Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 616 din 22 septembrie 2020  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. (1) lit. c) şi ale art. 93 alin. (3) din Codul penal     Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 616 din 22 septembrie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. (1) lit. c) şi ale art. 93 alin. (3) din Codul penal

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 1130 din 24 noiembrie 2020

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. (1) lit. c) şi ale art. 93 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea în Dosarul nr. 8.644/271/2017 al Judecătoriei Oradea - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.090D/2018.
    2. La apelul nominal lipseşte partea Aliev Ali Ademov. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că partea Aliev Ali Ademov a fost citată la domiciliul din Bulgaria, confirmarea de primire a citaţiei fiind returnată la dosar cu menţiunea „nerevendicată“. Totodată, precizează că partea a fost citată şi prin publicitate, afişându-se citaţia la uşa Curţii Constituţionale, precum şi pe portalul acesteia. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate şi menţinerea jurisprudenţei în materie.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    4. Prin Încheierea din 27 noiembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 8.644/271/2017, Judecătoria Oradea - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. (1) lit. c) şi ale art. 93 alin. (3) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea într-o cauză penală.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul susţine că, condiţia acordului manifestat de inculpat pentru prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, prevăzută de art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, este stabilită de legiuitor pentru a respecta dispoziţiile art. 42 din Constituţie - interzicerea muncii forţate, întrucât instanţa este obligată, în cazul în care dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, să dispună obligarea inculpatului la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, conform art. 93 alin. (3) din Codul penal. Reţine că, potrivit art. 23 alin. (12) din Constituţie, nicio pedeapsă nu poate fi aplicată sau stabilită decât în condiţiile şi în temeiul legii. Astfel, în condiţiile în care, pentru atingerea scopului pedepsei penale prin raportare la criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute la art. 74 din Codul penal, precum şi având în vedere condiţiile prevăzute de art. 91 din Codul penal - cu excepţia manifestării acordului pentru prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii - nu se impune executarea în regim de detenţie a pedepsei, consideră că, prin prevederile art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal se încalcă dreptul la libertate. Reţine că, în cauză, inculpatul nu a fost vreodată întrebat expres cu privire la acest aspect şi nici nu a refuzat să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii. De asemenea, inculpatul este cetăţean bulgar, iar toate actele de procedură efectuate în cauză la adresa indicată de acesta s-au întors la dosar cu menţiunea „non reclame“. Prezumă că inculpatul locuieşte în Suedia, iar stabilirea reşedinţei sale, unde locuieşte efectiv, este imposibil de aflat. Arată că, întrucât inculpatul a fost audiat în calitate de suspect şi de inculpat în cursul urmăririi penale, în eventualitatea unei condamnări cu executare în regim de detenţie nu va fi admisibilă calea extraordinară de atac a redeschiderii procesului penal. Susţine, totodată, că prevederile criticate încalcă şi dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie, existând o situaţie de inechitate între inculpaţii care participă la judecata cauzei şi sunt întrebaţi, în mod expres, dacă sunt de acord să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii şi cei care sunt judecaţi în lipsă, chiar cu respectarea art. 364 alin. (2) din Codul de procedură penală. În esenţă, susţine că aplicarea unei pedepse cu închisoarea cu executare în regim de detenţie - doar pentru inexistenţa acordului pentru prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii - este inechitabilă în condiţiile în care sunt îndeplinite toate celelalte condiţii prevăzute de art. 91 din Codul penal şi practica instanţelor judecătoreşti, în cazuri similare, este de aplicare a pedepsei închisorii orientate spre minimul special cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.
    6. Judecătoria Oradea - Secţia penală formulează concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate pentru aceleaşi motive arătate de procuror, apreciind că există o disproporţie între încălcarea dreptului la libertate al inculpatului şi dreptul de a nu fi supus la muncă neremunerată în folosul comunităţii împotriva voinţei sale, dreptul la libertate fiind un drept fundamental.
    7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
    8. Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, întrucât în cauză este supusă examinării Curţii o problemă de interpretare şi aplicare a textelor legale criticate, iar nu o problemă de constituţionalitate a acestora. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională, exercitând controlul de constituţionalitate, nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra înţelesului său contrar Constituţiei. Interpretarea legii este atributul suveran al instanţei de judecată, iar controlul acestei interpretări se realizează prin exercitarea căilor de atac.
    9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 91 alin. (1) lit. c) şi ale art. 93 alin. (3) din Codul penal, având următorul conţinut:
    - Art. 91 alin. (1) lit. c): „(1) Instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt întrunite următoarele condiţii: [...] c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii;“;
    – Art. 93 alin. (3): „Pe parcursul termenului de supraveghere, condamnatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă cuprinsă între 60 şi 120 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă. Numărul zilnic de ore se stabileşte prin legea de executare a pedepselor.“

    12. Autorul excepţiei susţine că normele penale criticate contravin dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi ale art. 23 alin. (12) şi (13) din Constituţie.
    13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, fiind examinate critici similare celor formulate în prezenta cauză. Astfel, prin Decizia nr. 666 din 30 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 19 aprilie 2019, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, reţinând în considerentele acesteia, la paragrafele 17-41, cele ce urmează.
    14. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere constituie un mijloc de individualizare judiciară a executării pedepsei, aplicat de instanţa de judecată prin însăşi hotărârea de condamnare. Această măsură de individualizare judiciară presupune suspendarea executării pedepsei închisorii pe durata unui termen de supraveghere, pe parcursul căruia persoana condamnată este supusă unui ansamblu de măsuri de supraveghere speciale şi cerinţei de a respecta anumite obligaţii, stabilite de instanţa de judecată în baza legii. Aplicarea acestei instituţii de drept penal este facultativă, fiind la latitudinea instanţei să o dispună, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege. Cu privire la condiţiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere, reglementate în art. 91 din Codul penal, Curtea a observat că acestea sunt condiţii pozitive [art. 91 alin. (1) din Codul penal] şi condiţii negative [art. 91 alin. (3) din Codul penal].
    15. Condiţiile pozitive sunt cele prevăzute de art. 91 alin. (1) din Codul penal: a) pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracţiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani; b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii; d) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă şi, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracţiuni, însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.
    16. Aşadar, în legătură cu persoana infractorului, condiţiile în care instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere vizează activitatea infracţională trecută, precum şi infracţiunea a cărei suspendare a executării urmează a fi dispusă de instanţa de judecată, totodată, o condiţie specială fiind aceea a manifestării acordului infractorului în faţa instanţei de judecată de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii. Curtea a constatat însă că instituirea acestei din urmă condiţii în vederea dispunerii suspendării executării pedepsei sub supraveghere este determinată de introducerea unei noi obligaţii a condamnatului pe durata termenului de supraveghere, respectiv a obligaţiei de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în condiţiile art. 93 alin. (3) din Codul penal.
    17. În aceste condiţii, Curtea a constatat că manifestarea de către infractor a acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii constituie o condiţie esenţială pentru executarea obligaţiei reglementate în art. 93 alin. (3) din Codul penal, în acord cu dispoziţiile art. 42 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit cărora „munca forţată este interzisă“, având în vedere că art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituţie statuează că „Nu constituie muncă forţată: [...] b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată; [...]“, acestea din urmă fiind singurele excepţii admise de legiuitorul constituant, cu relevanţă în domeniul penal. De altfel, Curtea a constatat că, în situaţia premisă reglementată la art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, persoana condamnată nu se află în detenţie, nefiind privată de libertate, astfel că munca neremunerată în folosul comunităţii nu este prestată în perioada de detenţie. Prin urmare, situaţia de excepţie referitoare la munca prestată în perioada de detenţie nu este incidentă în cauză.
    18. De asemenea, Curtea a reţinut că noţiunea de „libertate condiţionată“ folosită în art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituţie este sinonimă cu cea de „liberare condiţionată“ cuprinsă în art. 99-106 din Codul penal. Prin urmare, munca neremunerată a unei persoane condamnate nu poate fi considerată ca fiind forţată în termenul de supraveghere stabilit ca urmare a dispunerii liberării condiţionate. Situaţia premisă reglementată la art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal nu vizează însă liberarea condiţionată, ci dispunerea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, astfel încât situaţia de excepţie referitoare la munca prestată în perioada de libertate condiţionată nu este incidentă în cauză. Prin urmare, Curtea a constatat că, în ipoteza dispunerii suspendării executării pedepsei sub supraveghere, orice muncă neremunerată în folosul comunităţii trebuie să fie calificată ca fiind forţată, în lipsa consimţământului infractorului.
    19. Totodată, Curtea a reţinut că, similar dispoziţiilor constituţionale precitate, art. 4 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale stabileşte că „Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie“, paragraful 3 lit. a) al articolului menţionat statuând că „Nu se consideră «muncă forţată sau obligatorie» în sensul prezentului articol: a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de articolul 5 din prezenta Convenţie sau pe durata libertăţii condiţionate; [...]“. Dispoziţiile art. 4 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu reprezintă excepţii de la interdicţia impusă prin paragraful 2 al aceluiaşi articol ori limitări ale exerciţiului dreptului garantat de art. 4 paragraful 2 din Convenţie de a nu fi supus la muncă forţată ori obligatorie, ci delimitează conţinutul acestui drept. Aşadar, Curtea a reţinut că, potrivit art. 4 paragraful 3 lit. a) din Convenţie, numai munca impusă în mod normal unei persoane aflate în detenţie, adică în condiţiile prevăzute de art. 5 din Convenţie sau în timpul cât se află în libertate condiţionată, nu este considerată muncă forţată sau obligatorie.
    20. Totodată, instanţa de control constituţional a observat că, în jurisprudenţa sa, respectiv Hotărârile din 7 iulie 2011 şi din 9 februarie 2016, pronunţate în cauzele Stummer împotriva Austriei, paragrafele 116-119, respectiv Meier împotriva Elveţiei, paragrafele 62-65, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că „art. 4 consacră una din valorile fundamentale ale societăţilor democratice. Primul său alineat nu prevede restricţii, fiind astfel în contrast cu majoritatea clauzelor normative ale Convenţiei şi ale Protocoalelor nr. 1 şi nr. 4 şi, potrivit art. 15 paragraful 2 din Convenţie, nu admite nicio derogare, chiar şi în caz de pericol public care ameninţă viaţa naţiunii (Hotărârea din 26 iulie 2005, pronunţată în Cauza Siliadin împotriva Franţei şi Hotărârea din 7 ianuarie 2010, pronunţată în Cauza Rantsev împotriva Ciprului şi Rusiei, paragraful 283). Art. 4 paragraful 2 din Convenţie interzice «munca forţată sau obligatorie». Pentru a interpreta această dispoziţie, instanţa de la Strasbourg a luat în considerare în cauzele anterioare convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii relevante, care sunt obligatorii în aproape toate statele membre ale Consiliului Europei, în special Convenţia nr. 9 din 1930 privind munca forţată (Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunţată în Cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, paragraful 32, şi Hotărârea din 26 iulie 2005, pronunţată în Cauza Siliadin împotriva Franţei, paragraful 115). Instanţa de la Strasbourg a constatat în cauzele amintite că exista o asemănare izbitoare, care nu era întâmplătoare, între art. 4 paragraful 3 din Convenţie şi art. 2 paragraful 2 din Convenţia nr. 29 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii. Primul alineat al acestei ultime dispoziţii prevede că, «în sensul» Convenţiei nr. 29, expresia «muncă forţată sau obligatorie» desemnează «orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub ameninţarea unei pedepse oarecare şi pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie» (Hotărârea din 26 iulie 2005, pronunţată în Cauza Siliadin împotriva Franţei, paragraful 116). Instanţa europeană a considerat că această definiţie ar putea constitui un punct de plecare pentru interpretarea art. 4 din Convenţie, adăugând că este important să nu se piardă din vedere nici caracteristicile particulare ale acestuia, nici caracterul său de instrument viu, care trebuie interpretat «în lumina condiţiilor de viaţă actuale şi a concepţiilor predominante în zilele noastre în statele democratice» (Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunţată în Cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, paragraful 32). S-a reţinut structura specifică a art. 4 din Convenţie, al cărui alineat 3 nu are scopul de a «limita» exercitarea dreptului garantat de alin. 2, ci de a «delimita» însuşi conţinutul acestui drept, deoarece formează un întreg împreună cu alin. 2 şi indică ceea ce nu se consideră a reprezenta «muncă forţată sau obligatorie». Astfel, s-a reţinut că alin. 3 contribuie la interpretarea alin. 2. Cele patru alineate, dincolo de diversitatea lor, sunt fundamentate pe ideile majore de interes general, de solidaritate socială şi de normalitate (Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunţată în Cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, paragraful 38, Hotărârea din 18 iulie 1994, pronunţată în Cauza Karlheinz Schmidt împotriva Germaniei, paragraful 22, şi Hotărârea din 20 iunie 2006, pronunţată în Cauza Zarb Adami împotriva Maltei, paragraful 44)“.
    21. În acelaşi fel, instanţa de control constituţional a constatat că dispoziţiile art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974, prevăd că „Nimeni nu va putea fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie“, art. 8 paragraful 3 lit. c) pct. (i) stabilind că, „c) nu se consideră «muncă forţată sau obligatorie» în sensul prezentului paragraf: (i) orice muncă sau serviciu, neindicate în alineatul b), cerute în mod normal unui individ deţinut în virtutea unei decizii legale a justiţiei sau eliberat condiţionat în urma unei asemenea decizii“.
    22. De asemenea, „munca forţată sau obligatorie“, potrivit art. 2 paragraful 1 din Convenţia nr. 29/1930 privind munca forţată sau obligatorie, adoptată de Organizaţia Internaţională a Muncii, ratificată prin Decretul nr. 213/1957, publicat în Buletinul Oficial nr. 4 din 18 ianuarie 1958, „va însemna orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub ameninţarea unei pedepse oarecare, şi pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie“, totodată, „termenul «muncă forţată sau obligatorie» nu va cuprinde, în sensul prezentei convenţii: c) orice muncă sau serviciu pretins unui individ ca urmare a unei condamnări pronunţate printr-o hotărâre judecătorească, cu condiţia ca această muncă sau serviciu să fie executat sub supravegherea şi controlul autorităţilor publice şi ca numitul individ să nu fie cedat sau pus la dispoziţia unor particulari, societăţi sau unor persoane morale private.“ [art. 2 paragraful 2 lit. c) din Convenţia nr. 29/1930].
    23. În aceste condiţii, Curtea Constituţională a constatat că norma penală criticată, potrivit căreia instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere numai dacă, printre alte condiţii, infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, este conformă cu dispoziţiile constituţionale şi din actele internaţionale precitate. Cu alte cuvinte, obligarea infractorului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, fără acordul acestuia, pe perioada de supraveghere, este contrară dispoziţiilor art. 42 alin. (1) din Constituţia României, art. 4 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 8 paragraful 3 lit. a)din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi art. 2 paragraful 1 din Convenţia nr. 29/1930 privind munca forţată sau obligatorie, atât timp cât munca prestată cu ocazia suspendării executării pedepsei sub supraveghere nu se încadrează în cele două ipoteze reglementate expres în art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituţia României, art. 4 paragraful 3 lit. a) din Convenţie, art. 8 paragraful 3 lit. c) pct. (i) din Pact şi art. 2 paragraful 2 lit. c) din Convenţia nr. 29/1930, respectiv munca unei persoane condamnate prestată în perioada de detenţie sau de liberare condiţionată (în acelaşi sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, paragrafele 317-321).
    24. Totodată, în temeiul unui studiu de drept comparat, Curtea a observat că în numeroase state europene efectuarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, respectiv efectuarea unei „munci de interes general“ - în situaţia suspendării executării pedepsei sub supraveghere, a suspendării condiţionate a executării pedepsei, a suspendării procesului cu punerea sub probaţiune, a substituirii/înlocuirii pedepsei amenzii sau închisorii ori ca pedeapsă principală sau complementară - se dispune de către instanţă doar cu consimţământul condamnatului/infractorului.
    25. Curtea a reţinut că reglementarea condiţiilor suspendării executării pedepsei sub supraveghere intră în atribuţiile organului legiuitor, Parlamentul, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. Aşa fiind, Curtea a constatat că, prin reglementarea condiţiilor prevăzute în art. 91 alin. (1) din Codul penal, în care instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, inclusiv aceea a manifestării de către infractor a acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere. Condiţionarea dispunerii de către instanţă a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, prin norma penală criticată, reprezintă o opţiune de politică legislativă ce nu poate fi considerată ca neconstituţională, neaducând atingere vreunei prevederi din Constituţie, mai mult norma criticată fiind în acord cu dispoziţiile art. 42 alin. (1) din Legea fundamentală.
    26. În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, Curtea a reţinut că, prin condiţionarea prin lege a aplicării suspendării executării pedepsei sub supraveghere, nu se aduce atingere egalităţii în drepturi a cetăţenilor. Drepturile fundamentale reprezintă o constantă a personalităţii cetăţeanului, o şansă egală acordată fiecărui individ şi, din această cauză, principiul egalităţii cuprinde egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, iar nu egalitatea de tratament juridic aplicat unei categorii de cetăţeni în comparaţie cu alta. Cu alte cuvinte, textul constituţional invocat vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. Or, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu reprezintă un drept al persoanei, ci doar o măsură de individualizare a executării pedepsei.
    27. Totodată, Curtea nu a reţinut susţinerile autoarei potrivit cărora norma penală criticată aduce atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 53 alin. (2) privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi prin raportare la art. 23 referitor la libertatea individuală. În acest sens, Curtea a constatat că libertatea individuală nu are caracter absolut, fiind necesar a se exercita între coordonatele stabilite de ordinea de drept, aşa încât încălcarea regulilor care compun ordinea de drept autorizează legiuitorul să reglementeze, în funcţie de gravitatea comportamentului infracţional, norme penale care vizează direct libertatea persoanei. Aceste dispoziţii penale însă trebuie să fie strict delimitate şi condiţionate, astfel încât libertatea individuală să fie respectată. Or, Curtea a constatat că norma penală criticată permite o individualizare judiciară a executării pedepsei „în condiţiile şi în temeiul legii“, potrivit art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, ce excedează sferei de reglementare a art. 53 din Constituţie. Aşadar, reglementarea unor condiţii în dispunerea de către instanţă a suspendării executării pedepsei sub supraveghere priveşte restrângerea aplicării acestei măsuri impusă de necesitatea realizării unei politici penale mai ferme, iar nu restrângerea ce are ca obiect exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi cetăţeneşti, astfel cum prevede art. 53 din Legea fundamentală.
    28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea în Dosarul nr. 8.644/271/2017 al Judecătoriei Oradea - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 91 alin. (1) lit. c) şi ale art. 93 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Judecătoriei Oradea - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 22 septembrie 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Mihaela Ionescu

    ----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016