Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA  nr. 601 din 16 iulie 2020  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 164 alin. (1) din Codul civil     Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 601 din 16 iulie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 164 alin. (1) din Codul civil

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 88 din 27 ianuarie 2021

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Andreea Costin │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 164 alin. (1) din Codul civil, excepţie ridicată de Alexandru Ştefan Francisc Nabosny, prin reprezentant convenţional avocat Constantin Cojocariu, în Dosarul nr. 2.244/277/2014 al Tribunalului Buzău - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 695D/2017.
    2. Termenul de judecată a fost fixat pentru data de 17 octombrie 2019, când, având în vedere neregularitatea constatată în îndeplinirea procedurii de citare, Curtea, în temeiul art. 153 alin. (2) şi art. 155 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură civilă coroborate cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat judecarea cauzei pentru data de 21 noiembrie 2019. La această dată, au avut loc dezbaterile în şedinţă publică în prezenţa autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prin tutore, domnul Virgil Gheorghe Bălan din cadrul Centrului de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihică Uverturii din Bucureşti, numit prin încheierea Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti pronunţată în Dosarul nr. 11.046/303/2019 la data de 22 august 2019, şi a domnului avocat Constantin Cojocariu, din cadrul Baroului Iaşi, reprezentantul convenţional al autorului excepţiei de neconstituţionalitate în cadrul procedurii de punere sub interdicţie judecătorească desfăşurată în faţa Tribunalului Buzău - Secţia I civilă, cu împuternicire din data de 3 aprilie 2017 depusă la dosar, precum şi cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, în temeiul art. 58 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 şi al art. 56 alin. (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, Curtea a dispus redeschiderea dezbaterilor şi repunerea pe rol a cauzei pentru data de 21 ianuarie 2020. La această dată, au avut loc dezbaterile în şedinţă publică în prezenţa domnului avocat Constantin Cojocariu şi cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru data de 4 februarie 2020, dată la care, pentru acelaşi motiv, a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru data de 18 martie 2020. Termenul de pronunţare a fost preschimbat de Curte, în mod succesiv, pentru datele de 7 aprilie 2020, 7 mai 2020 şi 2 iunie 2020. La această din urmă dată, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru data de 9 iulie 2020, când, constatând că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri potrivit art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, Curtea, în temeiul art. 57 din Legea nr. 47/1992 şi al art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru data de 16 iulie 2020, dată la care a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    3. Prin Încheierea din 6 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 2.244/277/2014, Tribunalul Buzău - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 164 alin. (1) din Codul civil, excepţie ridicată de Alexandru Ştefan Francisc Nabosny, prin reprezentant convenţional avocat Constantin Cojocariu, într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului formulat împotriva unei sentinţe civile prin care s-a admis cererea de punere sub interdicţie.
    4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că instituţia punerii sub interdicţie operează o distincţie dihotomică între persoanele cu discernământ şi cele fără discernământ, respingând implicit posibilitatea ca discernământul adultului să fie parţial abolit/diminuat. Astfel, dispoziţia legală criticată nu permite individualizarea măsurii în funcţie de nevoile reale ale persoanei. Se mai arată că regimul juridic al punerii sub interdicţie nu conţine nicio măsură care să susţină persoana în procesul de luare a deciziilor.
    5. Art. 164 alin. (1) din Codul civil mai este criticat şi sub aspectul clarităţii normei, arătându-se, în acest sens că sintagmele „a se îngriji“ şi „interese“ din cuprinsul său nu sunt definite, fiind insuficient de clar care este pragul de la care apare lipsa de discernământ şi ce categorie de decizii atrage punerea sub interdicţie.
    6. Astfel, instituţia punerii sub interdicţie reprezintă o ingerinţă disproporţionată şi nejustificată în drepturile fundamentale ale persoanei şi anulează orice posibilitate de reintegrare în societate.
    7. Totodată, se mai susţine faptul că procedura punerii sub interdicţie încalcă flagrant Convenţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi. În acest sens se arată că procedura punerii sub interdicţie reprezintă un regim juridic de „substituţie“, întrucât nu permite „tutela parţială“, fiind astfel contrar Convenţiei privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, care prevede la art. 12 paragraful 2 dreptul persoanelor cu dizabilităţi la recunoaşterea capacităţii juridice în condiţii egale cu ceilalţi, în toate domeniile vieţii. Se mai arată că sensul art. 12 din Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi a fost clarificat de Comitetul pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi în Comentariul general nr. 1, unde s-a făcut distincţia între noţiunea de „capacitate juridică“, ce conferă individului calitatea de subiect de drept şi care nu poate fi îngrădită sub nicio formă, şi cea de „capacitate mintală“ care reprezintă aptitudinile cognitive şi abilităţile de luare a deciziilor individuale şi poate varia de la o persoană la alta în funcţie de mediu, educaţie, dizabilitate sau alţi factori. Mai mult, art. 12 interzice regimurile juridice de „substituţie“, prin care abilitatea de a lua decizii în numele unei persoane cu dizabilităţi este transferată asupra unui terţ-tutore, impunând înlocuirea lor cu regimuri de suport, în care persoanele cu dizabilităţi sunt ajutate să ia decizii independent.
    8. În continuare se invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a subliniat că existenţa unei boli mintale în sine, chiar dacă este gravă, nu poate justifica punerea sub interdicţie, precum şi gravitatea procedurii de punere sub interdicţie, care privează persoana în cauză de capacitatea de a acţiona independent în toate domeniile vieţii, ridicând probleme în special din perspectiva dreptului la respect pentru viaţa privată. Totodată, se mai arată că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat explicit sistemele de drept binare, similare celui din România, construite pe distincţia exclusivă între persoanele cu discernământ plenar, care se bucură de capacitatea de exerciţiu deplină, şi cele cu discernământ complet abolit, care pierd capacitatea de exerciţiu în totalitate, sisteme care nu furnizează soluţii adaptate persoanelor cu discernământ diminuat. În acest sens, se menţionează, spre exemplu, Hotărârea din 27 iunie 2008, pronunţată în Cauza Shtukaturov împotriva Rusiei, sau Hotărârea din 31 august 2016, pronunţată în Cauza A.N. împotriva Lituaniei.
    9. Tribunalul Buzău - Secţia I civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată, în esenţă, că pentru ca o persoană să fie pusă sub interdicţie judecătorească trebuie să fie întrunite trei condiţii de fond, respectiv lipsa de discernământ a persoanei, cauza lipsei discernământului să fie alienaţia ori debilitatea mintală de care suferă persoana şi lipsa discernământului să nu îi permită persoanei să se îngrijească de interesele sale. Admisibilitatea unei cereri de punere sub interdicţie este condiţionată de o stare de tulburare mentală cu caracter general şi permanent, motiv pentru care raportul de expertiză întocmit în cauză are ca obiectiv concluzionarea asupra lipsei totale sau parţiale de discernământ. Este atributul instanţei judecătoreşti să aprecieze asupra admisibilităţii unei cereri de punere sub interdicţie raportat la ireversibilitatea diagnosticului şi la limitarea totală sau parţială a capacităţii de exerciţiu a unei persoane cu tulburări psihice. În concluzie, se apreciază că dispoziţiile art. 164 din Codul civil sunt aplicabile, în vederea ocrotirii, doar persoanelor care nu îşi pot conştientiza sau dirija în totalitate acţiunile.
    10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
    11. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că din analiza condiţiilor instituite de textul legal criticat rezultă că nu orice boală psihică justifică punerea sub interdicţie, ci doar alienaţia sau debilitatea mintală, care lipsesc bolnavul de discernământ ori i-l diminuează. Punerea sub interdicţie judecătorească este o măsură destinată să protejeze persoanele care se confruntă cu alterarea facultăţilor mintale ori cu inaptitudinea fizică în a-şi exprima voinţa, fiind menită să le ferească de eventualele abuzuri ale terţilor. De aceea, tocmai pentru evitarea comiterii unor abuzuri, art. 164 alin. (1) din Codul civil trebuie interpretat în mod restrictiv. În acest sens, se apreciază că procedura reglementată de art. 168 din Codul civil şi art. 936-943 din Codul de procedură civilă asigură, prin felul în care este reglementată, evitarea unor astfel de erori, iar pentru situaţiile în care cauzele ce au determinat punerea sub interdicţie au dispărut, există posibilitatea ridicării interdicţiei, în condiţiile art. 177 din Codul civil.
    12. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Se arată, în esenţă, că procedura de punere sub interdicţie este declanşată doar dacă din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale persoana care nu are discernământ nu se poate îngriji de interesele sale. Punerea sub interdicţie judecătorească nu constituie o sancţiune, ci are o evidentă finalitate de protecţie atât a persoanei fizice, care este astfel pusă la adăpost de consecinţele prejudiciabile ale propriilor sale acte, cât şi a societăţii, în ansamblu, ale cărei rânduieli ar putea fi grav perturbate prin menţinerea deplinului exerciţiu al dreptului unei asemenea persoane. În vederea acordării de suficiente garanţii care să prevină şi să anihileze eventualele abuzuri în această materie, legiuitorul a reglementat o procedură în care numai instanţa judecătorească are competenţa de a hotărî punerea alienatului sau debilului mintal sub interdicţie. Pe de altă parte, se arată că exercitarea oricărui drept şi valorificarea oricărei libertăţi nu pot avea loc în absenţa unei voinţe conştiente.
    13. Avocatul Poporului menţionează Decizia nr. 226 din 3 iunie 2003, prin care Curtea a reţinut că faţă de finalitatea punerii sub interdicţie, respectiv asigurarea protecţiei persoanei lipsite de discernământ, procedura reprezintă o măsură judecătorească de ocrotire, fiind departe de a încălca dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Constituţie privind obligaţia autorităţilor publice de a respecta şi ocroti viaţa intimă, familială şi privată a persoanei.
    14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    15. Curtea, prin Adresa nr. 10.004 din 3 decembrie 2019, în temeiul art. 76 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, a solicitat jurisprudenţă relevantă referitoare la admiterea/ respingerea cererilor de punere sub interdicţie judecătorească formulate în privinţa persoanelor majore, precum şi la soluţionarea cererilor formulate cu privire la ridicarea interdicţiei judecătoreşti. Curţile de apel au transmis documentele solicitate la dosarul cauzei.
    16. La dosar au fost depuse documente amicus curiae de către autorităţi administrative, asociaţii şi fundaţii care activează în domeniul drepturilor persoanelor cu dizabilităţi, prin care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, înscrisurile aflate la dosarul cauzei, susţinerile părţilor prezente, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu trimiterea prejudicială în interpretare formulată în şedinţele publice din data de 21 noiembrie 2019 şi, respectiv, 21 ianuarie 2020, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    17. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    18. Preliminar soluţionării prezentei cauze, Curtea reţine că la termenul din 21 noiembrie 2019 şi, respectiv, 21 ianuarie 2020 s-a formulat cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, respectiv art. 412 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 3 alin. (2) şi art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi suspendarea judecării cauzei naţionale până la hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, având ca obiect următoarele întrebări:
    "1. Este decăderea automată din dreptul la vot la alegerile pentru Parlamentul European a unei persoane suferind de o boală mintală, ca efect al punerii sale sub interdicţie pe motiv că «nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale» compatibilă cu art. 39 paragraful 2 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, având în vedere art. 12 din Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi?
2. Este decăderea automată din dreptul de încadrare în muncă a unei persoane suferind de o boală mintală, ca efect al punerii sub interdicţie pe motiv că «nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale» o formă de discriminare directă prohibită de art. 2 din Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă, având în vedere art. 12 din Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi?
3. În cazul unui răspuns negativ la întrebarea nr. 2, este decăderea automată din dreptul la încadrare în muncă a unei persoane suferind de o boală mintală, ca efect al punerii sub interdicţie pe motiv că «nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale» o formă de discriminare indirectă prohibită de art. 2 din Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă, având în vedere art. 12 din Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi?"

    19. Examinând cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Curtea reţine că textele la care aceasta se raportează sunt art. 39 paragraful 2 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art. 2 privind conceptul de discriminare din Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, seria L, nr. 303 din 2 decembrie 2000, transpusă în planul legislaţiei interne prin Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 din 7 martie 2014, şi art. 12 - Recunoaşterea egală în faţa legii din Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi.
    20. Condiţiile de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene au fost dezvoltate în jurisprudenţa constantă a acesteia. În acest sens, prin Hotărârea din 6 octombrie 1982, pronunţată în Cauza 283/81, SRL CILFIT şi Lanificio di Gavardo Spa, Curtea a statuat că art. 177 (devenit art. 267 din TFUE) „trebuie să fie interpretat în sensul că o instanţă naţională ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când se pune o problemă de drept comunitar în cauza dedusă judecăţii sale, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile; existenţa unei astfel de posibilităţi trebuie să fie evaluată în funcţie de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultăţile specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia şi de riscul divergenţelor de jurisprudenţă în cadrul Comunităţii“. De asemenea, prin Hotărârea din 9 septembrie 2015, pronunţată în Cauza C-160/14, Joao Filipe Ferreira da Silva e Brito şi alţii, paragraful 40, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că „revine exclusiv instanţei naţionale sarcina de a aprecia dacă aplicarea corectă a dreptului Uniunii se impune atât de evident încât nu permite nicio îndoială rezonabilă şi, în consecinţă, de a decide să se abţină să sesizeze Curtea cu o problemă de interpretare a dreptului Uniunii care a fost ridicată în faţa acesteia“ [a se vedea Decizia nr. 362 din 28 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 10 iulie 2019, paragraful 26].
    21. Având în vedere această jurisprudenţă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, revine Curţii Constituţionale competenţa de a aprecia dacă întrebările subsumate cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sunt relevante şi necesare cauzei a quo, în sensul de a stabili dacă decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene va conduce la constatarea constituţionalităţii sau neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 164 alin. (1) din Codul civil.
    22. Astfel, Curtea observă faptul că Uniunea Europeană a ratificat Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi prin Decizia Consiliului 2010/48/CE din 26 noiembrie 2009 privind încheierea de către Comunitatea Europeană a Convenţiei Naţiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu handicap, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 23 din 27 ianuarie 2010. Potrivit considerentului 7 din acest act „Atât Comunitatea, cât şi statele sale membre au competenţe în domeniile reglementate de Convenţia ONU. Prin urmare, Comunitatea şi statele membre ar trebui să devină părţi contractante, pentru a-şi îndeplini împreună obligaţiile stabilite prin Convenţia ONU şi pentru a-şi exercita împreună drepturile conferite de respectiva convenţie în situaţiile de competenţe mixte, într-un mod coerent.“
    23. Curtea reţine că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 164 alin. (1) din Codul civil vizează instituţia punerii sub interdicţie judecătorească, în sine, nefiind ridicată într-un litigiu referitor la încadrarea în muncă sau la dreptul de vot. Desigur, aceste drepturi prezintă o legătură indirectă cu dispoziţiile legale criticate, întrucât reglementează aspecte corelative instituirii măsurii de punere sub interdicţie judecătorească, însă Curtea reţine că pot fi analizate numai prin raportare la dispoziţiile legale corespunzătoare care dispun limitări ale acestor drepturi în legislaţia specifică în materie. În aceste condiţii, dat fiind faptul că nu există un litigiu de muncă sau alegeri pentru Parlamentul European care ar putea, eventual, să atragă o competenţă mixtă a Uniunii Europene şi a statelor membre, Curtea consideră că reglementarea de principiu a instituţiei punerii sub interdicţie judecătorească reprezintă o competenţă proprie a statului.
    24. Raportat la jurisprudenţa anterior menţionată, Curtea reţine că cererea de sesizarea a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu este necesară, întrucât întrebările preliminarii nu au nici relevanţă şi nici pertinenţă în cauza de faţă, astfel încât, în acest context, va respinge, ca neîntemeiată, cererea formulată.
    25. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 164 alin. (1) din Codul civil, care au următorul cuprins: „(1) Persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale, va fi pusă sub interdicţie judecătorească.“
    26. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) în componenta sa referitoare la calitatea legii, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 23 privind libertatea individuală, ale art. 26 privind viaţa intimă, familială şi privată, ale art. 37 privind dreptul de a fi ales, ale art. 41 privind munca şi protecţia socială a muncii, ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată, ale art. 48 privind familia, ale art. 50 privind protecţia persoanelor cu handicap. De asemenea se invocă dispoziţiile art. 8 privind dreptul la respect pentru viaţa privată şi ale art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 12 privind recunoaşterea egală în faţa legii din Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, ratificată prin Legea nr. 221/2010 pentru ratificarea Convenţiei privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, adoptată la New York de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 13 decembrie 2006, deschisă spre semnare la 30 martie 2007 şi semnată de România la 26 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 792 din 26 noiembrie 2010, ale art. 39 privind dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum şi ale art. 2 din Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă.
    27. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că instituţia punerii sub interdicţie judecătorească este reglementată, sub aspectul condiţiilor de fond, în Codul civil (art. 164-167), iar sub aspectul condiţiilor de procedură, în Codul de procedură civilă (art. 936-943), dispoziţii legale care reiau, în esenţă, vechile prevederi relevante în cauză din Codul familiei (art. 142-151), din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice şi din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.
    28. Art. 164 alin. (1) din Codul civil reglementează punerea sub interdicţie judecătorească a persoanei majore care nu mai are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale, care sunt definite, potrivit art. 211 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, ca fiind o boală psihică ori un handicap psihic ce determină incompetenţa psihică a persoanei de a acţiona critic şi predictiv privind consecinţele social-juridice care pot decurge din exercitarea drepturilor şi obligaţiilor civile. Pentru a putea fi dispusă punerea sub interdicţie judecătorească trebuie să existe o diagnosticare medicală proiectată în plan juridic a unei boli psihice ori a unui handicap psihic ce determină lipsa discernământului necesar îngrijirii de propriile interese. Deşi din punct de vedere medical debilitatea mintală reprezintă o formă uşoară a deficienţei mentale, din punct de vedere juridic înglobează toate formele acesteia, indiferent de gradul de incapacitate al persoanei.
    29. Punerea sub interdicţie judecătorească reprezintă o măsură de ocrotire a drepturilor şi a intereselor legitime, patrimoniale şi nepatrimoniale, ale persoanei fizice, instituită de instanţa judecătorească în urma evaluării posibilităţii persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile, condiţiile instituirii acestei măsuri fiind prevăzute strict şi limitativ prin dispoziţiile art. 164 alin. (1) din Codul civil. Aşadar, potrivit Codului civil, aceasta reprezintă o măsură de ocrotire stabilită în interesul persoanei, avându-se în vedere posibilitatea acesteia de a-şi îndeplini obligaţiile cu privire la sine şi la bunurile sale (art. 106 şi art. 104 din Codul civil).
    30. În consecinţă, având în vedere cele expuse, Curtea reţine că reglementarea analizată instituie un regim substitutiv, astfel că drepturile şi obligaţiile unei persoane puse sub interdicţie judecătorească vor fi exercitate de un reprezentant legal, indiferent de gradul de afectare a discernământului persoanei în cauză, în dauna unui regim de suport caracterizat printr-un mecanism de sprijin pe care statul să îl acorde în funcţie de gradul de afectare a discernământului. Din această perspectivă, Curtea urmează să analizeze dacă opţiunea necondiţionată pentru un asemenea regim substitutiv respectă exigenţele art. 50 din Constituţie şi art. 12 din Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi.
    31. Astfel, art. 50 din Constituţie consacră dreptul persoanelor cu dizabilităţi de a se bucura de o protecţie specială, sens în care statul trebuie să asigure realizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament ale dizabilităţii, în vederea asigurării participării efective a persoanelor cu dizabilităţi în viaţa comunităţii. Această normă constituţională impune în sarcina legiuitorului obligaţia pozitivă de a reglementa măsuri adecvate pentru ca persoanele cu dizabilităţi să îşi poate exercita drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, obligaţie de sprijin şi susţinere pentru a veni în ajutorul acestora (a se vedea în acest sens Decizia nr. 138 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 375 din 14 mai 2019, paragraful 60, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014, paragraful 21).
    32. Totodată, Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi are drept scop promovarea, protejarea şi asigurarea exercitării depline şi în condiţii de egalitate a tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului de către toate persoanele cu dizabilităţi (art. 1 din Convenţie) şi urmăreşte respectarea demnităţii inalienabile, a autonomiei individuale, inclusiv a libertăţii de a face propriile alegeri şi a independenţei persoanei [art. 3 lit. a) din Convenţie]. Art. 12 pct. 2 din Convenţie, astfel cum a fost interpretat de Comitetul pentru drepturile persoanelor cu dizabilităţi prin Comentariul general nr. 1/2014, precizează că toate persoanele cu dizabilităţi au dreptul la capacitate juridică completă. Capacitatea juridică este indispensabilă pentru exercitarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale. Aceasta dobândeşte o semnificaţie specială pentru persoanele cu dizabilităţi atunci când trebuie să ia decizii fundamentale privind sănătatea, educaţia şi munca lor. De asemenea, art. 12 pct. 2 din Convenţie recunoaşte faptul că persoanele cu dizabilităţi se bucură de capacitate juridică în condiţii de egalitate cu celelalte persoane, în toate domeniile vieţii, iar capacitatea juridică şi capacitatea mentală sunt concepte distincte. În lumina art. 12 pct. 3 al Convenţiei statul are obligaţia să ia toate măsurile adecvate pentru a asigura accesul persoanelor cu dizabilităţi la sprijinul de care ar putea avea nevoie în exercitarea capacităţii juridice. Potrivit art. 12 pct. 4 al Convenţiei este posibilă aplicarea unor măsuri de protecţie asupra persoanelor cu dizabilităţi, adaptate la situaţia particulară a persoanei. Acestea vor fi proporţionale cu gradul în care afectează drepturile şi interesele persoanei şi vor fi adaptate la situaţia acesteia şi vor respecta drepturile, voinţa şi preferinţele persoanei. Sub aspectul duratei pentru care se instituie o măsură de ocrotire şi al revizuirii periodice a acesteia, art. 12 pct. 4 din Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi reglementează faptul că o măsură de ocrotire se aplică pentru cea mai scurtă perioadă posibilă şi se supune revizuirii periodice de către o autoritate competentă. Aşadar, Convenţia consacră anumite garanţii care trebuie să însoţească măsurile de protecţie instituite în privinţa persoanelor cu dizabilităţi.
    33. Curtea observă că în acelaşi sens, al asigurării garanţiilor care trebuie să însoţească măsurile de protecţie, este şi Recomandarea nr. R(99)4 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind principiile referitoare la protecţia juridică a adulţilor aflaţi în incapacitate, adoptată la 23 februarie 1999. Principiile 3 şi 6 din Recomandarea nr. R(99)4 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei stabilesc că legislaţia naţională ar trebui, pe cât posibil, să recunoască faptul că pot exista diferite grade de incapacitate şi că incapacitatea poate varia în timp, iar în "cazul în care este necesară o măsură de protecţie, ea trebuie să fie proporţională cu gradul de capacitate al persoanei vizate şi adaptată la circumstanţele şi nevoile individuale ale persoanei vizate“. Totodată, Principiul 14 pct. 1 din Recomandarea nr. R(99)4 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei prevede durata limitată a măsurii de ocrotire şi instituirea reexaminării periodice a acesteia.
    34. În consecinţă, Curtea reţine că, în vederea respectării drepturilor persoanelor cu dizabilităţi, orice măsură de protecţie trebuie să fie proporţională cu gradul de capacitate, să fie adaptată la viaţa persoanei, să fie dispusă numai dacă alte măsuri nu pot oferi o protecţie suficientă, să ţină cont de voinţa persoanei, să se aplice pentru cea mai scurtă perioadă de timp şi să fie revizuită periodic.
    35. Având în vedere acest cadru normativ şi ţinând cont de faptul că prin reglementarea unui regim juridic special de protecţie a persoanelor cu dizabilităţi se creează premisa respectării tuturor drepturilor şi libertăţilor acestora, Curtea reţine că, în concepţia Convenţiei privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi capacitatea juridică a persoanei nu se confundă cu capacitatea mentală a acesteia, fiind concepte distincte, iar limitările percepute sau reale în capacitatea mentală nu trebuie utilizate ca justificare a respingerii capacităţii juridice (art. 12 din Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi astfel cum a fost interpretat de Comitetul pentru drepturile persoanelor cu dizabilităţi prin Comentariul general nr. 1/2014).
    36. Codul civil operează cu valori absolute în sensul că orice potenţială afectare a capacităţii mentale, indiferent de gradul său, poate duce la lipsirea persoanelor de capacitate de exerciţiu. Curtea reţine că capacitatea civilă este compusă din capacitate de folosinţă, definită ca aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile (art. 34 din Codul civil), şi capacitatea de exerciţiu, definită ca aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile (art. 37 din Codul civil). Astfel, orice limitare parţială/totală, permanentă/temporară a capacităţii mentale poate duce în mod inexorabil la pierderea capacităţii de exerciţiu şi limitarea capacităţii civile, fără a exista posibilitatea ca o atare situaţie să fie evitată prin măsuri de suport necesare. Rezultă că există o distonanţă paradigmatică între Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi şi Codul civil referitor la măsurile de ocrotire ce trebuie luate în privinţa persoanelor cu dizabilităţi, prima plasându-se în sfera măsurilor de suport şi operând cu valori intermediare, pe când cel de-al doilea plasându-se într-un regim de substituţie şi a valorilor absolute, refuzând soluţii intermediare adaptate situaţiei particulare a fiecărei persoane.
    37. Având în vedere că lipsirea de capacitate de exerciţiu a unei persoane şi exercitarea acesteia prin intermediul unui tutore reprezintă o consecinţă deosebit de gravă pe care o produce punerea sub interdicţie judecătorească a unei persoane, Curtea va analiza dacă măsura de ocrotire reglementată prin dispoziţiile legale criticate este însoţită de suficiente garanţii, astfel cum acestea sunt prevăzute de Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, garanţii care să asigure exercitarea capacităţii juridice a acestora şi, în consecinţă, respectarea demnităţii persoanei.
    38. Curtea observă că din modul cum este reglementată măsura punerii sub interdicţie judecătorească prin art. 164 alin. (1) din Codul civil nu rezultă că aceasta vizează lipsa totală a discernământului persoanei raportat la multitudinea intereselor pe care le poate manifesta în diferitele domenii ale vieţii. Or, deşi persoana în cauză poate manifesta o voinţă conştientă într-un anumit domeniu, prin punerea sub interdicţie judecătorească aceasta îşi pierde capacitatea de exerciţiu. Deşi Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi stabileşte că o măsură de ocrotire se instituie ţinând cont de existenţa unor grade diferite de capacitate, legislaţia română prevede capacitatea de exerciţiu restrânsă numai în privinţa minorului cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani (art. 38 şi 41 din Codul civil), nu şi capacitatea de exerciţiu restrânsă a majorului care, ca urmare a punerii sub interdicţie judecătorească, va fi lipsit în totalitate de aceasta, actele juridice urmând să se încheie, în numele acestuia, de un reprezentant legal [art. 43 alin. (2) din Codul civil].
    39. Curtea reţine că efectele pe care le produce restricţionarea capacităţii de exerciţiu a unei persoane mai mult decât este necesar o poate poziţiona, sub aspectul libertăţii de acţiune în domeniile în care manifestă o voinţă conştientă, întro situaţie de inegalitate faţă de celelalte persoane care nu se află sub o măsură de ocrotire, fiind libere să-şi exercite drepturile şi să-şi valorifice libertăţile, cu consecinţe asupra principiului egalităţii. De aceea, având în vedere că există diferite grade de dizabilitate, iar o persoană poate să aibă într-o mai mare sau mai mică măsură discernământul afectat, dar nu în totalitate abolit, până la dispunerea unei măsuri care să restrângă capacitatea de exerciţiu a persoanei trebuie luată în considerare instituirea unor măsuri alternative şi mai puţin restrictive decât punerea sub interdicţie judecătorească. În consecinţă, în lipsa acestor măsuri alternative îi revine legiuitorului sarcina să identifice şi să reglementeze mecanisme apte să ofere sprijinul necesar în luarea deciziilor bazate pe voinţa şi preferinţa acestor persoane. Cu alte cuvinte, astfel cum şi-a asumat prin ratificarea Convenţiei privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, statul român trebuie să acorde sprijinul în exercitarea capacităţii juridice, prin dezvoltarea unor mecanisme bazate pe premisa respectării drepturilor, voinţei şi preferinţelor persoanelor cu dizabilităţi, şi, numai în măsura în care sprijinul astfel oferit se dovedeşte a fi ineficient, să reglementeze măsuri de ocrotire adaptate la situaţia particulară a persoanelor. Prin urmare, o măsură de ocrotire precum punerea sub interdicţie judecătorească trebuie să fie reglementată doar ca o ultima ratio, întrucât prezintă o gravitate extremă care implică pierderea drepturilor civile în ansamblul său şi care trebuie analizată cu atenţie de fiecare dată, inclusiv sub aspectul dacă alte măsuri sau dovedit ineficiente în sprijinirea capacităţii civile a persoanei. Deci, statul nu trebuie să renunţe la obligaţia sa pozitivă rezultată din dispoziţiile art. 50 din Constituţie şi trebuie să asigure tot suportul necesar pentru a evita o asemenea măsură extremă.
    40. În continuare, Curtea reţine că nici sub aspectul duratei pentru care se instituie măsura de ocrotire şi nici sub aspectul revizuirii periodice a acesteia dispoziţia legală criticată nu corespunde standardelor internaţionale, potrivit cărora o măsură de ocrotire se aplică pentru cea mai scurtă perioadă posibilă şi se supune revizuirii periodice de către o autoritate competentă. Astfel, punerea sub interdicţie şi, implicit, tutela durează până la încetarea cauzelor care le-au provocat [art. 177 alin. (1) din Codul civil]. Dispoziţia legală menţionată reprezintă o garanţie de drept substanţial, însă pentru ca această garanţie să nu fie una iluzorie legiuitorul trebuie să reglementeze dispunerea acesteia pe anumite intervale de timp pentru a da posibilitatea evaluării încetării cauzelor care au condus la instituirea măsurii. Aceste termene trebuie să fie fixe, prestabilite, uşor cuantificabile, suple şi fără a avea o durată excesivă, care să permită revizuirea periodică a măsurii într-un mod eficient şi coerent.
    41. De altfel, Curtea observă că aceste criterii se regăsesc reglementate şi în legislaţiile altor ţări, precum Franţa, unde se stabilesc expres durata pentru care se instituie măsura, precum şi condiţiile în care poate fi reînnoită sau prelungită, respectiv instituirea măsurii nu poate depăşi 5 ani sau, după caz, 10 ani, reînnoită pentru aceeaşi perioadă sau pentru o perioadă care nu poate depăşi 20 de ani (art. 440 alin. 3 din Codul civil francez), şi Elveţia, unde măsura trebuie ridicată cât mai curând posibil şi reexaminată la intervale regulate (art. 383 din Codul civil elveţian).
    42. Totodată, Curtea reţine că a fost reglementată obligaţia instanţei de a comunica hotărârea de punere sub interdicţie serviciului sanitar competent, pentru ca acesta să instituie asupra celui pus sub interdicţie judecătorească, potrivit legii, o supraveghere permanentă [art. 941 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă]. Aşadar, o persoană poate fi pusă sub ocrotire judecătorească pentru o perioadă nedeterminată în timp, iar supravegherea permanentă a serviciului sanitar nu implică neapărat o reevaluare periodică a capacităţii persoanei, acest lucru nerezultând, fără echivoc, din reglementările naţionale. Or, având în vedere că există posibilitatea ca deficienţa mintală să varieze în timp, punerea sub interdicţie judecătorească pentru o perioadă nedeterminată şi fără o reevaluare periodică a capacităţii persoanei aduce atingere drepturilor şi intereselor persoanelor care, în anumite perioade, îşi pot conştientiza şi coordona acţiunile. Aşadar, măsura de ocrotire a persoanei cu deficienţe mintale trebuie fie individualizată raportat la gradul de incapacitate.
    43. În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în esenţă, că o măsură care are ca efect incapacitatea totală trebuie să fie proporţională cu gradul de capacitate al persoanei în cauză şi adaptată la circumstanţele şi necesităţile individuale ale acesteia, tulburarea mentală trebuie să fie „de tipul sau gradul“ care să justifice o astfel de măsură, amestecul în dreptul unei persoane la respectarea vieţii sale private constituind o încălcare a art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu excepţia cazului în care acesta a fost „prevăzut de lege“, a urmărit un obiectiv legitim şi a fost o măsură „necesară într-o societate democratică“ (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 mai 2016 pronunţată în Cauza A.N. împotriva Lituaniei, paragraful 123, Hotărârea din 27 iunie 2006 pronunţată în Cauza Shtukaturov împotriva Rusiei, paragraful 94). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că privarea, chiar parţială, de capacitate juridică ar trebui să fie o măsură de ultimă soluţie, aplicată numai în cazul în care autorităţile naţionale, după efectuarea unei analize atente a alternativelor posibile, au ajuns la concluzia că nicio altă măsură, mai puţin restrictivă, nu ar servi scopului sau când o altă măsură, mai puţin restrictivă, nu a fost încercată fără succes (Hotărârea din 18 septembrie 2014, pronunţată în Cauza Ivinović împotriva Croaţiei, paragraful 44).
    44. În acest context, Curtea reţine că măsura de ocrotire constând în punerea sub interdicţie judecătorească, ce are drept consecinţe lipsirea persoanei în cauză de capacitatea de exerciţiu şi instituirea tutelei, nu este însoţită de garanţiile mai sus precizate. În lipsa acestora, privarea de capacitate de exerciţiu a persoanei conduce la afectarea uneia dintre valorile supreme ale poporului român, respectiv demnitatea umană prevăzută de art. 1 alin. (3) din Constituţie, care, în accepţiunea jurisprudenţei instanţei constituţionale, reprezintă sursa drepturilor şi libertăţilor fundamentale, precum şi a garanţiilor asociate acestora (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1.109 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 678 din 9 octombrie 2009). Totodată, este afectată şi libera dezvoltare a personalităţii umane, care se află în strânsă legătură cu demnitatea umană, atât sub aspectul laturii sale active - exprimată sub forma libertăţii de acţiune -, cât şi a laturii sale pasive - exprimată sub forma respectării sferei personale a individului şi a exigenţelor care stau la baza acesteia (a se vedea în acest sens Decizia nr. 465 din 18 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 645 din 5 august 2019, paragrafele 31, 44, 45).
    45. În lumina acestor considerente, rezultă că orice persoană trebuie să fie liberă să acţioneze în vederea dezvoltării personalităţii sale, statul, în virtutea caracterului său social, având obligaţia de a reglementa un cadru normativ care să asigure respectarea individului, deplina exprimare a personalităţii cetăţenilor, a drepturilor şi libertăţilor lor, a şanselor egale, având ca rezultat respectarea demnităţii umane. De altfel, art. 1 teza întâi din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede că „toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi“, ceea ce evidenţiază componenta de egalitate a demnităţii umane, care constituie fundament al principiului egalităţii (a se vedea Decizia nr. 465 din 18 iulie 2019, precitată, paragraful 33).
    46. În concluzie, Curtea reţine că măsura punerii sub interdicţie judecătorească reglementată de art. 164 alin. (1) din Codul civil nu este însoţită de suficiente garanţii care să asigure respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului. Aceasta nu are în vedere faptul că pot exista diferite grade de incapacitate şi nici diversitatea intereselor unei persoane, nu se dispune pentru o perioadă determinată de timp şi nu este supusă unei revizuiri periodice. Orice măsură de ocrotire trebuie să fie proporţională cu gradul de capacitate, să fie adaptată la viaţa persoanei, să se aplice pentru cea mai scurtă perioadă de timp, să fie revizuită periodic şi să ţină cont de voinţa şi preferinţele persoanelor cu dizabilităţi. De asemenea, la reglementarea unei măsuri de ocrotire, legiuitorul trebuie să ţină cont de faptul că pot exista diferite grade de incapacitate, iar deficienţa mintală poate varia în timp. Lipsa capacităţii psihice sau a discernământului poate lua diferite forme, spre exemplu, totală/parţială sau reversibilă/ireversibilă, situaţie care reclamă instituirea unor măsuri de ocrotire adecvate realităţii şi care, însă, nu se regăsesc în reglementarea măsurii interdicţiei judecătoreşti. Prin urmare, diferitelor grade de dizabilitate trebuie să le fie ataşate grade de ocrotire corespunzătoare, legiuitorul în reglementarea măsurilor juridice trebuind să identifice soluţii proporţionale. O incapacitate nu trebuie să conducă la pierderea exerciţiului tuturor drepturilor civile, ci trebuie analizată în fiecare caz în parte.
    47. Prin urmare, Curtea reţine că în lipsa instituirii garanţiilor care să însoţească măsura de ocrotire a punerii sub interdicţie judecătorească se aduc atingeri prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3), ale art. 16 alin. (1) şi ale art. 50, astfel cum se interpretează potrivit art. 20 alin. (1), şi prin prisma art. 12 din Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi.
    48. Curtea observă că pentru ducerea la îndeplinire a obligaţiilor prevăzute în Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi a fost desemnată Autoritatea Naţională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, Copii şi Adopţii, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, care, potrivit art. 3 alin. (1) lit. c) din Hotărârea Guvernului nr. 1.002/2019 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, Copii şi Adopţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 9 ianuarie 2020, are funcţie de reglementare prin care asigură elaborarea cadrului normativ necesar în vederea armonizării legislaţiei din domeniile proprii de competenţă cu prevederile tratatelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte şi a îndeplinirii obligaţiilor ce decurg din calitatea de stat membru al Uniunii Europene. Astfel, pe baza sugestiilor şi a recomandărilor făcute de Comitetul pentru drepturile persoanelor cu dizabilităţi, organism de experţi independenţi care monitorizează implementarea Convenţiei de către statele părţi, Autoritatea Naţională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, Copii şi Adopţii poate face propuneri de reglementare în acest domeniu, revenind Parlamentului sau, după caz, Guvernului sarcina de a adopta o reglementare conformă Constituţiei şi Convenţiei privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi.
    49. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Alexandru Ştefan Francisc Nabosny, prin reprezentant convenţional avocat Constantin Cojocariu, în Dosarul nr. 2.244/277/2014 al Tribunalului Buzău - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 164 alin. (1) din Codul civil sunt neconstituţionale.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Buzău - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 16 iulie 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Andreea Costin


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016