Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 639 din 23 septembrie 2020  referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind măsurile de siguranţă  cu caracter medical şi statutul spitalelor de psihiatrie şi pentru măsuri de siguranţă    Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 639 din 23 septembrie 2020 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind măsurile de siguranţă cu caracter medical şi statutul spitalelor de psihiatrie şi pentru măsuri de siguranţă

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 1020 din 3 noiembrie 2020

┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel-Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia-Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela Senia │- │
│Costinescu │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind măsurile de siguranţă cu caracter medical şi statutul spitalelor de psihiatrie şi pentru măsuri de siguranţă, obiecţie formulată de Guvernul României, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
    2. Cu Adresa nr. 5/3.440 din 30 iunie 2020, prim-ministrul României a trimis Curţii Constituţionale sesizarea formulată, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.622 din 1 iulie 2020 şi constituie obiectul Dosarului nr. 854A/2020.
    3. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, autorul obiecţiei formulează critici de neconstituţionalitate extrinsecă, susţinând că, prin modul în care a fost adoptată, legea supusă analizei de constituţionalitate încalcă prevederile constituţionale ale art. 111 alin. (1) şi ale art. 138 alin. (5), „din perspectiva lipsei totale a unor menţiuni privind sursele de finanţare“. Astfel, din perspectiva atribuţiilor Ministerului Justiţiei, având în vedere competenţele noi dobândite prin art. 34 şi art. 35 din legea criticată, Guvernul apreciază că legea este neconstituţională, în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 154 din 6 mai 2020, aplicabilă mutatis mutandis. De asemenea, legea conferă competenţe specifice Ministerului Afacerilor Interne, aplicabile la 3 zile de la publicare, fără a preciza sursele de finanţare, fără a conferi termene pentru realizarea protocoalelor de colaborare, fără a permite ministerelor să creeze, practic, infrastructura specifică şi necesară aplicării textelor de lege.
    4. Autorul obiecţiei formulează şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă, considerând că „promovarea unor asemenea reglementări ar fi trebuit să se realizeze într-un cadru mai larg, cu observarea inclusiv a obligaţiilor internaţionale asumate de România (soluţionarea problemelor generale identificate de jurisprudenţa CEDO în cauzele împotriva României)“, precum şi faptul că „demersul acesta pare a fi necorelat cu demersul parţial similar de modificare a Legii sănătăţii mintale“. Autorul susţine că o serie de dispoziţii ale Legii privind măsurile de siguranţă cu caracter medical şi statutul spitalelor de psihiatrie şi pentru măsuri de siguranţă încalcă jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la cerinţele de acurateţe, claritate şi previzibilitate ale normelor juridice, legiuitorul ignorând obligaţia de a respecta dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. Astfel, art. 1 alin. (1) din lege foloseşte sintagma „faptă penală“ în mod diferit de art. 107 din Codul penal, care prevede că măsurile de siguranţă se iau faţă de persoana care a comis o „faptă prevăzută de legea penală, nejustificată“, şi face referire numai la măsura de siguranţă a internării medicale, deşi, potrivit art. 3 din lege, măsura de siguranţă cu caracter medical include şi obligarea la tratament medical, măsură care nu îşi găseşte reglementare în cuprinsul legii. Interpretând şi coroborând prevederile existente în legislaţia actuală, inclusiv cele din art. 570 alin. (4) din Codul de procedură penală, care prevăd că unitatea sanitară la care s-a făcut internarea are obligaţia ca, în cazul în care consideră că internarea nu mai este necesară, să încunoştinţeze judecătoria în a cărei circumscripţie se găseşte unitatea sanitară, şi ale art. 571 alin. (3) din Codul de procedură penală, care prevăd că încetarea sau înlocuirea măsurii internării poate fi cerută şi de persoana internată sau de procuror, rezultă că art. 1 alin. (1) din lege interferează cu prevederile actuale, ignorând prevederile legale cuprinse în cod, şi creează paralelisme legislative. Încredinţarea de către legiuitor a noi competenţe organelor judiciare este un aspect ce trebuie discutat inclusiv cu puterea judecătorească, cu organele sale reprezentative, cu atât mai mult cu cât există o solicitare cu caracter general şi constantă în ultimii ani din partea instanţelor judecătoreşti de a analiza şi efectua demersurile necesare eliminării suprapunerilor, a competenţelor care nu sunt necesare şi a încărcării excesive a rolului instanţelor. Art. 1 alin. (2) lit. a) din lege foloseşte sintagma „obţinerea unei ameliorări a bolii psihice sau adicţiei faţă de substanţe psihoactive care au creat starea de pericol pentru societate şi au condus la comiterea unei fapte penale“, care nu se corelează cu limbajul folosit de art. 110 din Codul penal, potrivit căruia măsura se dispune „până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol“. Cu privire la art. 3 din lege, definiţia cuprinsă la lit. b) este neclară şi nu respectă cerinţele de previzibilitate a normei, în condiţiile în care, deşi legea îşi propune să normeze măsurile de siguranţă, textul lit. b) exclude în mod expres o categorie de subiecţi faţă de care s-a dispus măsura prevăzută la art. 110 din Codul penal, definiţia cuprinsă la lit. c) este incorectă şi ignoră dispoziţiile art. 370 din Codul de procedură penală, care detaliază felurile hotărârilor, iar la lit. d) lipseşte definiţia internării nevoluntare, în condiţiile în care legea este concepută drept un cadru normativ separat pentru măsurile de siguranţă prevăzute de Codul penal. Art. 4 din lege, prin reglementarea internării „pacienţilor cu întârziere în dezvoltarea mintală care vor fi îngrijiţi în centre de reabilitare şi recuperare neuropsihiatrice aflate în subordinea Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale“, modifică implicit art. 110 din Codul penal care precizează că internarea se va face „într-o unitate sanitară de specialitate“. Art. 5 lit. c) din lege modifică implicit art. 569 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin reglementarea unor acte suplimentare necesare internării şi a unei alte proceduri pentru internare. Partea introductivă a art. 6 din lege cuprinde, în mod eronat, referirea la internare în cazul măsurii prevăzute la art. 109 din Codul penal, în condiţiile în care întregul capitol II vorbeşte numai despre internarea medicală, prevăzută la art. 110 din Codul penal. Legea nu conţine o secţiune privind drepturile pacienţilor, ci doar o trimitere, în art. 12 alin. (6) din lege, la prevederile Legii nr. 487/2002 şi la „alte acte normative care fac referire la această categorie de pacienţi“, astfel că reglementarea nu are caracter previzibil şi accesibil, iar destinatarul normei nu are o certitudine cu privire la comportamentul pe care acesta trebuie să îl evite, la drepturile pe care le are, la obligaţiile şi responsabilităţile pentru nerespectarea acestora. Art. 13 din lege modifică implicit art. 572 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin excluderea posibilităţii ca judecătorul de drepturi şi libertăţi să poată dispune măsura de siguranţă provizorie. Art. 14 din lege modifică implicit competenţa instanţelor de judecată, astfel cum este stabilită prin Codul de procedură penală, prin stabilirea unei competenţe exclusive pentru judecătorie şi tribunal, celelalte instanţe urmând a nu mai avea competenţa de a se pronunţa asupra măsurii internării nevoluntare. Art. 15 din lege utilizează expresii colocviale, precum „scoşi de sub incidenţa“ şi „definitivă în baza“ şi creează un paralelism legislativ cu art. 571 alin. (5) şi art. 566 alin. (1) din Codul de procedură penală cu privire la procedura înlocuirii internării medicale cu obligarea la tratament medical. Art. 17 din lege nu prevede cu claritate care este „ministerul de resort“ la care face trimitere. Art. 18 şi art. 22 din lege modifică implicit procedura de punere în libertate a persoanelor faţă de care s-a aplicat măsura de siguranţă a internării medicale, precum şi a persoanelor care pot cere încetarea măsurii, astfel cum acestea sunt detaliate în Codul de procedură penală. Prevederile art. 19 lit. c) din lege nu au în vedere toate situaţiile în care persoana internată poate părăsi spitalul şi nici nu reglementează procedura în care persoana internată poate părăsi spitalul, sub pază/supraveghere, împrejurare care este de natură să determine dificultăţi de aplicare a legii, afectând, finalmente, drepturile şi interesele persoanelor internate. Prevederile art. 20 din lege nu sunt justificate temeinic în cuprinsul instrumentului de prezentare şi motivare şi nu stabilesc în mod clar şi predictibil întinderea obligaţiilor celor două categorii de personal (medical şi poliţienesc), ceea ce determină un real „conflict de competenţă“ în activitatea de supraveghere, „neînţelegându-se care este momentul în care organele de poliţie trebuie să intervină sau nu“. Mai mult, textul de lege stabileşte că activitatea de supraveghere va fi reglementată „în baza unui protocol încheiat între spital şi aceste instituţii“ (Ministerul Afacerilor Interne), soluţie normativă care, în opinia Guvernului, prezintă un risc ridicat de neconstituţionalitate, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la aceste documente de colaborare. Apreciază că „restrângerea drepturilor şi a libertăţilor pacienţilor în timpul transportului nu poate fi stabilită decât prin lege“. Art. 34 din lege se remarcă prin caracterul lipsit de acurateţe al reglementării, prin utilizarea unor expresii imprecise „management juridic“, aspect de natură a determina dificultăţi în aplicarea legii şi/sau practică neunitară, cu atât mai mult cu cât aspectele care vizează latura penală şi procesual penală a internării medicale sunt deja cuprinse în Codul penal şi Codul de procedură penală. Art. 35 din lege nu respectă cerinţele de acurateţe, claritate şi previzibilitate, întrucât nu este evident care sunt costurile pe care ar trebui să le suporte Ministerul Justiţiei în condiţiile în care acesta nu dispune de mijloace auto ori de personal propriu care să asigure transportul persoanelor. Având în vedere caracterul îndeosebi medical al măsurilor de siguranţă prevăzute de art. 109 şi art. 110 din Codul penal, reglementarea punerii în aplicare şi executarea efectivă a acestora interesează domeniul medicinei de psihiatrie, inclusiv din perspectiva asigurării transportului acestor persoane aflate într-o stare medicală vulnerabilă, ceea ce ar reclama ca transportul să se realizeze cu mijloace auto medicale. Referitor la conţinutul art. 35 lit. c) din lege, nu sunt previzibile intenţia de reglementare şi relaţia interinstituţională.
    Astfel, deşi persoanele internate sunt în custodia unor unităţi din cadrul Ministerului Sănătăţii, paza şi protecţia bunurilor şi valorilor se realizează de către Ministerul Justiţiei, iar nu de către structuri specifice ale Ministerului Afacerilor Interne. Mai mult, în condiţiile în care măsura de siguranţă în discuţie este o măsură cu un evident caracter medical se pune problema justificării reglementării unui regim de pază şi supraveghere specific unui sistem represiv (penitenciare, centre de reţinere şi arest preventiv ale poliţiei), deşi în mod evident în cazul internării medicale accentul trebuie să fie pe acordarea asistenţei medicale, paza urmând a se realiza potrivit normelor şi standardelor medicale interne şi internaţionale care vizează supravegherea spitalelor de psihiatrie. În ceea ce priveşte articolele care vizează direct activitatea Poliţiei Române, legea criticată instituie în sarcina organelor de poliţie o nouă atribuţie, pe linie de supraveghere a pacienţilor în timpul deplasării acestora în afara unităţii spitaliceşti, însă fără a argumenta în vreun fel această soluţie normativă. Norma criticată nu stabileşte cu ce mijloc de transport vor fi efectuate deplasările pacienţilor cu risc şi nici care sunt obligaţiile, respectiv întinderea obligaţiilor persoanelor care efectuează supravegherea deplasării. Or, restricţionarea libertăţii de mişcare a pacienţilor trebuie să se facă prin mijloace specifice de protecţie, aplicate proporţional cu gradul de periculozitate, prin raportare permanentă la starea medicală, fiind necesar ca supravegherea pe perioada deplasărilor să se realizeze exclusiv de către personal medical. „Mijloacele de imobilizare deţinute de către organele de poliţie nu ar trebui aplicate de la cea mai mică reacţie a pacientului transportat, ci iniţial se impune aplicarea celor de contenţionare, de către personalul medical, specifice unor astfel de categorii de persoane, care [...] trebuie adaptate la categoria de persoane a cărei deplasare se realizează, în acest caz, impunându-se dotarea mijloacelor de transport utilizate pentru deplasare cu mijloace adecvate de contenţionare, iar singurele în măsură să le utilizeze adecvat sunt cadrele medicale specializate. Organele de poliţie pot fi chemate pentru a acorda sprijin la imobilizarea pacienţilor, în eventualitatea în care intervenţia personalului medical prin mijloacele de contenţionare nu s-a putut realiza în condiţii de siguranţă“. Art. 36 din lege este ambiguu formulat şi aduce în sfera de atribuţii ale Ministerului Afacerilor Interne obligaţii referitoare la gestionarea pacienţilor. De asemenea, prevede restrângerea exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi prin acte normative de nivel inferior legii, respectiv „acte de colaborare, care nu au nici măcar natura unor acte administrative, astfel cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut de-a lungul timpului“. Art. 37 din lege nu asigură respectarea cerinţelor referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii, întrucât nu stabileşte care este raportul acestor dispoziţii cu art. 20 din lege.

    5. De asemenea, faţă de scopul declarat al acestei iniţiative legislative, de a crea spitale psihiatrice cu regim special pentru cei supuşi internării medicale, potrivit art. 110 din Codul penal, cu excepţia pacienţilor cu boală infectocontagioasă, Guvernul arată că, potrivit legislaţiei actuale, nu este posibilă dispunerea măsurii procesuale a internării medicale provizorii potrivit art. 247 alin. (1) din Codul de procedură penală, în ipoteza în care suspectul sau inculpatul suferă de o boală infectocontagioasă, în astfel de cazuri, organul judiciar putând dispune doar măsura obligării provizorii la tratament medical, în condiţiile art. 245 din Codul de procedură penală.
    6. Legea analizată prezintă, în opinia Guvernului, vicii de neconstituţionalitate şi din perspectiva lipsei totale a unor dispoziţii tranzitorii, legea fiind de imediată aplicare. „Or, în condiţiile în care este reformat întregul sistem care interesează măsurile de siguranţă, sunt create competenţe noi, sunt contrazise procedurile deja existente în Codul penal şi Codul de procedură penală, se va pune problema eficienţei aplicării acestei legi de îndată, pe de o parte, şi, eventual, a afectării drepturilor unor persoane internate în spitalele de psihiatrie speciale, pe de altă parte“. Spre exemplu, la data intrării în vigoare a legii, potrivit art. 4, pacienţii cu întârziere în dezvoltarea mintală şi pacienţii cu demenţă în diverse stadii, care, potrivit reglementării de lege lata, sunt internaţi în spitalele de psihiatrie şi pentru măsuri de siguranţă, nu vor mai putea fi internaţi în aceste unităţi, ci în centre de reabilitare şi recuperare neuropsihiatrice aflate în subordinea Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, respectiv în compartimente de specialitate în spitale de psihiatrie generală, despre care nu se cunoaşte dacă există sau dacă sunt dotate corespunzător.
    7. Nerespectarea exigenţelor de calitate a legii, lipsa clarităţii şi previzibilităţii, dificultăţi în înţelegerea şi, implicit, în aplicarea ei viitoare, incoerenţa, instabilitatea, încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice sunt aspectele care determină necesitatea supunerii legii în discuţie controlului constituţionalităţii.
    8. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a comunica punctele lor de vedere.
    9. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis cu Adresa nr. 2/5.335 din 20 august 2020, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 4.959 din 20 august 2020, punctul său de vedere cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate, prin care arată că aceasta este neîntemeiată. Consideră că legea supusă controlului acoperă o lacună legislativă considerabilă în ceea ce priveşte statutul persoanelor supuse măsurilor de siguranţă cu caracter medical, care reprezintă totalitatea acţiunilor de îngrijire şi tratament medical, în condiţii de internare obligatorie într-un spital de psihiatrie şi pentru măsuri de siguranţă, aplicate unui pacient cu patologie psihiatrică, după săvârşirea unei fapte penale. Lacuna constă în aceea că, pe de o parte, dispoziţiile pertinente ale Codului penal (art. 109 şi 110) sunt extrem de generale, stabilind doar condiţiile în care pot fi luate măsurile de siguranţă cu caracter medical, nu şi regimul aplicării acestora, iar, pe de altă parte, legislaţia în materie medicală conţine, de asemenea, doar dispoziţii cu caracter general. Astfel, Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii menţionează doar incidental problema tratamentului psihiatric, iar Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002 tratează tangenţial problema măsurilor de siguranţă cu caracter medical în secţiunea a 2-a „Internarea nevoluntară“ a capitolului 5 (art. 53-68). Singura prevedere conţinând dispoziţii incidente acestei probleme o găsim în art. 46, potrivit căruia condiţiile de asistenţă şi îngrijire a persoanelor care execută pedepse cu închisoarea sau care sunt reţinute sau arestate preventiv şi despre care s-a stabilit că au o tulburare psihică, precum şi a persoanelor internate în spitalul de psihiatrie ca urmare a aplicării măsurilor medicale de siguranţă prevăzute de Codul penal nu pot fi discriminatorii în raport cu celelalte categorii de bolnavi psihic. Tocmai în acest sens, prin legea supusă controlului de constituţionalitate este definit statutul spitalelor de psihiatrie şi pentru măsuri de siguranţă, fiind, totodată, stabilit cadrul instituţional pentru managementul pacienţilor care au săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, neimputabilă, în condiţii de discernământ abolit sau diminuat, pe baza unei abordări diferenţiate sub aspect medical, medico-legal şi juridic în raport cu alte categorii de pacienţi cu tulburări psihice.
    10. Preşedintele Camerei Deputaţilor consideră că legea supusă controlului prealabil de constituţionalitate constituie o măsură concretă pe plan normativ în direcţia îndeplinirii obligaţiilor internaţionale care îi revin României în baza Convenţiei ONU din 2007 privind protecţia persoanelor cu dizabilităţi şi a Convenţiei pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în condiţiile în care, până în prezent, în dreptul românesc nu au existat reglementări privitoare la pacienţii suferind de boli psihice care au săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, neimputabilă, în condiţii de discernământ abolit sau diminuat. Demersurile legitime realizate de Ministerul Justiţiei şi Agentul guvernamental pentru CEDO nu pot constitui în niciun caz o modalitate de limitare a monopolului legislativ pe care îl are Parlamentul, ca unică autoritate legiuitoare a ţării, conform art. 61 din Constituţie.
    11. Cu privire la critica potrivit căreia legea a fost adoptată „cu ignorarea cadrului legal deja existent în materie - Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002“, preşedintele Camerei Deputaţilor susţine că obiectul de reglementare al celor două acte normative este diferit. Dacă Legea nr. 487/2002 dezvoltă prevederile referitoare la sănătatea mintală, ca obiectiv major al politicii de sănătate publică, legea dedusă controlului de constituţionalitate clarifică unele aspecte referitoare la spitalele implicate în aplicarea măsurilor de siguranţă prevăzute de art. 110 din Codul penal şi aduce claritate în privinţa statutului spitalelor de psihiatrie şi pentru măsuri de siguranţă. Aşadar, actul normativ criticat nu înlocuieşte nicidecum cadrul general invocat, ci este unul complementar, sporind claritatea legislaţiei în domeniu, în acord cu exigenţele impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    12. În ceea ce priveşte motivele intrinseci de neconstituţionalitate invocate de autorul sesizării, arată că art. 1 alin. (1) din lege, care cuprinde sintagma „faptă penală“, nu îi pune pe cei în drept să interpreteze şi să aplice legea în situaţia de a nu putea decela cu claritate şi precizie voinţa legiuitorului. Este greu de imaginat că dispoziţiile legii nu vor fi aplicate în cazul unei persoane lipsite de discernământ, din cauza unei boli psihice, în baza unei interpretări stricte a legii, care priveşte doar persoanele care au săvârşit „fapte penale“, şi nu toate persoanele care au comis „fapte prevăzute de legea penală, nejustificate“. Pe lângă faptul că „o redactare deficitară sub aspectul tehnicii legislative nu implică întotdeauna neconstituţionalitatea legii greşit redactate“ (Decizia nr. 63 din 13 februarie 2018, paragraful 56), sintagma se regăseşte şi în alte legi în vigoare, precum Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
    13. De asemenea, obiecţia conform căreia art. 4 din lege modifică implicit art. 110 din Codul penal este neîntemeiată, internarea pacienţilor „cu întârziere în dezvoltarea mintală în centre de reabilitare şi recuperare neuropsihiatrice aflate în subordinea Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale“ constituind o soluţie normativă optimă în viziunea legiuitorului, adaptată nevoilor speciale ale acestei categorii de pacienţi. Obiecţia referitoare la partea introductivă a art. 6 din lege este, de asemenea, lipsită de temei. În mod deliberat, legiuitorul a extins măsurile de protecţie (asigurarea medicală prin efectul legii şi instituirea unui reprezentant legal sau convenţional) şi în privinţa persoanelor care nu sunt internate, deoarece pacienţii cu tulburări psihice, externaţi conform prevederilor art. 109 din Codul penal, nu mai constituie în această etapă un pericol pentru sine sau pentru societate, dar au obligaţia continuării tratamentului psihiatric. În absenţa unor asemenea măsuri de protecţie, presiunea asupra sistemului sanitar şi a personalului medical în sensul prelungirii internării unor pacienţi ar fi mai mare. Această dispoziţie, ca şi legea în ansamblul său, are ca obiectiv crearea unui cadru normativ care să reducă pe cât posibil numărul cazurilor în care pacienţii care pot fi supuşi unui tratament ambulatoriu sunt menţinuţi în internare, din cauza inexistenţei unui mecanism instituţional care să faciliteze reintegrarea în comunitate.
    14. În ceea ce priveşte art. 5 din lege, care prevede documentele necesare pentru internare (hotărârea instanţei, raportul de expertiză medico-legală şi actul de identitate sau procesul-verbal de identificare), în vreme ce Codul de procedură penală prevede în art. 569 alin. (1) doar comunicarea unei copii de pe dispozitiv şi raportul de expertiză medico-legală, preşedintele Camerei Deputaţilor arată că „este greu de înţeles de ce prevederea, în plus, privind actul de identitate ar crea dificultăţi majore în procedura internării şi în ce anume ar consta aceste dificultăţi“, în condiţiile în care şi în prezent internările nevoluntare au avut loc cu identificarea pacienţilor, pe baza unui act de identitate. Dispoziţiile art. 13, 18 şi 22 din lege, chiar dacă ar modifica implicit dispoziţiile Codului de procedură penală, nu contravin Legii fundamentale. De altfel, este greu de aşteptat ca legiuitorul unui act normativ de o deosebită complexitate, cum este un Cod de procedură penală, să fi avut la data adoptării „un asemenea nivel de omniscienţă şi o capacitate de anticipare atât de mare încât să fi putut să reglementeze exhaustiv detaliile specifice ale tratamentului persoanelor bolnave psihic, şi aceasta nu numai din perspectiva desfăşurării procesului penal, ci şi din cea a optimizării tratamentului acestora şi din cea a interacţiunii lor cu personalul medical. Ca atare, anumite corecţii minore sau detalieri ale procedurii penale în ceea ce priveşte persoanele suferind de afecţiuni psihice [...] nu constituie o încălcare a Constituţiei“.
    15. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 14 din lege, preşedintele Camerei Deputaţilor consideră că acestea nu modifică competenţa instanţelor de judecată, interpretarea teleologică şi sistematică a textului (care reglementează participarea on-line la proces), recursul la metoda logică şi la regula efectului util în interpretare conducând cu uşurinţă la o soluţie jurisprudenţială firească, în sensul facilitării participării on-line la procese a pacienţilor, în toate cazurile, indiferent de instanţa care le va soluţiona cauza.
    16. De asemenea, nici obiecţia referitoare la caracterul imprecis al definiţiilor din art. 3 din lege nu este întemeiată. Astfel, definiţia de la lit. b), departe de a exclude expres o categorie de subiecţi faţă de care s-a propus măsura prevăzută de art. 110 din Codul penal, este cât se poate de cuprinzătoare, incluzând şi pacienţii aflaţi în îngrijirea unei echipe de psihiatrie comunitară; definiţia de la lit. c) îşi propune doar să stabilească înţelesul noţiunii de sentinţă judecătorească definitivă în accepţiunea unei legi speciale, iar nu să detalieze felurile hotărârilor, după rigorile art. 370 din Codul de procedură penală. Cât priveşte absenţa definiţiei internării nevoluntare, aceasta nu constituie o problemă sub aspectul decelării înţelesului textului din legea criticată, întrucât cazurile, condiţiile şi procedura internării nevoluntare sunt reglementate în detaliu în art. 53-68 din Legea nr. 487/2002.
    17. Cu privire la art. 12 alin. (6) din lege, care face trimitere la Legea nr. 487/2002, în ceea ce priveşte drepturile pacienţilor cu tulburări psihice, critica formulată este neîntemeiată. Reiterarea conţinutului articolelor incidente din Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002 ar fi fost criticabilă cu argumentul creării unui paralelism legislativ, iar omiterea oricărei referinţe la aceste drepturi putea justifica interpretări restrictive ale acestor drepturi, în sensul unei abrogări tacite.
    18. Obiecţia referitoare la absenţa din cuprinsul art. 19 lit. c) din lege a unora din situaţiile în care persoana internată poate părăsi spitalul, precum şi a procedurii prin care persoana internată poate părăsi spitalul sub pază/supraveghere nu este nici ea întemeiată. Supravegherea pacienţilor sau deţinuţilor suferind de afecţiuni psihice în perioada în care aceştia părăsesc instituţia nu constituie o activitate cu caracter de noutate absolută care să necesite o procedură pe care să o reglementeze în detaliu legea analizată. Sub acest aspect, dispoziţiile art. 34 şi 35 din lege sunt cât se poate de clare şi de precise, stabilind încheierea unor protocoale de colaborare între spitalele de psihiatrie şi măsuri de siguranţă şi Ministerul Justiţiei în ceea ce priveşte asigurarea prezenţei acestora în instanţă, transportul şi paza acestora pe drumul dintre spital şi instanţă, serviciile de protecţie a bunurilor şi valorilor din unităţile psihiatrice. Interpretarea sistematică a textului celor două articole nu lasă loc de dubii în privinţa înţelesului dispoziţiilor legale. Soluţia legislativă de la art. 35 lit. c) din lege, potrivit căreia „costurile serviciilor de pază şi protecţie a bunurilor şi valorilor din unităţile de psihiatrie şi pentru măsuri de siguranţă sunt suportate de Ministerul Justiţiei“, poate fi criticabilă, dar nu este neconstituţională.
    19. Prevederile art. 20 din lege stabilesc raporturile dintre spitalele de psihiatrie şi pentru măsuri de siguranţă şi Ministerul Afacerilor Interne în privinţa supravegherii pe perioada deplasărilor în afara unităţii. Preşedintele Camerei Deputaţilor consideră că „a solicita agenţilor de poliţie sau jandarmerie să supravegheze pacienţi periculoşi, în prezenţa şi cu colaborarea personalului medico-sanitar specializat, pe baza unui protocol de colaborare în care să fie precizate detaliile tehnice nu constituie ceva total neobişnuit sau surprinzător pentru vreunul din subiecţii implicaţi în această activitate. Este greu de înţeles care sunt cerinţele de claritate, precizie şi predictibilitate care să fi fost încălcate de această reglementare. Situaţia de până acum era mai puţin normală: deplasările în afara unităţii se realizau prin serviciile de ambulanţă, suprasolicitate, de regulă cu prezenţa exclusiv a personalului medico-sanitar, sustras de la activitatea medicală curentă şi expus unor riscuri majore într-un mediu nefamiliar, atât pacienţilor, cât şi personalului implicat în supraveghere. Soluţia legislativă a participării personalului Ministerului Afacerilor Interne este poate mai puţin confortabilă pentru agenţii de poliţie sau jandarmerie, dar nu este neconstituţională“.
    20. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că nu se poate reţine argumentul conform căruia prin protocoalele de colaborare între Ministerul Afacerilor Interne şi spitalele de psihiatrie şi pentru măsuri de siguranţă s-ar restrânge drepturile şi libertăţile pacienţilor, din moment ce internarea acestora, precum şi prezenţa lor în faţa instanţei sunt decise în baza legii, printr-o hotărâre judecătorească sau, după caz, printr-un alt act emis de un magistrat (de exemplu, citaţii, dispoziţii de prezentare pentru examinare medico-legală etc.). Protocolul de colaborare nu face decât să stabilească detaliile tehnice prin care un act de procedură este adus la îndeplinire.
    21. Consideră, de asemenea, neîntemeiată obiecţia referitoare la lipsa menţiunilor privind sursele de finanţare. Este notoriu faptul că activitatea Ministerului Sănătăţii, a Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, a Ministerului Afacerilor Interne sau a Ministerului Justiţiei este finanţată de la buget. Orice reglementare cu impact asupra activităţii vreunuia dintre aceste ministere are ca sursă de finanţare bugetul acestei instituţii. De vreme ce legea nu prevede cheltuieli noi şi exorbitante, obiective majore sau domenii de activitate care să nu fi fost în sfera de competenţă a vreunuia din aceste ministere, precizarea detaliată a impactului financiar nu este necesară. Soluţia contrară ar duce la creşterea considerabilă a volumului legislaţiei, prin prevederi tehnice detaliate referitoare la impactul fiecărei dispoziţii asupra fiecărui capitol bugetar, paralizând practic activitatea legislativă.
    22. În ceea ce priveşte lipsa dispoziţiilor tranzitorii, este de precizat că Legea privind măsurile de siguranţă cu caracter medical şi statutul spitalelor de psihiatrie şi pentru măsuri de siguranţă constituie o noutate în materie. Situaţia persoanelor care au săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, neimputabilă, nu a mai fost reglementată până în prezent într-un act normativ de sine stătător şi care să ia în considerare circumstanţele specifice în care se află aceste persoane, problemele cu care se confruntă (de natură nu numai psihică, dar şi socială), riscurile şi pericolele suscitate de tratamentul acestora şi de asigurarea transportului către instanţele judecătoreşti şi instituţiile de expertiză medico-legală. Absenţa unor reglementări specifice cu privire la aceste situaţii face ca elaborarea unor dispoziţii tranzitorii (între un vid legislativ şi o reglementare unitară) să fie superfluă.
    23. În concluzie, pentru motivele invocate şi cu luarea în consideraţie a jurisprudenţei relevante a Curţii Constituţionale, preşedintele Camerei Deputaţilor consideră că Legea privind măsurile de siguranţă cu caracter medical şi statutul spitalelor de psihiatrie şi pentru măsuri de siguranţă este constituţională şi absolut necesară, răspunzând nevoilor stringente de ordin social, administrativ şi juridic ale beneficiarilor direcţi.
    24. Preşedintele Senatului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile Legii privind măsurile de siguranţă cu caracter medical şi statutul spitalelor de psihiatrie şi pentru măsuri de siguranţă, precum şi prevederile Constituţiei, reţine următoarele:
    25. Actul de sesizare are ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate dispoziţiile Legii privind măsurile de siguranţă cu caracter medical şi statutul spitalelor de psihiatrie şi pentru măsuri de siguranţă.
    26. Autorul sesizării susţine că dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 111 alin. (1) şi ale art. 138 alin. (5).
    27. În vederea soluţionării prezentei obiecţii de neconstituţionalitate, Curtea va proceda la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a acesteia, prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi al obiectului controlului de constituţionalitate. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, iar cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează a fi cercetate în ordinea menţionată, constatarea neîndeplinirii uneia având efecte dirimante şi făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, paragraful 27, sau Decizia nr. 385 din 5 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 13 iunie 2018, paragraful 32).
    28. Sub aspectul titularului dreptului de sesizare, prezenta obiecţie de neconstituţionalitate a fost formulată de Guvernul României, care, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, are dreptul de a sesiza Curtea Constituţională, sub semnătura prim-ministrului, pentru exercitarea controlului de constituţionalitate a priori, fiind, aşadar, îndeplinită această primă condiţie de admisibilitate. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional şi la obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea constată că Legea privind măsurile de siguranţă cu caracter medical şi statutul spitalelor de psihiatrie şi pentru măsuri de siguranţă a fost adoptată, în procedură ordinară, de Camera Deputaţilor, Cameră decizională, în data de 10 iunie 2020, a fost depusă, în aceeaşi zi, la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare cu privire la neconstituţionalitatea legii şi apoi trimisă spre promulgare, în data de 15 iunie 2020. Prezenta sesizare a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 1 iulie 2020. Într-o atare situaţie, luând act de faptul că sesizarea de neconstituţionalitate a fost formulată în interiorul termenului de 20 de zile, prevăzut de art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, şi că legea nu a fost anterior promulgată, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate este admisibilă sub aspectul respectării celor două condiţii.
    29. Aşadar, nefiind incident un fine de neprimire a sesizării astfel formulate, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate.
    30. Examinând criticile de neconstituţionalitate extrinsecă formulate prin raportare la dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 111 alin. (1) şi ale art. 138 alin. (5) din Constituţie, Curtea constată că acestea sunt formulate din perspectiva „lipsei totale a unor menţiuni privind sursele de finanţare“. În jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la art. 111 alin. (1) şi art. 138 alin. (5) din Constituţie (spre exemplu, Decizia nr. 58 din 12 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 13 martie 2020), Curtea a constatat că art. 111 stabileşte, pe de o parte, obligaţia Guvernului şi a celorlalte organe ale administraţiei publice de a prezenta informaţiile şi documentele necesare actului legiferării şi, pe de altă parte, modalitatea de obţinere a acestor informaţii, respectiv la cererea Camerei Deputaţilor, a Senatului sau a comisiilor parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. Din aceste dispoziţii rezultă că legiuitorul constituant a dorit să consacre garanţia constituţională a colaborării dintre Parlament şi Guvern în procesul de legiferare, instituind obligaţii reciproce în sarcina celor două autorităţi publice (a se vedea Decizia nr. 515 din 24 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.195 din 14 decembrie 2004). Curtea a mai reţinut că în cadrul raporturilor constituţionale dintre Parlament şi Guvern este obligatorie solicitarea unei informări atunci când iniţiativa legislativă afectează prevederile bugetului de stat. Această obligaţie a Parlamentului este în consonanţă cu dispoziţiile constituţionale ale art. 138 alin. (2) care prevăd că Guvernul are competenţa exclusivă de a elabora proiectul bugetului de stat şi de a-l supune spre aprobare Parlamentului. În temeiul acestei competenţe, Parlamentul nu poate prestabili modificarea cheltuielilor bugetare fără să ceară Guvernului o informare în acest sens. Dat fiind caracterul imperativ al obligaţiei de a cere informarea menţionată, rezultă că nerespectarea acesteia are drept consecinţă neconstituţionalitatea legii adoptate (Decizia nr. 1.056 din 14 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 802 din 23 noiembrie 2007).
    31. Cu privire la dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 138 alin. (5), Curtea a statuat că obligativitatea indicării sursei de finanţare pentru aprobarea cheltuielilor bugetare, prevăzută de norma constituţională, constituie un aspect distinct de cel al lipsei fondurilor pentru susţinerea finanţării din punct de vedere bugetar. Art. 138 alin. (5) din Constituţie impune stabilirea concomitentă atât a alocaţiei bugetare, ce are semnificaţia unei cheltuieli, cât şi a sursei de finanţare, ce are semnificaţia venitului necesar pentru suportarea acesteia, spre a evita consecinţele negative, pe plan economic şi social, ale stabilirii unei cheltuieli bugetare fără acoperire (a se vedea Decizia nr. 36 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 11 aprilie 1996). Aşadar, norma constituţională nu se referă la existenţa in concreto a unor resurse financiare suficiente la momentul adoptării legii, ci la faptul ca acea cheltuială să fie previzionată în deplină cunoştinţă de cauză în bugetul de stat pentru a putea fi acoperită în mod cert în cursul anului bugetar. Prin Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 2 martie 2016, Curtea a reţinut că verificarea indicării sursei de finanţare pentru realizarea cheltuielii bugetare se poate realiza doar prin raportare la prevederile legale cuprinse în art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice şi în art. 15 alin. (1) lit. a) din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, care stabilesc obligaţia de întocmire a fişei financiare şi care îi conferă acesteia un caracter complex, dat de efectele financiare asupra bugetului general consolidat. Aceasta trebuie să cuprindă, potrivit legii, schimbările anticipate în veniturile şi cheltuielile bugetare pentru anul curent şi următorii 4 ani; estimări privind eşalonarea creditelor bugetare şi a creditelor de angajament, în cazul acţiunilor anuale şi multianuale care conduc la majorarea cheltuielilor; măsurile avute în vedere pentru acoperirea majorării cheltuielilor sau a minusului de venituri pentru a nu influenţa deficitul bugetar. În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor care impun solicitarea fişei financiare, Curtea a stabilit că, atâta vreme cât dispoziţiile legale generează impact financiar asupra bugetului de stat, obligaţia solicitării fişei financiare incumbă tuturor iniţiatorilor proiectului/propunerii legislative, iar dacă acestea sunt rezultatul unor amendamente admise în cadrul procedurii legislative, prima Cameră sesizată sau Camera decizională, după caz, are obligaţia de a solicita fişa financiară (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 764 din 18 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 9 martie 2015).
    32. Din analiza jurisprudenţei menţionate rezultă că atât obligaţia Parlamentului de a solicita o informare din partea Guvernului, în temeiul art. 111 alin. (1) teza a doua din Constituţie, cât şi obligaţia iniţiatorilor proiectului de lege/propunerii legislative de a solicita fişa financiară în care se indică sursa de finanţare a cheltuielilor previzionate odată cu intrarea în vigoare a noului act normativ, care are ca temei art. 138 alin. (5) din Constituţie, vizează un act normativ care afectează prevederile bugetului de stat: „implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat“ (art. 111), respectiv implică „o cheltuială bugetară“ (art. 138).
    33. Or, în condiţiile în care Legea privind măsurile de siguranţă cu caracter medical şi statutul spitalelor de psihiatrie şi pentru măsuri de siguranţă are ca scop realizarea unei reforme a spitalelor implicate în aplicarea măsurilor de siguranţă cu caracter medical prevăzute de art. 110 din Codul penal, în sensul definirii statutului spitalelor de psihiatrie şi pentru măsuri de siguranţă, al stabilirii cadrului instituţional pentru managementul pacienţilor faţă de care au fost luate măsuri de siguranţă cu caracter medical, precum şi a abordării diferenţiate a acestor persoane, sub aspect medical, medico-legal, juridic şi social, în raport cu alte categorii de pacienţi cu tulburări psihice, Curtea constată că actul normativ supus controlului nu cade sub incidenţa prevederilor art. 111 alin. (1) sau ale art. 138 alin. (5) din Constituţie. Deşi reglementarea are impact asupra activităţii a patru ministere (Ministerul Sănătăţii, Ministerul Justiţiei, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale), având ca sursă de finanţare bugetul acestor instituţii, legea nu prevede înfiinţarea de structuri noi, care să presupună alocarea de resurse financiare suplimentare, obiective majore sau domenii de activitate care să nu fi fost deja în sfera de competenţă a vreunuia din aceste ministere. Aşadar, prin raportare la scopul reglementării şi la conţinutul normativ al acesteia, nu este necesară stabilirea sursei de finanţare, fiind evident că aceasta este bugetul fiecărui minister implicat în aplicarea actului normativ, şi nici solicitarea unei informări din partea Guvernului, întrucât legea nu implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat.
    34. Pentru aceste argumente, Curtea apreciază că dispoziţiile art. 111 alin. (1) şi ale art. 138 alin. (5) din Constituţie nu sunt incidente în cauză, astfel că obiecţia de neconstituţionalitate întemeiată pe aceste prevederi este neîntemeiată.
    35. Analizând criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, respectiv critica raportată la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, care vizează caracterul lacunar, imprecis, neclar, paralelismele legislative create de actul normativ, lipsa de rigoare în alegerea soluţiilor legislative şi incoerenţele cu cadrul normativ deja în vigoare, în concluzie, nerespectarea normelor de tehnică legislativă şi a jurisprudenţei Curţii Constituţionale în această materie, Curtea apreciază necesară precizarea cadrului normativ în vigoare în materia măsurilor de siguranţă cu caracter medical şi în materia spitalelor de psihiatrie şi pentru măsuri de siguranţă.
    36. Măsurile de siguranţă, reglementate în titlul IV al părţii generale a Codului penal, respectiv la art. 107-112^1, sunt sancţiuni de drept penal care, alături de pedepsele penale, completează categoria sancţiunilor penale necesare prevenirii fenomenului infracţional, aplicabile ca urmare a evidenţierii, cu prilejul comiterii unor infracţiuni, a anumitor împrejurări din realitatea socială, aflate în raport de cauzalitate cu infracţiunile săvârşite care, dacă nu sunt combătute, pot determina săvârşirea unor noi infracţiuni. În acest sens, art. 108 din Codul penal reglementează drept măsuri de siguranţă obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii, confiscarea specială şi confiscarea extinsă (a se vedea Decizia nr. 433 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2017).
    37. Cu privire la obligarea la tratament medical, art. 109 din acelaşi cod prevede că:
    "(1) Dacă făptuitorul, din cauza unei boli, inclusiv cea provocată de consumul cronic de alcool sau de alte substanţe psihoactive, prezintă pericol pentru societate, poate fi obligat să urmeze un tratament medical până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.
(2) Când persoana faţă de care s-a luat această măsură nu urmează tratamentul, se poate dispune internarea medicală.
(3) Dacă persoana obligată la tratament este condamnată la o pedeapsă privativă de libertate, tratamentul se efectuează şi în timpul executării pedepsei."

    38. Internarea medicală este dispusă în temeiul art. 110 din Codul penal, respectiv „Când făptuitorul este bolnav psihic, consumator cronic de substanţe psihoactive sau suferă de o boală infectocontagioasă şi prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internării într-o unitate sanitară de specialitate, până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol“.
    39. Astfel, obligarea la tratament medical, prevăzută la art. 108 lit. a) din Codul penal, este dispusă, conform art. 109 din Codul penal, atunci când făptuitorul, din cauza unei boli de care suferă, a intoxicării cu alcool sau cu stupefiante ori cu alte substanţe similare, prezintă pericolul săvârşirii unor noi infracţiuni. Măsura analizată constă în obligarea persoanei în cauză de a se prezenta regulat la medic, în vederea urmării unui tratament medical, până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăturare starea de pericol. Măsura de siguranţă a internării medicale, reglementată la art. 108 lit. b) din Codul penal, este dispusă, potrivit art. 110 din Codul penal, în condiţiile constatării unei stări psihice sau fizice anormale a făptuitorului, care suferă fie de o boală psihică, fie de o boală infectocontagioasă, motiv pentru care prezintă pericol pentru societate. Măsura de siguranţă anterior menţionată constă în internarea persoanei în cauză într-o instituţie medicală de specialitate, până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.
    40. Actele pe baza cărora se dispun măsurile de siguranţă, procedura de dispunere, punerea în executare, procedura verificării periodice sunt reglementate de Codul de procedură penală. Astfel, expertizele medico-legale care stau la baza dispunerii măsurilor de siguranţă sunt expertiza medico-legală psihiatrică şi examinarea fizică, reglementate la art. 184 şi art. 190 din Codul de procedură penală. Acestea sunt efectuate în cadrul instituţiilor medico-legale, de către medici, asistenţi medicali sau de către alte persoane cu pregătire medicală de specialitate, potrivit art. 184 alin. (2) şi art. 190 alin. (7) din Codul de procedură penală. Dispunerea măsurilor se face, conform art. 245 alin. (1) şi art. 247 alin. (1) din Codul de procedură penală, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, la propunerea procurorului, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în cursul procedurii camerei preliminare, sau de către instanţa de judecată, în cursul judecăţii, pe baza unor rapoarte de expertiză medico-legală din care să rezulte necesitatea aplicării unor asemenea măsuri, potrivit art. 246 alin. (2) şi art. 247 alin. (3) din Codul de procedură penală. Punerea în executare a măsurilor de siguranţă se realizează, conform art. 566 alin. (1) şi art. 569 alin. (1) din Codul de procedură penală, de către instanţele de executare, prin hotărâri definitive însoţite de rapoarte de expertiză medico-legală, cu ajutorul autorităţilor de sănătate publică din judeţele pe teritoriul cărora locuiesc persoanele faţă de care sunt luate aceste măsuri. În cazul internării obligatorii, măsura de siguranţă se execută într-o unitate sanitară de specialitate.
    41. Întrucât obligarea la tratament medical şi internarea medicală constituie măsuri de siguranţă, care presupun constrângerea cu caracter preventiv în scopul înlăturării unei stări de pericol care a contribuit sau ar putea contribui la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, pentru aplicarea acestora este esenţială stabilirea acestei „stări de pericol pentru societate“, distinctă de pericolul social pe care îl prezintă infracţiunea, cu privire la persoana făptuitorului. Potrivit legii, starea de pericol este determinată de situaţia specială în care se află făptuitorul „din cauza unei boli, inclusiv cea provocată de consumul cronic de alcool sau de alte substanţe psihoactive“ (art. 109 din Codul penal), respectiv „făptuitorul este bolnav psihic, consumator cronic de substanţe psihoactive sau suferă de o boală infectocontagioasă“ (art. 110 din Codul penal). Măsura de siguranţă poate fi dispusă „până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol“. Având în vedere caracterul temporar al măsurilor, legea circumstanţiază durata măsurii în considerarea motivului care a determinat dispunerea sa. Astfel, măsura va înceta în condiţiile legii dacă făptuitorul se însănătoşeşte sau apare o ameliorare a stării de sănătate care înlătură starea de pericol ce a stat iniţial la baza luării acestei măsuri. În temeiul art. 570 alin. (4) din Codul de procedură penală, unitatea sanitară la care s-a făcut internarea are obligaţia, în cazul în care consideră că internarea nu mai este necesară, să încunoştinţeze judecătoria în a cărei circumscripţie se găseşte unitatea sanitară. Dispoziţiile art. 571 din Codul de procedură penală prevăd menţinerea, înlocuirea sau încetarea măsurii internării medicale.
    42. Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002 stabileşte că sănătatea mintală reprezintă o componentă fundamentală a sănătăţii individuale şi constituie un obiectiv major al politicii de sănătate publică, reglementând procedurile de evaluare a sănătăţii mintale şi proceduri de diagnostic al tulburărilor psihice, serviciile medicale şi de îngrijiri de sănătate mintală în unităţi de asistenţă medicală pentru sănătatea mintală, drepturile persoanelor cu tulburări psihice, internarea într-o unitate de psihiatrie (voluntară şi nevoluntară), finanţarea serviciilor de sănătate mintală. Cu privire la natura juridică a măsurii internării nevoluntare, dispusă în temeiul art. 54 şi art. 56 din Legea nr. 487/2002, prin Decizia nr. 16 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 16 martie 2017, Curtea a reţinut că „internarea nevoluntară, prin natura sa, fără a constitui o sancţiune privativă de libertate, reprezintă o măsură care privează de libertate persoana internată nevoluntar, în sensul că aceasta nu are libertatea să părăsească instituţia medicală în care a fost internată împotriva voinţei sale sau fără consimţământul său. Această măsură nu vizează sancţionarea unei persoane pentru săvârşirea unor fapte penale, ci are ca scop protejarea persoanelor cu tulburări psihice, în considerarea stării lor de vulnerabilitate, precum şi protejarea celorlalte persoane aflate în imediata apropiere a acestora, dând astfel expresie scopului pentru care Legea nr. 487/2002 a fost adoptată, de promovare, apărare a sănătăţii mintale şi prevenire a îmbolnăvirilor psihice, respectiv de protecţie a persoanelor cu tulburări psihice“. Cu alte cuvinte, dispoziţiile art. 54 şi art. 56 din Legea nr. 487/2002 referitoare la internarea nevoluntară nu vizează ipoteza internării medicale, dispusă ca măsură de siguranţă în temeiul art. 110 din Codul penal.
    43. În schimb, art. 5 din Legea nr. 487/2002 defineşte o serie de noţiuni printre care: prin pacient se înţelege persoana cu tulburări psihice aflată în îngrijirea unui serviciu medical [lit. c)]; prin echipă terapeutică se înţelege grupul de profesionişti care asigură asistenţa medico-psihiatrică a pacienţilor aflaţi în spitalizare continuă sau discontinuă şi cuprinde: psihiatru, specialist medicină internă sau medicină de familie, psiholog, asistent medical specializat, asistent social, ergoterapeut şi personal paramedical [lit. d) ]; prin servicii complementare se înţelege serviciile care asigură îngrijiri de sănătate mintală şi psihiatrice, precum: consiliere psihologică, orientare profesională, psihoterapie şi alte proceduri medico-psihosociale [lit. f)]; prin servicii comunitare se înţelege serviciile care permit îngrijirea pacientului în mediul său firesc de viaţă [lit. g)]; prin capacitate psihică se înţelege atributul stării psihice de a fi compatibilă, la un moment dat, cu exercitarea drepturilor şi libertăţilor [lit. h)]; prin handicap psihic se înţelege incapacitatea persoanei cu tulburări psihice de a face faţă vieţii în societate, situaţia decurgând direct din prezenţa tulburării psihice [lit. i)]; prin periculozitate socială se înţelege atributul unei stări psihice sau al unui comportament ce implică riscul unei vătămări fizice pentru sine ori pentru alte persoane sau al unor distrugeri de bunuri materiale importante [lit. l)]; prin internare nevoluntară se înţelege internarea împotriva voinţei sau fără consimţământul pacientului [lit. p)]; prin contenţionare se înţelege restricţionarea libertăţii de mişcare a unei persoane, prin folosirea unor mijloace adecvate pentru a preveni mişcarea liberă a unuia dintre braţe, a ambelor braţe, a unei gambe sau a ambelor gambe ori pentru a-l imobiliza total pe pacient, prin mijloace specifice protejate, care nu produc vătămări corporale [lit. q)].
    44. Potrivit art. 22 din Legea nr. 487/2002, serviciile specializate de sănătate mintală se realizează prin mai multe structuri, printre care centre de sănătate mintală, spitale de psihiatrie, secţii de psihiatrie din spitale generale, centre de recuperare şi reintegrare socială.
    45. În acest cadru normativ (Codul penal, Codul de procedură penală, Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002), potrivit expunerii de motive care a însoţit-o, Legea privind măsurile de siguranţă cu caracter medical şi statutul spitalelor de psihiatrie şi pentru măsuri de siguranţă, supusă controlului de constituţionalitate, are ca scop „stabilirea cadrului instituţional pentru managementul pacienţilor care au săvârşit o faptă penală şi care, datorită patologiei psihiatrice, au avut discernământul abolit sau diminuat la momentul comiterii acesteia prezentând un pericol pentru sine sau pentru societate“, „definirea statutului spitalelor de psihiatrie şi pentru măsuri de siguranţă“, precum şi „stabilirea unor practici comune pentru spitale de psihiatrie şi pentru măsuri de siguranţă, atât la nivel organizaţional, cât şi instituţional“. Astfel, legea vine să acopere un vid legislativ şi să asigure coerenţa de reglementare în această materie, completând cadrul normativ deja existent sau completându-se cu acesta, după caz, prin trimiteri la dispoziţiile Codului penal, ale Codului de procedură penală, precum şi ale Legii sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002. Integrarea actului nou-adoptat în cadrul normativ deja existent trebuie să se realizeze cu asigurarea condiţiilor de claritate, unitate şi previzibilitate, astfel încât noua reglementare să nu întâmpine probleme de interpretare şi aplicare de către autorităţile publice competente.
    46. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a constatat că „deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora au fost impuse o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesară.“ (Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014, paragraful 5).
    47. Analizând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că autorul obiecţiei de neconstituţionalitate sesizează (i) o serie de nereguli în transpunerea normelor de tehnică legislativă, pe care le apreciază ca vicii de neconstituţionalitate, concluzionând că legea nu satisface cerinţele constituţionale de claritate, precizie şi previzibilitate şi nici principiul securităţii juridice şi al legalităţii. În cadrul acestor critici, autorul vizează introducerea, prin legea criticată, a unor dispoziţii contrare Codului de procedură penală, de natură a crea paralelisme legislative, ceea ce conduce la încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie. Autorul obiecţiei mai critică (ii) reglementarea colaborării între diferitele instituţii cu competenţe în domeniul managementului pacienţilor supuşi unei măsuri de siguranţă prin trimitere la acte subsecvente legii, protocoale de colaborare, reglementare care, în opinia sa, încalcă drepturi şi libertăţi fundamentale. În fine, este criticată şi (iii) lipsa unor norme tranzitorii care să asigure o aplicare previzibilă a noilor dispoziţii legale.
    48. Cu privire la prima categorie de critici, Curtea observă că, deşi titlul actului normativ adoptat este Legea privind măsurile de siguranţă cu caracter medical şi statutul spitalelor de psihiatrie şi pentru măsuri de siguranţă şi în cuprinsul legii există trimiteri la art. 109 din Codul penal (a se vedea, de exemplu, art. 3, art. 6 sau art. 16), legea nu reglementează nimic cu privire la măsura de siguranţă a obligării la tratament medical. Mai mult, dispoziţiile art. 1 din lege din capitolul intitulat „Dispoziţii generale“ circumscriu în mod expres sfera de incidenţă a legii la „totalitatea acţiunilor de îngrijire şi tratament medical, în condiţii de internare obligatorie într-un spital de psihiatrie şi pentru măsuri de siguranţă“ [alin. (1)], limitând astfel măsurile de siguranţă la una singură - internarea medicală, şi stabilesc scopul internării [alin. (2)].
    49. Prevederea expresă din cuprinsul art. 3 lit. a) care stabileşte semnificaţia expresiei „măsură de siguranţă cu caracter medical“, respectiv „măsură de siguranţă aplicată potrivit prevederilor art. 109 şi art. 110 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare“, complineşte omisiunea de reglementare a măsurii tratamentului medical obligatoriu, prevăzută de art. 109 din Codul penal, sporind, totodată, gradul de confuzie şi imprevizibilitate al legii, întrucât intră în contradicţie vădită cu dispoziţiile art. 1 din acelaşi act normativ.
    50. Art. 6 care face referire la „pacienţii cu tulburări psihice aflaţi sub incidenţa art. 109 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal“ se regăseşte în capitolul II al legii, intitulat „Internarea pacienţilor faţă de care au fost luate măsuri de siguranţă cu caracter medical“, iar art. 16 care, de asemenea, prevede „punerea în aplicare a prevederilor art. 109 din Legea nr. 268/2009 privind Codul penal“ are ca ipoteză de incidenţă pacientul care „îşi avea domiciliul cunoscut înainte de internare“. Toate aceste referiri contradictorii demonstrează lipsa de coerenţă a legiuitorului în stabilirea obiectului reglementării, modul superficial în care a identificat şi reglementat măsurile de siguranţă, cu consecinţa adoptării unei legi incomplete şi imprevizibile.
    51. Acelaşi caracter neclar şi imprevizibil îl au şi dispoziţiile art. 3 lit. c) din lege care stabilesc semnificaţia noţiunii de „sentinţă judecătorească definitivă“ ca fiind „acea hotărâre a unei instanţe de judecată rămasă definitivă prin care se dispune măsura internării obligatorii, chiar dacă aceasta are caracter provizoriu“, prin coroborarea cu dispoziţiile art. 5 lit. a) care prevăd, printre documentele necesare pentru internarea în spitale de psihiatrie şi pentru măsuri de siguranţă, „încheierea/sentinţa/decizia instanţei de încadrare chiar şi cu caracter provizoriu în art. 110 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, rămasă definitivă sau având caracter executoriu“. Astfel, dispoziţiile cu caracter general ale legii stabilesc înţelesul unei noţiuni - „sentinţa judecătorească definitivă“ - pe care legea nu o va utiliza decât o singură dată, chiar în cadrul art. 5, atunci când sunt enumerate tipologiile de hotărâri judecătoreşti prin care se poate dispune o măsură de siguranţă. De altfel, în continuare, legea foloseşte doar noţiunea de „hotărâre judecătorească“ (a se vedea art. 4 şi art. 15). Mai mult, nu poate fi trecută cu vederea exprimarea lipsită de rigoare din cuprinsul art. 4 care face referire la „persoanele cu tulburări psihice încadrate, în baza unei hotărâri judecătoreşti definitivă chiar şi cu caracter provizoriu în art. 110 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal“. Or, deşi este evident că doar măsura de siguranţă are caracter provizoriu, topica termenilor creează confuzie cu privire la caracterul hotărârii judecătoreşti prin care se dispune măsura. Acelaşi caracter confuz îl au şi sintagmele „pacienţi scoşi de sub incidenţa art. 110“ şi „hotărâre judecătorească rămasă definitivă în baza art. 109 din Legea nr. 268/2009 privind Codul penal“ din cuprinsul art. 15 din lege.
    52. De asemenea, cu privire la dispoziţiile art. 14 din lege, Curtea observă că, deşi ipoteza de incidenţă a normei vizează „pacienţii care nu pot fi transportaţi din motive medicale la instanţele de judecată“, textul de lege menţionează doar tribunalul şi judecătoria, nu şi celelalte instanţe în faţa cărora pacientul trebuie transportat. Or, în condiţiile în care luarea, menţinerea, înlocuirea şi încetarea măsurilor de siguranţă pot fi dispuse de instanţele judecătoreşti de toate gradele, limitarea prevăzută de lege lipseşte de previzibilitate textul şi determină incertitudine în aplicarea acestuia. Mai mult, de vreme ce dispoziţiile legale vorbesc despre „procesele în care sunt […] citaţi ca martori ori petenţi“, rezultă că pacientul faţă de care s-a dispus măsura de siguranţă poate avea calitatea de participant în alte procese decât cel în care a fost inculpat şi s-a dispus măsura, desfăşurate în faţa oricărei instanţe, inclusiv civile, şi nu numai în faţa judecătoriilor şi tribunalelor.
    53. O situaţie inedită sub aspectul seriozităţii modului de legiferare o constituie dispoziţiile art. 3 lit. d) care, deşi în partea introductivă prevăd că „în sensul prezentei legi, expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii“, iar la lit. d) fac referire la „internarea nevoluntară“, omit să stabilească semnificaţia expresiei.
    54. Cu privire la criticile referitoare la introducerea, prin legea criticată, a unor dispoziţii considerate de autorul sesizării ca fiind în contradicţie cu cele ale Codului de procedură penală, de natură a crea paralelisme legislative, Curtea reţine că una dintre aceste dispoziţii este cea cuprinsă în art. 1 alin. (1) din lege. Potrivit legii, „pacientul este internat ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti rămasă definitivă chiar dacă este aplicată provizoriu, prin care este încadrat în art. 110 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, urmând ca Judecătoria pe raza căreia se află spitalul să verifice măsura de siguranţă a internării până la un an de la momentul internării, pacientul sau reprezentantul legal al acestuia, precum şi spitalul pot iniţia, de asemenea, verificarea menţinerii măsurii internării obligatorii“. Dincolo de lipsa de rigoare juridică a textului care prevede că judecătoria pe raza căreia se află spitalul urmează „să verifice măsura de siguranţă a internării până la un an de la momentul internării“ şi de lipsa de fluenţă şi de stil a frazei care prezintă două idei diferite: „pacientul este internat ca urmare a […]“, respectiv „pacientul sau reprezentantul legal al acestuia, precum şi spitalul pot iniţia, de asemenea, verificarea [...]“, fără a marca distincţia dintre ele, Curtea constată că norma prevede posibilitatea pacientului, a reprezentantului legal al acestuia sau a spitalului de a iniţia verificarea menţinerii măsurii internării obligatorii.
    55. Concomitent, prevederile art. 570 alin. (4) din Codul de procedură penală stabilesc că „Unitatea sanitară la care s-a făcut internarea are obligaţia, în cazul în care consideră că internarea nu mai este necesară, să încunoştinţeze judecătoria în a cărei circumscripţie se găseşte unitatea sanitară“, iar dispoziţiile art. 571 alin. (3) teza întâi din acelaşi cod prevăd că „Încetarea sau înlocuirea măsurii internării poate fi cerută şi de persoana internată sau de procuror“. Aşadar, norma procesual penală în vigoare recunoaşte dreptul persoanei internate şi al procurorului, precum şi obligaţia unităţii sanitare la care s-a făcut internarea de a solicita încetarea sau înlocuirea măsurii internării.
    56. Odată cu intrarea în vigoare a noilor dispoziţii, măsurile procesuale amintite pot fi solicitate de subiecţi de drept diferiţi: de reprezentantul legal al pacientului, în cazul Legii privind măsurile de siguranţă cu caracter medical şi statutul spitalelor de psihiatrie şi pentru măsuri de siguranţă, respectiv de procuror, în cazul Codului de procedură penală. Într-o atare situaţie, paralelismul legislativ creat este de natură a genera confuzie cu privire la persoanele care pot învesti instanţa de judecată cu cererea de încetare sau de înlocuire a măsurii internării, împrejurare care contravine principiului legalităţii stabilit de art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    57. Referitor la dispoziţiile art. 4 din legea criticată care prevăd „categoria de pacienţi care se internează în mod obligatoriu într-un spital de psihiatrie şi pentru măsuri de siguranţă [...] cu excepţia pacienţilor cu întârziere în dezvoltarea mintală care vor fi îngrijiţi în centre de reabilitare şi recuperare neuropsihiatrice aflate în subordinea Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, precum şi a pacienţilor cu demenţă în diverse stadii care vor fi îngrijiţi în compartimente de specialitate în spitale de psihiatrie generală“, Curtea reţine că norma este constituită pe structura regulă-excepţie. Astfel, regula este aceea a internării obligatorii într-un spital de psihiatrie şi pentru măsuri de siguranţă a tuturor persoanele cu tulburări psihice încadrate, chiar şi cu caracter provizoriu, în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive, conform art. 110 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal. Excepţia este reprezentată de pacienţii cu întârziere în dezvoltarea mintală şi de pacienţii cu demenţă în diverse stadii, care vor fi îngrijiţi în centre de reabilitare şi recuperare neuropsihiatrice aflate în subordinea Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, respectiv în compartimente de specialitate în spitale de psihiatrie generală. Reglementarea derogatorie se întemeiază pe specificitatea acestor boli, care necesită un cadru instituţional adecvat, cadre medicale specializate, deci o îngrijire care să pună accent pe retardul în dezvoltarea mintală sau pe demenţa în diversele ei stadii.
    58. Dispoziţiile Codului de procedură penală prevăd, fără a face distincţie între diferitele boli mintale, că internarea se face într-o unitate specializată de asistenţă medicală. Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii nu defineşte noţiunea de „unitate specializată de asistenţă medicală“, ci doar pe cea de „unitate de specialitate“, care, potrivit art. 48 alin. (1) lit. d), este o structură din cadrul sistemului de sănătate publică cu atribuţii în implementarea programelor naţionale de sănătate. Potrivit dispoziţiilor legale, asistenţa medicală se asigură în spitalele orăşeneşti, municipale, judeţene şi regionale şi ale municipiului Bucureşti, precum şi ale ministerelor şi ale instituţiilor publice cu reţele sanitare proprii.
    59. Prin urmare, odată cu intrarea în vigoare a noilor dispoziţii, internarea pacienţilor se va face în spitale de psihiatrie şi pentru măsuri de siguranţă, a pacienţilor cu demenţă în diverse stadii se va face în compartimente de specialitate în spitale de psihiatrie generală, iar în cazul celor cu întârziere în dezvoltarea mintală, internarea se va face în centre de reabilitare şi recuperare neuropsihiatrice aflate în subordinea Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale. Norma legală instituie o derogare de la prevederile Codului de procedură penală şi este supusă regulii de interpretare a normei speciale, respectiv strictă şi limitativă interpretare, astfel că nu se poate reţine existenţa unui paralelism juridic între cele două reglementări. Însă, aşa cum s-a arătat anterior, legea intenţionează, după cum reiese şi din titlul său, să reglementeze ambele măsuri de siguranţă, astfel că ar trebui să stabilească clar şi unităţile sanitare în supravegherea cărora se aduce la îndeplinire măsura obligării la tratament medical.
    60. În ceea ce priveşte critica referitoare la reglementarea colaborării între diferitele instituţii cu competenţe în domeniul managementului pacienţilor supuşi unei măsuri de siguranţă prin trimitere la acte subsecvente legii, protocoale de colaborare, Curtea apreciază că aceasta este neîntemeiată, întrucât argumentele şi raţionamentul juridic care au stat la baza Deciziei nr. 26 din 16 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 12 martie 2019, prin care Curtea a constatat că încheierea între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii a unor protocoale de colaborare a produs o încălcare a dispoziţiilor legale referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, nu sunt aplicabile în cazul supus analizei prezente. Invocarea acestei decizii, ca precedent judiciar, demonstrează confuzia în care se află autorul criticilor formulate cu privire la natura şi rolul documentelor în baza cărora diferitele instituţii ale statului colaborează în îndeplinirea competenţelor legale. Curtea nu a constatat neconstituţionalitatea de plano a oricărui protocol de colaborare, ci doar a acelora care contravin ordinii constituţionale, completând sau încălcând cadrul normativ existent. Posibilitatea legiuitorului primar de a delega autorităţilor cu atribuţii partajate în activitatea de aplicare a legii competenţa de a adopta acte normative de reglementare secundară în baza cărora să desfăşoare activităţile comune nu impietează asupra principiului statului de drept, al securităţii raporturilor juridice şi nici asupra modului de exercitare a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, atât timp cât actele subsecvente legii respectă cadrul legal existent.
    61. Cu privire la celelalte critici formulate, inclusiv cele referitoare la lipsa unor norme tranzitorii, Curtea reţine că acestea vizează aspecte de interpretare şi aplicare a legii şi, chiar dacă sub aspectul respectării normelor de tehnică legislativă dispoziţiile legale sunt perfectibile, acestea nu pot fi calificate ca veritabile vicii de neconstituţionalitate. Curtea constată însă că legiuitorul a ignorat Avizul nr. 157 din 5 martie 2020 în care Consiliul Legislativ, avizând favorabil propunerea legislativă, a formulat nu mai puţin de 31 de observaţii şi propuneri, prin care recomanda legiuitorului îmbunătăţirea actului normativ sub aspectul respectării normelor de tehnică legislativă, precum şi al clarităţii, fluenţei şi coerenţei conţinutului normativ al legii aflate în procedura de adoptare.
    62. În concluzie, având în vedere toate argumentele prezentate, precum şi omisiunea legiuitorului de a reglementa în cadrul legii privind măsurile de siguranţă cu caracter medical una dintre cele două măsuri prevăzute de legislaţia penală în vigoare, respectiv tratamentul medical obligatoriu, omisiune care afectează actul normativ în integralitatea lui, Curtea constată că Legea privind măsurile de siguranţă cu caracter medical şi statutul spitalelor de psihiatrie şi pentru măsuri de siguranţă este neconstituţională, în ansamblul ei.
    63. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Guvernul României şi constată că Legea privind măsurile de siguranţă cu caracter medical şi statutul spitalelor de psihiatrie şi pentru măsuri de siguranţă este neconstituţională, în ansamblul ei.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 23 septembrie 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent-şef,
                    Mihaela Senia Costinescu


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016