Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 6 din 14 ianuarie 2020  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 105 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă    Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 6 din 14 ianuarie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 105 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 756 din 19 august 2020

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioniţa Cochinţu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 105 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, excepţie ridicată de Societatea RCI Leasing România IFN - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 12.297/3/2016/a18 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VII-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.763D/2017.
    2. La apelul nominal se prezintă, pentru autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, domnii avocaţi Marian Onica Jarka şi Petre Dinu, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorilor aleşi prezenţi, care susţin excepţia de neconstituţionalitate astfel cum a fost formulată prin notele scrise şi solicită admiterea acesteia. În esenţă, se arată că este vizată modalitatea în care este reglementată transferarea dreptului de proprietate în cadrul unui contract de leasing financiar aflat în derulare, în condiţiile în care contractul de leasing este menţinut la momentul intrării în insolvenţă a utilizatorului. Or, pentru această situaţie, legiuitorul a creat un mecanism ce este considerat criticabil, deoarece înlătură garanţia dreptului de apărare a proprietăţii. Astfel, în pofida faptului că nu sunt achitate toate ratele anterioare intrării în insolvenţă, cu condiţia achitării tuturor creanţelor curente ulterior intrării în insolvenţă, norma criticată prevede operarea transferului dreptului de proprietate în favoarea utilizatorului bunului aflat în exploatare contractuală, context în care există doar informarea efectuată de către administratorul judiciar cu privire la transferul proprietăţii. Faţă de această împrejurare se consideră că reglementarea în discuţie este de natură a afecta esenţa dreptului de proprietate, deoarece, în ceea ce priveşte ratele anterioare, neachitate şi doar înscrise în tabelul de creanţe, pentru acestea se obţine numai ce rezultă dintr-o procedură consensuală şi concursuală, la fel ca toţi ceilalţi creditori, respectiv se obţine numai dreptul de a participa la procedura insolvenţei (rang al ipotecii asupra bunului respectiv), spre deosebire de expropriere, unde există o cauză de utilitate publică şi o justă şi prealabilă despăgubire, în speţă neexistând o justă şi prealabilă despăgubire. Prin urmare, nu este vorba de stabilirea limitelor conţinutului dreptului de proprietate, ci, în realitate, este o afectare a dreptului de proprietate. Se susţine că trebuie ţinut cont de principiul proporţionalităţii, care presupune o adecvare între scop (care, astfel cum reiese din punctul de vedere al Guvernului ataşat la dosarul cauzei, constă în evitarea dezmembrării prejudiciabile a masei active) şi mijloc. Or, fără a nega scopul, mijlocul prin care se atinge acest scop este criticabil întrucât conduce la exproprierea finanţatorului proprietar al bunului. De asemenea, avându-se în vedere prevederile art. 123 alin. (11) din Legea nr. 85/2014, se arătă că, în cazul rezilierii contractului de leasing financiar, legiuitorul a prevăzut în mod expres o facultate de opţiune la discreţia finanţatorului proprietar al bunului, în sensul că acesta poate opta pentru a păstra proprietatea juridică a bunului sau, dimpotrivă, poate renunţa în favoarea utilizatorului, reglementând în ambele cazuri modalitatea de derulare a procedurii. Or, în cazul de faţă, la art. 105 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, nu mai există această facultate de opţiune, ci finanţatorul ia doar act de transferul dreptului de proprietate a bunului ce face obiectul contractului de leasing în favoarea utilizatorului prin înştiinţarea efectuată de administratorul judiciar.
    4. În continuare, cu referire la punctul de vedere al Guvernului, ataşat la dosarul cauzei, se precizează că prin acesta se face o asimilare a dreptului de proprietate a finanţatorului, prin raportare la art. 2.347 din Codul civil, cu o garanţie. Or, în ceea ce priveşte speţa de faţă, această interpretare este neîntemeiată, având în vedere că se referă exclusiv la condiţiile de publicitate şi nu instituie un alt tip de proprietari. Pentru toate cele prezentate se solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată.
    5. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, în principal, ca fiind inadmisibilă şi în subsidiar, ca fiind neîntemeiată. Cu privire la inadmisibilitate arată că se critică modul de interpretare şi aplicare a textelor legale. Cu privire la faptul că sunt neîntemeiate susţinerile autoarei menţionează că nu este vorba de o încălcare a prevederilor constituţionale invocate, deoarece legiuitorul are, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, posibilitatea de a restrânge în anumite situaţii, proporţional, exercitarea dreptului de proprietate.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    6. Prin Încheierea din 25 aprilie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 12.297/3/2016/a18, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VII-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 105 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, excepţie ridicată de Societatea RCI Leasing România IFN - S.A. din Bucureşti, într-o cauză întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 85/2014.
    7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine, în esenţă, că prevederile art. 105 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 sunt contrare dispoziţiilor constituţionale ale art. 44 şi art. 20 prin raportare la art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece acestea instituie transferul de drept al proprietăţii bunului ce face obiectul contractului de leasing, chiar dacă toate ratele aferente acestuia nu au fost achitate. Având în vedere şi dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, prin care se statuează că drepturile locatorului/finanţatorului asupra bunului utilizat în baza unui contract de leasing sunt opozabile judecătorului-sindic, în situaţia în care locatarul/utilizatorul se află în reorganizare judiciară şi/sau faliment, coroborate cu prevederile constituţionale prin care se instituie garanţia dreptului de proprietate, se susţine că în cazul de faţă această garanţie este înlăturată în favoarea utilizatorului, chiar dacă obligaţiile contractuale născute anterior procedurii insolvenţei nu au fost îndeplinite. Prin urmare, în cazul finanţatorului operează o expropriere fără a exista o situaţie de utilitate publică şi fără o justă despăgubire. În acest context se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 692 din 27 noiembrie 2014, Decizia nr. 662 din 11 noiembrie 2014 şi Decizia nr. 898 din 17 decembrie 2015) şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 23 septembrie 1982, pronunţată în Cauza Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei) cu privire la dreptul de proprietate privată şi la principiul proporţionalităţii.
    8. Tribunalul Bucureşti - Secţia a VII-a civilă arată că normele legale, prin care operează transferul de drept al proprietăţii bunurilor ce fac obiectul contractului de leasing, chiar dacă toate ratele aferente acestuia nu au fost achitate, ar intra în contradicţie cu prevederile art. 44 din Constituţie, care instituie o garanţie a dreptului de proprietate, garanţie ce este înlăturată în favoarea utilizatorului, chiar dacă obligaţiile contractuale născute anterior procedurii nu au fost îndeplinite.
    9. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    10. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, în esenţă, se arată că principalul element de noutate în reglementarea Codului insolvenţei este legiferarea tratamentului aplicabil contractelor de leasing, respectiv distincţia dintre modalitatea prin care un contract de leasing în derulare poate înceta, adică prin reziliere, caz ce implică automat o culpă contractuală distinctă de aspectul privind neplata ratelor anterioare, care se înscriu la masa credală, conform art. 105 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, sau prin denunţare. Legiuitorul a avut în vedere evitarea dezmembrării prejudiciabile a masei active, prin pierderea unui activ esenţial, precum şi protecţia adecvată a creditorului finanţator care beneficiază de rezerva dreptului de proprietate în privinţa bunului astfel finanţat. În acest context se mai precizează că în reglementarea tratamentului creanţelor finanţatorilor în cadrul contractelor de leasing au fost avute în vedere principiile Băncii Mondiale şi Ghidul Uncitral în materie de insolvenţă. De asemenea, acest regim juridic al contractelor de leasing s-a axat pe dispoziţiile art. 2.347 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, care califică rezerva de proprietate de care beneficiază finanţatorul într-un contract de leasing drept clauză de preferinţă, şi pe dispoziţiile din Legea nr. 93/2009 privind instituţiile financiare nebancare, ce prevăd că leasingul este un contract de credit. Or, în baza acestei calificări, proprietatea bunului are, în cazul acestui contract, valoarea unei garanţii. Astfel, finanţatorul nu este interesat de obţinerea bunului, ci de plata ratelor de leasing. Prin urmare, raportat la interesele finanţatorului şi la garanţiile instituite de art. 105 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 în favoarea acestuia, se apreciază că nu pot fi reţinute premisele încălcării dreptului de proprietate, ci, dimpotrivă, prin textul legal s-a urmărit protejarea proprietăţii finanţatorului în limitele impuse de specificul procedurii insolvenţei.
    11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.
    13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 105 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014, care au următorul cuprins: „(4) În cadrul contractului de leasing financiar în derulare la data deschiderii procedurii şi menţinut, în condiţiile art. 123 alin. (12), creanţele curente nu vor fi înscrise în tabelul de creanţe, fiind plătite la scadenţă. Pentru ratele anterioare înscrise în tabel, acestea vor urma regimul juridic al creanţelor prevăzute la art. 159 alin. (1) pct. 3. Dacă toate creanţele curente au fost plătite şi toate celelalte obligaţii născute după deschiderea procedurii au fost achitate, va opera transferul dreptului de proprietate către debitor asupra bunului ce face obiectul contractului de leasing financiar, caz în care, pentru ratele anterioare înscrise în tabel, finanţatorul va dobândi concomitent o ipotecă legală asupra bunului respectiv, având rang egal cu cel al operaţiunii de leasing iniţiale. Administratorul judiciar/Lichidatorul judiciar va notifica finanţatorul cu privire la faptul că a operat transferul dreptului de proprietate şi va efectua menţiunea în registrele de publicitate relevante cu privire la menţinerea rangului creanţei finanţatorului.“
    14. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată şi ale art. 20 cu privire la tratatele internaţionale privind drepturile omului, prin raportare la art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autoarea acesteia este nemulţumită de dispoziţiile legale cu privire la procedurile de insolvenţă prevăzute de Legea nr. 85/2014, care reglementează, distinct de cele cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 12 ianuarie 2000, aspecte ce ţin de regimul juridic al contractelor de leasing şi al creanţelor aferente în situaţia în care intervine procedura insolvenţei, context în care susţine că, în virtutea art. 105 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, operează transferul de drept al proprietăţii bunului ce face obiectul contractului de leasing, chiar dacă toate ratele aferente acestuia nu au fost achitate, ceea ce este contrar prevederilor constituţionale ale art. 44, cu precădere în componenta privind interzicerea exproprierii.
    16. În ceea ce priveşte contractul de leasing, Curtea observă că, potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997, operaţiunile de leasing constau în faptul că o parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun, al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită locatar/utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing fără a schimba natura leasingului ori de a înceta raporturile contractuale. Locatarul/Utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârşitul perioadei de leasing, dar nu mai devreme de 12 luni, dacă părţile convin astfel şi dacă se achită toate obligaţiile asumate prin contract. Rata de leasing reprezintă: în cazul leasingului financiar, cota-parte din valoarea de intrare a bunului şi dobânda de leasing, care se stabileşte pe baza ratei dobânzii convenite prin acordul părţilor; în cazul leasingului operaţional, chiria se stabileşte prin acordul părţilor [art. 1 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997].
    17. Referitor la contractul de leasing financiar, Curtea reţine că acesta este orice contract de leasing care îndeplineşte cel puţin una dintre următoarele condiţii: riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul leasingului sunt transferate utilizatorului la momentul la care contractul de leasing produce efecte; contractul de leasing prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra bunului ce face obiectul leasingului către utilizator la momentul expirării contractului; utilizatorul are opţiunea de a cumpăra bunul la momentul expirării contractului, iar valoarea reziduală exprimată în procente este mai mică sau egală cu diferenţa dintre durata normală de funcţionare maximă şi durata contractului de leasing, raportată la durata normală de funcţionare maximă, exprimată în procente; perioada de leasing depăşeşte 80% din durata normală de funcţionare maximă a bunului care face obiectul leasingului; în înţelesul acestei definiţii, perioada de leasing include orice perioadă pentru care contractul de leasing poate fi prelungit; valoarea totală a ratelor de leasing, mai puţin cheltuielile accesorii, este mai mare sau egală cu valoarea de intrare a bunului [art. 7 pct. 7 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal].
    18. Referitor la contractul de leasing operaţional, Curtea observă că acesta este orice contract de leasing încheiat între locator şi locatar, care transferă locatarului riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate, mai puţin riscul de valorificare a bunului la valoarea reziduală, şi care nu îndeplineşte niciuna dintre condiţiile prevăzute la art. 7 pct. 7 lit. b)-e) din Codul fiscal; riscul de valorificare a bunului la valoarea reziduală există atunci când opţiunea de cumpărare nu este exercitată la începutul contractului sau când contractul de leasing prevede expres restituirea bunului la momentul expirării contractului [art. 7 pct. 8 din Codul fiscal].
    19. De asemenea, Curtea observă că în virtutea dispoziţiilor art. 14 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 93/2009 privind instituţiile financiare nebancare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 21 aprilie 2009, leasingul financiar este circumscris activităţilor de creditare, respectiv unui contract de credit.
    20. Prin Decizia nr. 1.382 din 20 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2012, Curtea a reţinut că, pe toată durata contractului de leasing, dreptul de folosinţă revine altei persoane decât titularului dreptului de proprietate, contractul de leasing nefiind prin sine translativ de proprietate, ci acordând locatarului/utilizatorului doar un drept de opţiune, în sensul că în momentul expirării contractului de leasing acesta are prioritate la cumpărarea bunului ce a constituit obiectul contractului de leasing. Utilizatorul preia din momentul încheierii contractului de leasing doar posesia şi folosinţa bunului mobil, fapt ce nu îi oferă garanţiile de care ar beneficia în calitate de proprietar al bunului, în condiţiile în care transferul dreptului de proprietate asupra sa intervine la un moment ulterior, şi anume acela al expirării contractului de leasing, ca urmare a efectului încheierii unui contract de vânzare-cumpărare.
    21. În ceea ce priveşte regimul juridic al creanţelor ce provin din contracte de leasing în cazul în care intervine procedura insolvenţei, Curtea reţine că acesta este reglementat prin Legea nr. 85/2014, iar acest act normativ conţine norme exprese cu privire la tratamentul aplicabil contractelor de leasing şi creanţelor aferente acestor tipuri de contracte, respectiv: regimul creanţelor ce provin din contracte de leasing reziliate înainte de data deschiderii procedurii insolvenţei; denunţarea contractelor de leasing; modalitatea în care un contract de leasing în derulare poate înceta în contextul dat; menţinerea contractului de leasing financiar în derulare la data deschiderii procedurii; denunţarea contractului de leasing; problema transferului dreptului de proprietate asupra bunului ce face obiectul contractului de leasing; notificările necesare şi termenele în care se poate denunţa contractul de leasing; regimul creanţelor aferente acestor contracte de leasing; modul de înscriere a creanţelor rezultând din contractele de leasing în tabelul creanţelor; situaţia unor rate neachitate şi înscrierea acestora în tabelul de creanţe; rezilierea contractului de leasing de către finanţator etc.
    22. În acest context, Curtea observă că în sensul celor de mai sus precizate sunt prevederile art. 105 din Legea nr. 85/2014, care fac parte din titlul II - Procedura insolvenţei, capitolul I - Dispoziţii comune, secţiunea a 4-a - Primele măsuri. Întocmirea tabelului de creanţe. Contestaţiile. Prin art. 105 din Legea nr. 85/2014 sunt legiferate aspecte cu privire la creanţele supuse procedurii de verificare şi creanţele exceptate de la verificare, precum şi cu privire la modul de înscriere a creanţelor rezultând din contractele de leasing, contracte care îşi au sediul materiei cuprins în Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997. În concret, dispoziţiile art. 105 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 85/2014 circumscriu regimul juridic al creanţelor provenite din contractele de leasing în procedura insolvenţei şi prevăd, pe de o parte, procedura de înscriere la masa pasivă a creanţei locatorului din leasingul operaţional, iar, pe de altă parte, procedura de înscriere la masa pasivă a creanţei finanţatorului din leasingul financiar.
    23. Astfel, în virtutea art. 105 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, creanţele creditorului finanţator care provin din contracte de leasing ce sunt reziliate anterior datei deschiderii procedurii insolvenţei se vor înregistrarea astfel: (i) dacă proprietatea bunurilor ce fac obiectul contractului de leasing se transferă debitorului, finanţatorul va dobândi o ipotecă legală asupra acelor bunuri, având rang egal cu cel al operaţiunii de leasing iniţiale, iar creanţa sa va fi înregistrată potrivit prevederilor art. 159 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 85/2014 [având regimul creanţelor creditorilor beneficiari ai unei cauze de preferinţă]; (ii) dacă bunurile ce fac obiectul contractului de leasing sunt recuperate, va fi înregistrată, beneficiind de ordinea de prioritate prevăzută la art. 161 pct. 8 din Legea nr. 85/2014 [având regimul creanţelor chirografare preferate, cu excepţia cazului în care finanţatorul şi-a constituit prin contractul de leasing o cauză de preferinţă], dacă nu există alte bunuri care să confere titularului calitatea de creditor care beneficiază de o cauză de preferinţă, doar diferenţa dintre valoarea întregii creanţe şi valoarea de piaţă a bunurilor ce fac obiectul contractului de leasing stabilită de un evaluator independent; (iii) dacă unul sau mai multe din bunurile recuperate au fost valorificate de către societatea de leasing până la data întocmirii tabelului preliminar al creanţelor, pentru acestea se va deduce din totalul creanţei de înregistrat preţul obţinut din vânzare.
    24. De asemenea, prin art. 105 alin. (4) teza întâi şi teza a doua din Legea nr. 85/2014 se prevede că, în cadrul contractului de leasing financiar în derulare la data deschiderii procedurii insolvenţei şi menţinut, în condiţiile art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014, creanţele curente nu vor fi înscrise în tabelul de creanţe, fiind plătite la scadenţă, iar ratele anterioare înscrise în tabel vor urma regimul juridic al creanţelor prevăzute la art. 159 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 85/2014.
    25. Prin urmare, pentru această ipoteză legiuitorul prevede două soluţii care diferă în funcţie de momentul naşterii creanţelor constând din sumele datorate cu titlu de rate de leasing, raportat la momentul în care intervine procedura insolvenţei. Astfel, prima situaţie se referă la creanţele izvorâre anterior deschiderii procedurii, pentru care legea stabileşte că vor fi valorificate în condiţiile art. 159 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, respectiv vor dobândi regimul creanţelor creditorilor beneficiari ai unei cauze de preferinţă. Ce-a de a doua situaţie are în vedere ratele ce trebuie plătite după deschiderea procedurii insolvenţei, pentru care legea prevede că nu vor fi înscrise în tabelul de creanţă şi vor fi achitate la scadenţă.
    26. În continuare, în virtutea art. 105 alin. (4) teza a treia şi teza a patra din Legea nr. 85/2014, dacă toate creanţele curente au fost plătite şi toate celelalte obligaţii născute după deschiderea procedurii au fost achitate, va opera transferul dreptului de proprietate către debitor asupra bunului ce face obiectul contractului de leasing financiar, caz în care, pentru ratele anterioare înscrise în tabel, finanţatorul va dobândi concomitent o ipotecă legală asupra bunului finanţat prin contractul de leasing, având rang egal cu cel al operaţiunii de leasing iniţiale, iar administratorul judiciar/lichidatorul judiciar va proceda la notificarea finanţatorului cu privire la faptul că a operat transferul dreptului de proprietate şi va efectua menţiunea în registrele de publicitate relevante cu privire la menţinerea rangului creanţei finanţatorului.
    27. Însă, toate aceste aspecte antereferite vor avea finalitatea mai sus expusă numai în situaţia în care acest contract de leasing financiar în derulare la data deschiderii procedurii este menţinut în condiţiile art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014, care, în teza întâi, prevede faptul că, prin excepţie de la prevederile art. 123 alin. (1) teza întâi, în cazul contractului de leasing financiar, dacă finanţatorul nu îşi exprimă, în termen de 3 luni de la data deschiderii procedurii, acordul expres pentru menţinerea contractului, acesta se consideră denunţat la data expirării acestui termen. În cazul care, în acelaşi termen, finanţatorul transmite administratorului judiciar o notificare prin care i se cere să denunţe contractul, acesta se consideră denunţat la expirarea unui termen de 30 de zile de la data recepţionării notificării de către administratorul judiciar [art. 123 alin. (12) teza a doua din aceeaşi lege]. Or, potrivit art. 123 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 85/2014 [de la care derogă art. 123 alin. (12) din aceeaşi lege], contractele în derulare se consideră menţinute la data deschiderii procedurii, art. 1.417 cu privire la decăderea din beneficiul termenului din Codul civil nefiind aplicabil.
    28. În acest context, Curtea reţine faptul că atât scopul normelor privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, respectiv instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a şansei de redresare a activităţii acestuia, cât şi necesitatea maximizării averii debitorului au impus reglementarea unor principii care stau la baza tratamentului juridic al contractelor în derulare, în general, instituindu-se prin art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 regula menţinerii de drept a contractelor în derulare la data deschiderii procedurii, continuarea acestora neputând fi întreruptă pentru motivul deschiderii procedurii sau pentru obligaţii neîndeplinite anterior datei deschiderii procedurii. De asemenea, tot în vederea maximizării averii debitoarei a fost reglementat dreptul administratorului judiciar/lichidatorului judiciar de a denunţa orice contract de leasing financiar, contractul considerându-se denunţat la data notificării denunţării de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 123 alin. (12) teza a treia din Legea nr. 85/2014.
    29. Faţă de această împrejurare, Curtea constată că, astfel cum reiese din coroborarea prevederilor legale mai sus menţionate, în cazul contractelor de leasing în derularea cărora intervine procedura insolvenţei, prin art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014 se instituie o condiţie pentru menţinerea sau denunţarea contractelor de leasing. Astfel, pentru menţinerea contractului de leasing este necesar, pe lângă opţiunea administratorului judiciar/lichidatorului judiciar, şi acordul expres al finanţatorului.
    30. Aşadar, Curtea reţine că, din analiza normelor legale în discuţie, în cazul leasingului financiar pot să apară diferite situaţii de continuare/denunţare a contractului de leasing financiar: (i) menţinerea contractului de leasing [în măsura în care se obţine acordul expres al finanţatorului în acest sens în termen de 3 luni de la deschiderea procedurii]; (ii) denunţarea de drept la expirarea unui termen de 3 luni de la data deschiderii procedurii [dacă nu s-a obţinut un acord expres de la finanţator]; (iii) denunţarea la iniţiativa finanţatorului înainte de expirarea termenului de 3 luni [finanţatorul transmite administratorului judiciar o notificare prin care îi cere să denunţe contractul, acesta se consideră denunţat la expirarea unui termen de 30 de zile de la data recepţionarii notificării]; (iv) denunţarea de către administratorul judiciar/lichidator a contractului în temeiul prerogativei de denunţare a oricărui contract în derulare.
    31. Totodată, Curtea observă că, potrivit art. 123 alin. (11) din Legea nr. 85/2014, în cazul rezilierii contractelor de leasing de către finanţator, acesta va putea opta pentru una dintre următoarele variante: (i) transferul proprietăţii asupra bunurilor ce fac obiectul contractului de leasing către debitor, caz în care finanţatorul dobândeşte o ipotecă legală asupra acelor bunuri, având rang egal cu cel al operaţiunii de leasing, şi este înregistrat la masa credală, conform ordinii de prioritate prevăzute la art. 159 alin. (1) pct. 3 din aceeaşi lege, cu contravaloarea ratelor şi accesoriilor restante facturate şi neplătite la data deschiderii procedurii, la care se adaugă restul sumelor datorate, în temeiul contractului de leasing, fără a se putea depăşi valoarea de piaţă a bunurilor, stabilită de un evaluator independent, potrivit prevederilor art. 61; (ii) recuperarea bunurilor ce fac obiectul material al contractului de leasing, iar finanţatorul va fi înregistrat la masa credală potrivit prevederilor art. 161 pct. 8 din aceeaşi lege, dacă nu există alte bunuri care să confere titularului calitatea de creditor care beneficiază de o cauză de preferinţă, cu contravaloarea ratelor şi accesoriilor restante facturate şi neplătite la data deschiderii procedurii, la care se adaugă restul sumelor datorate în temeiul contractului de leasing minus valoarea de piaţă a bunurilor recuperate, stabilită de un evaluator independent, potrivit prevederilor art. 61 din aceeaşi lege.
    32. Referitor la dispoziţiile cuprinse în Legea fundamentală cu privire la respectarea şi ocrotirea dreptului de proprietate privată, Curtea reţine că, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, legiuitorul este în drept să stabilească conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate şi atributele acestuia şi se instituie în vederea apărării intereselor sociale şi economice generale sau pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale altor persoane, esenţial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate (în acest sens, a se vedea şi Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993). De asemenea, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004, că, în temeiul art. 44 din Constituţie, legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Aşadar, textul art. 44 din Constituţie cuprinde expres în cadrul alin. (1) o dispoziţie specială în temeiul căreia legiuitorul are competenţa de a stabili conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, inclusiv prin introducerea unor limite vizând atributele dreptului de proprietate. De asemenea, textul constituţional menţionat prevede faptul că dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate, iar nu creanţele din raporturi comerciale.
    33. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dreptului de proprietate privată, ca urmare a mecanismului legal creat de legiuitor cu privire la transferul dreptului de proprietate a bunului ce face obiectul contractului de leasing în situaţia în care în derularea acestuia intervine procedura insolvenţei, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, deoarece, aplicând considerentele de principiu cu privire la limitele dreptului de proprietate la prevederile criticate, nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 44 din Constituţie, având în vedere că procedura insolvenţei nu garantează recuperarea integrală a creanţelor aparţinând tuturor creditorilor, iar, în contextul dat, prin normele criticate nu este anihilat dreptul de proprietate întrucât creanţe rezultate din ratele scadente anterioare deschiderii procedurii sunt înscrise în tabelul de creanţe cu regimul juridic al creanţelor creditorilor beneficiari ai unei cauze de preferinţă, iar creanţele curente sunt plătite la scadenţă.
    34. Totodată, Curtea constată că nu are loc un transfer al dreptului de proprietate ope legis, ci transferul dreptului de proprietate va opera numai în cazul îndeplinirii anumitor cerinţe prevăzute de lege, respectiv obligaţiile ulterioare deschiderii procedurii sunt îndeplinite conform contractului de leasing şi numai în condiţiile în care există opţiunea expresă a finanţatorului pentru menţinerea contractului de leasing financiar în derulare la data deschiderii procedurii.
    35. De asemenea, Curtea observă că prin prevederile supuse controlului de constituţionalitate nu are loc o expropriere pentru cauză de utilitate publică, astfel cum susţine autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece normele criticate nu au semnificaţia exproprierii, neavând nicio legătură cu cauzele de utilitate publică avute în vedere art. 44 alin. (3) din Constituţie cu referire la condiţiile exproprierii.
    36. Curtea reţine că dispoziţiile art. 105 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, prin care se prevede transferul dreptului de proprietate către debitor asupra bunului ce face obiectul contractului de leasing financiar, în condiţiile legii, sunt în deplin acord cu scopul încheierii contractului de leasing, prevăzut de Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, şi cu scopul procedurilor de insolvenţă, norma legală criticată fiind de natură a reglementa problema bunului, obiect al contractului de leasing, în situaţia în care în derularea acestor tipuri de contracte intervin procedurile de insolvenţă.
    37. De altfel, şi jurisprudenţa Comisiei Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu, Decizia din 10 martie 1981, pronunţată în Cauza X împotriva Belgiei, este în sensul că procedurile legale instituite în materia insolvenţei, de principiu, nu reprezintă o privare de proprietate asupra bunurilor, ci o măsură de control al folosirii acestora, în concordanţă cu interesul general, potrivit art. 1 paragraful 2 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (a se vedea şi Hotărârea din 17 iulie 2003, pronunţată în Cauza Luordo împotriva Italiei, paragraful 67).
    38. În acest context, Curtea reţine că, în virtutea prevederilor convenţionale, de principiu, statele au o anumită marjă de apreciere cu privire la adoptarea legilor pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general, iar drepturile sociale şi economice prevăzute de Constituţie se circumscriu acestui principiu (a se vedea Decizia nr. 40 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 5 iulie 2018, paragraful 38). Astfel, în virtutea art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie, statul are obligaţia protejării intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară şi crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie, precum şi obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile pentru a recupera creanţele garantate, cum ar fi cele salariale şi bugetare. Or, aceste obiective se pot îndeplini numai cu respectarea scopului legii insolvenţei, respectiv instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, iar normele criticate se circumscriu acestui scop.
    39. Curtea observă că, astfel cum reiese din cercetarea documentară efectuată asupra problematicii deduse controlului de constituţionalitate, la aceste soluţii legislative s-a ajuns ca urmare a necesităţii conservării masei active prin evitarea unei dezmembrări prejudiciabile a acesteia şi crearea măsurilor de protecţie pentru creditorii finanţatori care beneficiază de rezerva dreptului de proprietate în privinţa bunului finanţat. La stabilirea regimului juridic al contractelor de leasing s-a ţinut seama de dreptul comun, respectiv de Codul civil, de dispoziţiile Legii nr. 93/2009 privind instituţiile financiare nebancare, ce prevăd că leasingul este un contract de credit în care finanţatorul nu este interesat de obţinerea bunului, ci de plata ratelor de leasing. De asemenea au fost avute în vedere principiile cu privire la drepturile şi interesele unei terţe părţi, proprietar al unor active în procedură, precum şi recomandările internaţionale în materie de insolvenţă referitoare la tratamentul acordat creditorului finanţator, respectiv acordarea regimului de creanţă garantată.
    40. Prin urmare, Curtea constată că normele criticate intră în marja de apreciere a legiuitorului în virtutea dispoziţiilor constituţionale cu privire la dreptul de proprietate, coroborat cu procedurile legale instituite în materia insolvenţei, astfel cum acest drept a fost dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Faţă de această împrejurare, Curtea nu poate reţine pretinsa încălcare a prevederilor constituţionale şi convenţionale cu privire la protecţia proprietăţii private, respectiv ale art. 44 din Constituţie şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocat prin prisma art. 20 din Legea fundamentală.
    41. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea RCI Leasing România IFN - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 12.297/3/2016/a18 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VII-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 105 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a VII-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 14 ianuarie 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Ioniţa Cochinţu


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016