează transpunerea în legislaţia internă a obligaţiei cuprinse în art. 12 din Convenţia penală privind corupţia. De asemenea, Convenţia penală privind corupţia, semnată la Strasbourg la data de 27 ianuarie 1999, care a fost ratificată de România prin Legea nr. 27/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2002, prevede, la art. 22, intitulat «Protecţia colaboratorilor justiţiei şi a martorilor», că «Fiecare parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a asigura o protecţie efectivă şi corespunzătoare: a) persoanelor care furnizează informaţii referitoare la infracţiunile stabilite în baza art. 2-14 sau colaborează în alt mod cu autorităţile însărcinate cu investigaţii sau urmăriri; b) martorilor care fac o depoziţie privind astfel de infracţiuni.» Sintagma colaboratori ai justiţiei se referă la persoane care sunt de acord să coopereze cu organele judiciare penale, oferindu-le acestora informaţii despre aceste infracţiuni, astfel încât organele competente să poată investiga aceste fapte, iar cei responsabili să fie traşi la răspundere. Rezultă că art. 6^1 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000, care stabileşte o cauză de nepedepsire în situaţia în care făptuitorul denunţă autorităţii acea faptă mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat, este conform cu dispoziţiile art. 22 din Convenţie, reprezentând o transpunere a acestuia în dreptul intern. Susţinerile autorului excepţiei în sensul că dispoziţiile legale atacate ar contraveni prevederilor art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie privind egalitatea în drepturi sunt nefondate, deoarece nu implică un tratament diferenţiat faţă de persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică. Curtea nu poate reţine nici încălcarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea fundamentală, deoarece textele de lege criticate de autorul excepţiei sunt conforme cu prevederile acestei convenţii, astfel cum s-a arătat mai sus. De asemenea, art. 6^1 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000 nu contravine nici art. 124 alin. (2) din Constituţie, pentru că nu afectează imparţialitatea judecătorilor şi nici nu creează inegalităţi între cetăţeni“.
    29. Distinct de cele statuate de Curte în jurisprudenţa precitată, raportat la susţinerile autorilor excepţiei, Curtea reţine că instituţia „denunţătorului“ este reglementată de normele procesual penale în vigoare, art. 288 alin. (1) din Codul de procedură penală stabilind că „Organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunţ, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu“, iar, potrivit art. 290 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Denunţul este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârşirea unei infracţiuni“. Totodată, din coroborarea dispoziţiilor art. 289 din Codul de procedură penală cu cele ale art. 290 din acelaşi act normativ, rezultă că nu poate avea calitatea de denunţător cel care încunoştinţează organul de urmărire penală referitor la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune. Cu alte cuvinte, denunţătorul nu poate avea concomitent şi calitatea de persoană vătămată prin infracţiunea denunţată. Însă, având în vedere dispoziţiile art. 29, 33 şi 34 din Codul de procedură penală se poate susţine că denunţătorul este un subiect procesual secundar, participant în procesul penal. De regulă, denunţul este facultativ, în sensul că poate fi făcut de orice persoană în mod voluntar, denunţarea nefiind caracterizată ca o obligaţie juridică, Codul penal în vigoare reglementând însă şi cazuri în care denunţarea unor fapte reprezintă o obligaţie legală, astfel încât fapta de a nu formula denunţul constituie ea însăşi infracţiune [în acest sens, art. 266 alin. (1), art. 267 alin. (1) şi art. 410 alin. (1) din Codul penal].
    30. Denunţul poate fi realizat şi în ceea ce priveşte propriile fapte, în contextul săvârşirii anumitor infracţiuni, în această ipoteză fiind reglementat ca o cauză de nepedepsire. În acest sens sunt dispoziţiile art. 51 alin. (1), ale art. 290 alin. (3), ale art. 292 alin. (2) şi ale art. 367 alin. (4) din Codul penal. În aceste condiţii, Curtea reţine că, în ipoteza reglementată la art. 292 alin. (2) din Codul penal, criticat în cauză, potrivit căruia „Făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta“, denunţătorul poate fi o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracţiune pe care a săvârşit-o, infracţiune care este în strânsă legătură cu alta, iar prin realizarea denunţului se urmăreşte aplicarea cauzei de nepedepsire pentru denunţător şi tragerea la răspundere penală a făptuitorului ce a săvârşit infracţiunea aflată în corelaţie cu cea a denunţătorului [în acelaşi sens reglementează şi art. 290 din Codul penal - darea de mită, art. 289 din Codul penal - luarea de mită, art. 291 din Codul penal - traficul de influenţă]. De asemenea, condiţia ca fapta să fie denunţată mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta are scopul de a determina persoanele care pot face denunţuri să procedeze la punerea la dispoziţia organelor judiciare a informaţiilor de care dispun, într-o etapă incipientă a procesului penal, respectiv la un moment cât mai apropiat de cel al comiterii faptelor denunţate, contribuind, în acest fel, la descoperirea şi tragerea la răspundere penală a autorilor, în timp util, înaintea intervenirii unor cauze de natură a înlătura răspunderea penală sau executarea pedepsei şi, prin urmare, dreptul organelor judiciare de a manifesta un rol activ în combaterea faptelor de corupţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 514 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 956 din 13 noiembrie 2018, sau Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 6 august 2019).
    31. Având în vedere cele reţinute, Curtea constată că normele procesual penale criticate nu operează nicio distincţie între subiectele de drept supuse incidenţei lor, susţinerea pretinsului caracter discriminatoriu fiind lipsită de temei, în speţă identitatea de situaţie juridică a denunţătorilor reclamând identitatea de tratament juridic în ceea ce priveşte aplicarea cauzei de nepedepsire. Autorii invocă în mod neîntemeiat necunoaşterea legii ori impedimente de natură religioasă pentru a motiva caracterul discriminatoriu şi, în consecinţă, neconstituţional al normei criticate, în condiţiile în care nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii, totodată, art. 292 alin. (2) din Codul penal reglementând un act voluntar de sesizare a organului de urmărire penală guvernat de interesul propriu al denunţătorului de a beneficia de cauza de nepedepsire.
    32. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Nelu Niculescu şi Sevastiţa Maria Niculescu în Dosarul nr. 1.532/3/2016 (disjuns din Dosarul nr. 18.565/3/2015) al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 291 alin. (1) şi ale art. 292 alin. (1) şi (2) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 5 noiembrie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Mihaela Ionescu

    ----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016